Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 43.045/08)
Strasbourg
Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
În Cauza Dragomir împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din Krzysztof Wojtyczek, preşedinte, Egidijus Kuris, Iulia Motoc, judecători, şi Fatoş Araci, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2016,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 43.045/08, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Constanţa Dragomir ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 11 iulie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia").
2. Reclamanta a fost reprezentată de doamna M. Sîrbu, avocat în Bucureşti. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 14 februarie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.
4. Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După analizarea obiecţiei Guvernului, Curtea a respinso.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1946 şi are domiciliul în Bucureşti.
6. La 24 aprilie 2002, reclamanta a fost lovită de o maşină în timp ce traversa strada. Şoferul a părăsit locul accidentului şi a condus-o la spital, unde a fost diagnosticată cu fractură a coloanei. După cinci zile, reclamanta a suferit o operaţie şi a fost externată din spital la 14 mai 2002.
7. Poliţia a declanşat o anchetă pentru a clarifica circumstanţele producerii accidentului.
8. La 19 iunie 2002, poliţia a luat declaraţia reclamantei, aceasta plângându-se de vătămările corporale cauzate de şofer. De asemenea a solicitat ca acesta să îi achite 20.000 dolari americani (USD) cu titlu de despăgubiri civile.
9. La 5 iulie 2002, agentul de poliţie însărcinat cu ancheta a dispus efectuarea unei expertize tehnice.
10. La 8 iulie 2002, poliţia a audiat un martor ocular.
11. La 23 august 2002 a fost depus la dosar un raport de expertiză medico-legală conform căruia reclamanta suferise leziuni traumatice pentru a căror vindecare erau necesare 40-45 de zile de îngrijiri medicale.
12. Conform proceselor-verbale redactate de organele de anchetă la 30 noiembrie 2002 şi la 16 ianuarie 2003, reclamanta nu se prezentase la secţia de poliţie pentru a lua cunoştinţă despre obiectivele stabilite pentru raportul de expertiză. La 5 iunie 2003, reclamanta s-a deplasat la secţia de poliţie, unde a formulat câteva întrebări suplimentare pentru expert.
13. La 18 februarie 2004, poliţia a solicitat asistenţă din partea unui expert care să pregătească raportul de expertiză tehnică în speţă.
14. La 29 martie 2004, expertul a examinat locul accidentului în prezenţa şoferului şi a reclamantei. Şoferul a declarat că era de acord cu concluziile expertului.
15. Raportul de expertiză tehnică a fost finalizat la 25 august 2004. Conform acestuia, reclamanta era vinovată de producerea accidentului întrucât traversase strada prin loc nemarcat şi fără să se asigure. Şoferul, care la acel moment efectua manevra de întoarcere a autovehiculului, nu încălcase nicio regulă de circulaţie. Expertul desemnat de şofer a fost de acord cu concluziile raportului, în timp ce expertul desemnat de reclamantă a redactat un punct de vedere separat conform căruia vinovăţia aparţinea în integralitate şoferului care nu fusese atent atunci când efectuase manevra de întoarcere a autovehiculului.
16. Reclamanta a luat cunoştinţă despre concluziile experţilor la 23 noiembrie 2004. La 17 ianuarie 2005, reclamanta a transmis obiecţiunile sale la care a primit răspuns la 25 ianuarie 2005.
17. Prin rezoluţia din 31 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus neînceperea urmării penale faţă de şofer întrucât culpa exclusivă pentru producerea accidentului aparţinea reclamantei. Plângerea reclamantei împotriva rezoluţiei procurorului a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia prim-procurorului din 4 aprilie 2005.
18. Plângerea reclamantei împotriva celor două rezoluţii ale parchetului a fost respinsă ca neîntemeiată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la 2 iunie 2005. Reclamanta a formulat recurs. La 4 august 2005, Tribunalul Bucureşti a admis recursul şi a restituit cauza la parchet pentru efectuarea de cercetări suplimentare întrucât numeroase elemente de fapt nu fuseseră clarificate.
19. La 29 decembrie 2005, reclamanta a solicitat parchetului informaţii cu privire la stadiul dosarului.
20. La 26 aprilie 2006, martorul ocular a fost audiat din nou.
21. La 7 iulie 2006, parchetul a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică şi, la 19 iulie 2006, reclamanta a informat autorităţile că are nevoie de un termen suplimentar, până la 9 septembrie 2006, pentru a putea decide dacă va angaja un expert consilier parte.
22. La 10 august 2006 a fost luată prima declaraţie scrisă a şoferului.
23. În declaraţiile date la secţia de poliţie la 11 mai şi 19 octombrie 2006, reclamanta a susţinut că, în speţă, nu se impunea efectuarea unui nou raport de expertiză.
24. Potrivit celor trei procese-verbale redactate între 2 octombrie şi 29 noiembrie 2006 de ofiţerul de poliţie însărcinat cu ancheta, reclamanta nu a putut fi contactată sau nu a reuşit să se deplaseze la secţia de poliţie pentru a indica numele expertului consilier parte.
25. La 23 ianuarie 2007, procurorul de caz a stabilit că nu era necesar un nou raport de expertiză şi a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de şofer, reţinând culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului. Decizia a fost confirmată prin ordonanţa prim-procurorului din 21 februarie 2007.
26. Plângerea reclamantei împotriva soluţiei parchetului a fost admisă de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la 8 mai 2007. Instanţa a reţinut că organele de cercetare penală nu au respectat dispoziţiile cuprinse în hotărârea anterioară, din 4 august 2005. Sentinţa a rămas definitivă în urma respingerii recursului formulat de parchet, prin hotărârea Tribunalului Bucureşti din 26 septembrie 2007.
27. Prin rezoluţia din 9 iunie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a constatat că, în speţă, a intervenit la 24 aprilie 2007 prescripţia răspunderii penale şi a dispus neînceperea urmăririi penale.
28. Reclamanta a contestat rezoluţia în faţa instanţei şi a solicitat obligarea şoferului şi a parchetului la plata sumei de 25.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat. Reclamanta a motivat că parchetul era responsabil pentru întârzierea excesivă a anchetei care a determinat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită împotriva sa.
29. Prin hotărârea din 27 august 2008, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins plângerea reclamantei. Instanţa a reţinut că, întrucât în speţă se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale, nu se putea pronunţa asupra cererii reclamantei de acordare de despăgubiri. Judecătoria a mai arătat că reclamanta dispunea de posibilitatea de a formula o acţiune în despăgubire în faţa instanţelor civile. Hotărârea a rămas definitivă în urma respingerii recursului prin hotărârea din 15 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti.
II. Dreptul şi practica interne relevante
30. Prevederile fostului Cod de procedură penală român privind introducerea unei acţiuni civile, separat sau în cadrul procesului penal, sunt următoarele:
Art. 15
"[...] (2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.[...]"
Art. 19
"(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune.
(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
(3) De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă.
(4) Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă."
31. Dispoziţiile relevante din Codul penal referitoare la prescripţia răspunderii penale, astfel cum erau în vigoare la momentul anchetei infracţiunilor în speţă, sunt următoarele:
Art. 122
"Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: [...]
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
[...]
Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. [...]"
32. Prevederile relevante privind răspunderea civilă din Codul civil în vigoare până la 1 octombrie 2011 sunt formulate după cum urmează:
Art. 998
"Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."
Art. 999
"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."
33. Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie pentru formularea unei acţiuni în despăgubire este de trei ani de la data producerii prejudiciului. Conform art. 8, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Cazurile de întrerupere a prescripţiei sunt următoarele:
Art. 16
"Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare. [...]"
34. Guvernul a prezentat exemple de jurisprudenţă pentru a arăta că o acţiune civilă întemeiată pe dispoziţiile generale privind răspunderea civilă delictuală poate fi formulată după încetarea urmăririi penale şi după expirarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani. Cu toate acestea, niciuna din cele şase hotărâri judecătoreşti prezentate nu se referă la o situaţie similară celei din prezentul caz, şi anume la formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală după încetarea anchetei penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi când persoana vătămată cunoştea atât întinderea prejudiciului, cât şi persoana care l-a cauzat.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie
35. Reclamanta s-a plâns că din cauza încetării anchetei penale, care a atras neexaminarea pretenţiilor sale civile, i s-a refuzat accesul la o instanţă. A invocat art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie. Totodată, reclamanta s-a plâns şi de durata procedurii penale în cursul căreia s-a constituit parte civilă împotriva şoferului care îi cauzase vătămări corporale.
36. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea stabilită de reclamantă. O plângere se caracterizează prin faptele invocate în cuprinsul ei, şi nu doar prin motivele legale sau argumentele pe care se bazează [a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei (MC), 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I]. De aceea, ţinând cont de natura şi de fondul capetelor de cerere formulate de reclamanta din cauză, Curtea constată că acestea trebuie examinate, în principal, în temeiul art. 6§ 1 din Convenţie, care prevede astfel în partea sa relevantă:
"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]"
A. Cu privire la admisibilitate
37. Guvernul a susţinut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Mai precis, Guvernul a susţinut că, după încetarea anchetei penale, reclamanta avea posibilitatea de a formula o acţiune în răspundere civilă delictuală, în faţa instanţelor civile în temeiul prevederilor art. 998 şi art. 999 Cod civil putea să formuleze o acţiune în despăgubire.
38. Reclamanta a contestat această susţinere, argumentând că o asemenea acţiune era prescrisă la data la care încetase ancheta penală.
39. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de fondul cererii şi, prin urmare, trebuie unită cu fondul.
40. De asemenea, Curtea reţine că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
41. Reclamanta a susţinut că, întrucât formulase împreună cu plângerea penală şi o cerere de despăgubire împotriva persoanei care îi cauzase vătămări corporale, se aştepta în mod legitim ca această cerere să fie examinată. Cu toate acestea, din cauza întârzierilor excesive şi a perioadelor de inactivitate imputabile autorităţilor, a intervenit prescripţia răspunderii penale. În aceste circumstanţe, acţiunea sa în despăgubire nu mai putea fi examinată de nicio instanţă, de vreme ce termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii civile expirase.
Reclamanta a subliniat totodată că, chiar dacă ar fi formulat de la început în faţa instanţelor civile o acţiune în despăgubire, soluţionarea acesteia ar fi fost suspendată până la finalizarea procesului penal.
La şase ani de la accident, când ancheta penală a încetat fără a fi clarificate elemente de fapt importante, existau şanse minime ca o nouă acţiune în faţa instanţelor civile să aibă succes. Prin urmare, dreptul său de acces la o instanţă a fost încălcat.
42. Guvernul a susţinut că, în situaţia în care ancheta penală încetează înainte de a se dispune trimiterea în judecată, instanţele penale nu puteau, conform legii, să examineze pretenţiile părţii civile. După încetarea anchetei penale, reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acţiune în faţa instanţelor civile. Reclamanta ar fi putut, de asemenea, să formuleze o acţiune civilă înaintea începerii anchetei penale, aşa cum a decis Curtea în cauze similare Asociaţia Victimelor S.C. Rompetrol S.A. şi S.C. Geomin S. Guvernul a mai arătat că întârzierile înregistrate în timpul anchetei penale se datorau comportamentului reclamantei care nu s-a prezentat la secţia de poliţie când a fost citată.
43. Mai întâi, Curtea reiterează că art. 6 § 1 garantează oricui dreptul de a supune analizei instanţelor orice pretenţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile [a se vedea Prinţul Hans-Adam II al Lichtensteinului împotriva Germaniei (MC), nr. 42.527/98, pct. 43, CEDO 2001-VIII]. Dreptul de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit întrucât dreptul de acces la o instanţă, prin însăşi natura sa, implică o reglementare la nivel naţional. În această privinţă, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală în ceea ce priveşte respectarea cerinţelor Convenţiei îi aparţine Curţii. Trebuie îndeplinită condiţia ca limitările aplicate să nu restricţioneze sau să reducă accesul conferit individului într-un mod sau într-o măsură în care însăşi esenţa dreptului respectiv să fie afectată (a se vedea Dinchev împotriva Bulgariei, nr. 23.057/03, pct. 42, 22 ianuarie 2009).
44. Curtea remarcă faptul că a examinat deja în mai multe ocazii cereri similare celei din prezenta cauză şi că a constatat încălcarea art. 6 în acele situaţii în care încetarea anchetei penale şi neexaminarea pretenţiilor părţii civile erau imputabile autorităţilor, fiind cauzate în special de întârzieri excesive ale procedurii care determinaseră împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile cercetate (a se vedea Anagnostopoulos împotriva Greciei, nr. 54.589/00, pct. 31-32, 3 aprilie 2003; Atanasova împotriva Bulgariei, nr. 72.001/01, pct. 45-47, 2 octombrie 2008; Rokas împotriva Greciei, nr. 55.081/09, pct. 24, 22 septembrie 2015).
45. Revenind la cauza de faţă, Curtea reţine că la 19 iunie 2002 reclamanta s-a constituit parte civilă în cadrul procedurii penale declanşate de autorităţile naţionale, ca urmare a producerii accidentului de maşină. Reclamanta s-a prevalat de posibilitatea oferită de lege pentru a proceda în acest mod şi, prin urmare, avea aşteptarea legitimă că pretenţiile sale vor fi examinate. Cu toate acestea, pretenţiile sale civile nu au fost soluţionate de autorităţi timp de şase ani, când parchetul a constatat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunea aflată în cercetare şi a decis să înceteze ancheta penală.
46. Guvernul a argumentat că reclamanta a cauzat întârzieri semnificative în derularea anchetei penale. Din dosarul cauzei reiese că reclamanta nu s-a conformat notificărilor transmise de organele de cercetare pentru perioade care cumulau mai puţin de un an.
47. Curtea constată că speţa nu era complexă şi că toată ancheta penală a constat în consemnarea a patru declaraţii şi dispunerea efectuării unui raport de expertiză. Curtea observă în plus că prima examinare a locului accidentului efectuată de un expert a avut loc la doi ani de la producerea accidentului. De asemenea, prima declaraţie scrisă a şoferului a fost consemnată abia la 10 august 2006, la mai mult de patru ani de la data producerii accidentului. Între timp, organele de cercetare penală au insistat în mod constant în a o invita pe reclamantă la secţia de poliţie şi în a-i consemna absenţa. Cu privire la acest aspect, Curtea constată, de exemplu, că, deşi reclamanta a menţionat în scris opinia sa conform căreia nu era necesar un nou raport de expertiză în cauză (supra, pct. 23), organele de cercetare au continuat timp de două luni şi jumătate să o invite la secţia de poliţie pentru a indica un expert parte şi că în această perioadă au redactat trei procese-verbale în care au consemnat absenţa sa. În acest context, Curtea nu este convinsă că întârzierile considerate de organele de anchetă ca datorându-se absenţei reclamantei ar putea fi analizate ca fiind cauzate exclusiv de comportamentul acesteia.
48. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că întârzierile excesive şi nejustificate din cadrul anchetei penale sau datorat comportamentului autorităţilor şi au avut ca rezultat împiedicarea examinării pretenţiilor civile formulate de partea vătămată în cadrul procesului penal.
49. Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţelor civile. În mod similar Cauzei Anagnostopoulos, Curtea consideră că, în situaţia în care legislaţia internă pune la dispoziţia părţilor în litigiu o cale procedurală, precum acţiunea civilă în cadrul procesului penal, statul în cauză trebuie să se asigure că acestea beneficiază de garanţiile fundamentale reglementate de articolul 6§1. În opinia Curţii, reclamantei nu i se poate pretinde să aştepte prescrierea răspunderii penale a pretinsului autor al infracţiunii a cărei victimă a fost, la mulţi ani de la constituirea de parte civilă şi de la producerea faptelor cercetate, pentru a formula o nouă acţiune în faţa instanţelor civile (a se vedea Anagnostopoulos, pct. 32, şi Dinchev, pct. 50, ambele citate anterior).
În circumstanţele cauzei de faţă şi în ciuda aprecierii cu caracter general a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti o asemenea acţiune formulată la mai mult de 6 ani de la accident ar fi avut puţine şanse de succes întrucât ar fi fost formulată după expirarea termenului de prescripţie de trei ani. Guvernul nu a adus dovezi în sens contrar (supra, pct. 34).
50. Această concluzie nu este în niciun fel modificată de faptul că reclamanta ar fi putut opta de la început pentru o acţiune civilă separată. Opţiunea sa pentru constituirea ca parte civilă în procesul penal nu a fost nejustificată în situaţia sa personală. Este larg acceptat faptul că circumstanţele producerii unui accident de maşină sunt elucidate de poliţie în contextul anchetei penale. Odată ce a optat pentru această cale procedurală, reclamanta era îndreptăţită să obţină o examinare a pretenţiilor sale şi nu era obligată să formuleze, în sensul articolului 35 § 1 din Convenţie, o altă acţiune în reparaţie disponibilă în dreptul naţional (a se vedea Dinchev, citată supra, pct. 51). Curtea constată, în plus, că, chiar dacă ar fi fost intentată de la început o acţiune civilă, aceasta ar fi fost suspendată până la finalizarea anchetei penale (supra, pct. 30) - care în prezenta cauză a durat şase ani şi care, aşa cum au observat instanţele interne, nu a clarificat elemente importante de fapt. În consecinţă, Curtea nu consideră că reclamanta a acţionat neadecvat când a ales să urmeze calea de recurs reglementată de Codul de procedură penală.
51. În final, Curtea consideră că prezenta cauză nu poate fi comparată cu cea citată de Guvern, şi anume Asociaţia Victimelor S.C. Rompetrol S.A., S.C. Geomin S.A. şi alţii împotriva României, în care s-a stabilit că reclamantul s-a constituit parte civilă în procedura penală după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de a formula o acţiune civilă separată (citată supra, pct. 66).
52. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că reclamanta nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile.
În consecinţă, Curtea respinge excepţia Guvernului şi hotărăşte că a fost încălcat art. 6§1 din Convenţie.
53. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze şi în lumina constatărilor asupra capătului de cerere referitor la dreptul de acces la o instanţă, Curtea apreciază că a examinat deja principalele probleme ce decurg din capătul de cerere referitor la întârzierile excesive din cadrul anchetei penale. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă în această cauză a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei excesive a anchetei penale (a se vedea Korkolis împotriva Greciei, nr. 63.300/09, pct. 26, 15 ianuarie 2015).
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
54. Art. 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
55. Reclamanta a pretins 20.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral. A mai solicitat o alocaţie lunară de 500 EUR, pretinzând că accidentul i-a cauzat vătămări ce au avut ca urmări dizabilităţi fizice permanente. Reclamanta a depus două certificate medicale în susţinerea pretenţiilor sale.
56. Guvernul s-a opus acestor pretenţii, arătând că sumele solicitate erau excesive şi nejustificate.
57. Curtea reiterează că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în prezenta cauză întrucât reclamanta nu a beneficiat de acces efectiv la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge acest capăt de cerere.
58. Pe de altă parte, având în vedere toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea admite că reclamanta a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 3.600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, plus orice sumă ce poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli de judecată
59. Reclamanta a solicitat totodată 7.001,95 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. Aceasta a depus dovada plăţii onorariului de expert care a redactat raportul de expertiză din 2004, în cadrul anchetei penale.
60. Guvernul a solicitat Curţii să respingă aceste pretenţii ca fiind nejustificate.
61. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în c are s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În prezenta cauză, având în vedere documentele pe care le deţine şi criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. uneşte cu fondul excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie sub aspectul nerespectării dreptului reclamantei de acces la o instanţă;
4. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie privind durata excesivă a procedurii;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 3.600 EUR (trei mii şase sute de euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 14 iunie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE
KRZYSZTOF WOJTYCZEK
Grefier-adjunct,
Fatoş Araci
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
