Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
GHIDUL AUTORITĂŢII EUROPENE din 2 august 2018 pentru Valori Mobiliare şi Pieţe (ESMA) privind cerinţele de guvernanţă a produselor MiFID II
EMITENT: Autoritatea de Supraveghere Financiară PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 708 din 14 august 2018
──────────
Conţinut de Norma nr. 14 din 2 august 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 14 august 2018.
──────────
Domeniu de aplicare
Cui i se aplică?
1. Prezentul ghid se aplică:
- firmelor supuse oricărora dintre următoarele cerinţe:
(i) articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2014/65/UE^1 (MiFID II);
(ii) articolul 16 alineatul (3) din MiFID II;
(iii) articolul 24 alineatele (1) şi (2) din MiFID II;
(iv) articolele 9 şi 10 din Directiva delegată (UE) 2017/593 a Comisiei^2 (Directiva delegată MiFID II);
^1 Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind pieţele instrumentelor financiare şi de modificare a Directivei 2002/92/CE şi a Directivei 2011/61/UE (JO L 173, 12.6.2014, p. 349).
^2 Directiva delegată (UE) 2017/593 a Comisiei din 7 aprilie 2016 de completare a Directivei 2014/65/UE a Parlamentului European şi a Consiliului în ceea ce priveşte protejarea instrumentelor financiare şi a fondurilor care aparţin clienţilor, obligaţiile de guvernanţă a produsului şi normele aplicabile la acordarea sau primirea de onorarii, comisioane sau alte tipuri de beneficii pecuniare sau nepecuniare (JO L 87, 31.3.2017, p. 500-517).
– autorităţilor competente cu supravegherea prudenţială a firmelor menţionate mai sus.
Ce se aplică?
2. Prezentul ghid se aplică în ceea ce priveşte cerinţele menţionate la punctul 1 din prezentul ghid; în mod special, acesta se referă la producerea sau distribuţia produselor de investiţii.
Când se aplică?
3. Prezentul ghid se aplică de la 3 ianuarie 2018.
I. Scop
4. Scopul prezentului ghid este să ofere mai multă claritate obligaţiilor de guvernanţă a produselor pentru firmele prevăzute la punctul 1.
5. ESMA preconizează că prezentul ghid va promova o mai mare convergenţă în implementarea şi aplicarea cerinţelor MiFID II asupra guvernanţei produselor. Prin respectarea prezentului ghid, ESMA anticipează sporirea corespunzătoare a protecţiei investitorilor. Anexa V cuprinde o serie de exemple ilustrative. Aceste exemple nu fac parte din ghid, ci sunt prevăzute să ajute firmele şi autorităţile competente să înţeleagă modul în care se aplică ghidul.
II. Definiţii
6. În sensul prezentului ghid, se aplică următoarele definiţii:
- „firme“ înseamnă firme supuse cerinţelor stipulate la punctul 1 şi cuprind firmele de investiţii [astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul (1) din MiFID II], inclusiv instituţiile de credit atunci când prestează servicii şi activităţi de investiţii [în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul (2) din MiFID II], firmele de investiţii şi instituţiile de credit la vânzarea sau consilierea clienţilor în ceea ce priveşte depozitele structurate, societăţile de administrare a OPCVM şi administratorii de fonduri de investiţii alternative (AFIA) [astfel cum sunt definiţi la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Directiva AFIA^3] atunci când prestează servicii de investiţii, cum ar fi administrarea de portofolii individuale sau servicii conexe [în sensul articolului 6 alineatul (3) literele (a) şi (b) din Directiva OPCVM^4 şi al articolului 6 alineatul (4) literele (a) şi (b) din Directiva AFIA];
^3 Directiva 2011/61/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2011 privind administratorii fondurilor de investiţii alternative şi de modificare a Directivelor 2003/41/CE şi 2009/65/CE şi a Regulamentelor (CE) nr. 1.060/2009 şi (UE) nr. 1.095/2010 (JO L >174, 1.7.2011, p. 1-73).
^4 Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 13 iulie 2009 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 302, 17.11.2009, p. 32).
– „produs de investiţii“ înseamnă un instrument financiar [în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul (15) din MiFID II] sau un depozit structurat [în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul (43) din MiFID II];
– „producător“ înseamnă, ţinând cont de considerentul 15 şi articolul 9 alineatul (1) din Directiva delegată MiFID II, o firmă care produce un produs de investiţii, incluzând crearea, dezvoltarea, emiterea sau conceperea acelui produs, inclusiv la consilierea societăţilor emitente cu privire la lansarea unui nou produs;
– „distribuitor“ înseamnă, ţinând cont de considerentul 15 şi articolul 10 alineatul (1) din Directiva delegată MiFID II, o firmă care oferă, recomandă sau vinde un produs şi serviciu de investiţii unui client.
III. Obligaţii de conformare şi de raportare
Statutul ghidului
7. Acest document cuprinde orientări emise în temeiul articolului 16 din Regulamentul ESMA. În conformitate cu articolul 16 alineatul (3) din Regulamentul ESMA, autorităţile competente şi participanţii pe pieţele financiare trebuie să depună toate eforturile pentru a respecta ghidul.
8. Autorităţile competente cărora li se aplică ghidul trebuie să se conformeze, integrându-l în practicile lor de supraveghere, inclusiv atunci când anumite orientări se adresează în primul rând participanţilor pe pieţele financiare.
Cerinţe privind raportarea
9. Autorităţile competente cărora li se aplică ghidul trebuie să notifice ESMA dacă respectă sau intenţionează să respecte ghidul, precizând motivele nerespectării în cazul în care nu se conformează sau nu intenţionează să se conformeze, în termen de două luni de la data publicării ghidului pe site-ul ESMA în toate limbile oficiale ale UE.
10. Firmele nu au obligaţia de a raporta la ESMA dacă respectă sau nu prezentul ghid.
IV. Ghid privind aplicarea articolului 16 alineatul (3) şi a articolului 24 alineatul (2) din MiFID II
Dispoziţii generale
11. Prezentul ghid trebuie, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) punctul 2 şi cu articolul 10 alineatul (1) punctul 1 din Directiva delegată MiFID II, să se aplice într-un mod adecvat şi proporţionat, având în vedere natura produsului de investiţii, serviciul de investiţii şi piaţa-ţintă a produsului.
12. Atunci când firma acţionează atât ca producător, cât şi ca distribuitor al produselor de investiţii, orientările de mai jos se aplică în funcţie de relevanţă şi câtă vreme firma îndeplineşte toate obligaţiile aplicabile producătorilor şi distribuitorilor.
Ghid pentru producători
Identificarea de către producător a pieţei-ţintă potenţiale: categoriile de luat în considerare
13. Identificarea de către producători a pieţei-ţintă potenţiale nu ar trebui să se facă exclusiv pe baza criteriilor cantitative, ci trebuie să se bazeze şi pe suficiente considerente calitative. Serviciile pentru piaţa de masă în mod special ar putea necesita automatizarea proceselor, iar această automatizare se bazează, de obicei, pe formule sau metodologii algoritmice care prelucrează criterii cantitative pentru produse şi clienţi. Aceste date numerice sunt generate de regulă prin sisteme de punctare (de exemplu, folosind caracteristici ale produselor precum volatilitatea instrumentelor financiare, ratingul emitenţilor etc. sau prin „conversia“ datelor faptice în sisteme numerice). În ceea ce priveşte identificarea pieţei-ţintă, firmele trebuie nu numai să se bazeze pe aceste criterii cantitative, ci şi să le pună suficient în balanţă cu considerente calitative.
14. Producătorii trebuie să folosească lista de categorii stipulată în prezentul ghid ca bază pentru identificarea pieţei-ţintă pentru produsele lor de investiţii. Lista categoriilor este cumulativă: la evaluarea pieţei-ţintă, fiecare producător trebuie să folosească fiecare dintre acele categorii. În acest scop, un producător trebuie să analizeze relevanţa fiecărei categorii pentru un anumit produs, apoi să alinieze profunzimea identificării în proporţie cu tipul, natura şi alte caracteristici ale produsului (descrise la punctele 18-24 din ghid).
15. La detalierea/descrierea fiecăreia dintre aceste categorii, producătorii trebuie să ţină cont de relaţia dintre diferitele categorii, deoarece toate contribuie la definirea pieţei-ţintă pentru un produs dat.
16. Producătorii nu trebuie să excludă vreuna dintre cele cinci categorii menţionate mai jos. Dacă, în opinia producătorilor, aceste cinci categorii sunt prea restrictive pentru a identifica o piaţă-ţintă cu sens, pot fi adăugate şi alte categorii. În luarea deciziei dacă să folosească sau nu categorii suplimentare, producătorii pot lua în considerare caracteristicile canalelor de informaţii cu distribuitorii. De exemplu, pentru a facilita schimbul de informaţii cu distribuitorii şi pentru a favoriza o arhitectură deschisă, producătorii pot limita folosirea categoriilor suplimentare la cazuri în care acestea sunt esenţiale pentru a defini o piaţă-ţintă semnificativă pentru produs.
17. Producătorii trebuie să identifice o piaţă-ţintă potenţială^5. Deoarece nu au de obicei contact direct cu clientul, în conformitate cu articolul 9 alineatul (9) punctul 2 din Directiva delegată MiFID II, acest lucru înseamnă că identificarea pieţei lor ţintă se poate baza, printre altele, pe cunoştinţele lor teoretice şi pe experienţa lor în legătură cu produsul.
^5 A se vedea articolul 9 alineatul (9) din Directiva delegată MiFID.
18. Producătorii trebuie să folosească următoarea listă de cinci categorii:
a) tipul de clienţi vizaţi de produs: firma trebuie să specifice ce tip de clienţi vizează produsul. Această specificare trebuie să se facă în conformitate cu clasificarea clienţilor conform MiFID II în „client individual“, „client profesional“ şi/sau „contrapartidă eligibilă“;
b) cunoştinţe şi experienţă: firma trebuie să specifice cunoştinţele pe care trebuie să le aibă clienţii vizaţi despre elemente precum: tipul de produs în cauză, caracteristicile produsului şi/sau cunoştinţe în domenii înrudite tematic, ce ajută la înţelegerea produsului. De exemplu, pentru produsele structurate cu profiluri de randament complicate, firmele ar putea preciza faptul că investitorii vizaţi trebuie să deţină cunoştinţe despre cum funcţionează acest tip de produs şi despre posibilele rezultate ce pot fi obţinute din produs. În ceea ce priveşte experienţa, firma ar putea descrie cât de multă experienţă practică trebuie să aibă clienţii vizaţi, cu elemente precum: tipul de produs în cauză, caracteristicile relevante ale produsului şi/sau experienţa în domenii înrudite tematic. Firma ar putea preciza, de exemplu, o perioadă de timp în care clienţii să fi fost activi pe pieţele financiare. Cunoştinţele şi experienţa pot depinde una de cealaltă în unele cazuri (adică un investitor cu experienţă limitată sau fără experienţă ar putea fi un client vizat valabil dacă compensează lipsa de experienţă cu cunoştinţe vaste);
c) situaţia financiară cu accent pe capacitatea de a suporta pierderile: firma trebuie să precizeze procentul de pierderi pe care clienţii vizaţi ar trebui să le poată suporta şi să fie dispuşi să le suporte (de exemplu, de la pierderi minore la pierdere totală) şi dacă există obligaţii de plată suplimentare ce ar putea depăşi suma investită (de exemplu, apelurile în marjă). Acest aspect ar putea fi exprimat şi sub forma unei proporţii maxime de active ce trebuie investite;
d) toleranţa la risc şi compatibilitatea profilului de risc/randament al produsului cu piaţa-ţintă: firma trebuie să precizeze atitudinea generală pe care trebuie să o aibă clienţii vizaţi în legătură cu riscurile de investiţie. Atitudinile de bază faţă de risc ar trebui clasificate (de exemplu, „orientată către risc sau speculativă“, „echilibrată“, „conservatoare“) şi să fie descrise cu claritate. Deoarece diferite firme din lanţ au diferite abordări în definirea riscului, firma ar trebui să fie explicită în ceea ce priveşte criteriile ce trebuie întrunite pentru a clasifica un client în acest fel. Firmele ar trebui să folosească indicatorul de risc prevăzut de Regulamentul PRIIPs sau de Directiva OPCVM, unde este cazul, pentru a îndeplini această cerinţă;
e) obiectivele şi nevoile clienţilor: firma trebuie să specifice obiectivele şi nevoile de investiţii ale clienţilor vizaţi pe care un produs este gândit să le satisfacă, inclusiv obiectivele financiare mai largi ale clienţilor vizaţi sau strategia globală pe care o urmează în plasarea investiţiilor. De exemplu, se poate face trimitere la orizontul de investiţii preconizat (numărul de ani cât investiţia trebuie menţinută). Aceste obiective pot fi „ajustate“, precizând anumite aspecte ale investiţiei şi aşteptările clienţilor vizaţi. Obiectivele şi nevoile particulare ale clienţilor pe care un produs este gândit să le satisfacă pot varia de la cele specifice până la cele generale. De exemplu, un produs poate fi proiectat să întrunească nevoile unei pături sociale de o anumită vârstă, să obţină eficienţă fiscală în funcţie de ţara de rezidenţă fiscală a clienţilor sau să fie conceput cu caracteristici speciale astfel încât să atingă anumite obiective de investiţii cum ar fi „protecţia monedei“, „investiţie ecologică“, „investiţie etică“ etc., în funcţie de relevanţă.
19. În funcţie de caracteristicile produsului specific, descrierea uneia sau mai multor categorii de mai sus poate duce la identificarea unui grup larg de clienţi vizaţi ce ar putea cuprinde şi un grup mai limitat. De exemplu, dacă un produs este considerat compatibil cu clienţii vizaţi ce deţin cunoştinţe generale şi experienţă relevante, în mod evident va fi compatibil cu un nivel sofisticat de cunoştinţe şi experienţă.
20. Pentru a evita riscul de erori de interpretare şi neînţelegeri, producătorii trebuie să definească cu claritate conceptele şi terminologia folosite atunci când definesc piaţa-ţintă în cele cinci categorii enumerate mai sus.
Identificarea pieţei-ţintă potenţiale: diferenţiere pe baza tipului produsului
21. Identificarea pieţei-ţintă potenţiale trebuie să se facă într-o manieră adecvată şi proporţionată, ţinând cont de natura produsului de investiţii. Acest lucru înseamnă că identificarea pieţei-ţintă trebuie să ia în considerare caracteristicile produsului, inclusiv complexitatea sa (inclusiv structura costurilor şi cheltuielilor), profilul de risc/randament sau lichiditate sau caracterul său inovator.
22. Prin urmare, pentru produse mai complicate, cum ar fi produsele structurate cu profiluri de randament complicate, piaţa-ţintă trebuie identificată mai detaliat. Pentru produse mai simple, mai obişnuite, este foarte probabil ca piaţa-ţintă să fie identificată mai puţin detaliat^6:
- Pentru unele tipuri de produse de investiţii, producătorul poate identifica categoriile de pieţe-ţintă menţionate mai sus, la care se face referire la punctul 18, în urma unei abordări obişnuite pentru instrumente financiare de un singur tip cu caracteristici ale produsului suficient de comparabile (de exemplu, datorită unui criteriu de referinţă extern sau deoarece aparţin unui segment de bursă cu anumite cerinţe).
– În funcţie de produsul de investiţie, descrierea uneia sau mai multora dintre categoriile menţionate mai sus poate fi mai generală. Cu cât un produs este mai simplu, cu atât mai puţin detaliată poate fi o categorie.
^6 A se vedea considerentul 19 din Directiva delegată MiFID II.
23. Totuşi, în toate situaţiile, piaţa-ţintă trebuie identificată la un nivel suficient de granular pentru a evita includerea oricăror grupuri de investitori cu ale căror nevoi, caracteristici şi obiective produsul nu este compatibil.
24. Pentru produse la comandă sau personalizate, piaţa-ţintă a produsului va fi de obicei clientul care a comandat produsul, cu excepţia cazului în care se prevede şi distribuţia produsului către alţi clienţi.
Corelarea dintre strategia de distribuţie a producătorului şi definiţia dată de acesta pieţei-ţintă
25. Conform articolului 16 alineatul (3) din MiFID II, producătorul se va asigura că strategia sa de distribuţie respectă ţinta identificată şi, conform articolului 24 alineatul (2) din MiFID II, producătorul trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a se asigura că produsul financiar este distribuit pe piaţa-ţintă identificată. Producătorul trebuie să îşi definească strategia de distribuţie astfel încât această strategie să favorizeze vânzarea fiecărui produs pe piaţa-ţintă a acestui produs. Aceasta include ideea că, atunci când producătorul poate alege distribuitorii produselor sale, producătorul face toate eforturile pentru a selecta distribuitorii al căror tip de clienţi şi servicii oferite este compatibil cu piaţa-ţintă a produsului.
26. În definirea strategiei de distribuţie, un producător trebuie să determine cantitatea de informaţii despre clienţi necesară distribuitorului pentru a evalua corect piaţa-ţintă pentru produsul său. Prin urmare, producătorul trebuie să propună tipul de servicii de investiţii prin care clienţii vizaţi trebuie sau pot să achiziţioneze instrumentul financiar. Dacă produsul este considerat potrivit pentru o vânzare fără consiliere, firma ar putea preciza şi canalul de achiziţie preferat.
Ghid pentru distribuitori
Sincronizarea şi relaţia evaluării pieţei-ţintă a distribuitorului cu alte procese de guvernanţă a produselor
27. Identificarea pieţei-ţintă a distribuitorului (adică piaţa-ţintă „efectivă“ pentru produsul respectiv) trebuie realizată ca parte a procesului decizional general referitor la gama de servicii şi produse pe care distribuitorul urmează să le distribuie. Aşadar, identificarea pieţei-ţintă efective trebuie să aibă loc într-un stadiu incipient, când politicile comerciale şi strategiile de distribuţie ale firmei sunt definite de organul de administrare şi ex-ante (adică înainte de a începe activitatea zilnică).
28. În mod special, distribuitorii trebuie să îşi asume responsabilitatea de a asigura, încă de la început, corespondenţa generală a produselor ce urmează a fi oferite şi a serviciilor aferente ce vor fi prestate cu nevoile, caracteristicile şi obiectivele clienţilor vizaţi.
29. Procesul decizional referitor la universul de servicii şi produse în combinaţie cu procesul de identificare a pieţei-ţintă trebuie să influenţeze direct modul în care este condusă activitatea zilnică a firmei, deoarece alegerile organului de conducere sunt implementate în întreg lanţul decizional şi ierarhia firmei. Acele procese vor avea împreună un impact direct asupra compatibilităţii produselor şi serviciilor oferite şi vor influenţa toate celelalte procese relevante legate de serviciile furnizate, în special definiţia obiectivelor de bugetare şi politicile de remunerare a personalului.
30. Firmele trebuie să se axeze în special pe serviciile de investiţii prin care produsele vor fi oferite pieţelor lor-ţintă. În acest context, ESMA preconizează că natura produselor este corect luată în considerare, acordând o atenţie specială acelor produse caracterizate de complexitate/risc sau de alte trăsături relevante (cum ar fi, de exemplu, lipsa de lichiditate şi inovaţie).^7 De exemplu, dacă un distribuitor deţine informaţii detaliate cu privire la anumiţi clienţi (de exemplu, printr-o relaţie existentă cu aceştia pentru furnizarea de consultanţă în investiţii), acesta ar putea hotărî că, ţinând cont de profilul deosebit de risc/randament, interesul acestui grup de clienţi ar fi servit cel mai bine dacă serviciile de executare ar fi excluse pentru aceştia. În mod similar, distribuitorul ar putea hotărî că anumite produse noncomplexe ce ar putea fi oferite în regimul de executare exclusivă vor fi oferite numai în conformitate cu cerinţele de pertinenţă sau adecvare, astfel încât să acorde un grad mai mare de protecţie clienţilor.
^7 Acest lucru este în acord cu considerentul 18 din Directiva delegată MiFID II, care clarifică: „în lumina cerinţelor stipulate în Directiva 2014/65/UE şi în interesul protecţiei investitorilor, normele de guvernanţă a produselor ar trebui să se aplice tuturor produselor vândute pe pieţele primare şi secundare, indiferent de tipul de produs sau de serviciu furnizat şi indiferent de cerinţele aplicabile la punctul de vânzare. Aceste norme pot fi aplicate însă proporţional, în funcţie de complexitatea produsului şi de gradul în care pot fi obţinute informaţii publice, ţinându-se cont de natura instrumentului, a serviciului de investiţii şi a pieţei-ţintă. Proporţionalitatea înseamnă că aceste norme ar putea fi relativ simple pentru anumite produse simple distribuite exclusiv în vederea executării, dacă respectivele produse corespund nevoilor şi caracteristicilor pieţei de masă cu amănuntul“.
31. În mod specific, distribuitorii ar trebui să hotărască anume care produse vor fi recomandate (şi prin prestarea serviciului de administrare de portofolii) sau oferite sau comercializate activ anumitor grupe de clienţi (caracterizate prin trăsături comune din punctul de vedere al cunoştinţelor, experienţei, situaţiei financiare etc.). De asemenea, distribuitorii ar trebui să hotărască anume care produse vor fi puse la dispoziţia clienţilor (existenţi sau viitori) la propria iniţiativă, prin servicii de executare fără promovare activă, având în vedere că în astfel de situaţii nivelul de informaţii disponibile despre client poate fi foarte limitat.
32. În orice caz, dacă pe baza tuturor informaţiilor şi datelor care s-ar putea afla la dispoziţia distribuitorilor şi care ar putea fi colectate prin intermediul serviciilor de investiţii sau conexe sau din alte surse, inclusiv informaţiile obţinute de la producători, distribuitorul este de părere că un anumit produs nu va fi niciodată compatibil cu nevoile şi caracteristicile clienţilor săi existenţi sau viitori, acesta ar trebui să se abţină de la a include produsul în sortimentul său de produse (adică produsele ce vor fi oferite, cui vor fi oferite şi prin prestarea căror servicii de investiţii).
Relaţia dintre cerinţele de guvernanţă a produselor şi evaluarea adecvării sau pertinenţei
33. Obligaţia distribuitorului de a identifica piaţa-ţintă efectivă şi de a se asigura că un produs este distribuit în conformitate cu piaţa-ţintă efectivă nu este substituită de o evaluare a adecvării sau pertinenţei şi trebuie îndeplinită suplimentar faţă de şi înainte de o astfel de evaluare. În mod special, identificarea, pentru un produs dat, a pieţei sale ţintă şi a strategiei de distribuţie aferente trebuie să asigure faptul că produsul ajunge la acel tip de clienţi pentru ale căror nevoi, caracteristici şi obiective a fost conceput, în loc să ajungă la un alt grup de clienţi cu care produsul ar putea să nu fie compatibil.
Identificarea de către distribuitor a pieţei-ţintă: categoriile de luat în considerare
34. Distribuitorii trebuie să folosească aceeaşi listă de categorii ca cea folosită de producători (vezi punctul 18) ca bază pentru definirea pieţei-ţintă pentru produsele lor. Totuşi, distribuitorii trebuie să definească piaţa-ţintă la un nivel mai concret şi trebuie să ia în considerare tipul de clienţi cărora le prestează servicii de investiţii, natura produselor de investiţii şi tipul serviciilor de investiţii pe care le prestează.
35. Deoarece producătorul trebuie să specifice piaţa-ţintă potenţială pe baza cunoştinţelor sale teoretice şi a experienţei sale cu un produs similar, acesta va determina piaţa-ţintă a produsului fără cunoştinţe specifice ale clienţilor individuali. Prin urmare, evaluarea producătorului va fi realizată cu o perspectivă mai generală asupra gradului de compatibilitate a caracteristicilor/naturii unui produs pentru anumite tipuri de investitori, pe baza cunoştinţelor acestora privind pieţele financiare şi a experienţei lor trecute cu produse similare. Astfel, se introduce o serie de limite la nivel mai abstract.
36. Distribuitorul, pe de altă parte, trebuie să specifice piaţa-ţintă efectivă, ţinând cont de limitele pieţei-ţintă potenţiale stabilite de producător. Distribuitorii trebuie să îşi întemeieze piaţa-ţintă pe informaţii şi cunoştinţe despre propriul lor client şi pe informaţiile primite de la producător (dacă există) sau pe informaţii ce au fost obţinute de distribuitorul însuşi prin cercetare documentară (în special în cazurile în care distribuitorul este o firmă nouă ce nu are încă suficiente informaţii efective despre propriii clienţi). Distribuitorii trebuie să folosească evaluarea mai generală a pieţei-ţintă a producătorului împreună cu informaţiile existente despre clienţii lor sau viitorii clienţi pentru a identifica propria lor piaţă-ţintă pentru un produs, mai exact grupul de clienţi cărora le vor oferi efectiv produsul prin prestarea serviciilor lor.
37. În acest scop, distribuitorii vor face o analiză detaliată a caracteristicilor bazei lor de clienţi, adică a clienţilor existenţi şi a clienţilor viitori (de exemplu, un distribuitor poate avea clienţi cu depozite bancare cărora intenţionează să le ofere servicii de investiţii). Distribuitorii trebuie să folosească orice informaţii şi date considerate rezonabil necesare şi disponibile în acest scop ce s-ar putea afla la dispoziţia distribuitorilor şi colectate prin servicii de investiţii sau conexe. În plus, aceştia ar putea folosi orice informaţii şi date considerate rezonabil necesare şi disponibile ce s-ar putea afla la dispoziţia distribuitorilor şi colectate prin alte surse decât prin prestarea de servicii de investiţii sau conexe.
38. La rafinarea pieţei-ţintă a producătorului, distribuitorul nu trebuie să se abată de la deciziile fundamentale adoptate la acest nivel. Totuşi, distribuitorii nu se pot baza pur şi simplu pe piaţa-ţintă a producătorului fără să ia în considerare cât de potrivită ar fi piaţa-ţintă stabilită de producător pentru baza lor de clienţi. În acest scop, distribuitorii trebuie să implementeze şi să menţină un proces dedicat, ce trebuie realizat în toate situaţiile. Acest proces se supune proporţionalităţii, adică analiza minuţioasă şi - dacă este necesar - rafinarea pieţei-ţintă a producătorilor de către distribuitor trebuie să fie mai intense pentru produsele mai complexe şi ar putea fi mai puţin intense în cazul produselor mai simple, mai obişnuite. Dacă, în urma procesului, distribuitorul ajunge la concluzia că piaţa-ţintă a producătorului nu necesită rafinare, distribuitorul poate folosi piaţa-ţintă a producătorului ca atare.
39. De obicei, evaluarea pieţei-ţintă a distribuitorului va avea loc după ce producătorul i-a comunicat acestuia piaţa sa ţintă. Totuşi, este posibil ca producătorul şi distribuitorul să poată defini atât piaţa-ţintă a producătorului, cât şi piaţa-ţintă a distribuitorului, inclusiv orice proces de analiză şi rafinare, în acelaşi timp. Acest lucru ar putea avea loc, de exemplu, în cazul în care producătorul şi distribuitorul dezvoltă împreună un standard comun al pieţei-ţintă pentru produsele pe care le schimbă între ei în mod uzual. Atât producătorul, cât şi distribuitorul rămân responsabili pentru obligaţiile lor de a identifica o piaţă-ţintă astfel cum este descrisă în MiFID II şi în Directiva delegată MiFID II şi precizată mai detaliat în prezentul ghid pentru identificarea unei pieţe-ţintă. Un producător mai trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a se asigura că produsele sunt distribuite pe piaţa-ţintă identificată, iar un distribuitor trebuie să se asigure că produsele sunt oferite sau recomandate numai atunci când acest lucru este în interesul clienţilor.
40. Atunci când distribuitorii îşi definesc sortimentul de produse, aceştia trebuie să acorde o atenţie deosebită situaţiilor în care ar putea să nu fie capabili să facă o evaluare detaliată a pieţei-ţintă pe baza tipului de servicii pe care le prestează (în special servicii de executare în baza testului de pertinenţă sau a regimului de executare exclusivă). Acest lucru este deosebit de important pentru produse caracterizate prin trăsături de complexitate/risc (sau alte trăsături relevante cum ar fi lipsa lichidităţii sau inovaţia), precum şi pentru situaţii în care ar putea exista conflicte de interese majore (cum ar fi în legătură cu produsele eliberate de firma însăşi sau de alte entităţi din cadrul grupului). În aceste situaţii este extrem de important ca distribuitorii să ia suficient în considerare toate informaţiile relevante furnizate de producătorul produsului, atât în ceea ce priveşte piaţa-ţintă, cât şi strategia de distribuţie.
Identificarea pieţei-ţintă: diferenţiere pe baza tipului produsului distribuit
41. Identificarea evaluării pieţei-ţintă de către distribuitor trebuie să se facă şi într-un mod adecvat şi proporţionat, ţinând cont de natura produsului de investiţii, conform descrierii de la punctele 21-24.
42. În cazul în care producătorul a identificat o piaţă-ţintă pentru produse mai simple, mai obişnuite, identificarea pieţei-ţintă a distribuitorului nu trebuie neapărat să ducă la o rafinare a pieţei-ţintă a producătorului.
Identificarea şi evaluarea pieţei-ţintă de către distribuitor: interacţiunea cu serviciile de investiţii
43. Aşa cum am menţionat mai sus, distribuitorii au sarcina de a identifica şi evalua circumstanţele şi nevoile grupului de clienţi cărora le vor oferi efectiv sau recomanda un produs, astfel încât să asigure compatibilitatea dintre produsul respectiv şi clienţii vizaţi respectivi. Obligaţia trebuie să se aplice proporţional, depinzând nu numai de natura produsului (vezi punctul 41 de mai sus), ci şi de tipul serviciilor de investiţii pe care le prestează firma.
44. În această privinţă trebuie menţionat că, pe de o parte, evaluarea ex-ante a pieţei-ţintă efective este influenţată de serviciile prestate din moment ce poate fi realizată mai mult sau mai puţin amănunţit, în funcţie de nivelul de informaţii disponibile despre client, care, la rândul său, depinde de tipul de servicii prestate şi de normele de conduită anexate la furnizarea lor (în mod special, consultanţa în investiţii şi administrarea de portofolii permit dobândirea unui set mai larg de informaţii privind clienţii, comparativ cu celelalte servicii). Pe de altă parte, evaluarea pieţei-ţintă influenţează decizia privind tipul de servicii ce urmează a fi prestate în legătură cu natura produsului şi cu circumstanţele şi nevoile clienţilor vizaţi identificaţi, având în vedere că nivelul de protecţie a investitorilor variază pentru diferite servicii de investiţii, în funcţie de regulile care se aplică la punctul de vânzare. În mod special, serviciile de consultanţă în investiţii şi de administrare de portofolii permit un grad mai mare de protecţie a investitorilor comparativ cu alte servicii prestate în regimul de pertinenţă sau în cel de executare exclusivă.
45. Prin urmare, se preconizează că atunci când distribuitorii îşi definesc sortimentul de produse, aceştia acordă o atenţie deosebită situaţiilor în care ar putea să nu fie capabili să facă o evaluare detaliată a pieţei-ţintă pe baza tipului de servicii pe care le prestează. În mod special, atunci când distribuitorii prestează numai servicii de executare cu evaluarea pertinenţei (de exemplu, printr-o platformă de brokeraj), aceştia trebuie să ia în considerare faptul că de obicei vor putea face o evaluare a pieţei-ţintă efective, care este limitată numai la cunoştinţele şi experienţa categoriilor de clienţi [vezi punctul 18 litera b)]; în cazul în care prestează numai servicii de executare în regimul de executare exclusivă, nici măcar evaluarea cunoştinţelor şi experienţei clienţilor nu va fi de obicei posibilă^8. În acest sens, firmele trebuie să acorde o atenţie deosebită strategiei de distribuţie sugerate de producător (vezi punctele 26 şi 49-51).
^8 Aşa cum am explicat mai sus (vezi punctul 36), pentru definirea pieţei-ţintă, pe lângă informaţiile colectate prin servicii de investiţii sau conexe, distribuitorii ar putea folosi şi alte informaţii şi date considerate rezonabil necesare care s-ar putea afla la dispoziţia lor şi ar putea fi colectate prin alte surse. Aşadar, chiar şi firmele care nu prestează decât servicii de investiţii în regim de pertinenţă sau executare exclusivă s-ar putea afla în postura de a face o evaluare mai detaliată a pieţei-ţintă.
46. Acest lucru este în mod deosebit relevant pentru produsele caracterizate prin trăsături de complexitate/risc (sau alte trăsături relevante, cum ar fi, de exemplu, inovaţia), precum şi pentru situaţii în care ar putea exista conflicte de interese majore (cum ar fi în legătură cu produse emise de entităţi din cadrul grupului firmei sau când distribuitorii primesc stimulente de la terţe părţi), ţinând cont şi de nivelul limitat de protecţie acordat clienţilor la punctul de vânzare prin testul de pertinenţă (sau fără nicio protecţie, în caz de executare exclusivă). În aceste situaţii este extrem de important ca distribuitorii să ia suficient în considerare toate informaţiile relevante furnizate de producătorul produsului, atât în ceea ce priveşte piaţa-ţintă potenţială, cât şi strategia de distribuţie. De exemplu, în cazul în care piaţa-ţintă a producătorului descrie un produs cu caracteristici speciale ce necesită nu numai cunoştinţe detaliate şi experienţă din partea clientului, dar şi o situaţie financiară specifică, precum şi obiective/nevoi specifice, distribuitorul poate hotărî să adopte o abordare prudentă, neincluzându-l în sortimentul său de produse (chiar dacă firma s-ar afla în situaţia de a evalua ex-ante compatibilitatea produsului respectiv cu baza sa de clienţi în ceea ce priveşte cunoştinţele şi experienţa).
47. Mai mult decât atât, ţinând cont de faptul că protecţia clientului scade atunci când informaţiile disponibile nu sunt suficiente pentru a asigura o evaluare completă a pieţei-ţintă, distribuitorii pot hotărî şi să le permită clienţilor să funcţioneze fără consultanţă după ce au fost avertizaţi că firma nu se află în situaţia de a le evalua compatibilitatea deplină cu produsele respective.
48. Dimpotrivă, dacă distribuitorii intenţionează să abordeze în orice fel clienţii sau viitorii clienţi pentru a recomanda sau comercializa activ un produs sau iau în considerare acel produs pentru asigurarea administrării de portofolii, atunci ar trebui întotdeauna făcută o evaluare detaliată a pieţei-ţintă.
Strategia de distribuţie a distribuitorului
49. Distribuitorul trebuie să ia în considerare strategia de distribuţie identificată de producător şi să o analizeze cu o atitudine critică. Totuşi, în cele din urmă, inclusiv atunci când un producător nu este o entitate care nu se supune MiFID II şi, de aceea, nu este obligată să identifice o strategie de distribuţie, distribuitorul trebuie să îşi definească propria sa strategie de distribuţie în lumina informaţiilor legate de baza sa de clienţi şi de tipul de servicii prestate.
50. În mod special, când ia în suficientă considerare strategia de distribuţie sugerată a producătorului, distribuitorul ar putea hotărî să adopte o abordare mai prudentă, prestând servicii de investiţii ce permit un nivel mai înalt de protecţie investitorilor, cum ar fi consultanţa în investiţii. De exemplu, dacă producătorul consideră că trăsăturile unui anumit produs sunt compatibile cu o strategie de distribuţie prin servicii fără consultanţă, distribuitorul mai poate hotărî că trăsăturile clienţilor săi existenţi sau viitori (de exemplu, cunoştinţe foarte limitate şi zero experienţă în investiţii cu acel tip de produs, situaţie financiară instabilă şi obiective pe termen foarte scurt) sunt de aşa natură încât consultanţa în investiţii ar fi alegerea cea mai potrivită pentru a se asigura de interesele lor superioare.
51. Dimpotrivă, distribuitorul ar putea hotărî, în anumite circumstanţe, să adopte o abordare mai puţin prudentă în legătură cu strategia de distribuţie definită de producător. De exemplu, dacă producătorul consideră că un anumit produs, datorită caracteristicilor sale specifice, trebuie oferit prin consultanţă în investiţii, distribuitorul ar putea încă să facă produsul disponibil prin servicii de executare destinate unui anumit segment de clienţi. În aceste situaţii, ESMA preconizează că distribuitorul va face acest lucru numai după o analiză detaliată a caracteristicilor produselor şi a clienţilor vizaţi. Mai mult decât atât, această decizie trebuie raportată producătorului ca parte a obligaţiei distribuitorului de a pune la dispoziţia producătorului informaţii despre vânzări, astfel încât producătorul să poată lua în considerare procesul de guvernanţă a produselor sale şi la selectarea distribuitorilor potriviţi (conform descrierii de la punctele 21 şi 22).
Administrarea de portofolii, abordarea la nivel de portofoliu, acoperire a riscurilor şi diversificare
52. Când oferă consiliere de investiţii adoptând o abordare la nivel de portofoliu şi administrare de portofoliu clientului, distribuitorul poate folosi produse în vederea diversificării şi acoperirii riscurilor. În acest context, produsele pot fi vândute în afara pieţei-ţintă de produs, dacă portofoliul ca întreg sau combinaţia dintre un instrument financiar şi acoperirea sa este potrivită pentru client.
53. Identificarea unei pieţe-ţintă de către distribuitor nu aduce atingere evaluării adecvării. Acest lucru înseamnă că, în anumite cazuri, pot apărea abateri permise între identificarea pieţei-ţintă şi eligibilitatea individuală a clientului dacă recomandarea sau vânzarea produsului îndeplineşte cerinţele de adecvare stabilite cu privire la portofoliu, precum şi toate celelalte cerinţe legale aplicabile (inclusiv pe cele referitoare la divulgarea, identificarea şi gestionarea conflictelor de interese, remuneraţie şi stimulente).
54. Distribuitorul nu are obligaţia de a raporta vânzările în afara pieţei-ţintă pozitive către producător dacă aceste vânzări sunt făcute în scop de diversificare şi acoperire a riscurilor şi dacă aceste vânzări sunt în continuare potrivite, având în vedere portofoliul total al clientului sau riscul acoperit.
55. Vânzările de produse pe piaţa-ţintă negativă trebuie întotdeauna raportate producătorului şi divulgate clientului, chiar dacă aceste vânzări sunt efectuate în scop de diversificare sau acoperire a riscurilor. Mai mult decât atât, chiar dacă sunt făcute în scop de diversificare, vânzările de pe piaţa-ţintă negativă trebuie să fie ocazionale (vezi şi punctele 67-74).
Analiza regulată de către producător şi distribuitor pentru a evalua dacă produsele şi serviciile ajung pe piaţa-ţintă
56. Articolul 16 alineatul (3) din MiFID II şi articolele 9 şi 10 din Directiva delegată MiFID II prevăd că producătorii şi distribuitorii trebuie să analizeze cu regularitate produsele pentru a evalua dacă produsul continuă să respecte nevoile, caracteristicile şi obiectivele pieţei-ţintă identificate şi dacă strategia de distribuţie proiectată rămâne adecvată.
57. Producătorii trebuie să nu piardă din vedere, în mod proporţionat, informaţiile de care au nevoie pentru a-şi efectua analiza şi modul în care să culeagă aceste informaţii. În conformitate cu considerentul 20 din Directiva delegată MiFID II, informaţiile relevante ar putea include, de exemplu, informaţii despre canalele de distribuţie utilizate, proporţia vânzărilor făcute în afara pieţei-ţintă, informaţii rezumative privind tipurile de clienţi, un rezumat al tuturor plângerilor primite şi sugestiilor făcute de producător unui eşantion de clienţi pentru a vedea reacţia. Aceste informaţii pot fi sub formă agregată şi nu trebuie să fie de tipul instrument-cu-instrument sau vânzare-cu-vânzare.
58. Pentru a sprijini analizele făcute de către producătorii MiFID, distribuitorii trebuie să le furnizeze acestora informaţii legate de vânzări şi, unde este cazul, orice alte informaţii relevante ce pot fi rezultatul analizei periodice proprii a distribuitorului. Mai mult decât atât, distribuitorii trebuie să ia în considerare datele şi informaţiile ce ar putea sugera că au identificat greşit piaţa-ţintă pentru un anumit produs sau serviciu sau că produsul sau serviciul respectiv nu mai întruneşte circumstanţele pieţei-ţintă identificate, cum ar fi în cazul în care produsul devine lipsit de lichiditate sau foarte volatil din cauza modificărilor de pe piaţă. Orice astfel de informaţii se supun principiului proporţionalităţii şi pot fi, în general, sub formă agregată şi nu trebuie în general să fie de tipul instrument-cu-instrument sau vânzare-cu-vânzare. Totuşi, informaţiile specifice instrumentului trebuie furnizate în cazuri cu relevanţă deosebită pentru anumite instrumente individuale (de exemplu, dacă distribuitorul ajunge la concluzia că o piaţă-ţintă pentru un anumit produs a fost greşit determinată).
59. În legătură cu raportarea informaţiilor legate de vânzări în afara pieţei-ţintă a producătorului, distribuitorii trebuie să fie capabili să raporteze orice decizii pe care le-au luat pentru a vinde în afara pieţei-ţintă sau pentru a extinde strategia de distribuţie recomandată de producător şi informaţiile legate de vânzările efectuate în afara pieţei-ţintă (inclusiv vânzările de pe piaţa-ţintă negativă), ţinând cont de excepţiile stipulate la punctul 54.
Distribuţia produselor produse de entităţi care nu se supun cerinţelor de guvernanţă a produselor MiFID II
60. Este de aşteptat ca firmele care distribuie produse ce nu au fost produse de entităţi care se supun cerinţelor de guvernanţă a produselor MiFID II să asigure diligenţa cuvenită necesară pentru a asigura un nivel adecvat al serviciilor şi securităţii pentru clienţii lor, comparativ cu o situaţie în care produsul a fost conceput în conformitate cu cerinţele de guvernanţă a produselor MiFID II.
61. În cazul în care un produs nu a fost conceput în conformitate cu cerinţele de guvernanţă a produselor MiFID II (de exemplu, în cazul produselor de investiţii emise de entităţi care nu se supun cerinţelor de guvernanţă a produselor MiFID II), acest lucru poate afecta procesul de culegere a informaţiilor sau identificarea pieţei-ţintă:
- definirea pieţei-ţintă: distribuitorul va determina piaţa-ţintă şi când piaţa-ţintă nu este definită de producător^9 (vezi punctul 34). Aşadar, chiar şi în cazul în care firma nu primeşte o descriere a pieţei-ţintă de la producător sau informaţii legate de procesul de aprobare a produsului, trebuie să îşi definească „propria“ piaţă-ţintă. Acest lucru trebuie făcut într-un mod adecvat şi proporţionat (vezi punctul 21);
– procesul de culegere a informaţiilor: distribuitorii vor lua toate măsurile rezonabile pentru a se asigura că nivelul de informaţii despre produs obţinute de la producător este la un standard fiabil şi adecvat, pentru a se asigura că produsele vor fi distribuite în conformitate cu caracteristicile, obiectivele şi nevoile pieţei-ţintă^10. În cazul în care nu toate informaţiile relevante sunt accesibile publicului (de exemplu, prin PRIIPs^11 KID sau un prospect), măsurile rezonabile trebuie să cuprindă încheierea unui contract cu producătorul sau reprezentantul său pentru a obţine toate informaţiile relevante care îi permit distribuitorului să facă evaluarea propriei sale pieţe-ţintă. Informaţiile accesibile publicului pot fi acceptate numai dacă sunt clare, fiabile şi puse la dispoziţie pentru a respecta cerinţele de reglementare^12. De exemplu, informaţiile divulgate în conformitate cu cerinţele din Directiva privind prospectul, Directiva privind transparenţa, Directiva OPCVM, Directiva AFIA sau cerinţele echivalente din ţări terţe sunt acceptabile.
^9 A se vedea articolul 10 alineatul (1) din Directiva delegată MiFID II.
^10 A se vedea articolul 10 alineatul (2) punctul 3 din Directiva delegată MiFID II.
^11 Regulamentul (UE) nr. 1.286/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind documentele cu informaţii esenţiale referitoare la produsele de investiţii individuale structurate şi bazate pe asigurări (JO 352, 9.12.2014, p. 1-23).
^12 A se vedea articolul 10 alineatul (2) din Directiva delegată MiFID II.
62. Obligaţia menţionată la punctul 61 este relevantă pentru produsele vândute pe pieţele primare şi secundare şi se va aplica în mod proporţionat, în funcţie de gradul în care sunt disponibile informaţiile puse la dispoziţia publicului şi de complexitatea produsului^13. Astfel, informaţiile despre produse mai simple, mai obişnuite, cum ar fi acţiunile ordinare, nu vor avea nevoie în mod obişnuit de un contract cu producătorul, însă pot fi extrase din multiplele surse de informaţii publicate în scop de reglementare pentru aceste produse.
^13 A se vedea articolul 10 alineatul (2) punctul 3 din Directiva delegată MiFID II.
63. În cazul în care distribuitorul nu se află în situaţia de a obţine în orice mod suficiente informaţii despre produsele produse de entităţi care nu se supun cerinţelor de guvernanţă a produselor MiFID II, firma ar fi incapabilă să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de MiFID II şi, prin urmare, ar trebui să nu le includă în sortimentul său de produse.
Aplicarea cerinţelor de guvernanţă a produselor asupra distribuţiei produselor ce au fost produse înainte de data punerii în aplicare a MiFID II
64. Produsele produse şi distribuite înainte de 3 ianuarie 2018 nu trebuie să intre sub incidenţa cerinţelor de guvernanţă a produselor definite de MiFID II.
65. Produsele care au fost produse înainte de 3 ianuarie 2018, dar care sunt distribuite investitorilor după data de 3 ianuarie 2018 ar trebui să intre sub incidenţa cerinţelor de guvernanţă a produselor aplicabile distribuitorilor, mai ales cerinţei de identificare a unei pieţe-ţintă pentru orice produs financiar. În această situaţie, distribuitorul trebuie să procedeze ca şi cum producătorul ar fi o entitate ce nu se supune cerinţelor de guvernanţă a produselor MiFID II. Atunci când piaţa-ţintă a fost identificată de producător (în mod voluntar/pe baza contractelor comerciale cu distribuitorii) în acord cu prezentul ghid, distribuitorul, după ce a analizat-o în mod critic, ar putea să se bazeze pe această identificare a pieţei-ţintă.
66. Totuşi, o piaţă-ţintă ar trebui alocată de producător acestor produse cel mai târziu după următorul ciclu al procesului de analiză a produselor realizat în conformitate cu articolul 16 alineatul (3) din MiFID II după data de 3 ianuarie 2018. Apoi distribuitorul va trebui să ia în considerare această piaţă-ţintă în propriul său proces de analiză.
Ghid referitor la probleme aplicabile atât producătorilor, cât şi distribuitorilor
Identificarea pieţei-ţintă „negative“ şi a vânzărilor în afara pieţei-ţintă pozitive
67. Firma trebuie să analizeze dacă produsul ar fi incompatibil cu anumiţi clienţi vizaţi (piaţa-ţintă „negativă“)^14. În acest scop, firma trebuie să aplice aceleaşi categorii şi principii cu cele menţionate mai sus la punctele 13-20 şi 34-40. Conform abordării adoptate în vederea identificării pieţei-ţintă „pozitive“, producătorul, care nu are o relaţie directă cu clienţii finali, va putea identifica piaţa-ţintă negativă la nivel teoretic, adică dintr-o perspectivă mai generală asupra modului în care caracteristicile unui produs dat nu ar fi compatibile cu anumite grupuri de investitori; distribuitorul, luând în considerare piaţa-ţintă negativă mai generală a producătorului, precum şi informaţiile legate de propria bază de clienţi, va fi în situaţia de a identifica mai concret grupul de clienţi cărora nu ar trebui să le distribuie respectivul produs. În plus, distribuitorul mai trebuie şi să identifice orice grupuri de clienţi pentru ale căror nevoi, caracteristici şi obiective un serviciu legat de distribuţia unui anumit produs nu ar fi compatibil.
^14 A se vedea articolul 9 alineatul (9) şi articolul 10 alineatul (2) din Directiva delegată MiFID II.
68. Unele dintre caracteristicile pieţei-ţintă folosite în evaluarea de către producători şi distribuitori a pieţei-ţintă pozitive vor duce automat la caracteristici opuse pentru investitorii cu care produsul nu este compatibil (de exemplu, dacă un produs este creat cu obiectivul investiţional „speculaţie“, va fi în acelaşi timp nepotrivit pentru obiective „cu risc scăzut“). În acest caz, o firmă ar putea defini piaţa-ţintă negativă declarând că produsul sau serviciul este incompatibil pentru orice client din afara pieţei-ţintă pozitive.
69. Din nou, este important să se ia în considerare principiul proporţionalităţii. La evaluarea unei pieţe-ţintă negative potenţiale, numărul şi gradul de detaliere al factorilor şi criteriilor vor depinde de natura, în special de complexitatea produsului sau de profilul de risc/randament al produsului (adică un produs simplu este probabil să aibă un grup mai mic de investitori posibili pentru care să fie compatibil, în timp ce grupul de clienţi pentru care instrumentul financiar nu este compatibil ar putea fi mare pentru un produs mai complex).
70. Ar putea exista situaţii în care produsele să poată, în anumite cazuri şi dacă toate cerinţele au fost întrunite (inclusiv cele legate de divulgare, adecvare şi pertinenţă, identificarea şi gestionarea conflictelor de interese), să fie vândute în afara pieţei-ţintă pozitive. Totuşi, aceste exemple ar trebui justificate de starea de fapt a fiecărui caz în parte, motivul abaterii ar trebui documentat în mod clar şi, acolo unde se prevede, inclus în raportul de adecvare.
71. Deoarece piaţa-ţintă negativă reprezintă un indiciu explicit al clienţilor pentru ale căror nevoi, caracteristici şi obiective produsul nu este compatibil şi cărora produsul nu ar trebui să le fie distribuit, vânzarea către investitorii din cadrul acestui grup ar trebui să fie un caz excepţional, justificarea pentru abatere ar trebui să fie prin urmare semnificativă şi se preconizează în general că va fi mai fundamentată decât justificarea unei vânzări în afara pieţei-ţintă pozitive.
72. De exemplu, vânzarea de produse în afara pieţei-ţintă ar putea avea loc ca urmare a unor vânzări realizate fără consultanţă (adică atunci când clienţii abordează o firmă pentru a cumpăra un anumit produs fără nicio promovare activă din partea firmei şi fără a fi fost influenţaţi în vreun fel de firma respectivă), când firma nu deţine toate informaţiile necesare pentru a realiza o evaluare amănunţită pentru a vedea dacă clientul se încadrează în piaţa-ţintă, lucru care ar putea fi valabil, de exemplu, în cazul platformelor de executare ce funcţionează numai în regimul adecvării. Se preconizează că, în contextul acordurilor de guvernanţă a produselor, firmele vor analiza situaţii ex-ante precum cea descrisă şi vor lua o decizie responsabilă privind modul în care urmează să le abordeze în cazul în care vor avea loc şi că angajaţii care iau contact cu clienţii vor fi informaţi despre abordarea stabilită la nivelul organului de conducere, astfel încât aceştia să o poată respecta. De asemenea, firmele ar trebui să ia în considerare natura produselor incluse în gama celor pe care intenţionează să le ofere clienţilor (de exemplu, din punctul de vedere al complexităţii/riscului) şi existenţa oricăror conflicte de interese cu clienţii (cum ar fi în cazul autoplasării), precum şi modelul lor de afaceri. Unele firme ar putea, de exemplu, să ia în considerare posibilitatea de a nu le permite clienţilor să tranzacţioneze dacă se încadrează în piaţa-ţintă negativă, permiţându-le în schimb altor clienţi să tranzacţioneze cu un produs financiar aflat în zona „gri“, adică între piaţa-ţintă pozitivă şi cea negativă.
73. Este important faptul că, dacă distribuitorul află, de exemplu, prin analiza plângerilor clienţilor sau din alte surse şi date, că vânzarea unui anumit produs în afara pieţei-ţintă identificate ex-ante s-a transformat într-un fenomen de amploare (de exemplu, ca număr de clienţi implicaţi), aceste informaţii vor fi luate în suficientă considerare în cadrul analizei sale periodice a produselor şi serviciilor conexe oferite. În aceste cazuri, distribuitorul va putea, de exemplu, să ajungă la concluzia că piaţa-ţintă identificată iniţial nu a fost corectă şi că trebuie analizată sau că strategia de distribuţie aferentă nu a fost adecvată pentru produs şi trebuie reconsiderată.
74. Abaterile de la piaţa-ţintă (în afara celei pozitive sau în cadrul celei negative) ce pot fi relevante pentru procesul de guvernanţă a produselor ce ţine de producător (în special produsele recurente) trebuie raportate producătorului ţinând cont de excepţiile menţionate la punctul 54.
Aplicarea cerinţelor pieţei-ţintă în cazul firmelor active pe pieţele de gros (şi anume care au clienţi profesionali şi contrapartide eligibile)
Clienţii profesionali şi contrapartidele eligibile ca o componentă a lanţului de intermediere
75. Cerinţele stipulate la articolul 16 alineatul (3) din MiFID II se aplică indiferent de natura clientului (individual, profesional sau contrapartidă eligibilă). În acelaşi timp, articolul 16 alineatul (3) şi articolul 24 alineatul (2) din MiFID II precizează că cei ce trebuie vizaţi vor fi „clienţii finali“. Acest lucru înseamnă că o firmă nu are nevoie să specifice o piaţă-ţintă pentru alte firme (clienţi profesionali şi contrapartide eligibile) în lanţul de intermediere, ci mai degrabă trebuie să conceapă piaţa-ţintă având în minte clientul final (adică clientul final în lanţul de intermediere). Tipul specific de client final vizat trebuie precizat în categoria tipului de client la care se face referire la punctul 18 litera a).
76. În cazul în care un client profesional sau o contrapartidă eligibilă cumpără un produs cu intenţia de a-l vinde mai departe altor clienţi, având aşadar rol de legătură în lanţul de intermediere, aceştia nu ar trebui consideraţi a fi „clienţi finali“.
77. În acest caz, clientul profesional (sau contrapartida eligibilă) ar acţiona ca distribuitor şi, prin urmare, ar trebui să respecte cerinţele de guvernanţă a produselor aplicabile distribuitorilor.
78. De exemplu, dacă o firmă vinde un produs unei contrapartide eligibile care cumpără produsul cu intenţia de a-l distribui pe scară mai largă clienţilor profesionali sau clienţilor individuali, contrapartida eligibilă trebuie să reevalueze piaţa-ţintă în conformitate cu obligaţiile sale ca distribuitor. În cazul în care contrapartida eligibilă face apoi modificări asupra produsului înainte de distribuirea lui mai departe, acest lucru ar putea cel mai probabil să însemne că trebuie să respecte prevederile de guvernanţă a produselor pentru producători, dar şi pe cele pentru distribuitori.
Clienţii profesionali şi contrapartidele eligibile ca clienţi finali
79. Cadrul MiFID de clasificare a clienţilor calibrează protecţiile de conduită profesională în funcţie de nevoile fiecărei categorii de clienţi (mai exact clienţi individuali, clienţi profesionali şi contrapartide eligibile). Într-un context de piaţă de gros (care cuprinde numai clienţi profesionali şi contrapartide eligibile), MiFID permite emiterea anumitor ipoteze despre cunoştinţele şi experienţa clienţilor cu privire la înţelegerea riscurilor investiţionale.
80. MiFID II le impune firmelor să se asigure că produsele pe care le produc şi/sau distribuie sunt concepute pentru a întruni nevoile unei pieţe-ţintă identificate de clienţi finali din categoria de clienţi respectivă^15. Ca atare, când evaluează piaţa-ţintă adecvată pentru un anumit produs, firmele trebuie să ia în considerare categoria de clienţi adecvată şi dacă le permite să facă vreo ipoteză cu privire la cunoştinţele şi experienţa clienţilor finali.
^15 A se vedea articolul 16 alineatul (3) punctul 3 şi articolul 24 alineatul (2) din MiFID II.
Pentru clienţii profesionali ca clienţi finali
81. Firmele au dreptul să presupună că clienţii profesionali deţin cunoştinţele şi experienţa necesară pentru a înţelege riscurile ataşate produselor sau serviciilor pentru care au fost clasificaţi ca client profesional^16. Totuşi, MiFID nu face nicio distincţie între clienţii profesionali în sine şi clienţii profesionali electivi - cu condiţia ca clienţii din ultima categorie să nu fie prezumaţi a deţine cunoştinţe şi experienţă comparabile cu clienţii profesionali în sine.
^16 A se vedea anexa II la MiFID II.
82. Prin urmare, atunci când efectuează identificarea pieţei lor ţintă, firmele ar trebui să ia în considerare diferenţele de cunoştinţe presupuse între clienţii individuali şi cei profesionali şi, în cadrul categoriei clienţilor profesionali, între clienţii profesionali electivi şi clienţii profesionali în sine^17. De exemplu, contrastul în abordare trebuie să ţină cont de diferenţele la nivelul profilurilor de cunoştinţe şi experienţă ale acestor categorii diferite de clienţi.
^17 A se vedea punctul 2 al secţiunii II.1 din anexa II la MiFID II.
83. Este posibil ca anumite produse (de exemplu, cele care sunt potrivite pentru distribuţie pe pieţele de masă cu amănuntul) să aibă o piaţă-ţintă definită mai larg, ce ar putea include atât clienţii individuali, cât şi clienţii profesionali. Aceste produse, de exemplu unităţi sau acţiuni la un fond OPCVM obişnuit, ar putea, în mod implicit, să fie privite ca având o piaţă-ţintă ce cuprinde clienţi profesionali. Totuşi, câteva alte produse, în special produse care au profiluri de risc complexe, vor avea o piaţă-ţintă definită mai limitat. De exemplu, piaţa-ţintă pentru o obligaţiune convertibilă contingentă ar putea fi compusă numai din clienţi profesionali în sine sau clienţi profesionali electivi care probabil ar înţelege complexitatea asociată acestor produse.
Pentru contrapartide eligibile ca clienţi finali
84. Cadrul de reglementare MiFID recunoaşte contrapartidele eligibile ca fiind cea mai sofisticată clasă de investitori şi participanţi la piaţa de capital, prin urmare eliminând multe dintre protecţiile de conduită profesională în ceea ce îi priveşte pe aceşti clienţi. Totuşi, MiFID II urmăreşte să crească protecţiile acordate clienţilor nonindividuali, extinzând anumite informaţii şi cerinţe de raportare şi în relaţiile firmelor cu contrapartide eligibile. Deşi firmele nu sunt obligate să aplice cerinţele de la articolul 24 [cu excepţia alineatelor (4) şi (5)] din MiFID II atunci când încheie tranzacţii cu contrapartide eligibile [articolul 30 alineatul (1) din MiFID II], acestea vor avea nevoie în continuare să se asigure că acţionează „cinstit, echitabil şi profesional“ şi să comunice într-un mod „echitabil, clar şi neînşelător“ în relaţiile lor cu contrapartide eligibile. Mai mult decât atât, cerinţele stipulate la articolul 16 alineatul (3) din MiFID II se aplică indiferent de natura clientului (individual, profesional sau contrapartide eligibile).
85. În cazul în care piaţa-ţintă a clienţilor finali este constituită exclusiv din contrapartide eligibile, este foarte probabil ca evaluarea generală să fie mai puţin amănunţită. Cel mai probabil contrapartidele eligibile au o înţelegere detaliată a mediului de piaţă, a viabilităţii comerciale şi a altor factori-cheie şi riscuri asociate unei anumite decizii de investiţie.
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
