Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
SECŢIA A TREIA
Strasbourg
(Cererea nr. 9.164/02)
Definitivă
10 iunie 2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În Cauza Ichim împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 17 februarie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
P R O C E D U R A
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 9.164/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Petru Ichim („reclamantul“), a sesizat Curtea la 14 aprilie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Roxana-Elena Chiperi, avocat din Iaşi. Guvernul român („Guvernul“) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 7 noiembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie a hotărât, de asemenea, ca respectiva Cameră să se pronunţe în acelaşi timp cu privire la admisibilitatea şi la fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Iaşi.
5. Angajat al întreprinderii de stat S.C. Iasitex SA („societatea I.“), ocupa, din 1983, în calitate de chiriaş, o locuinţă de serviciu a întreprinderii în cauză.
6. La 21 mai 1993, în temeiul Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, societatea I. i-a vândut reclamantului apartamentul cu două camere pe care îl ocupa şi cota-parte indiviză de 12,58% din spaţiul comun corespunzător al imobilului cu destinaţia de locuinţe. În acelaşi contract era prevăzut un drept de folosinţă în favoarea reclamantului pentru o parte a terenului care corespundea unui procent de 12,58% din terenul aferent imobilului, respectiv 44,56 m^2, pe toată durata de viaţă a imobilului. Reclamantul a intrat în posesia terenului respectiv.
A. Atribuirea succesivă a terenului în litigiu de către autorităţi reclamantului şi societăţii I.
7. În urma cererii reclamantului din data de 15 ianuarie 1993 vizând atribuirea în proprietate, în temeiul legilor nr. 85/1992 şi nr. 18/1991, a terenului aferent apartamentului său, la 15 iunie 1993, societatea I. a solicitat Primăriei Municipiului Iaşi să procedeze la atribuirea terenului, pe motiv că nu deţinea, la momentul respectiv, un certificat de proprietate asupra terenului în cauză şi că nu putea, aşadar, să transmită dreptul de proprietate părţii interesate. În tabelul anexat la cererea societăţii I., reclamantul figura cu o parcelă de 72 mp, adică terenul aferent apartamentului şi corespunzător cotei-parte de 12,58% din imobil.
8. La 1 iulie 1993, în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991, reclamantul a solicitat primăriei să îi atribuie dreptul de proprietate asupra terenului de 72 mp aferent apartamentului său. După ce a luat la cunoştinţă de contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1993 şi a constatat că terenul în cauză era „în patrimoniul statului“, primăria i-a propus prefectului să atribuie în proprietatea reclamantului respectivul teren, în temeiul Legii nr. 85/1992 citată anterior. Raportul semnat de primar era avizat, între alţii, de şefii serviciilor de urbanism şi de contencios din primărie.
9. În temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991, printr-un ordin din 15 noiembrie 1993, prefectul de Iaşi atribuia reclamantului în proprietate terenul de 72 m^2 aferent apartamentului său; ordinul prevedea faptul că punerea în posesie şi acordarea titlului de proprietate vor fi realizate de comisia locală din Iaşi însărcinată cu aplicarea Legii nr. 18/1991. Punerea în posesie s-a făcut în 1993 şi reclamantului i-a fost acordat un titlu administrativ de proprietate la 5 martie 1996, de către Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia judeţeană“). În plus, la 19 martie 1994, primăria i-a dat reclamantului autorizaţia de a instala un stand pe terenul aferent apartamentului.
10. Între timp, la 3 august 1995, societatea I. a obţinut din partea Ministerului Industriei un certificat care atesta dreptul său de proprietate asupra terenului adiacent imobilului unde se afla apartamentul reclamantului, respectiv 2 423 mp, care includeau, de asemenea, şi parcela de 72 mp.
11. În urma unei vânzări prin licitaţie, la 9 aprilie 1996, societatea I. a încheiat cu societatea Rodimpex S.R.L. („societatea R.“) un contract de vânzare-cumpărare pentru un teren în suprafaţă de 1 838,6 mp, care includea terenul de 72 mp sus-menţionat.
B. Acţiunea societăţii I. în anularea titlului de proprietate acordat reclamantului la 5 martie 1996
12. La 19 august 1996, societatea I. a sesizat Judecătoria Iaşi cu o acţiune având ca obiect anularea titlului de proprietate din 5 martie 1996 îndreptată împotriva reclamantului, a primăriei şi a comisiei judeţene. S-a susţinut că reclamantul nu era îndreptăţit să i se atribuie în proprietate terenul în cauză, întrucât societatea obţinuse, la 3 august 1995, un certificat de proprietate prin care i se recunoştea dreptul de proprietate asupra terenului.
13. Prin hotărârea din 13 noiembrie 1997, judecătoria a respins acţiunea. S-a reţinut că titlul de proprietate în litigiu a fost acordat legal de autorităţile însărcinate cu punerea în aplicare a Legii nr. 18/1991, având în vedere dispoziţiile art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege şi ale art. 10 din Legea nr. 85/1992. Pentru a concluziona validitatea titlului citat anterior, instanţa a subliniat că, la 15 iunie 1993, societatea I. îşi manifestase fără echivoc voinţa ca terenul să fie atribuit reclamantului şi nu a contestat ulterior ordinul prefectului din 15 noiembrie 1993.
14. Prin hotărârea din 28 iunie 1999, Tribunalul Iaşi a respins apelul formulat de societatea I. ca nefondat. S-a reţinut că dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului de 72 m^2 a fost constituit prin ordinul prefectului din 15 noiembrie 1993, ordin care a respectat cerinţele art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi nu a fost contestat. Tribunalul a adăugat că certificatul de care se prevala societatea I. îi fusese acordat ulterior, fără a se fi ţinut cont de faptul că terenul se afla deja în proprietatea persoanei în cauză şi că titlul de proprietate din 5 martie 1996 fusese emis în temeiul ordinului citat anterior şi conform Legii nr. 18/1991.
15. Prin hotărârea definitivă din 13 decembrie 1999, Curtea de Apel Iaşi a confirmat deciziile citate anterior, respingând ca inadmisibil recursul formulat de societatea I.
C. Acţiunea societăţii R. pentru constatarea nulităţii titlului de proprietate emis reclamantului la 5 martie 1996
16. În 1998, societatea R. a sesizat Judecătoria Iaşi cu o acţiune având ca obiect anularea titlului de proprietate acordat reclamantului la 5 martie 1996, acţiune îndreptată împotriva reclamantului şi împotriva comisiei judeţene, întemeiată pe pretinsa lipsă a dreptului reclamantului de a i se atribui în proprietate terenul în litigiu. Societatea R. a evidenţiat faptul că a cumpărat terenul în cauză de la societatea I., care era proprietara acestuia în temeiul certificatului de proprietate din 3 august 1995.
17. După ce a luat notă de hotărârea din 13 noiembrie 1997, citată anterior, şi a efectuat o expertiză, prin hotărârea din 26 mai 1999, judecătoria a admis acţiunea societăţii R. şi a anulat integral titlul de proprietate al reclamantului. Instanţa a reţinut că societatea I. a obţinut, la 3 august 1995, un certificat care atesta dreptul său de proprietate asupra unui teren care includea parcela în litigiu şi că, după această dată, nu a existat niciun transfer de proprietate al parcelei respective în favoarea reclamantului. De asemenea a reţinut că recunoaşterea validităţii titlului de proprietate al reclamantului ar fi adus atingere dreptului de proprietate pe care societatea R. îl obţinuse legal prin contractul de vânzare-cumpărare.
18. Reclamantul a formulat apel, susţinând că ordinul prefectului din 15 noiembrie 1993 nu a fost anulat şi că parcela de 72 mp nu era inclusă în terenul achiziţionat de societatea R. la 9 aprilie 1996, ci făcea parte din restul terenului care aparţinea societăţii I., menţionat în certificatul din 3 august 1995, şi care nu fusese vândut. Prin hotărârea din 10 martie 2000, tribunalul a respins apelul ca nefondat. S-a reţinut că societatea I. nu a transferat reclamantului terenul aferent apartamentului, întrucât nu deţinea la momentul faptelor un certificat de proprietate şi că parcela atribuită spre folosinţă reclamantului la 21 mai 1993 era de 44,56 mp. Terenul în plus faţă de terenul aferent imobilului cu destinaţia de locuinţe a fost vândut de societatea I. societăţii R. Tribunalul a hotărât că reclamantul nu era îndreptăţit să i se atribuie în proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 decât suprafaţa de teren de 44,56 mp şi că faptul că societatea R. nu a contestat ordinul prefectului din 15 noiembrie 1993 nu o împiedica să solicite direct anularea titlului de proprietate litigios.
19. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susţinând, printre altele, că titlul de proprietate fusese validat în cadrul unei proceduri anterioare iniţiate de societatea I. (supra, pct. 13-15). Prin decizia din 13 octombrie 2000, redactată la 10 noiembrie 2000, Curtea de Apel Iaşi a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate în apel, considerând că faptul că o altă instanţă s-a pronunţat în favoarea validităţii titlului de proprietate litigios nu constituie o piedică în acţiunea în cauză în ceea ce priveşte nulitatea aceluiaşi titlu.
20. De altfel, în cadrul unei proceduri ulterioare, prin hotărârea definitivă din 15 octombrie 2001, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea societăţii R. şi l-a obligat pe reclamant să-i lase societăţii în cauză deplina proprietate şi posesie a parcelei de 72 de mp.
II. Dreptul intern relevant
21. Art. 10 din Legea nr. 85/1992, astfel cum era redactată la momentul faptelor, prevedea că, în momentul cumpărării unei locuinţe într-un imobil cu destinaţia de locuinţe de către titularii contractelor de închiriere, aceştia din urmă dobândesc totodată şi dreptul de proprietate asupra părţilor şi instalaţiilor folosite în comun în imobil, proporţional cu cota-parte a locuinţei. În plus, titularul dreptului obţinea totodată, în funcţie de cota-parte deţinută, dreptul de proprietate asupra „terenului aferent clădirii“ astfel cum a fost stabilit în autorizaţia de construire; valoarea cotei-parte era inclusă în preţul de vânzare. Atribuirea terenului în cauză în proprietate se făcea în conformitate cu art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 [art. 10 alin. (5) din Legea nr. 85/1992].
22. Art. 35 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, astfel cum era redactată la momentul faptelor, era formulat astfel:
"[....]
(2) Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităţilor atribuite, potrivit legii, în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata existenţei construcţiei în vederea construirii de locuinţe proprietate personală, sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuinţe, trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporţional cu cota deţinută din construcţie. [...]
(5) Atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute la alin. 2-5 se va face, prin decizia prefecturii, la propunerea primăriilor făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor."
23. Dispoziţiile relevante ale art. 322 C. proc. civ. cu privire la revizuirea unei hotărâri rămase definitive (cale extraordinară de atac) sunt formulate astfel:
"Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
[...]
7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate."
În Hotărârea nr. 220 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Suceava a respins ca inadmisibilă o cerere de revizuire prin care o persoană particulară sublinia contradicţia dintre două hotărâri definitive pronunţate în cadrul a două proceduri referitoare la validitatea titlului său de proprietate. Observând că, în a doua procedură, partea în cauză a înştiinţat instanţa de existenţa unei hotărâri definitive anterioare favorabile, precum şi faptul că instanţele au respins excepţia de autoritate de lucru judecat pe care acesta o invocase, Curtea de Apel din Suceava a concluzionat că acţiunea în revizuire nu era admisibilă atât timp cât partea în cauză a invocat, fără succes, hotărârea definitivă favorabilă în a doua procedură despre care se plânge. Instanţa a concluzionat că, într-un astfel de caz, partea în cauză urmărea nu doar revizuirea celei de-a doua hotărâri, ci şi o reexaminare a soluţiei pronunţate în ceea ce priveşte excepţia deja invocată.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
24. Reclamantul se plânge de faptul că a fost privat de terenul aferent apartamentului său, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
25. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
26. Guvernul susţine neepuizarea căilor de atac interne de către reclamant, care nu a formulat o acţiune în revizuire (art. 322 C. proc. civ.) împotriva hotărârii definitive din 26 mai 1999 vizând contradicţia între această hotărâre şi hotărârea definitivă din 13 noiembrie 1997 pronunţată de aceeaşi instanţă în procedura iniţiată de societatea I. În ceea ce priveşte condiţia privind identitatea dintre părţi impusă de art. 322 C. proc. civ., Guvernul răspunde că societatea R. este succesoarea societăţii I.
27. Reclamantul contestă caracterul efectiv al căii de atac prezentate de Guvern.
28. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de conţinutul capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât decide să o reunească cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, Valentin Dumitrescu împotriva României, nr. 36.820/02, pct. 68, 1 aprilie 2008, şi De Sciscio împotriva Italiei, nr. 176/04, pct. 53, 20 aprilie 2006).
29. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea observă că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
30. După ce a făcut trimitere la principiile generale ale Curţii în această privinţă, Guvernul susţine că cerinţa proporţionalităţii a fost respectată în speţă, instanţele interne motivând în mod corespunzător concluzia referitoare la nulitatea titlului de proprietate al părţii în cauză.
31. Reclamantul consideră că Guvernul nu a clarificat aspectul privind respectarea condiţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1.
32. Curtea observă, de la bun început, că Guvernul nu contestă faptul că reclamantul era titular al unei „valorii patrimoniale“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce priveşte parcela în litigiu, de 72 mp. Ea consideră că atribuirea în proprietate şi punerea în posesie a parcelei respective în anul 1993, pe motivul că era aferentă apartamentului în sensul legilor nr. 85/1992 şi nr. 18/1991, precum şi validarea titlului de proprietate prin hotărârea definitivă din 13 noiembrie 1997 i-au oferit reclamantului, pe bună dreptate, certitudinea că va putea păstra posesia efectivă şi dreptul de folosinţă asupra terenului în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Ioan împotriva României, nr. 31.005/03, pct. 43, 1 iulie 2008). Nu este contestat nici faptul că hotărârea definitivă din 13 octombrie 2000 a Curţii de Apel Iaşi a avut ca efect privarea reclamantului de terenul în cauză (Gashi împotriva Croaţiei, nr. 32.457/05, pct. 27-28, 13 decembrie 2007, şi Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.278/98 şi altele, pct. 159-160, 15 martie 2007).
33. Curtea aminteşte, în continuare, că art. 1 din Protocolul nr. 1, care are în esenţă ca obiectiv protejarea intereselor individului împotriva oricărei atingeri aduse de stat respectării bunurilor sale, poate, de asemenea, să implice obligaţii pozitive ale statului constând în punerea în aplicare de măsuri necesare protejării dreptului de proprietate (Ioan, citată anterior, pct. 44, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, pct. 96, CEDO 2002-VII).
34. În speţă, Curtea observă că, în momentul constituirii dreptului de proprietate al reclamantului şi al punerii sale în posesia terenului în 1993, autorităţile administrative erau exclusiv competente, în temeiul legilor nr. 85/1992 şi nr. 18/1991, să procedeze, după verificările necesare, la operaţiunile citate anterior cu privire la „terenul aferent“ apartamentului care fusese vândut părţii în cauză (supra, pct. 21-22). În acest sens atrage atenţia asupra faptului că, la momentul faptelor, însăşi societatea I., care a contestat ulterior atribuirea terenului în favoarea reclamantului, a indicat autorităţilor competente terenul care trebuia să fie acordat părţii în cauză. Curtea concluzionează aşadar că autorităţile au avut posibilitatea de a verifica dacă condiţiile de acordare a titlului de proprietate erau legal întrunite şi să prevină crearea unui drept de proprietate contrar legii (Ioan, citată anterior, pct. 50, şi Gashi, citată anterior, pct. 39).
35. De asemenea, Curtea observă că, în prima acţiune iniţiată de societatea I. având ca obiect anularea titlului de proprietate al reclamantului asupra terenului de 72 mp, instanţele interne au hotărât că titlul litigios era valid, motivând că acesta a fost acordat în conformitate cu Legea nr. 18/1991 şi ordinul prefectului din 15 noiembrie 1993, iar certificatul de proprietate al societăţii I. a fost emis într-un moment în care terenul se afla deja în patrimoniul părţii în cauză (supra, pct. 13-15). Cu toate acestea, în cadrul unei a doua proceduri în anulare iniţiată de societatea R., succesoare a societăţii I., instanţele interne au concluzionat nulitatea titlului litigios, pe motiv de încălcare a Legii nr. 18/1991 şi a necesităţii de a respecta dreptul de proprietate al societăţii R.
36. Curtea ia notă de faptul că, prin trimiterea la calea de atac prevăzută de art. 322 C. proc. civ., Guvernul recunoaşte că a doua procedură în anularea titlului în cauză viza „aceeaşi cauză“ şi, în esenţă, „aceleaşi părţi“. Cu toate acestea, Guvernul nu a precizat în niciun fel motivele care ar justifica abaterea de la principiul securităţii raporturilor juridice şi anularea titlului reclamantului după validarea sa prin hotărârea definitivă din 13 noiembrie 1997 (a se vedea, mutatis mutandis, Amurăriţei împotriva României, nr. 4.351/02, pct. 44, 23 septembrie 2008).
37. În ceea ce priveşte revizuirea prevăzută de art. 322 alin. (7) C. proc. civ. pe care, potrivit Guvernului, partea interesată ar fi trebuit să o epuizeze înainte de sesizarea Curţii, trebuie reamintit, ca o regulă generală, că un reclamant nu este obligat să recurgă la o cale de atac extraordinară, pentru a respecta regula epuizării căilor de atac interne [Prystavska împotriva Ucrainei, nr. 21.287/02, CEDO 2002-X, şi Kiiskinen împotriva Finlandei (dec.), nr. 26.323/95, CEDO 1999-V]. Pe de altă parte, deşi Guvernul nu a furnizat niciun exemplu de jurisprudenţă în susţinerea tezei sale, Curtea observă că reclamantul a invocat, fără succes, în cadrul celei de-a doua proceduri în anulare, existenţa primei hotărâri definitive favorabile, fapt care - potrivit jurisprudenţei interne - făcea inadmisibil recursul invocat de Guvern (supra, pct. 19 şi 23 in fine).
38. Deşi nu se raliază cu vreuna dintre hotărârile definitive pronunţate cu privire la titlul de proprietate litigios, Curtea reaminteşte că a hotărât că atenuarea anumitor atingeri aduse drepturilor, precum cea invocată de societatea R. în speţă nu trebuie să creeze noi erori disproporţionate şi că eventualele erori comise de autorităţi nu trebuie să fie suportate exclusiv de către persoanele particulare în cauză (Ioan, citată anterior, pct. 55, şi Amurăriţei, citată anterior, pct. 36). Curtea observă că, în cauza examinată, Guvernul nu susţine în niciun fel că reclamantul a obţinut terenul în cauză acţionând cu rea-credinţă sau obţinând avantaje dintr-o poziţie privilegiată (a se vedea, mutatis mutandis, Gashi, citată anterior, pct. 37 in fine). Or, după validarea titlului său de proprietate printr-o primă procedură judiciară, reclamantul a fost privat, fără nicio compensaţie, de terenul în cauză, în urma unei a doua proceduri angajate de succesoarea societăţii I., care căzuse în pretenţii în cadrul primei proceduri.
39. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, de a examina în mod coerent şi cu respectarea securităţii juridice situaţia reclamantului şi de lua măsuri proporţionate pentru a remedia eventualele erori pentru care este răspunzător.
Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului şi concluzionează în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
40. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
41. Reclamantul nu a prezentat cererea de acordare a unei reparaţii echitabile cu respectarea condiţiilor impuse. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să îi acorde vreo sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. alătură fondului excepţia preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 martie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,
Josep Casadevall
Grefier,
Santiago Quesada
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
