────────── Aprobat prin ORDINUL nr. 1.059/2009 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 3 septembrie 2009.────────── RESPONSABIL Prof. Dr. Ovidiu Băjenaru, Preşedinte Comisia de Neurologie şi Neurologie Pediatrică a Ministerului Sănătăţii Acest ghid general cuprinde 3 ghiduri specifice destinate diferitelor subtipuri majore de accidente vasculare cerebrale şi modului specific de diagnostic şi tratament în funcţie de etapa de evoluţie (AVC ischemice şi hemoragice, prevenţie primară, managementul în timpul AVC acut, prevenţia secundară şi tratamentul de recuperare neurologică după AVC): 1. Primul ghid este traducerea în limba română a Ghidului European (ESO) pentru atacul ischemic tranzitoriu şi AVC ischemic; pentru acest ghid, Societatea de Neurologie din România a primit dreptul de traducere de la autori (ESO) şi copyright-ul de la Editura Karger (v. documentul anexat). Traducerea a fost realizată de către Conf.Dr. Cristina Tiu, Dr. Florina Antochi şi Dr. Mihai Vasile. Prin hotărârea cu unanimitate de voturi a Adunării Generale a Societăţii de Neurologie din România din data de 15 mai 2009, la propunerea făcută de către Comitetul Director al Societăţii, s-a hotărât că prevederile acestui ghid sunt în totalitate valabile pentru diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor citate şi în România. 2. Al 2-lea ghid se referă la AVC hemoragice şi are 2 părţi: A. HEMORAGIA CEREBRALĂ INTRAPARENCHIMATOASĂ B. HEMORAGIA SUBARAHNOIDIANĂ ANEVRISMALĂ A. Proiectul textului acestui ghid a fost redactat de un colectiv alcătuit din Prof.Dr. Ana Câmpeanu şi Prof.Dr. Mihaela Simu; textul final a rezultat în urma dezbaterilor în adunarea generală a Societăţii de Neurologie din România din data de 15 mai 2009, a proiectului propus de către Comitetul Director al Societăţii. Forma finală a textului a fost adoptată cu unanimitate de voturi de către Adunarea Generală a Societăţii de Neurologie din România la data mai sus menţionată. B. Ghidul pentru hemoragia subarahnoidiană reprezintă traducerea fidelă a Ghidului AHA/ ASA din 2009, pentru care Societatea de Neurologie din România a obţinut dreptul de copyright de la American Heart Association. Traducerea a fost efectuată de către Dr. Florina Antochi şi Prof.Dr. Mihaela Simu. La propunerea Comitetului Director al Societăţii Române de Neurologie, adunarea generală a Societăţii din data de 15 mai 2009 a hotărât că prevederile acestui ghid sunt aplicabile şi în ţara noastră, motiv pentru care s-a decis aplicarea sa şi în practica medicală din România. 3. Al 3-lea ghid se referă la tratamentul de recuperare şi neuroreabilitare după AVC. Proiectul textului acestui ghid a fost redactat de un colectiv alcătuit din Prof. Dr. Cristian Dinu Popescu, Dr. Viorica Mihailovici, Dr. Valentin Bohotin, Dr. Bogdan Ignat, Dr. Alexandrina Rotar, Conf. Dr. Aurora Constantinescu, Dr. Doru Baltag; textul final a rezultat în urma dezbaterilor în adunarea generală a Societăţii de Neurologie din România din data de 15 mai 2009, a proiectului propus. Forma finală a textului a fost adoptată cu unanimitate de voturi de către Adunarea Generală a Societăţii de Neurologie din România la data mai sus menţionată. Textul integral al acestor ghiduri a fost analizat şi aprobat şi de către experţii externi din România, aparţinând altor specialităţi decât neurologia din România, care au responsabilităţi în realizarea unor prevederi limitate în situaţii particulare, din aceste ghiduri. Toţi aceşti experţi externi au asociat acordului lor şi câte o declaraţie prin care arată că nu au nici un fel de interese personale particulare în relaţie cu realizarea acestor ghiduri. Experţii externi care au avizat prezentul ghid sunt: - Prof. Dr. Mircea Cinteza - medic primar cardiolog şi medic primar de medicină internă; – Prof. Dr. Stefan Florian - medic primar neurochirurg; – Conf. Dr. Elena Copaciu - medic primar ATI; – Conf. Dr. Delia Cinteza - medic primar medicină de recuperare. GHID DE MANAGEMENT AL ACCIDENTULUI VASCULAR CEREBRAL ISCHEMIC ŞI ATACULUI ISCHEMIC TRANZITOR 2008 Comitetul Executiv al Organizaţiei Europene de Accident Vascular Cerebral (European Stroke Organizaţion - ESO) şi Comitetul de Redactare ESO Peter A. Ringleb, Heidelberg, Germania; Marie-Germaine Bousser, Paris, Franţa; Gary Ford, Newcastle, Marea Britanie; Philip Bath, Nottingham, Marea Britanie; Michael Brainin, Krems, Austria; Valeria Caso, Perugia, Italia; Alvaro Cervera, Barcelona, Spania; Angel Chamorro, Barcelona, Spania; Charlotte Cordonnier, Lille, Franţa; Laszlo Csiba, Debreţin, Ungaria; Antoni Davalos, Barcelona, Spania; Hans- Christoph Diener, Essen, Germania; Jose Ferro, Lisabona, Portugalia; Werner Hacke, Heidelberg, Germania; Michael Hennerici, Mannheim, Germania; Markku Kaste, Helsinki, Finlanda; Peter Langhorne, Glasgow, Marea Britanie; Kennedy Lees, Glasgow, Marea Britanie; Didier Leys, Lille, Franţa; Jan Lodder, Maastricht, Olanda; Hugh S. Markus, Londra, Marea Britanie; Jean-Louis Mas, Paris, Franţa; Heinrich P. Mattle, Berna, Elveţia; Keith Muir, Glasgow, Marea Britanie; Bo Norrving, Lund, Suedia; Victor Obach, Barcelona, Spania; Stefano Paolucci, Roma, Italia; E Bernd Ringelstein, Munster, Germania; Peter D. Schellinger, Erlangen, Germania; Juhani Sivenius, Kuopio, Finlanda; Veronika Skvortsova, Moscova, Rusia; Katharina Stibrant Sunnerhagen, Goteborg, Suedia; Lars Thomassen, Bergen, Norvegia; Danilo Toni, Roma, Italia; Rudiger von Kummer, Dresda, Germania; Nils Gunnar Wahlgren, Stockholm, Suedia; Marion F. Walker, Nottingham, Marea Britanie; Joanna Wardlaw, Edinburgh, Marea Britanie Cuvinte cheie: ghid, accident vascular cerebral (AVC), preventie, educatie, unitate de urgente neurovasculare (Stroke Unit), imagistica, tratament acut, reabilitare ACI - artera carotidă internă ACM - artera cerebrală medie ADC - coeficient de difuzie aparentă (apparent diffusion coefficient) ADL - activităţile vieţii curente (activities of daily living) AIT - atac ischemic tranzitor AOS - apnee obstructivă de somn AR - risc absolut (absolute risk) ARM - C - angiografie RM cu substanţă de contrast CI - interval de încredere (confidence interval) CT - tomografie computerizată (computed tomography) CTA - angiografie prin tomografie computerizată (computed tomography angiography) CV - cardiovascular DSA - angiografie cu substracţie digitală (digital subtraction angiography) DTC - examen Doppler transcranian DU - departamentul de urgenţe DWI - imagistică de difuzie prin rezonanţă magnetică (diffusion-weighted imaging) EAC - endarterectomie carotidiană ECG - electrocardiografie EEG - electroencefalografie EFNS - Federaţia Europeană a Societăţilor de Neurologie (European Federation of Neurological Societies) EP - embolie pulmonară ESO - Organizaţia Europeană de Accident Vascular Cerebral (European Stroke Organizaţion) ETO - ecocardiografie transesofagiană ETT - ecocardiografie transtoracică EUSI - Iniţiativa Europeană pentru Accidentul Vascular Cerebral (European Stroke Initiative) FA - fibrilaţie atrială FLAIR - fluid attenuated inversion recovery FOP - foramen ovale patent GCP - bună practică clinic (good clinical practice) GEP - gastrostomă enterală percutanată HGMM - heparină cu greutate moleculară mică HIC - hemoragie intracerebrală HNF - heparină nefracţionată HR - raport de risc (hazard ratio) INR - raport internaţional normalizat (international normalized ratio) ISRS - inhibitor selectiv al recaptării serotoninei iv - intravenos LCR - lichid cefalorahidan LDL - lipoproteine cu densitate mică (low density lipoprotein) mRS - scor Rankin modificat NASCET - North American Symptomatic Carotid Endarterectomy Trial NG - nazogastric NIHSS - Naţional Institutes of Health Stroke Scale Ghid ESO de Management al Accidentului Vascular Cerebral Ischemic 2008 NINDS - Naţional Institute of Neurological Disorders and Stroke NNH - numărul de pacienţi de tratat pentru a provoca un efect advers (numbers needed to harm) NNT - numărul de pacienţi necesari a fi trataţi pentru a evita un eveniment (numbers needed to treat) OR - odds ratio (raportul cotelor) PIC - presiune intracraniană PUK - pro-urokinază QTc - interval QT corectat pentru frecvenţa cardiacă RR - risc relativ rtPA - activator tisular al plasminogenului recombinat SAC - stentarea arterei carotide SCR - studiu clinic randomizat SMU - servicii medicale de urgenţă TA - tensiune arterială TVP - tromboză venoasă profundă PREFAŢĂ Acest ghid reprezintă actualizarea Recomandărilor de management al accidentului vascular cerebral elaborate de Iniţiativa Europeană pentru Accidentul Vascular Cerebral (EUSI), care au fost iniţial publicate în această revistă în anul 2000 [1, 2] şi ulterior traduse în mai multe limbi incluzând spaniola, portugheza, italiana, germana, greaca, turca, lituaniana, poloneza, rusa şi chineza mandarină. Prima actualizare a recomandărilor a fost publicată în 2003 [2]. În 2006 EUSI a decis ca un grup mai mare de autori să pregătească următoarea actualizare. Între timp a luat fiinţă o nouă Societate Europeană de Accident Vascular Cerebral, Organizaţia Europeană de Accident Vascular Cerebral (ESO) care a preluat sarcina de a actualiza ghidurile. În consecinţă noile recomandări au fost pregătite de membri atât ai fostului Comitet de Redactare al EUSI cât şi ai ESO (vezi anexa). Membrii grupului de redactare s-au reunit la Heidelberg, Germania pentru 3 zile în decembrie 2007 pentru a finaliza noile recomandări. Membrii Comitetului de Redactare au fost împărţiţi în 6 grupuri pentru subiecte diferite. Fiecare grup a fost prezidat de doi colegi, şi a inclus până la încă cinci experţi. Pentru a evita subiectivismul sau conflictele de interese niciunul dintre preşedinţi nu a fost implicat major în studii clinice sau alte studii discutate în grupul respectiv. În plus, un formular detaliat de declarare a conflictelor de interese se află în dosarul editorului revistei şi este ataşat versiunii electronice a acestui articol. Totuşi, datorită numărului mare de autori, declaraţiile detaliate nu se regăsesc în articolul tipărit. Aceste ghiduri acoperă atât accidentul vascular cerebral ischemic cât şi atacurile ischemice tranzitorii (AIT), care sunt acum considerate ca fiind o singură entitate. Dacă recomandările diferă pentru cele două afecţiuni, se va menţiona în mod explicit; dacă nu, recomandările sunt valabile pentru ambele afecţiuni. Există sau sunt în pregătire ghiduri separate pentru hemoragia intracerebrală [3] şi hemoragia subarahnoidiană. Clasele de evidenţă şi nivelurile de recomandări folosite în aceste ghiduri sunt definite în funcţie de criteriile Federaţiei Europene a Societăţilor Neurologice (EFNS) (Tabelul 1, Tabelul 2). Manuscrisul acoperă adresarea pacienţilor şi managementul în urgenţă, serviciile de unitate neurovasculară, diagnosticul, prevenţia primară şi secundară, tratamentul general al accidentului vascular cerebral, tratamentele specifice incluzând managementul acut, managementul complicaţiilor şi recuperarea. Modificările ghidurilor antrenate de publicarea de noi date vor fi continuu incluse în versiunea on-line care se găseşte pe website-ul ESO (www.eso-stroke.org). Cititorul este sfătuit să utilizeze versiunea on-line în luarea deciziilor importante. INTRODUCERE Accidentul vascular cerebral (AVC) reprezintă una din cauzele principale de morbiditate şi mortalitate pe plan mondial [4]. Există diferenţe de prevalenţă, incidenţă şi mortalitate între ţările din Estul şi respectiv Vestul Europei. Aceste diferenţe pot fi explicate prin diferenţele între factorii de risc, în special a hipertensiunii arteriale, ducând la apariţia unor AVC mai severe în ţările din Estul Europei [5]. Între ţările din vestul Europei se observă diferenţe regionale. AVC reprezintă cea mai importantă cauză de morbiditate şi dizabilitate pe termen lung în Europa, iar modificările demografice au dus la o creştere atât a incidenţei cât şi a prevalenţei acestei. AVC reprezintă a doua cauză de apariţie a demenţei şi cea mai frecventă cauză de epilepsie la vârstnici, precum şi o cauză frecventă de depresie [6, 7]. Mai multe ghiduri şi recomandări cu privire la managementul AVC sau de management al unor aspecte specifice ale AVC-ului au fost publicate în ultimul deceniu [2, 8-18]. Mai recent, declaraţia revizuită de la Helsingborg s-a focalizat asupra standardelor de îngrijire şi asupra nevoilor de cercetare din Europa [19]. În viitor, o armonizare globală a ghidurilor de AVC va fi în atenţia Organizaţiei Mondiale de AVC, sprijinită de ESO şi de alte societăţi regionale şi naţionale de AVC. Informarea şi educarea publicului: Recomandări: - Programele educaţionale de creştere a capacităţii de identificare şi recunoaştere a AVC de către populaţie sunt recomandate (clasa II, nivel B) – Programele educaţionale de creştere a capacităţii de identificare a AVC efectuate în rândul diferitelor categorii profesionale (paramedici şi medici de urgenţă) sunt recomandate (clasa II, nivel B) Conceptul "timpul înseamnă creier" înseamnă că tratamentul AVC -ului trebuie să fie considerat o urgenţă. De aceea, evitarea întârzierilor trebuie să fie principalul deziderat în faza acută prespitalicească a managementului accidentului vascular cerebral. Aceasta are multiple implicaţii în ceea ce priveşte recunoaşterea semnelor şi simptomelor accidentului vascular cerebral de către pacient, rude sau de către cei prezenţi, natura primului contact medical şi mijloacele de transport la spital. Întârzierile în timpul managementului acut al AVC au fost identificate la diferite niveluri [20]: - La nivel populaţional - întârzieri în recunoaşterea simptomelor de AVC şi în contactarea serviciilor de urgenţă – La nivelul serviciilor de urgenţă şi medicilor de urgenţă unde pacienţii cu AVC nu au prioritate – La nivel spitalicesc datorită întârzierilor în efectuarea imagisticii cerebrale şi a îngrijirii ineficiente din spital O mare parte din timp se pierde în afara spitalului [21]: pentru pacienţii cu AVC din Portugalia ce se prezintă la spitale universitare, aceste cauze extraspitaliceşti reprezintă aproximativ 82% din cauzele de întârziere a tratamentului [22]. Studiile au identificat factori demografici, sociali, culturali, comportamentali şi clinici asociaţi cu o întârziere, prin prelungirea timpului prespitalicesc, factori care vor trebui să reprezinte ţinte ale campaniilor educaţionale [23, 24]. Intervalul de timp scurs de la debutul simptomatologiei până la apelarea serviciilor medicale reprezintă partea predominantă a întârzierii de cauză prespitalicească [25-28]. Principalele motive pentru contactarea întârziată sunt reprezentate de lipsa de recunoaştere a simptomelor de AVC, a gradului lor de severitate dar şi un grad de refuz al bolii şi speranta că simptomele se vor ameliora. Acest lucru sugerează că acţiunea de educare a populaţiei în recunoaşterea simptomelor de AVC şi schimbarea atitudinilor faţă de AVC-ul acut, poate reduce timpul scurs de la debutul simptomatologiei şi până la implicarea serviciilor medicale de urgenţă. De cele mai multe ori contactul este realizat de un membru al familiei şi mai rar de pacient [28-30]. Astfel, initiativele de informare şi educare trebuie să fie directionate atât asupra pacientilor cu risc crescut de AVC dar şi asupra persoanelor din jurul acestora. Recunoaşterea AVC-ului depinde atât de factorii demografici şi socio-culturali cât şi de nivelul de cunoştinţe al personalului medical. Cunoaşterea semnelor de alarma pentru AVC variază foarte mult, în funcţie de simptomatologie şi depinde şi de modul de formulare a intrebarilor (adică deschise sau cu variante multiple) [31, 32]. În timp ce marea majoritate a populatiei consideră că AVC-ul este o urgenţă care necesita îngrijire medicală imediată, în realitate doar până la 50% dintre ei cheama serviciile medicale de urgenţă. În multe cazuri primul contact cu aceste servicii medicale de urgenţă se face printr-un membru al familiei sau prin medicul de familie. În unele studii, între 45 şi 48% dintre pacienţi au fost trimişi prin intermediul unui medic de familie [29, 33-36]. Mai multe studii au arătat că între 33 şi 50% dintre pacienţi îşi recunosc propriile simptome de AVC. Exista diferenţe importante între cunoştinţele teoretice privind AVC-ul şi reacţia acută în caz de AVC. Unele studii au arătat că pacienţii cu o bună cunoaştere a simptomelor de AVC nu ajung mai devreme la spital. Cele mai frecvent utilizate surse de informaţii sunt mass-media [37-39], rudele sau prietenii cu cunoştinte în domeniu, foarte rar apelându-se la surse de informare precum tratatele medicale sau medicii generalisti [40-44]. Sursele de informare apelate variaza cu vârsta; astfel, vârstnicii obţin informaţii din campaniile de sănătate sau de la medicul generalist, în timp ce tinerii preferă informaţiile de la TV [38-40]. Studiile intervenţionale au măsurat efectul educaţiei în recunoaşterea simptomelor de AVC. 8 studii non-randomizate au măsurat impactul măsurilor educaţionale asupra întârzierilor prespitalicesti şi asupra efectuării trombolizei [45-52]. În şase studii intervenţia a fost un program educaţional combinat adresat populaţiei, cadrelor medicale şi paramedicilor, în timp ce în 2 studii aceste programe educaţionale s-au adresat doar populatiei. Doar unul dintre proiecte a inclus şi un grup de control (TLL Temple Foundation Stroke Project) [50, 51]. Toate studiile au avut un design pre- şi post-AVC. Utilizarea trombolizei a crescut după desfăşurarea programului educaţional în grupul intervenţional al studiului Temple, dar doar pentru următoarele 6 luni după finalizarea programului [51]. Acest aspect sugereaza faptul că programele educaţionale populaţionale trebuie să fie repetate pentru a menţine o atenţie crescută a populaţiei asupra AVC-ului. Programele educaţionale trebuie să vizeze atât paramedicii cât şi personalul din departamentul de urgenţă, astfel încât să îmbunătăţească identificarea şi să grăbească transferul către spital [53]. Programele destinate paramedicilor cresc cunoştinţele despre AVC, deprinderile clinice şi capacitatea de comunicare şi scad întârzierile de cauze prespitaliceşti [54]. Programele de educaţie privind noţiunile de bază în AV destinate studenţilor la medicină din primul an de facultate au fost asociate cu un grad crescut de reţinere a cunoştinţelor [55]. Valoarea educaţională a programelor postuniversitare este una general recunoscută, dar programele de educaţie destinate specialiştilor în AVC sunt extrem de heterogene în ţările europene. Cu scopul de a compensa această heterogenitate şi de a creşte numărul de specialişti în îngrijirea AVC, unele ţări precum Marea Britanie şi Franţa au dezvoltat şi implementat o curiculă naţională. Alte ţări au optat doar pentru o educare în cadrul pregătirii generale în specialitate. În scopul armonizării programelor educaţionale au fost dezvoltate un Program European de Master (http://www.donau-uni.ac.at/en/studium/strokemedicine/index.php) precum şi un program anual de şcoli de vară dedicate îngrijirii AVC-ului (http://www.eso-stroke.org/). ÎNDRUMAREA ŞI TRANSFERUL PACIENŢILOR Recomandări: - Contactarea imediată şi preluarea cu prioritate a apelurilor în dispeceratul serviciului medical de urgenţă (clasa II, nivel B) – Transportul prioritar cu anunţarea în prealabil a spitalului (extern sau intern) este recomandabil (clasa III, nivel B) – Pacienţii cu suspiciune de AVC trebuie să fie transportaţi fără întârziere la cel mai apropiat centru medical cu unitate de urgenţe neuro-vasculare şi care să poată să îi administreze tratamentul cât mai rapid (clasa III, nivel B) – Dispecerii şi personalul de pe ambulanţă, instruiţi, trebuie să fie capabili să recunoască semnele incipiente de AVC, apelând la instrumente simple precum testul FaceArm-Speech (clasa IV, GCP) – Este recomandabil triajul imediat în departamentul de urgenţă, evaluarea clinică, de laborator şi imagistică, diagnosticul corect, decizia terapeutică şi administrarea tratamentului de urgenţă la spitalul primitor (clasa III,nivel B) – În cazul zonelor rurale sau cu acces dificil trebuie să existe posibilitatea unui transfer aerian pentru îmbunătăţirea accesului la tratament (clasa III, nivel C) – Trebuie să fie disponibile programe de telemedicină pentru zonele rurale (clasa II, nivel B) – Pacienţii cu suspiciune de AIT trebuie să fie transportaţi fără întârziere la o clinică specializată în AIT sau la un centru medical cu unitate de urgenţe neurovasculare care să poată oferi o evaluare expertă şi un tratament de urgenţă (clasa III, nivel B) Tratamentul de succes pentru pacientul cu AVC trebuie să înceapă prin recunoaşterea de către populaţia generală cât şi de specialişti a faptului că acesta reprezintă o urgenţă medicală, similar cu Infarctul de miocard sau traumatismele [56]. În practică se cunoaşte că majoritatea pacienţilor cu AVC ischemic nu primesc tratament cu activator recombinat de plasminogen tisular (rtPA) deoarece nu ajung în timp util la spital [22, 36 ,57 ,58]. Îngrijirea în urgenţă a pacienţilor cu AVC acut depinde de funcţionarea unui lanţ alcătuit din 4 paşi: - Recunoaşterea rapidă şi reacţionarea rapidă în faţa semnelor de AVC sau AIT – Apelarea imediată şi preluarea prioritară la nivelul serviciilor medicale de urgenţă – Transportul prioritar şi anunţarea în prealabil a spitalului ce va primi pacientul – Triajul clinic imediat la camera de gardă, evaluarea clinica, de laborator şi imagistică, diagnosticul corect şi tratamentul adecvat la spitalul primitor Atunci când pacientul are nişte simptome ce sugerează AVC, pacientul sau familia acestuia trebuie să anunţe serviciul medical de urgenţă care trebuie să aibă un algoritm electronic validat pentru diagnosticul de AVC prin intermediul întrebărilor din interviul telefonic [33, 59]. Dispecerii şi paramedicii trebuie să fie capabili să pună diagnosticul de AVC apelând la instrumente simple precum testul Face-Arm-Speech [60]. Ei trebuie să identifice şi să ofere ajutor adecvat pacienţilor ce necesită îngrijiri de urgenţă, deoarece pot să apară complicaţii precoce sau comorbidităţi precum alterarea stării de conştienţă, convulsii, vărsături sau instabilitate hemodinamică. Pacienţii cu suspiciune de AVC trebuie să fie transportaţi fără întârziere la cel mai apropiat centru medical cu unitate de urgenţe neurovasculare, capabil să ofere tratamentul de urgenţă. Pacienţii cu debut al simptomelor de mai puţin de 3 ore trebuie să aibă prioritate în evaluare şi transport [20]. În fiecare comunitate trebuie să se organizeze o reţea de unităţi de urgenţe neurovasculare sau, atunci când acestea nu sunt disponibile, o reţea de centre medicale care să ofere îngrijiri pacienţilor cu AVC acut. Aceste reţele trebuie să fie cunoscute atât de populaţie cât şi de sistemele de transport medical şi de specialiştii din domeniul sanitar [61, 62]. Dacă un medic primeşte un telefon sau consultă un pacient cu suspiciune de AVC, trebuie să asigure un transport preferabil prin sistemul medical de urgenţă către cel mai apropiat spital cu unitate de urgenţe neurovasculare, ce oferă îngrijiri specifice şi tratament precoce. Dispeceratul trebuie să informeze unitatea medicală şi să descrie statusul clinic al pacientului. Membrii familiei sau cunoscuţii pacientului care pot să descrie debutul simptomatologiei sau antecedentele medicale ale pacientului trebuie să însoţească pacientul. Puţine studii intervenţionale au examinat impactul scăderii timpului scurs de la debutul simptomatologiei până la sosirea la spital şi accesibilitatea la tratament rapid pentru o proporţie mare de pacienţi. Marea majoritate a acestor studii au avut un design pre şi post intervenţional, dar niciunul nu a fost în orb sau randomizat referitor la intervenţie sau la evaluarea prognosticului şi nici nu au avut grup de control [23, 53]. Tipurile de intervenţii au inclus programe educaţionale şi programe de deprinderi practice, transfer aerian, telemedicină şi reorganizarea protocoalelor pre şi intraspitaliceşti pentru pacienţii cu AVC acut. Prezentarea directă la departamentul de urgenţă prin intermediul ambulanţei sau al serviciilor medicale de urgenţă reprezintă cel mai rapid mod de adresare [28, 53, 63-65]. Transportul aerian cu elicopterul poate să reducă timpul scurs între trimitere şi sosirea la spital [66, 67] şi promovează accesul la tromboliză în zonele rurale sau fără acces [68]. În ariile mixte urban-rural rutele aeriene şi terestre pot fi comparate cu ajutorul unor reguli simple [69]. Nici un studiu nu a comparat modul de transport aerian sau terestru pentru pacienţii cu AVC acut. Într-un studiu, predominant la pacienţi cu traumatisme, transportul terestru a fost mai rapid pentru distanţe mai mici de 16 km de spital iar transportul aerian, cu dezavantajul unui dispecerat mai dificil, a fost mai rapid în cazul distanţelor mai lungi de 72 km [70]. Un studiu economic a arătat că transferul aerian al pacienţilor cu suspiciune de AVC ischemic în vederea efectuării unei eventuale trombolize, este cost-eficient [71]. Telemedicina cu echipamente de video-conferinţă bidirecţionale ce oferă servicii de sănătate sau care asistă personalul medical aflat la distanţă este o metodă fezabilă, valid_ şi justificată de facilitarea efectuării trombolizei pentru pacienţii aflaţi la distanţă sau în spitale rurale, atunci când transportul prompt terestru sau aerian nu este posibil. Calitatea tratamentului, frecvenţa complicaţiilor şi prognosticul pe termen scurt şi lung sunt similare pentru pacienţii trataţi cu rtPA prin intermediul unei consultaţii cu ajutorul telemedicinei la nivelul spitalelor locale cu cei trataţi în spitale universitare [72-81]. Activarea unui cod de AVC ca o infrastructură specială cu apelarea imediată a neurologului specialist din unitatea de urgenţe neurovasculare şi transferul prioritar al pacientului către acest centru s-a dovedit a fi o metodă eficientă de creştere a ponderii pacienţilor trombolizaţi şi de asemenea de scurtare a întârzierii de cauze prespitaliceşti [82, 83]. Studiile recente comunitare şi spitaliceşti au demonstrat un risc crescut de AVC imediat după un AIT [6, 84]. Studiile observaţionale au arătat că evaluarea urgentă în cadrul unei clinici de AIT şi iniţierea imediată a tratamentului reduce riscul de AVC după AIT [85, 86]. Această observaţie subliniază nevoia unui transfer rapid al pacientului cu AIT în vederea evaluării de specialitate şi iniţierii tratamentului. Managementul de urgenţă Recomandări: - Organizarea unor reţele şi sisteme de îngrijire a pacienţilor cu AVC acut atât la nivel pre- cât şi intra-spital (clasa III, nivel C) – Sunt recomandate unele teste prezentate în tabelul 3 (clasa IV, nivel GCP) Intârzierile intraspitaliceşti pot să ocupe 16% din totalul timpului pierdut de la debutul simptomatologiei până la efectuarea examenului CT [22]. Cauze de întârziere intraspitalicească sunt: - Nerecunoaşterea AVC -ului ca o urgenţă – Transport intraspitalicesc ineficient – Intârzieri ale evaluării medicale – Evaluare imagistică tardivă – Nesiguranţă în ceea ce priveşte administrarea tromboliticului [20, 21, 24] Protocoalele de îngrijire pot permite o organizare mai eficientă , chiar dacă o metaanaliză [87] nu a evidenţiat un efect benefic al implementării lor în practica de rutină. Aceste protocoale pot să reducă timpul petrecut de pacient de la prezentare până la departamentul medical şi la imagistică [88, 89], cât şi până la efectuarea trombolizei, şi atunci când e cazul, timpul scurs până la efectuarea angiografiei. Îngrijirea accidentului vascular acut trebuie să integreze şi serviciile medicale de urgenţă, personalul de la camera de gardă şi specialiştii din unităţile de urgenţe neurovasculare. Comunicarea şi colaborarea între personalul din serviciile medicale de urgenţă, departamentul de urgenţă şi radiologi, personalul din laborator şi neurologi este importantă în asigurarea efectuării unui tratament foarte prompt [90-92]. Integrarea organizatorică a serviciului medical de urgenţă şi a celui din departamentul de urgenţă a dus la creşterea utilizării trombolizei [93]. În spitalele în care pacienţii nu sunt direct internaţi în unităţile de urgenţe neurovasculare trebuie introdus un sistem care să permită departamentului de urgenţă prenotificarea echipei din unitatea de urgenţe neurovasculare cât mai curând posibil. Informarea periodică a personalului din departamentul de urgenţă şi a personalului din unitatea de urgenţe neurovasculare pe toată durata transportului duce la o reducere a întârzierilor de cauze intraspitaliceşti [82, 94-96], la creşterea utilizării trombolizei [93, 94], la scăderea duratei de spitalizare [96] şi la scăderea mortalităţii intraspitaliceşti [93]. Utilizarea unui instrument de recunoaştere a AVC-ului cu o acurateţe diagnostică crescută este necesară pentru un triaj rapid [97]; unele afecţiuni care mimeaza AVC-ul acut, precum migrena şi convulsiile pot reprezenta o problemă [98, 99]. Instrumente de recunoaştere a unui AVC, precum testul Face-Arm-Speech şi testul Recognition of Stroke în the Emergency Room (ROSIER) pot să fie utile personalului din departamentul de urgenţă în recunoaşterea corectă a unui AVC [60, 98, 100]. Un neurolog sau un specialist în îngrijirea AVC-ului acut trebuie să fie implicaţi în îngrijirea pacienţilor cu AVC acut şi trebuie să fie disponibili în departamentul de urgenţă [99]. 2 studii efectuate în SUA, care şi-au propus compararea îngrijirilor acordate de către neurologi şi non-neurologi, au arătat că neurologii apelează la teste mai multe şi mai costisitoare dar că ratele de mortalitate intraspitalicească şi la 90 de zile sunt mai mici, la fel ca şi dependenţa la externare [101, 102]. Aceste rezultate nu pot fi extrapolate şi pentru ţări precum Marea Britanie unde majoritatea medicilor din unitătile de urgenţe neurovasculare nu sunt neurologi dar sunt instruiţi în managementul AVC-ului acut şi al AIT. Reorganizarea unităţilor de îngrijire a AVC-ului va duce la evitarea aglomeraţiei în departamentele de urgenţă şi a transporturilor inutile în cadrul spitalului. Serviciile de imagistică cerebrală trebuie să fie amplasate în apropierea unităţii de urgenţe neurovasculare sau a departamentul de urgenţă, iar pacienţii cu AVC-acut trebuie să aibă acces prioritar la aceste servicii [90]. Neuroradiologii trebuie şi ei anunţaţi cât de curând posibil [90]. Într-un studiu finlandez, întârzierile intraspitaliceşti au fost reduse semnificativ prin mutarea aparatului de tomografie computerizată lângă departamentul de urgenţă şi prin implementarea unui sistem de prenotificare [95]. Tromboliza trebuie iniţiată în camera de tomografie sau într-o locaţie apropiată acesteia. În final, arteriografia trebuie să fie accesibilă atunci când tratamentul endovascular este indicat. Protocoale tipărite de îngrijire a pacienţilor cu AVC acut trebuie să fie disponibile. Centrele care utilizează astfel de protocoale au o rată mai mare de utilizare a trombolizei [93]. Implementarea unor scheme de îmbunătăţire continuă a calităţii îngrijirilor poate diminua întârzierile intraspitaliceşti [81, 103]. E necesară definirea şi măsurarea unor indicatori de calitate a îngrijirii pentru fiecare instituţie, indicatori ce au fost de curând elaboraţi pentru reţele regionale sau naţionale de îngrijiri. Un minimum constă în monitorizarea timpului scurs de la sosirea pacientului la departamentul de urgenţă până la efectuarea examenului imagistic, cât şi a timpului scurs între sosirea pacientului cu AVC şi instituirea tratamentului. Deşi doar o mică parte din pacienţii cu AVC acut se prezintă într-o stare iminent ameninţătoare de viaţă, mulţi dintre pacienţi au tulburări fiziologice sau comorbidităţi semnificative. Semnele şi simptomele care pot prezice eventuale complicaţii ulterioare cum sunt infarctul cerebral masiv, sângerarea sau un AVC recurent, precum şi condiţiile medicale cum sunt criza hipertensivă, coexistenţa infarctului miocardic, pneumonia de aspiraţie, insuficienţa cardiacă sau renală trebuie recunoscute cât mai rapid. Severitatea AVC-ului trebuie să fie evaluată de personal instruit, utilizând scala NIHSS (Naţional Institutes of Health Stroke Scale) [104]. Examinarea iniţială trebuie să includă: - Observarea respiraţiei şi a funcţiei pulmonare – Semne precoce de disfagie, preferabil cu ajutorul unor teste de evaluare validate [105] – Evaluarea bolii cardiace concomitente – Evaluarea tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac – Determinarea saturaţiei arteriale a oxigenului utilizând pulsoximetria în infraroşu atunci când este posibil Simultan trebuie prelevate probe biologice pentru analizele de biochimie a sângelui, glicemie, coagulogramă şi hemoleucogramă şi trebuie montată o linie de abord venos. Examinarea clinică trebuie completată cu un istoric medical care să includă factorii de risc pentru AVC, boli cardiace, medicaţie asociată, afecţiuni care predispun la complicaţii hemoragice şi semne ale unor afecţiuni care mimează AVC-ul. Un istoric de consum de droguri sau de contraceptive orale, de infecţii, de traumatisme sau de migrenă poate da indicii importante, mai ales la pacienţii tineri. SERVICIILE ŞI UNITĂŢILE DE URGENŢE NEUROVASCULARE Recomandări: - Este recomandabil ca toţi pacienţii cu AVC să fie trataţi într-o unitate de urgenţe neurovasculare (clasa I , nivel A) – Este recomandabil ca sistemele de servicii medicale să se asigure că toţi pacienţii cu AVC acut au acces la servicii medicale şi chirurgicale de înaltă tehnologie atunci când acestea sunt necesare (clasa III, nivel B) – Dezvoltarea unor reţele clinice care să includă şi telemedicina este recomandată în vederea extinderii accesului la îngrijirile specializate de înaltă tehnologie (clasa II, nivel B) Asigurarea serviciilor de îngrijire a AVC-ului Toţi pacienţii cu AVC acut necesită îngrijiri multidisciplinare de specialitate în cadrul unei unităţi de urgenţe neurovasculare, iar o parte selecţionată dintre aceşti pacienţi necesită intervenţii suplimentare de înaltă tehnologie. Serviciile de sănătate trebuie să stabilească infrastructura necesară oferirii acestor intervenţii tuturor pacienţilor care au nevoie de ele, singurul motiv pentru a exclude pacienţi din unitatea de urgenţe neurovasculare fiind condiţia lor medicală care nu garantează managementul activ. Documentele recente de consens [11, 106] au stabilit rolul centrelor primare şi multidisciplinare, de integrare a îngrijirii AVC (Tabelul 4). Centrele primare de urgenţe neurovasculare sunt definite ca fiind centre cu dotarea necesară de personal, infrastructură, experienţă şi programe astfel încât să asigure metode de diagnostic şi de tratament adecvate pentru majoritatea pacienţilor cu AVC. Unii pacienţi cu afecţiuni rare, AVC complicate sau cu afecţiuni multisistemice ar putea necesita îngrijiri mai specializate şi resurse care nu sunt disponibile în centrele primare de urgenţe neurovasculare. Centrele multidisciplinare pentru pacienţii cu AVC sunt definite ca centre care oferă atât servicii de diagnostic şi tratament adecvate pentru majoritatea pacienţilor cu AVC, cât şi acces la tehnologii medicale şi chirurgicale avansate (metode noi de diagnostic şi reabilitare, teste specializate, monitorizare automată a unor parametri fiziologici, radiologie intervenţională, chirurgie vasculară şi neurochirurgie). Organizarea unor reţele clinice utilizând telemedicina este recomandată pentru a facilita accesul la opţiuni de tratament nedisponibile în spitalul în care s-a internat pacientul. Administrarea de rtPA utilizând consultaţia cu ajutorul telemedicinei este fezabilă şi sigură [107]. Reţelele clinice ce utilizează sisteme de telemedicină au dus la creşterea utilizării rtPA-ului [80, 108] şi au dus la o mai bună îngrijire a pacienţilor cu AVC acut şi la rezultate clinice mai bune [80]. Unitatea de urgenţe neurovasculare O sinteză sistematică recentă a literaturii ştiinţifice a confirmat reducerea semnificativă a deceselor (reducere absolută de 3%), a dependenţei (creştere de 5% a supravieţuitorilor independenţi) şi a nevoii de instituţionalizare (reducere de 2%) pentru pacienţii îngrijiţ în unităţile de urgenţe neurovasculare, comparativ cu cei îngrijiţi în secţii obişnuite. Toate tipurile de pacienţi, indiferent de sex, vârstă, subtip de AVC şi severitate a Avc-ului, par să beneficieze de îngrijirea în unitatea de urgenţe neurovasculare [61, 109]. Aceste rezultate au fost confirmate de studiile observaţionale ample asupra practicilor de rutină [110-112]. Chiar dacă îngrijirile în unitatea de urgenţe neurovasculare sunt mai costisitoare decât tratamentul într-o secţie de neurologie generală sau de medicină internă, ele reduc costurile de îngrijire spitalicească postacut [113, 114] şi sunt cost-eficiente [115-118]. O unitate de urgenţe neurovasculare necesită un spaţiu dintr-o secţie de spital, în care să fie trataţi în exclusivitate sau aproape în exclusivitate pacienţii cu AVC şi care să fie dotată cu echipe medicale multidisciplinare [61]. Echipa trebuie să fie compusă din medici, asistente medicale, fizioterapeuţi, specialişti în terapie ocupaţională, logopezi şi asistenţi sociali [119]. Echipa multidisciplinară trebuie să funcţioneze într-un mod coordonat, să aibă întâlniri periodice în care să stabilească planul de îngrijiri ce urmează a fi aplicat. Trebuie puse la dispoziţie programe periodice de educare şi training al personalului. [119]. În studiile desfăşurate au existat următoarele componente tipice ale unităţii de urgenţe neurovasculare [119]: - Metode de diagnostic şi evaluare, inclusiv imagistică (CT, IRM) şi metode de stabilire rapidă a nevoilor de nursing şi de tratament – Ingrijiri medicale instituite rapid, constând în mobilizare precoce, prevenirea complicaţiilor şi tratamentul hipoxiei, hiperglicemiei, febrei şi deshidratării – Reabilitare continuă ce implică echipe multidisciplinare coordonate, şi evaluarea precoce a nevoilor de îngrijiri după externare Atât unităţile primare cât şi cele multidisciplinare internează pacienţi în acut şi continuă tratamentul pentru câteva zile. Unităţile de recuperare a AVC-ului internează pacienţii după 1- 2 săptămâni de la debutul AVC-ului şi continuă tratamentul şi recuperarea pentru câteva săptămâni dacă este necesar. Majoritatea dovezilor ştiinţifice privind eficienţa provin din studiile ce au inclus atât centre multidisciplinare de îngrijire cât şi centre de neuroreabilitare [61, 120]. Echipe mobile de îngrijire a AVC-ului, care să ofere asistenţă în mai multe secţii probabil că nu îmbunătăţesc semnificativ prognosticul şi nu pot fi recomandate [121]. Aceste echipe au fost organizate de obicei în spitale în care nu era disponibilă o unitate de urgenţe neurovasculare. Unităţile de urgenţe neurovasculare trebuie să aibă o suprafaţă suficientă astfel încât să poată oferi îngrijiri multidisciplinare pe toată durata spitalizării. Spitalele mai mici pot îndeplini acest deziderat cu o singură unitate multidisciplinară, în schimb spitalele mari pot necesita o reţea de îngrijiri care să încorporeze unităţi de urgenţă şi de recuperare separate. Diagnosticul Diagnosticul imagistic: Recomandări: - La pacienţii cu suspiciune de AVC sau AIT se recomandă CT cranian de urgenţă (clasa I) sau alternativ IRM (clasa II) (nivel A) – Dacă este utilizat IRM-ul se recomandă includerea în examinare şi secvenţele de difuzie (DWI) şi secvenţele T2-ponderate cu gradient echo (clasa II, nivel A) – La pacienţii cu AIT, AVC minor sau cu remisiune spontană rapidă, se recomandă efectuarea de urgenţă a investigaţiilor diagnostice, inclusiv imagistică vasculară de urgenţă (ultrasonografie, angiografie CT sau angiografie IRM) (clasa I, nivel A) Investigaţia imagistică a creierului şi a vaselor cerebrale este crucială în evaluarea pacienţilor cu AVC şi AIT. Imagistica cerebrala diferenţiază AVC-ul ischemic de hemoragiile intracraniene, de afecţiunile care mimează AVC, identifică tipul de AVC ischemic şi uneori şi etiologia AVC; poate uneori să distingă zonele de ţesut cerebral afectate ireversibil de cele care s-ar putea recupera, ghidând astfel tratamentul de urgenţă şi pe cel ulterior şi ar putea ajuta la evaluarea prognosticului. Imagistica vasculară poate să identifice localizarea şi cauza obstrucţiei arteriale şi identifică pacienţii cu risc crescut de recurenţă a AVC. Principii generale Pacienţii cu AVC trebuie să aibă acces prioritar la imagistică cerebrală, deoarece timpul este crucial. La pacienţii cu suspiciune de AIT sau AVC, examinarea generală şi neurologică, urmată de imagistica cerebrală diagnostică trebuie să fie efectuată imediat la sosirea pacientului la spital astfel încât tratamentul să fie iniţiat prompt. Investigarea AIT este la fel de urgentă, deoarece până la 10 % din aceşti pacienţi vor suferi un AVC în următoarele 48 de ore. Accesul imediat la imagistică este facilitat de anunţarea din faza prespital şi de buna comunicare cu serviciul de imagistică: serviciul de urgenţă neurovasculară trebuie să lucreze împreună cu departamentul de imagistică pentru planificarea utilizării cât mai eficiente a resurselor. Imagistica diagnostică trebuie să fie sensibilă şi specifică în detectarea patologiei AVC, în special în faza iniţială a AVC -ului. Trebuie să ofere imagini de încredere şi care să fie fezabile tehnic pentru pacienţii cu AVC acut. Examenul neurologic bine ţintit, rapid este necesar în stabilirea tipului de metodă diagnostică ce va fi utilizată. Alegerea acesteia trebuie să ţină cont uneori şi de situaţia medicală a pacientului [122]. De exemplu, până la 45 % din pacienţii cu AVC sever pot să nu tolereze efectuarea examenului IRM cerebral datorită stării clinice sau contraindicaţiilor [123-125]. Imagistica la pacienţii cu AVC acut: Pacienţii internaţi în primele 3 ore de la debutul AVC pot fi candidaţi pentru efectuarea trombolizei intravenoase [126]; examenul CT cerebral este de obicei suficient pentru a ghida tromboliza de rutină. Pacienţii internaţi mai târziu pot fi candidaţi pentru studiile clinice care testează posibilitatea extinderii ferestrei terapeutice pentru tromboliză în AVC sau testează alte strategii de reperfuzie experimentale. Examenul CT cerebral este disponibil în general, identifică majoritatea afecţiunilor care mimează AVC, distinge AVC ischemic de cel hemoragic în primele 5-7 zile[127-129]. Examenul CT cerebral imediat este metoda imagistică cea mai cost-eficientă pentru pacienţii cu AVC acut [130], dar nu este o metodă sensibilă pentru hemoragia veche. În general, CT cerebral este mai puţin sensibil în comparaţie cu IRM cerebral dar este la fel de specific pentru detectarea modificărilor ischemice precoce [131]. Două treimi din pacienţii cu AVC moderat sau sever au modificări ischemice vizibile în primele câteva ore [131-135], dar nu mai mult de 50 % din pacienţii cu AVC minor au o leziune ischemică vizibilă relevantă la examenul CT cerebral, în special în primele câteva ore de la debutul AVC [136]. Perfecţionarea în identificarea modificărilor ischemice precoce pe examenul CT cerebral [135, 137, 138] şi utilizarea sistemelor de scor [134] a dus la îmbunătăţirea detecţiei modificărilor ischemice precoce. Modificările precoce pe examenul CT cerebral în AVC ischemic includ scăderea atenuării razelor X la nivel tisular, edem tisular cu ştergerea spaţiilor lichidiene cerebro-spinale şi hiperatenuarea arterială, ceea ce indică prezenţa trombului intraluminal cu mare specificitate [139]. CT cerebral este înalt specific pentru identificarea precoce a leziunilor cerebrale ischemice [132, 140, 141]. Prezenţa semnelor precoce de ischemie pe CT nu trebuie să excludă pacienţii de la efectuarea trombolizei în primele 3 ore de la debutul AVC, chiar dacă pacienţii cu o leziune hipodensă ischemică ce depăşeşte mai mult de o treime din teritoriul arterei cerebrale medii (ACM), beneficiază mai puţin de efectele trombolizei [126, 134, 135, 142, 143]. Unele centre medicale preferă de rutină utilizarea IRM ca investigaţie de primă intenţie pentru diagnosticul AVC acut. Examenul IRM cu secvenţele de difuzie are avantajul unei sensibilităţi crescute în detectarea modificărilor ischemice precoce comparativ cu CT cerebral [131]. Această sensibilitate crescută este utilă mai ales în diagnosticul AVC în teritoriul vascular posterior, infarctelor cerebrale de tip lacunar sau a infarctelor corticale mici. IRM poate să detecteze şi hemoragiile mici şi vechi pentru o perioadă mai lungă de timp atunci când utilizăm secvenţele T2 cu gradient echo [144]. Uneori secvenţele de difuzie pot să fie negative la pacienţii cu AVC definit [145]. Restricţia de difuzie pe secvenţele DWI, măsurate prin coeficientul de difuzie aparentă (ADC) nu este 100% specifică pentru leziunile cerebrale ischemice. Deşi ţesutul ce apare anormal pe secvenţele de difuzie de cele mai multe ori progresează către infarctizare el se poate totuşi recupera, ceea ce demonstrează că secvenţele de difuzie nu arată numai ţesutul afectat definitiv [146, 147]. Ţesutul cu o reducere moderată a valorilor coeficientului de difuzie aparentă poate fi lezat iremediabil, astfel încât acest coeficient nu poate diferenţia ţesutul cerebral mort de cel viabil [148, 149]. Alte secvenţe IRM (T2, FLAIR, T1) sunt mai puţin sensibile în detectarea precoce a leziunilor cerebrale ischemice. IRM este în mod deosebit important la pacienţii cu AVC acut cu prezentări mai puţin tipice, varietăţi de AVC şi etiologii rare, sau la pacienţii la care suspiciunea unei cauze ce mimează AVC este bănuită, dar nu a putut fi decelată prin efectuarea CT. Dacă este suspectată disecţia arterială, IRM în regiunea gâtului cu secvenţe T1 cu supresie pentru grăsime este necesar pentru detectarea hematomului intramural. IRM cerebral este mai puţin potrivit pentru pacienţii agitaţi şi pentru cei care vomită şi pot să aspire. Dacă este necesar, îngrijirile de urgenţă trebuie să fie continuate chiar şi în momentele de efectuare a examenului imagistic, mai ales în cazul pacienţilor cu AVC sever şi care devin hipoxici în poziţia clinostatică din timpul examinării imagistice [125]. Riscul de aspiraţie este crescut la cea mai mare parte a pacienţilor care nu îşi pot proteja căile respiratorii. Imagistica de perfuzie prin CT sau IRM şi angiografia pot să fie utilizate la anumiţi pacienţi cu AVC ischemic (de exemplu cu fereastră terapeutică neclară, internare tardivă), fiind utilă în stabilirea indicaţiei de tromboliză, chiar dacă nu există dovezi ştiinţifice care să arate dacă anumite modele de perfuzie pot beneficia mai mult sau mai puţin de tromboliză [150-153]. Anumiţi pacienţi cu ocluzii arteriale intracraniene pot fi candidaţi pentru tromboliza intraarterială, chiar dacă sunt puţine dovezi ştiinţifice care să sprijine această strategie terapeutică [154, 155]. Pacienţii cu obstrucţii combinate ale arterei carotide interne şi ale arterei cerebrale medii au şanse mai mici de restabilire a fluxului arterial prin efectuarea trombolizei intravenoase, comparându-i cu pacienţii cu obstrucţie izolată a ACM [156]. La pacienţii cu obstrucţie a trunchiului arterei cerebrale medii, frecvenţa bolii ocluzive extracraniene severe în teritoriul de distribuţie carotidiană este mare [157, 158]. Mismatch-ul dintre volumul de ţesut cerebral cu hipoperfuzie critică (ce se poate recupera după reperfuzie) şi volumul de ţesut infarctizat (care nu se remite chiar după reperfuzie), poate fi detectată cu secvenţele IRM de difuzie/perfuzie, având uneori însă validitate moderată [159]; această metodă nu are dovezi de îmbunătăţire a răspunsului la tromboliză în primele 9 ore [160]. Există mai multe păreri cu privire la metodele de identificare a leziunilor cerebrale ischemice ireversibile şi la a defini afectarea critică a fluxului cerebral [150, 153, 161]. Cuantificarea perfuziei prin examen IRM este una problematică [162], în prezent existând mai multe asocieri între parametrii de perfuzie şi rezultatele clinice şi radiologice [150]. Scăderea fluxului cerebral la examenul CT cerebral este asociată cu afectarea ulterioară a ţesutului cerebral [151, 152], dar valoarea terapeutică a imaginilor CT de perfuzie nu este încă stabilită. Chiar dacă extinderea infarctului cerebral apare într-o proporţie mare la pacienţii cu mismatch, mai mult de 50 % din pacienţii fără mismatch pot să aibă o creştere a zonei de infarct şi astfel ar putea beneficia de salvarea ţesutului [153, 163]. Mismatch-ul "imagistic/clinic", adică neconcordanţa dintre extensia leziunilor vizibile la secvenţele de perfuzie sau CT şi extensia lezională aşteptată prin prisma severităţii deficitului neurologic, a dus la rezultate multiple [164, 165]; astfel, nici imaginile de perfuzie prin CT sau IRM nici conceptul de mismatch nu pot fi recomandate pentru deciziile terapeutice de rutină. Microhemoragiile sunt prezente în secvenţele T2* IRM la mai mult de 60 % din pacienţii cu AVC hemoragic şi sunt asociate cu vârsta înaintată, hipertensiune arterială, diabet zaharat, leucoaraioză, accidente lacunare şi angiopatie amiloidă [166]. Incidenţa hemoragiei intracraniene simptomatice în urma trombolizei la pacienţii cu AVC ischemic nu a fost mai mare la cei care aveau microhemoragii cerebrale pe secvenţele T2* ale IRM înaintea iniţierii tratamentului [167]. Imagistica vasculară trebuie efectuată rapid pentru identificarea pacienţilor cu stenoze arteriale simptomatice strânse care ar putea beneficia de endarterectomie sau angioplastie. Imagistica neinvazivă prin ecografie Doppler color a arterelor extracraniene şi intracraniene, angiografia CT (CTA) sau angiografia RM cu substanţă de contrast (ARM-C) sunt disponibile. Aceste investigaţii sunt relativ lipsite de riscuri, pe când angiografia intraarterială are un risc de 1-3% de a produce AVC la pacienţii cu leziuni carotidiene simptomatice [168, 169]. Angiografia cu substracţie digitală (DSA) poate fi necesară în anumite circumstanţe, de exemplu atunci când alte teste au fost neconcludente. Ecografia carotidiană, ARM şi CTA vizualizează stenoza carotidiană. Sintezele articolelor din literatură şi meta-analizele informaţiilor individuale ale pacienţilor au indicat că ARM cu substanţă de contrast (ARM-C) este cel mai sensibil şi mai specific test imagistic non-invaziv pentru stenoza arterelor carotide, urmat îndeaproape de ecografia Doppler şi CTA; ARM fără substanţă de contrast fiind cea mai puţin concludentă [170, 171]. Anumite date sugerează că AIT vertebro-bazilar şi AVC minor sunt asociate cu un risc înalt de AVC recurent [172]. Diagnosticul prin ecografie a vaselor vertebrale extracraniene este util, dar ecografia intracraniană a sistemului vertebro-bazilar poate da rezultate false datorită specificităţii scăzute. Puţine date sugerează faptul că ARM cu substanţă de contrast şi CTA oferă imagini mai bune ale arterelor vertebrale intracraniene şi ale arterei bazilare în mod non-invaziv [173]. Spre deosebire de alte teste imagistice, ecografia este rapidă, non-invazivă şi poate fi efectuată folosind aparate portabile. De aceea este aplicabilă la pacienţii care nu pot coopera pentru ARM sau CTA [158]. Totuşi, numai examinările Doppler oferă de obicei informaţii limitate, sunt dependente de investigator şi necesită operatori experimentaţi, dar permit măsurători repetate la patul bolnavului. Ecografia Doppler transcraniană (TCD) este utilă în diagnosticul anomaliilor arterelor cerebrale mari de la baza creierului. Totuşi între 7 şi 20% din pacienţii cu AVC acut, mai ales cei în vârstă şi cei din anumite grupuri etnice nu au o fereastră acustică adecvată [174, 175]. Această problemă poate fi redusă considerabil prin folosirea agenţilor ecografici de contrast, care permit, de asemenea, şi studii de perfuzie în faza acută [176-178] dar şi monitorizarea continuă a răspunsurilor hemodinamice cerebrale [179]. Combinarea tehnicilor imagistice cerebrale şi ARM dă rezultate excelente similare cu DSA [180]. Reactivitatea cerebrală şi autoreglarea cerebrală sunt afectate la pacienţii cu boală ocluzivă arterială extracerebrală (mai ales stenoza şi ocluzia carotidiană) şi cu perfuzie colaterală deficitară, aceşti pacienţi având astfel un risc crescut de AVC recurent [181, 182]. TCD este singura tehnică ce detectează embolii circulanţi intracranieni [183], foarte frecvenţi la pacienţii cu boală a arterelor mari. La pacienţii cu stenoză carotidiană simptomatică sunt un predictor independent puternic al AVC recurent precoce şi AIT [184], şi au fost folosiţi ca marker surogat de evaluare a medicamentelor antiagregante [185]. Examinarea TCD cu microbule poate fi folosită pentru identificarea şuntului dreapta-stânga, frecvent întâlnit la pacienţii cu foramen ovale patent (FOP) [186]. Imagistica cerebrală în cazul pacienţilor cu AIT, AVC minor şi AVC cu remisiune spontană Pacienţii care se prezintă cu AIT au risc ridicat de AVC recurent precoce (până la 10% în primele 48 de ore) [187]. De aceea ei necesită diagnosticul clinic urgent pentru a trata afecţiunile generale asociate, pentru modificarea factorilor de risc activi şi pentru identificarea cauzelor specifice tratabile, în special stenoza arterială şi alte surse de embolie. Imagistica vasculară este o prioritate la aceşti pacienţi cu AIT sau AVC minor, mai mult decât la cei cu AVC major la care chirurgia nu va fi benefică pe termen scurt. Tratamentul de prevenţie imediat va reduce riscul de AVC, dizabilitate şi deces [86, 188]. Sisteme simple de scoruri clinice pot fi folosite pentru identificarea pacienţilor cu risc înalt [187]. Pacienţii cu AVC minor şi recuperare clinică spontană rapidă au, de asemenea, risc înalt de AVC recurent [58]. Pacienţi cu patologii cerebrale foarte variate se pot prezenta cu deficite neurologice tranzitorii nediferenţiabile de AIT. CT detectează cu încredere unele dintre aceste patologii (de exemplu hemoragia intracerebrală, hematomul subdural, tumorile) [130], dar altele (precum scleroza multiplă, encefalita, leziunile cerebrale hipoxice etc.) sunt mai bine identificate prin IRM; altele (precum perturbările metabolice acute) nu sunt deloc vizibile. Hemoragia intracraniană este o cauză rară de AIT. Între 20-50% dintre pacienţii cu AIT-uri pot avea leziuni ischemice acute pe DWI [145, 189, 190]. Aceşti pacienţi au risc crescut de recurenţă precoce a AVC [190]. Totuşi, în prezent nu există dovezi că DWI anticipează mai bine riscul de AVC decât scorurile clinice de risc [191]. Riscul de AVC recurent este, de asemenea, crescut la pacienţii cu AIT şi cu un infarct vizibil pe CT [192]. Capacitatea DWI de a identifica leziuni ischemice de dimensiuni foarte mici poate fi deosebit de utilă în cazul pacienţilor care se prezintă tardiv la medic sau la pacienţii cu AVC minor la care diagnosticul clinic poate fi dificil [131]. IRM cu secvenţe T2* este singura metodă de încredere pentru identificarea hemoragiilor după faza acută, atunci când sângele nu mai este vizibil pe CT [144]. Alte teste diagnostice: Recomandări: - În cazul pacienţilor cu AVC acut şi AIT se recomandă evaluare clinică rapidă, inclusiv parametrii fiziologici şi analizele sanguine de rutină (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă o serie de analize de laborator pentru toţi pacienţii cu AVC şi AIT (Tabelul 3, Tabelul 5). – Se recomandă ca pentru toţi pacienţii cu AVC acut şi AIT să se efectueze o ECG cu 12 derivaţii. În plus înregistrarea continuă ECG se recomandă pentru pacienţii cu AVC ischemic şi AIT (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă ca pentru pacienţii cu AVC şi AIT consultaţi după depăşirea fazei acute să se efectueze monitorizare ECG Holter pentru 24 de ore atunci când se suspectează aritmii şi nu se descoperă alte cauze de AVC (Clasa I, Nivel A). – Ecocardiografia se recomandă la pacienţi selecţionaţi (Clasa III, Nivel B). Evaluarea cardiacă: Anomaliile cardiace şi ECG sunt frecvente la pacienţii cu AVC acut [193]. Mai ales prelungirea intervalului QTc, subdenivelarea ST şi inversarea undei T sunt prevalente la pacienţii cu AVC schemic acut, în special în cazul afectării cortexului insular [194, 195]. De aceea la toţi pacienţii cu AVC acut şi AIT trebuie să se efectueze o ECG cu 12 derivaţii. Monitorizarea cardiacă trebuie să fie efectuată de rutină după un eveniment cerebrovascular acut pentru a detecta aritmii cardiace grave. Este neclar dacă înregistrarea continuă ECG la patul bolnavului este echivalentă cu monitorizarea Holter pentru detectarea fibrilaţiei atriale (FA) la pacienţii cu AVC acut. Monitorizarea Holter este superioară ECG de rutină pentru detectarea FA la pacienţii la care se suspectează AVC tromboembolic şi care sunt în ritm sinusal [196]; totuşi, ECG seriate cu 12 derivaţii ar putea fi suficiente pentru detectarea FA nou instalate într-o unitate de urgenţe neurovasculare [197]. O sinteză sistematică recentă a demonstrat ca FA nou instalată a fost detectată prin monitorizare Holter ECG la 4,6% din pacienţii cu AVC ischemic sau AIT recente, indiferent de aspectul ECG de bază şi de examinarea clinică [198]. Durata extinsă a monitorizării, înregistrarea de lungă durată şi monitorizarea Holter doar a pacienţilor cu AVC non-lacunar poate îmbunătăţi ratele de detecţie [199]. Ecocardiografia poate detecta multe cauze potenţiale de AVC [200], dar există controverse cu privire la indicaţia şi la tipul de ecografie pentru pacienţii cu AVC şi AIT. S-a susţinut că ecografia trans-esofagiană (ETE) este superioară ecografiei trans-toracice (ETT) pentru detectarea potenţialelor surse cardiace de embolie [201], indiferent de vârstă [202]. Ecografia este îndeosebi recomandată la pacienţii cu: - dovezi de boală cardiacă la anamneză, la examinarea clinică sau pe ECG; – suspiciune de sursă cardiacă de embolie (de exemplu infarcte în teritorii cerebrale multiple sau în teritorii arteriale sistemice); – suspiciune de boală aortică; – suspiciune de embolie paradoxală; – atunci când nu se poate identifica o altă cauză de AVC. ETT este suficientă pentru identificarea trombilor murali mai ales situaţi la nivelul apexului ventriculului stâng; această tehnică are >90% sensibilitate şi specificitate pentru trombii ventriculari după infarctul miocardic [203]. ETE este superioară pentru evaluarea arcului aortic, atriului stâng şi septului interatrial [200]. Permite, de asemenea, stratificarea riscului de evenimente tromboembolice ulterioare la pacienţii cu FA [204]. Rolul CT şi IRM cardiace în detectarea surselor de embolie la pacienţii cu AVC nu a fost evaluat sistematic. Analize de laborator: Analizele de laborator care sunt necesare la internarea în urgenţă sunt înscrise în Tabelul 3. Testele ulterioare depind de tipul de AVC şi de etiologia suspectată (Tabelul 5). PREVENŢIA PRIMARĂ Scopul prevenţiei primare este de a reduce riscul de AVC la persoanele asimptomatice. Riscul relativ (RR), riscul absolut (RA), raportul cotelor (odds ratio - OR), numărul necesar a fi tratat (NNT) pentru a evita un eveniment vascular major pe an şi numărul necesar a fi tratat pentru a cauza o complicaţie majoră pe an (numbers needed to harm - NNH) pentru fiecare intervenţie se regăsesc în tabelele 6-8. Managementul factorilor de risc vascular Recomandări: - Tensiunea arterială ar trebui verificată regulat. Se recomandă ca hipertensiunea arterială să fie tratată prin modificarea stilului de viaţă şi terapie medicamentoasă individualizată (Clasa I, Nivel A) având ca ţintă niveluri de 120/80 mm Hg (Clasa IV, GCP). Pentru pacienţii prehipertensivi (120-139/80-90 mm Hg), cu insuficienţă cardiacă congestivă, infarct miocardic, diabet sau insuficienţă renală cronică este indicată medicaţia antihipertensivă (Clasa I, Nivel A) – Glicemia trebuie verificată cu regularitate. Se recomandă ca diabetul să fie tratat prin modificarea stilului de viaţă şi terapie medicamentoasă individualizată (Clasa IV, Nivel C). La pacienţii diabetici, tensiunea arterială ridicată trebuie intensiv tratată (Clasa I, Nivel A) având ca ţintă niveluri sub 130/80 mm Hg (Clasa IV, Nivel C). Atunci când este posibil tratamentul ar trebui să includă un inhibitor de enzimă de conversie a angiotensinei sau un antagonist de receptori ai angiotensinei (Clasa I, Nivel A). – Colesterolul sanguin trebuie verificat cu regularitate. Se recomandă tratarea hipercolesterolemiei (LDL>150 mg/dl [3,9 mmol/l]) prin modificarea stilului de viaţă (Clasa IV, Nivel C) şi o statină (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă descurajarea fumatului (Clasa III, Nivel B). – Se recomandă descurajarea consumului cronic de alcool în cantităţi mari (Clasa III, Nivel B). – Se recomandă activitatea fizică regulată (Clasa III, Nivel B). – Se recomandă o dietă cu conţinut scăzut de sare şi grăsimi saturate şi bogată în fructe, legume şi fibre (Clasa III, Nivel B). – Se recomandă scăderea ponderală pentru persoanele cu index de masă corporală ridicat (Clasa III, Nivel B). – Nu se recomandă suplimentele vitaminice antioxidante (Clasa I, Nivel A). – Terapia de substituţie hormonală nu se recomandă pentru prevenţia primară a accidentului vascular cerebral (Clasa I, Nivel A). Un stil de viaţă sănătos, constând din: abstinenţa de la fumat, index de masă corporală la limita de jos a valorilor normale, consum moderat de alcool, activitate fizică regulată şi alimentaţie sănătoasă se asociază cu o reducere a accidentelor vasculare cerebrale ischemice (RR 0,29; 95% CI 0,14-0,63) [205]. Hipertensiunea arterială O tensiune arterială (TA) ridicată (>120/80 mm Hg) este un important factor de risc pentru mortalitatea vasculară şi generală fără dovada vreunei valori-prag [206]. Scăderea TA reduce substanţial riscurile de accident vascular şi coronar, în funcţie de magnitudinea scăderii [207-209]. TA ar trebui scăzută la 140/85 mm Hg sau sub aceste valori [210]; tratamentul antihipertensiv trebuie să fie mai agresiv la pacienţii diabetici (vezi mai jos) [211]. Frecvent este necesară o combinaţie de două sau mai multe medicamente antihipertensive pentru a atinge această ţintă. Majoritatea studiilor care compară medicamente diferite nu sugerează că o anumită clasă ar fi superioară [207, 208, 212]. Totuşi, studiul LIFE (Losartan Intervention for Endpoint reduction în hypertension) a arătat că losartanul a fost superior atenololului la pacienţii hipertensivi cu hipertrofie ventriculară stângă (NNT pentru a preveni AVC = 270) [213, 214]. Similar, studiul ALLHAT (Antihypertensive and Lipid -Lowering treatment to prevent Heart Attack) a arătat că clortalidona a fost mai eficientă decât amlodipina şi lisinoprilul [215]. Beta-blocantele pot fi în continuare considerate o opţiune pentru tratamentul iniţial şi ulterior al hipertensiunii arteriale [210]. La persoanele vârstnice, controlul hipertensiunii sistolice izolate (tensiune arterială sistolică > 140 mm Hg şi tensiune arterială diastolică < 90 mm Hg) este benefic [208, 216]. Diabetul zaharat Nu există dovezi că îmbunătăţirea controlului glicemic scade numărul accidentelor vasculare cerebrale [217]. La pacienţii diabetici tensiunea arterială trebuie scăzută sub 130/80 mm Hg [211]. Tratamentul cu statine reduce riscul de evenimente majore cardiovasculare, inclusiv AVC [218-220]. Hiperlipidemia Într-o sinteză a 26 de studii cu statine (95.000 de pacienţi), incidenţa AVC a fost redusă de la 3,4% la 2,7% [221]. Aceasta s-a datorat în principal unei reduceri a AVC non-fatal, de la 2,7% la 2,1%. Trecerea în revistă a inclus studiul Heart Protection Study care a fost parţial un studiu de prevenţie secundară [222]; acest studiu a demonstrat un risc suplimentar de miopatie de 1 la 10.000 de pacienţi trataţi pe an [222]. Nu există date care să sugereze că statinele previn AVC la pacienţii cu LDL-colesterol sub 150 mg/dl (3,9 mmol/l). Fumatul Studiile observaţionale au arătat că fumatul de ţigarete este un factor independent de risc pentru accidentul vascular cerebral ischemic [223] atât la femei cât şi la bărbaţi [224-228]. Dacă unul dintre soţi fumează, aceasta se poate asocia cu un risc crescut de AVC pentru partener [229]. O meta-analiză a 22 de studii arată că fumatul dublează riscul de AVC ischemic [230]. Persoanele care opresc fumatul îşi scad riscul cu 50% [225]. Transformarea locurilor de muncă în spaţii în care nu se fumează ar aduce beneficii considerabile din punct de vedere economic şi al sănătăţii [231]. Consumul de alcool Consumul masiv de alcool (>60g/zi) creşte riscul de AVC ischemic (RR 1,69; 95% CI 1,34-2,15) şi AVC hemoragic (RR 2,18; 95% CI 1,48-3,2). Din contră, consumul uşor (<12 g/zi) este asociat cu o reducere a tuturor AVC-urilor (RR 0,83; 95% CI 0,75-0,91) şi AVC ischemic (RR 0,80; 95% CI 0,67-0,96) şi consumul moderat (12-24 g/zi) cu o reducere a AVC ischemic (RR 0,72; 95% CI 0,57-0,91) [232]. Consumul de vin roşu este asociat cu riscul cel mai scăzut comparativ cu alte băuturi [233]. Creşterea tensiunii arteriale pare a fi un intermediar important în relaţia dintre consumul de alcool şi accidentul vascular cerebral [234]. Activitatea fizică Într-o meta-analiză a studiilor de cohortă şi caz-control, persoanele cu activitate fizică susţinută au avut un risc mai scăzut de deces sau AVC comparativ cu cei cu activitate scăzută (RR 0,73; 95% CI 0,67-0,79). Similar, persoanele cu activitate fizică moderată au risc mai scăzut de accident vascular cerebral faţă de cele sedentare (RR 0,80; 95% CI 0,74-0,86) [235]. Această asociere este parţial explicată de efectele benefice asupra greutăţii corporale, tensiunii arteriale, colesterolului seric şi toleranţei la glucoză. Activitatea fizică recreativă (2-5 ore pe săptămână) a fost independent asociată cu o severitate redusă a AVC ischemic la internare şi prognostic mai bun pe termen scurt [236]. Dieta Aportul de fructe, legume şi peşte În studiile observaţionale aportul ridicat de fructe şi legume a fost asociat cu un risc scăzut de accident vascular cerebral, comparativ cu aportul scăzut (RR 0,96 pentru fiecare creştere de 2 porţii/zi; 95% CI 0,93-1,00) [237]. Riscul de accident vascular cerebral ischemic a fost mai scăzut la persoanele care consumau peşte cel puţin o dată pe lună (RR 0, 69; 95% CI 0,48-0,99) [238]. Aportul de cereale integrale a fost asociat cu o reducere a bolilor cardiovasculare (OR 0,79; 95% CI 0,73-0,85), dar nu şi a AVC [239]. Aportul alimentar de calciu din produse lactate a fost asociat cu mortalitate mai scăzută prin AVC la populaţia japoneză [240]. Totuşi într-un studiu ulterior nu a fost nici o asociere între aportul total de grăsimi sau colesterol şi riscul de AVC la bărbaţi [241]. Într-un studiu controlat randomizat la femei intervenţiile la nivelul dietei nu au redus incidenţa evenimentelor coronare şi a AVC în ciuda scăderii cu 8,2% a aportului de grăsimi şi a unui consum crescut de legume, fructe, şi cereale [242]. Masa corporală: Un indice de masă corporală crescut (BMI≥25) este asociat cu un risc crescut de AVC la bărbaţi [243] şi femei [244], în principal mediat de hipertensiunea arterială concomitentă şi diabet. Grăsimea abdominală este un factor de risc pentru AVC la bărbaţi dar nu şi la femei [245]. Deşi scăderea ponderală reduce tensiunea arterială [246], nu scade riscul de AVC [247]. Vitaminele Un aport scăzut de vitamina D se asociază cu un risc crescut de AVC [248], dar suplimentele de calciu cu vitamina D nu reduc riscul de AVC [249]. Suplimentele de tocoferol şi beta-caroten nu reduc AVC [250]. O meta-analiză a studiilor cu suplimentare de vitamina E a relevat că aceasta poate creşte mortalitatea atunci când este folosită în doze mari (≥400 UI/zi) [251]. Nivelurile ridicate de homocisteină sunt asociate cu un risc crescut de AVC (OR 1,19; 95% CI 1,05-1,31) [252]. De când US Food and Drug Administration a cerut îmbogăţirea cu acid folic a produselor cerealiere îmbogăţite a apărut o scădere a mortalităţii prin AVC faţă de ţările în care nu se practică această îmbogăţire [253]. O meta-analiză a conchis că suplimentarea cu acid folic poate reduce riscul de AVC (RR 0,82; 95% CI 0,68-1,00) [254]; beneficiul a fost cel mai mare în studiile cu durată mare a tratamentului sau efecte mai mari de scădere a homocisteinei şi în ţările în care cerealele nu erau îmbogăţite. Terapia de substituţie hormonală post-menopauză Ratele AVC cresc rapid la femei după menopauză. Totuşi într-o analiză bazată pe urmărirea timp de 16 ani a 59.337 de femei post-menopauză participând în studiul Nurses' Health Study, a apărut doar o asociere slabă între AVC şi substituţia estrogenică [255]. După studiul HERS II, substituţia hormonală la femeile sănătoase este asociată cu un risc crescut de AVC ischemic [256]. O recenzie Cochrane [257] a evidenţiat că terapia de substituţie hormonală este asociată cu un risc crescut de AVC (RR 1,44; 95% CI 1,10-1,89). O analiză secundară a studiului controlat randomizat Women's Health Initiative sugerează că riscul de AVC este crescut de terapia de substituţie hormonală doar la femeile cu terapie de lungă durată (>5 ani; RR 1,32; 95% CI 1,12-1,56) [258, 259]. Terapia antitrombotică: Recomandări: - Aspirina în doză mică se recomandă la femeile peste 45 de ani care nu au risc crescut de hemoragie intracerebrală şi care au toleranţă gastrointestinală bună; totuşi efectul este foarte mic (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă să se ia în considerare aspirina în doză mică la bărbaţi pentru prevenţia primară a infarctului miocardic; totuşi nu reduce riscul de AVC ischemic (Clasa I, Nivel A). – Agenţii antiplachetari alţii decât aspirina nu se recomandă în prevenţia primară a AVC (Clasa IV, GCP). – Aspirina poate fi recomandată pentru pacienţii cu fibrilaţie atrială nonvalvulară care sunt mai tineri de 65 de ani şi fără factori de risc vascular (Clasa I, Nivel A). – Dacă nu există contraindicaţie se recomandă fie aspirina fie un anticoagulant oral (raport internaţional normalizat [INR] 2,0-3,0) pentru pacienţii cu fibrilaţie atrială non-valvulară în vârstă de 65-75 de ani şi fără factori de risc vascular (Clasa I, Nivel A). – Dacă nu există contraindicaţie se recomandă un anticoagulant oral (INR 2,0- 3,0) pentru pacienţii cu fibrilaţie atrială non-valvulară în vârstă de >75 de ani sau mai tineri şi cu factori de risc ca hipertensiunea arterială, disfuncţie ventriculară stângă sau diabet zaharat (Clasa I, Nivel A) – .Se recomandă aspirina pentru pacienţii cu fibrilaţie atrială la care nu se pot administra anticoagulante orale (Clasa I, Nivel A) – .Se recomandă ca pacienţii cu fibrilaţie atrială care au proteze valvulare cardiace mecanice să primească terapie anticoagulantă pe termen lung cu un INR ţintă bazat pe tipul de proteză, dar nu mai mic de 2-3 (Clasa II, Nivel B). – Aspirina în doză mică se recomandă pentru pacienţii cu stenoză asimptomatică de arteră carotidă internă (ACI) >50% pentru reducerea riscului de evenimente vasculare (Clasa II, Nivel B). Persoanele cu risc scăzut Şase studii mari randomizate au evaluat beneficiile aspirinei în prevenţia primară a evenimentelor cardiovasculare (CV) la bărbaţi şi femei (47.293 în grupul de tratament cu aspirină, 45.580 în grupul de control) cu o vârstă medie de 64,4 ani [260-265]. Aspirina a redus evenimentele coronariene şi cardiovasculare, dar nu AVC, mortalitatea cardiovasculară sau mortalitatea de toate cauzele [266]. La femei aspirina a redus AVC (OR 0,83; 95% CI 0,7-0,97) şi AVC ischemic (OR 0,76; 95% CI 0,63-0,93) [267]. Într-un studiu separat la 39.876 de femei sănătoase în vârstă de 45 de ani şi peste, aspirina a redus AVC (RR 0,83; 95% CI 0,69-0,99) şi AVC ischemic (RR 0,76; 95% CI 0,63-0,93) şi a dus la o creştere nesemnificativă a AVC hemoragic pe o perioadă de 10 ani; nu a redus riscul de infarct miocardic fatal şi nonfatal sau deces de cauză cardiovasculară [268]. Nu există date disponibile la ora actuală despre folosirea altor agenţi antiplachetari în prevenţia primară la subiecţii cu risc scăzut. Persoanele cu factori de risc vascular – sinteză a studiilor clinice randomizate comparând agenţii antitrombotici cu placebo la pacienţi cu hipertensiune arterială şi fără antecedente cardiovasculare a arătat că aspirina nu a redus riscul de AVC sau riscul total de evenimente cardiovasculare [267]. În studiul CHARISMA (Clopidogrel for High Atherothrombotic Risk and Ischemic Stabilization, Management, and Avoidance) combinaţia de aspirină şi clopidogrel a fost mai puţin eficientă decât aspirina singură la subgrupul de pacienţi cu multipli factori de risc vascular dar fără evenimente ischemice [269]. Ateroscleroza arterelor mari Pacienţii cu boală arterială aterosclerotică au un risc crescut de infarct miocardic, AVC şi deces de cauză cardiovasculară. Aspirina reduce riscul de infarct miocardic la pacienţii cu boală carotidiană asimptomatică [270] şi reduce riscul de AVC după chirurgia carotidiană [271]. Fibrilaţia atrială FA este un puternic factor de risc independent pentru AVC. O meta-analiză a studiilor randomizate cu cel puţin 3 luni de urmărire a arătat că agenţii antiagreganţi plachetari au redus AVC (RR 0,78; 95% CI 0,65-0,94) la pacienţii cu FA nonvalvulară [272]. Warfarina (INR ţintă 2,0-3,0) este mai eficientă decât aspirina în reducerea AVC (RR 0,36; 95% CI 0,26-0,51) [272]. Deoarece riscul de AVC la persoanele cu FA variază considerabil, trebuie folosită stratificarea riscului pentru a determina dacă pacienţii trebuie să primească anticoagulante orale, aspirină sau nimic [14]. Anticoagularea orală este mai eficientă la pacienţii cu FA care au unul sau mai mulţi factori de risc vascular, cum ar fi antecedente de embolie sistemică, vârsta peste 75 de ani, hipertensiune arterială sau disfuncţia ventriculului stâng [14]. În meta-analiza descrisă mai sus, creşterea absolută a riscului de hemoragie extracraniană majoră a fost mai mică decât reducerea absolută a riscului de AVC [272]. Studiile WASPO (Warfarin vs. Aspirin for AVC Prevention în Octogenarians) [273] şi BAFTA (Birmingham Atrial Fibrillation Treatment of the Aged) [274] au arătat că warfarina este sigură şi eficientă la persoanele în vârstă. Studiul ACTIVE W (Atrial fibrillation Clopidogrel Trial with Irbesartan for prevention of Vascular Events) a arătat că aspirina în combinaţie cu clopidogrel a fost mai puţin eficientă decât warfarina şi a avut o rată similară de hemoragii [275]. Pacienţilor cu proteze valvulare cardiace, cu sau fără fibrilaţie atrială, trebuie să li se administreze terapie anticoagulantă pe termen lung cu un INR ţintă în funcţie de tipul de proteză (valve bioprostetice: INR 2,0-3,0; valve mecanice: INR 3,0-4,0) [276]. Chirurgia carotidiană şi angioplastia Recomandări: - Chirurgia carotidiană nu se recomandă pentru persoanele asimptomatice cu stenoză carotidiană semnificativă (NASCET 60-99%), cu excepţia celor cu risc mare de AVC (Clasa I, Nivel C). – Angioplastia carotidiană, cu sau fără stent, nu se recomandă pentru pacienţii cu stenoză carotidiană asimptomatică (Clasa IV, GCP). – Se recomandă ca pacienţilor să li se administreze aspirină înainte şi după chirurgie (Clasa I, Nivel A). Studiile de chirurgie carotidiană pentru stenoza carotidiană asimptomatică au conchis că, deşi chirurgia reduce incidenţa AVC ipsilateral (RR 0,47-0,54) şi a tuturor AVC, beneficiul absolut este mic (aproximativ 1% pe an) [277-279], pe când rata de AVC sau deces perioperator este 3%. Tratamentul medical este cea mai potrivită opţiune pentru majoritatea persoanelor asimptomatice; numai centrele cu o rată a complicaţiilor perioperatorii de 3% sau mai puţin ar trebui să îşi pună problema chirurgiei. Pacienţii cu un risc înalt de AVC (bărbaţi cu stenoză mai mare de 80% şi o speranţă de viaţă de peste 5 ani) pot avea un oarecare beneficiu după chirurgie în centre adecvate [277, 279]. Toate stenozele sunt clasificate după metoda NASCET (stenoza distală) [280]. Endarterectomia carotidiană (EAC) este eficientă la pacienţii mai tineri şi posibil şi la cei mai în vârstă, dar nu pare a fi benefică pentru femei [277]. Pacienţii cu ocluzie de arteră carotidă internă contralaterală arterei carotide operate nu au beneficiu al EAC [281, 282]. Riscul de AVC ipsilateral creşte cu gradul stenozei [281, 283]; EAC pare să fie eficientă indiferent de gradul stenozei ipsilaterale între 60-99% [277]. EAC nu este benefică pentru pacienţii asimptomatici care au o speranţă de viaţă de sub 5 ani. Aspirina nu trebuie oprită la pacienţii care sunt trataţi prin chirugie carotidiană [284]. Pacienţii trebuie să fie urmăriţi postoperator de medicul care i-a trimis serviciului de chirurgie vasculară. Nu există date din studii clinice randomizate cu privire la beneficiile şi riscurile angioplastiei carotidiene, faţă de EAC, la pacienţii asimptomatici [285]. PREVENŢIA SECUNDARĂ Managementul optim al factorilor de risc vascular Recomandări: - Se recomandă ca tensiunea arterială să fie verificată cu regularitate. Scăderea tensiunii arteriale se recomandă după faza acută, inclusiv la pacienţii cu tensiune arterială normală (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă ca glicemia să fie verificată cu regularitate. Se recomandă ca diabetul să fie controlat prin modificarea stilului de viaţă şi terapie farmacologică individualizată (Clasa IV, GCP). – După AVC la pacienţii cu diabet de tip II care nu necesită insulină se recomandă tratamentul cu pioglitazonă (Clasa III, Nivel B). – La persoanele cu AVC non-cardioembolic se recomandă terapia cu statine (Clasa I, Nivel A) – Se recomandă descurajarea fumatului (Clasa III, Nivel C) – Se recomandă descurajarea consumului masiv de alcool (Clasa IV, GCP). – Se recomandă activitatea fizică regulată (Clasa IV, GCP). – Se recomandă dieta săracă în sare şi grăsimi saturate şi bogată în fructe şi legume şi fibre (Clasa IV, GCP). – Se recomandă scăderea ponderală pentru persoanele cu un index de masă corporală ridicat (Clasa IV, Nivel C). – Nu se recomandă suplimentele vitaminice antioxidante (Clasa I, Nivel A). – Terapia de substituţie hormonală nu se recomandă pentru prevenţia secundară a AVC (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă tratarea tulburărilor respiratorii ale somnului cum a fi apneea obstructivă de somn prin respiraţie cu presiune pozitivă continuă (CPAP) (Clasa III, Nivel GCP) – Se recomandă ca închiderea endovasculară a FOP să fie luată în considerare la pacienţii cu AVC criptogenic şi FOP cu risc înalt (Clasa IV, GCP). Hipertensiunea arterială – meta-analiză a şapte studii clinice controlate randomizate a arătat că medicamentele antihipertensive au scăzut recurenţa AVC după AVC sau AIT (RR 0,76; 95% CI 0,63-0,92) [286]. Această analiză a inclus studiile PATS (indapamidă, un diuretic), HOPE (ramipril) şi PROGRESS (perindopril cu sau fără indapamidă) [287-290]. Reducerea riscului de AVC apare indiferent de tensiunea arterială şi de tipul de AVC [290]. Deci TA trebuie redusă şi monitorizată pe termen nelimitat după AVC sau AIT. Nivelul ţintă absolut al reducerii TA nu este bine stabilit şi trebuie individualizat, dar beneficiul a fost asociat cu o reducere medie a TA de aproximativ 10/5 mm Hg şi nivelurile normale TA au fost definite ca <120/80 mm Hg [291]. Totuşi, tensiunea arterială nu trebuie scăzută intensiv la pacienţii cu suspiciune de AVC hemodinamic sau la cei cu stenoză carotidiană bilaterală. Antagonistul de receptori ai angiotensinei eprosartan poate fi mai eficient decât blocantul de canale de calciu nitrendipină [292]. Diabetul zaharat Studiul prospectiv dublu-orb PROactive a randomizat 5238 de pacienţi cu diabet de tip II şi istoric de boală macrovasculară în grupul de tratament cu pioglitazonă sau placebo. La pacienţii cu AVC în antecedente (n=486 în grupul cu pioglitazonă, n=498 în grupul placebo), a fost o tendinţă către beneficiu cu pioglitazonă în ceea ce priveşte riscul combinat de deces şi evenimente vasculare majore (HR 0,78; 95% CI 0,60-1,02; P=0,067). Într-o analiză secundară, pioglitazona a redus AVC fatal şi non-fatal (HR 0,53; 95% CI 0,34-0,85; P=0,0085) şi decesul de cauză cardiovasculară, infarctul miocardic non-fatal sau AVC non-fatal (HR 0,72; 95% CI 0,52-1,00; P=0,0467) [293]. Hiperlipidemia În studiul SPARCL (Stroke Prevention by Aggressive Reduction în Cholesterol Levels) terapia cu statine respectiv atorvastatină a redus recurenţa AVC (HR 0,84; 95% CI 0,71-0,99) [294], în timp ce în studiul Heart Protection Study simvastatina a redus evenimentele vasculare la pacienţii cu antecedente de AVC şi a redus AVC la pacienţii cu alte boli vasculare (RR 0,76) [222]. Nici unul dintre studii nu a analizat eficienţa în funcţie de subtipul de AVC şi SPARCL nu a inclus pacienţii cu AVC presupus cardioembolic [222, 294]. Riscul de AVC hemoragic a fost uşor crescut în ambele studii [222, 294]. Reducerea absolută a riscului atinsă cu terapia cu statine este scăzută (NNT 112-143 pe un an). Oprirea tratamentului cu statine în faza acută a AVC poate fi asociată cu un risc crescut de deces sau dependenţă [295]. Fumatul Nu există date specifice în prevenţia secundară. Vezi prevenţia primară. Dieta Supraponderalitatea Nu există date specifice pentru prevenţia secundară. Vezi prevenţia primară. Scăderea ponderală poate fi benefică după AVC întrucât scade tensiunea arterială [246]. Vitaminele Beta-carotenul a crescut riscul de deces cardio-vascular într-o meta-analiză a studiilor de prevenţie primară şi secundară (RR 1,10; 95% CI 1,03-1,17) [296]. Suplimentarea cu vitamină E nu previne evenimentele cardiovasculare [297]. Suplimentele antioxidante liposolubile pot creşte mortalitatea [298]. Vitaminele care scad homocisteina (folat, B12, B6) nu par a reduce recurenţa AVC şi pot creşte evenimentele vasculare [299-302], dar sunt în curs studii suplimentare [303]. Tulburările respiratorii în timpul somnului Tulburările respiratorii în timpul somnului reprezintă atât un factor de risc cât şi o consecinţă a AVC şi se asociază cu prognostic mai prost pe termen lung şi mortalitate crescută a AVC pe termen lung [304]. Peste 50% din pacienţii cu AVC au tulburări respiratorii în timpul somnului, majoritatea sub forma apneei obstructive de somn (AOS). Aceasta se poate ameliora spontan după un AVC, dar poate necesita tratament. Presiunea respiratorie pozitivă continuă este tratamentul de elecţie pentru AOS. Oxigenul şi alte forme de ventilaţie pot fi utile în alte forme (de exemplu centrale) de tulburări respiratorii ale somnului. Foramen ovale patent Prezentările de cazuri şi studiile caz-control au indicat o asociere între prezenţa FOP şi AVC criptogenic atât la pacienţii tineri cât şi la cei în vârstă [305, 306]. Două studii populaţionale au dat indicaţii similare, dar nu au confirmat o asociere semnificativă [307, 308]. La pacienţii numai cu FOP riscul total de recurenţă este scăzut. Totuşi, dacă FOP se asociază cu un anevrism de sept interatrial, o valvă Eustache, o reţea Chiari sau la pacienţii care au suferit mai mult de un AVC, riscul de recurenţă poate fi substanţial [309]. Închiderea endovasculară a FOP cu sau fără anevrism septal este fezabilă la aceşti pacienţi [310] şi poate scădea riscul de AVC recurent comparativ cu tratamentul medical [311]; totuşi, studiile randomizate controlate încă lipsesc. Terapia de substituţie estrogenică post-menopauză Terapia de substituţie hormonală nu protejează împotriva evenimentelor vasculare şi poate creşte severitatea AVC [312]. Terapia antitrombotică Recomandări: - Se recomandă ca pacienţii să primească terapie antitrombotică (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă ca pacienţii care nu necesită anticoagulare să primească terapie antiplachetară (Clasa I, Nivel A). Acolo unde este posibil trebuie administrate combinaţia aspirină - dipiridamol sau clopidogrel singur. Alternativ pot fi folosite aspirina singură sau triflusal singur (Clasa I, Nivel A). – Combinaţia aspirină - clopidogrel nu se recomandă la pacienţii cu AVC ischemic recent, cu excepţia pacienţilor cu indicaţii specifice (de exemplu angină instabilă sau infarct miocardic non-Q sau stentare recentă); tratamentul trebuie administrat până la 9 luni după eveniment (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă ca pacienţii care au un AVC sub tratament antiplachetar să fie reevaluaţi pentru patofiziologie şi factori de risc (Clasa IV, GCP). – Anticoagularea orală (INR=2,0-3,0) se recomandă după AVC ischemic asociat cu fibrilaţia atrială (Clasa I, Nivel A). Anticoagularea orală nu se recomandă la pacienţii care asociază comorbidităţi ca de exemplu căderi, complianţă scăzută, epilepsie necontrolată sau hemoragie gastrointestinală (Clasa III, Nivel C). Vârsta înaintată nu reprezintă per se o contraindicaţie pentru anticoagularea orală (Clasa I, Nivel A) – Se recomandă ca pacienţii cu AVC cardioembolic nelegat de FA să primească terapie anticoagulantă (INR 2,0-3,0) dacă riscul de recurenţă este ridicat (Clasa III, Nivel C) – Se recomandă ca anticoagularea să nu fie folosită după AVC ischemic noncardioembolic, cu excepţia anumitor situaţii specifice ca de exemplu ateroame aortice, anevrisme fusiforme de arteră bazilară, disecţie de arteră cervicală sau PFO în prezenţa trombozei venoase profunde (TVP) dovedite sau anevrismului de sept atrial (Clasa IV, GCP). – Dacă anticoagularea orală este contraindicată se recomandă administrarea combinaţiei aspirina în doză mică - dipiridamol (Clasa IV, GCP). Terapia antiplachetară Terapia antiplachetară reduce evenimentele vasculare inclusiv infarctul miocardic nonfatal, AVC non-fatal şi decesul de cauză vasculară la pacienţii cu antecedente de AVC sau AIT (RR 0,78; 95% CI 0,76-0,80) [313]. Aspirina Aspirina reduce recurenţele indiferent de doză (50-1300 mg/zi) [314-317], deşi dozele mari (>150 mg/zi) cresc efectele secundare. La pacienţii cu ateroscleroză intracraniană simptomatică, aspirina este la fel de eficientă ca anticoagularea orală şi are mai puţine complicaţii [318]. Clopidogrel Clopidogrel este puţin mai eficient decât aspirina în prevenirea evenimentelor vasculare (RR 0,91; 95% CI 0,84-0,97) [319]. Poate fi mai eficient la pacienţii cu risc ridicat (de exemplu cei cu antecedente de AVC, boală arterială periferică, boală coronariană simptomatică sau diabet) [269]. Dipiridamol Dipiridamolul reduce recurenţa AVC cu eficienţă similară cu aspirina [320]. Triflusal Triflusal reduce recurenţa AVC cu eficienţă similară cu aspirina, dar cu mai puţine efecte secundare [321]. Dipiridamol plus aspirină Combinaţia de aspirină(38-300 mg/zi) şi dipiridamol (200 mg retard de două ori pe zi) reduce riscul de deces din cauză vasculară, AVC sau IM faţă de aspirina singură (RR 0,82; 95% CI 0,74-0,91) [320, 322]. Dipiridamolul poate produce cefalee; incidenţa acesteia poate fi scăzută prin creşterea gradată a dozei [323, 324]. Clopidogrel plus aspirină Comparativ cu clopidogrelul singur, combinaţia de aspirină şi clopidogrel nu a redus riscul de AVC ischemic, infarct miocardic, deces de cauză vasculară sau respitalizare [325]; în schimb, a crescut numărul hemoragiilor ameninţătoare de viaţă sau majore. Similar, în studiul CHARISMA, combinaţia de aspirină şi clopidogrel nu a redus riscul de infarct miocardic, AVC sau deces de cauză cardiovasculară comparativ cu aspirina singură [269]. La pacienţii care au avut un eveniment coronarian acut în ultimele 12 luni sau stentare coronariană, combinaţia clopidogrel şi aspirină reduce riscul de noi evenimente vasculare [326]. Anticoagularea orală Anticoagularea orală după AVC ischemic fără cauză cardiacă nu este superioară aspirinei, dar produce mai multe hemoragii [327-329]. Anticoagularea orală (INR 2,0- 3,0) reduce riscul de AVC recurent la pacienţii cu FA non-valvulară (fie ea permanentă, cronică sau paroxistică) [330] şi cu majoritatea celorlalte surse de embolii cardiace. Anticoagularea trebuie administrată pe termen lung sau pentru cel puţin 3 luni după AVC cardioembolic datorat unui infarct miocardic [331]. Momentul optim în care să se înceapă anticoagularea este controversat. După AIT sau AVC minor se poate începe imediat, dar după AVC major cu infarct semnificativ la neuroimagistică (de exemplu mai mult de o treime din teritoriul ACM) trebuie aşteptat câteva săptămâni (de exemplu 4). Totuşi această decizie trebuie individualizată. La pacienţii cu FA şi boală coronariană stabilă, aspirina nu trebuie asociată anticoagulării orale [332]. Anticoagularea poate fi benefică la pacienţii cu aterom aortic [333], anevrisme fusiforme ale arterei bazilare [334] sau disecţie cervicală [335]. Studiul în curs ARCH compară combinaţia clopidogrel plus aspirină cu anticoagularea orală în prevenţia secundară la pacienţii cu plăci aterosclerotice ale arcului aortic. Eveniment vascular recurent în cursul tratamentului antiplachetar Tratamentul pacienţilor care au un eveniment vascular recurent pe durata terapiei antiplachetare rămâne neclar. Trebuie căutate alte cauze de AVC şi mai ales la aceşti pacienţi este obligatoriu controlul factorilor de risc. Trebuie luate în considerare strategii terapeutice alternative: menţinerea neschimbată a tratamentului, schimbarea cu un alt medicament antiplachetar, adăugarea unui alt medicament antiplachetar sau folosirea anticoagulării orale. Chirurgia şi angioplastia Recomandări: - EAC se recomandă la pacienţii cu stenoză 70-99% (Clasa I, Nivel A). EAC trebuie efectuată numai în centre cu o rată a complicaţiilor perioperatorii (AVC totale şi decese) de sub 6% (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă ca EAC să fie efectuată cât mai repede posibil după ultimul eveniment ischemic, ideal până în 2 săptămâni (Clasa II, Nivel B). – Se recomandă ca EAC să fie indicată anumitor pacienţi cu stenoză de 50-69%; bărbaţii cu simptome emisferice foarte recente au cele mai mari şanse de beneficiu (Clasa III, Nivel C). EAC pentru stenoză de 50-69% trebuie efectuată doar în centre cu o rată a complicaţiilor perioperatorii (AVC totale şi decese) de sub 3% (Clasa I, Nivel A). – EAC nu se recomandă pentru pacienţii cu stenoză de sub 50% (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă ca pacienţii să primească tratament antiplachetar atât înainte cât şi după chirurgie (Clasa I, Nivel A). – Angioplastia carotidiană transluminală percutană şi/sau stentarea (CAS) sunt recomandate la pacienţi selecţionaţi (Clasa I, Nivel A). Trebuie să fie restrânse la următoarele subgrupe de pacienţi cu stenoză carotidiană severă simptomatică: cei care au contraindicaţii ale EAC, stenoză într-o zonă inaccesibilă chirurgical, restenoză după CEA iniţială şi stenoză postiradiere (Clasa IV, GCP). Pacienţii trebuie să primească o combinaţie de aspirină şi clopidogrel imediat înainte şi pentru cel puţin o lună după stentare (Clasa IV, GCP). – Se recomandă ca tratamentul endovascular să fie luat în considerare la pacienţii cu stenoză intracraniană simptomatică (Clasa IV, GCP). Endarterectomia carotidiană Evaluarea gradului de stenoză trebuie făcută după criteriile NASCET. Deşi ECST (European Carotid Surgery Trialists) şi NASCET folosesc metode diferite de măsurare, este posibilă convertirea stenozei procentuale derivate dintr-o metodă în cealaltă [336]. EAC reduce riscul de AVC recurent dizabilitant sau deces (RR 0,52) la pacienţii cu stenoză severă (70-99%) de arteră carotidă internă ipsilaterală [280, 337, 338]. Pacienţii cu stenoză carotidiană ipsilaterală mai puţin severă (50-69%) ar putea de asemenea beneficia [338]. Chirurgia este potenţial nocivă la pacienţii cu stenoză uşoară sau moderată (<50%) [338]. EAC trebuie efectuată cât mai curând posibil (ideal până în 2 săptămâni) după ultimul eveniment cerebrovascular [339]. Procedura chirurgicală este importantă în prevenţia AVC; angioplastia carotidiană cu patch poate reduce riscul ocluziei arteriale perioperatorii şi al restenozei [340]. Pacienţii mai vârstnici (>75 de ani) fără insuficienţe de organ sau disfuncţie cardiacă severă beneficiază în urma EAC [339]. Femeile cu stenoză severă (>70%) simptomatică trebuie să fie tratate prin EAC, pe când femeile cu stenoză mai moderată trebuie tratate medical [341]. Pacienţi cu amaurosis fugax, stenoză severă şi profil de risc înalt trebuie evaluaţi pentru EAC; cei cu amaurosis fugax şi puţini factori de risc au rezultate mai bune cu tratament medical. Pacienţii cu stenoză intracraniană uşoară până la moderată şi stenoză extracraniană severă trebuie evaluaţi pentru EAC. Beneficiul EAC este mai mic la pacienţii cu AVC lacunar [342]. Pacienţii cu leucoaraioză au risc perioperator crescut [343]. Ocluzia ACI contralaterale nu reprezintă o contraindicaţie pentru EAC, dar comportă un risc perioperator mai ridicat. Beneficiul endarterectomiei este minim la pacienţii cu carotida aproape ocluzată. Angioplastia şi stentarea carotidiană Mai multe studii au comparat SAC şi EAC în prevenţia secundară a AVC (Tabelul 9) [344-347]. Totuşi studiul SAPPHIRE (Stenting and Angioplasty with Protection în Patients at High Risk for Endarterectomy) a inclus peste 70% pacienţi asimptomatici şi de aceea nu trebuie luat în considerare în decizii asupra prevenţiei secundare [346]. În CAVATAS (Carotid and Vertebral Artery Transluminal Angioplasty Study) la majoritatea pacienţilor din grupul de tratament endovascular s-a efectuat angioplastie şi numai 26% au fost trataţi cu stent [347]. Cele mai recente 2 studii au evidenţiat rezultate diferite. SPACE (Stent-protected Angioplasty versus Carotid Endarterectomy în symptomatic patients) a eşuat la limită să demonstreze noninferioritatea SAC comparativ cu EAC; pentru parametrul de AVC ipsilateral sau deces până la ziua 30, rata de evenimente după 1200 de pacienţi era 6,8% pentru SAC şi 6,3% pentru pacienţii cu EAC (diferenţă absolută 0,5%; 95% CI -1,9% până la +2,9%; P=0,09) [345]. Studiul francez EVA3S (Endarterectomy Versus Stenting în patients with Symptomatic Severe carotid Stenosis) a fost oprit prematur după includerea a 527 de pacienţi datorită problemelor de siguranţă şi lipsei de eficienţă. RR de AVC de orice tip sau deces după SAC comparativ cu EAC a fost 2,5 (95% CI 1.2-5.1) [344]. O meta-analiză actualizată a acestor studii a arătat un risc semnificativ mai înalt de AVC de orice tip şi deces până la 30 de zile de la SAC comparativ cu EAC (OR 1.41; 95% CI 1.07-1.87; P=0.016). Totuşi în această analiză a fost observată o heterogenitate semnificativă (P=0,035) [348]. După perioada periprocedurală au survenit câteva AVC ipsilaterale în cazul fiecărei proceduri (Tabelul 9). Boala ocluzivă arterială intracraniană şi vertebrală Anastomoza extracraniană-intracraniană Anastomoza între arterele temporală superficială şi cerebrala medie nu aduce beneficii în prevenţia AVC la pacienţii cu stenoză sau ocluzie ACM sau ACI [349]. Stentarea stenozelor arterelor intracraniene sau vertebrale Pacienţii cu stenoze intracraniene simptomatice de ≥ 50% au risc înalt de AVC recurente, atât în circulaţia anterioară cât şi posterioară (12% după 1 an şi 15% după 2 ani în teritoriul arterei stenozate) [318, 350]. Stenozele severe (≥ 70%) au un risc mai ridicat decât stenozele moderate (50% până la <70%) [350]. După stentare AVC recurente sunt raportate la aproximativ 5-7% din pacienţii cu stenoze moderate sau severe după un an, şi la aproximativ 8% după 2 ani [351, 352]. Totuşi incidenţa complicaţiilor după fie angioplastie sau stentare poate fi până la 6% [353-355]. Nu există studii randomizate controlate care să fi evaluat angioplastia sau stentarea sau ambele pentru stenoza intracraniană. Mai multe studii non-randomizate au arătat fezabilitate şi siguranţă acceptabilă a stentării intracraniene, dar riscul de restenozare rămâne ridicat [355, 356]. De asemenea stentarea segmentelor extracraniene ale arterei vertebrale este fezabilă din punct de vedere tehnic cu un risc periprocedural moderat cum s-a demonstrat de exemplu în studiul SSYLVIA; dar mai ales la originea arterei există o rată ridicată de restenozare [356]. TRATAMENTUL GENERAL AL AVC Recomandări: - Monitorizarea intermitentă a stării neurologice, pulsului, tensiunii arteriale, temperaturii şi saturaţiei în oxigen este recomandată pentru 72 de ore la pacienţii cu deficite neurologice semnificative persistente (Clasa IV, GCP). – Se recomandă administrarea de oxigen dacă saturaţia în oxigen scade sub 95% (Clasa IV, GCP) – Monitorizarea regulată a echilibrului hidric şi electroliţilor se recomandă la pacienţii cu AVC sever sau tulburări de deglutiţie (Clasa IV, GCP). – Serul fiziologic (0,9%) se recomandă pentru reechilibrare hidrică în primele 24 de ore după AVC (Clasa IV, GCP). – Scăderea de rutină a tensiunii arteriale nu se recomandă după AVC acut (Clasa IV, GCP) – Scăderea cu atenţie a tensiunii arteriale se recomandă la pacienţii cu valori extrem de mari ale tensiunii arteriale (>220/120 mm Hg) la măsurători repetate, sau cu insuficienţă cardiacă severă, disecţie de aortă sau encefalopatie hipertensivă (Clasa IV, GCP). – Se recomandă evitarea scăderii brutale a tensiunii arteriale (Clasa II, Nivel C). – Se recomandă ca tensiunea arterială scăzută secundar hipovolemiei sau asociate cu deteriorare neurologică în AVC acut să fie tratată cu soluţii de creştere a volemiei (Clasa IV, GCP). – Se recomandă monitorizarea glicemiei (Clasa IV, GCP). – Se recomandă tratamentul cu insulină (prin titrare), a glicemiei >180mg/dl (>10mmol/l) (Clasa IV, GCP) – Se recomandă ca hipoglicemia severă (<50 mg/dl [<2,8 mmol/l]) să fie tratată prin administrarea de dextroză intravenos sau perfuzie cu glucoză 10-20% (Clasa IV, puncte GCP). – Se recomandă evaluarea pentru infecţii concomitente în prezenţa febrei (temperatură>37,5°C) (Clasa IV, GCP). – Se recomandă tratarea febrei (temperatură >37.5°C) cu paracetamol şi asigurarea unei temperaturi adecvate a mediului ambiant (Clasa III, Nivel C). – Profilaxia antibiotică nu este recomandată la pacienţii imunocompetenţi (Clasa II, Nivel B). Termenul "tratament general" se referă la strategiile terapeutice adresate stabilizării pacientului în stare critică pentru controlul problemelor sistemice care pot afecta recuperarea după AVC; managementul acestor probleme este o parte centrală a tratamentului AVC [2, 106]. Tratamentul general include îngrijirea respiratorie şi cardiacă, controlul hidric şi metabolic, controlul tensiunii arteriale, prevenirea şi tratarea afecţiunilor cum sunt crizele convulsive, tromboembolismul venos, disfagia, pneumonia de aspiraţie, alte infecţii, escarele şi ocazional tratarea hipertensiunii intracraniene. Totuşi multe aspecte ale tratamentului general al AVC nu au fost adecvat evaluate în studii clinice randomizate. Controlul activ al stării neurologice şi funcţiilor fiziologice vitale ca tensiunea arterială, pulsul, saturaţia în oxigen, glicemia şi temperatura reprezintă practica curentă. Starea neurologică poate fi monitorizată folosind scale neurologice validate ca NIH Stroke Scale [104] sau Scandinavian Stroke Scale [357]. Există puţine dovezi directe din studii clinice randomizate care să indice cât de intensivă trebuie să fie monitorizarea, dar în studiile de unităţi neurovasculare [119] s-a practicat de obicei observarea periodică la minimum 4 ore interval, pentru primele 72 de ore după AVC. Studiile clinice folosind telemetria continuă [358, 359] sugerează că din monitorizarea mai intensivă continuă poate apărea un beneficiu în ceea ce priveşte îmbunătăţirea detectării complicaţiilor şi scăderea duratei de spitalizare, dar rezultatele clinice sunt neconcludente. În practică, monitorizarea mai intensivă este frecvent aplicată pentru subgrupuri de pacienţi, cum sunt cei cu tulburări ale stării de conştienţă, deficite neurologice progresive sau istoric de boli cardiorespiratorii. Monitorizarea strictă este, de asemenea, necesară pentru primele 24 de ore după tromboliză. Proceduri de monitorizare mai invazive, cum sunt cateterele venoase centrale sau monitorizarea presiunii intracraniene, sunt folosite numai pentru grupuri supraselecţionate de pacienţi. Funcţia pulmonară şi protecţia căilor respiratorii Funcţia respiratorie normală cu oxigenare normală a sângelui se crede a fi importantă în perioada acută a AVC pentru conservarea ţesutului cerebral ischemic. Totuşi nu există dovezi convingătoare că administrarea de rutină a oxigenului în flux scăzut pentru toţi pacienţii este eficientă [360]. Se consideră importantă identificarea şi tratamentul hipoxiei la persoanele cu AVC întins de trunchi cerebral sau emisferic, stare critică sau complicaţii cum sunt pneumonia, insuficienţa cardiacă, embolismul pulmonar sau acutizări ale BPOC. Oxigenarea sângelui este îmbunătăţită de obicei prin administrarea de 2-4 litri de oxigen/min pe sonda nazală. Ventilaţia poate fi necesară la pacienţii cu funcţie respiratorie sever compromisă. Totuşi, înainte de instalarea ventilaţiei mecanice trebuie luate în considerare prognosticul general, afecţiunile medicale coexistente şi dorinţele pacientului, exprimate anterior. Funcţia cardiacă Aritmiile cardiace, mai ales fibrilaţia atrială, sunt destul de frecvente după AVC şi insuficienţa cardiacă, infarctul miocardic şi moartea subită sunt, de asemenea, complicaţii recunoscute [361, 362]. Un număr mic de pacienţi cu AVC au niveluri crescute ale troponinei sanguine indicând o afectare cardiacă [363]. Fiecare pacient cu AVC trebuie să aibă un ECG iniţial. Monitorizarea cardiacă trebuie efectuată pentru depistarea FA. Optimizarea debitului cardiac cu menţinerea tensiunii arteriale în gama înaltă a valorilor normale şi un ritm cardiac normal este o componentă standard a managementului AVC. Folosirea agenţilor inotropi pozitivi nu este o practică de rutină, dar umplerea volemică este frecvent folosită pentru corectarea hipovolemiei. Creşterea debitului cardiac poate creşte perfuzia cerebrală. Poate fi uneori necesară restabilirea ritmului cardiac normal folosind medicamente, cardioversie sau un pacemaker. Refacerea volemiei Mulţi pacienţi cu AVC sunt deshidrataţi la internarea în spital şi aceasta se asociază cu prognostic prost [364]. Deşi dovezile clinice sunt limitate, administrarea de fluide pe cale intravenoasă este de obicei considerată parte a managementului general al AVC acut, mai ales la pacienţii cu risc de deshidratare datorat tulburărilor de conştienţă sau de deglutiţie. Experienţa în managementul hiperglicemiei susţine evitarea glucozei în faza precoce post-AVC [365]. Utilizarea fluidelor de umplere volemică specializate, cu hemodiluţie nu a fost demonstrată a ameliora prognosticul AVC [366]. Controlul tensiunii arteriale Monitorizarea şi tratamentul tensiunii arteriale reprezintă o parte controversată a managementului AVC. Pacienţii cu nivelurile cele mai ridicate şi cele mai scăzute ale tensiunii arteriale în primele 24 de ore după AVC au o probabilitate mai ridicată de deteriorare neurologică precoce şi prognostic mai prost [367]. O tensiune arterială normală sau în zona de valori scăzute ale normalului la debutul AVC este neobişnuită [368] şi se poate datora unui infarct cerebral întins, insuficienţei cardiace, ischemiei coronariene, hipovolemiei sau septicemiei. Tensiunea arterială poate fi crescută de obicei prin rehidratare corectă cu soluţii cristaloide (saline); pacienţii cu debit cardiac scăzut pot necesita uneori susţinere inotropă. Totuşi studiile clinice de creştere activă a tensiunii arteriale în AVC acut au avut rezultate neconcludente. - analiză sistematica a literaturii acoperind o varietate de medicamente cu efecte asupra tensiunii arteriale, nu a oferit dovezi convingătoare că prognosticul pacientului este influenţat de controlul activ al tensiunii arteriale după AVC acut [369]. Studiile mici care s-au ocupat de markerii-surogat ai fluxului sanguin cerebral cum ar fi SPECT, au indicat că nici perindopril, nici losartan nu scad fluxul sanguin cerebral când sunt administrate în 2-7 zile de la debutul AVC [370]. Mai multe studii aflate în curs evaluează dacă tensiunea arterială ar trebui să fie scăzută după AVC acut şi dacă terapia antihipertensivă ar trebui continuată sau oprită în primele câteva zile după AVC [371, 372]. În absenţa dovezilor fiabile din studiile clinice, mulţi clinicieni au dezvoltat protocoale pentru managementul tensiunii arteriale extrem de ridicate. În unele centre este o practică curentă să se înceapă reducerea precaută a tensiunii arteriale atunci când nivelurile TA sistolice depăşesc 220 mm Hg şi TA diastolice 120 mm Hg. Totuşi, în multe centre reducerea tensiunii arteriale este luată în considerare doar în prezenţa insuficienţei cardiace severe, insuficienţei renale acute, disecţiei de arc aortic sau hipertensiunii maligne. La pacienţii care beneficiază de tromboliză, practica curentă este să nu se depăşească tensiuni arteriale de peste 185 mm Hg. Folosirea nifedipinei sublingual trebuie evitată din cauza riscului de scădere brutală a tensiunii arteriale [373]. Labetalolul sau urapidilul intravenos sunt frecvent folosite în America de Nord. Nitroprusiatul de sodiu este uneori recomandat. Controlul glicemiei Hiperglicemia apare la până la 60% din pacienţii cu AVC fără diabet cunoscut [374, 375]. Hiperglicemia după AVC acut este asociată cu volume mai mari ale infarctului şi afectare corticală şi cu prognostic funcţional prost [376-378]. Există dovezi limitate că reducerea activă a glicemiei în AVC ischemic acut îmbunătăţeşte prognosticul pacientului. Cel mai mare studiu randomizat de scădere a glicemiei prin perfuzii de glucoză-potasiu-insulină [365] comparativ cu serul fiziologic standard, nu a arătat diferenţe în mortalitate sau prognostic funcţional la pacienţii cu creştere uşoară până la moderată a glicemiei (valoare mediană 137 mg/dl [7.6 mmol/l]). Utilizarea acestui regim a fost laborioasă şi asociată cu episoade de hipoglicemie. În prezent folosirea de rutină a regimurilor de perfuzii cu insulină la pacienţii cu hiperglicemie moderată nu poate fi recomandată. Totuşi, reducerea nivelurilor glicemice care depăşesc 180 mg/dl (10 mmol/l) este o practică obişnuită în AVC [119]. Folosirea serului fiziologic intravenos şi evitarea soluţiilor glucozate în primele 24 de ore după AVC este practică curentă şi pare a reduce nivelurile glicemice [365]. Hipoglicemia (<50mg/dl [2.8 mmol/l]) poate mima un infarct ischemic acut şi trebuie tratată cu injectarea intravenoasă de glucoză în bolus sau perfuzii cu glucoză 10- 20% [379]. Controlul temperaturii corporale În AVC experimental, hipertermia este asociată cu dimensiuni crescute ale infarctului şi prognostic prost [380]. Creşterea temperaturii poate fi de origine centrală sau poate fi rezultatul unei infecţii concomitente şi este asociată cu prognostic clinic mai prost [381-383]. O temperatură corporală crescută trebuie să determine evaluarea promptă pentru căutarea unei infecţii şi tratament atunci când este cazul. Studiile cu medicaţie antipiretică au fost neconcludente, dar tratamentul temperaturii crescute (>37,5°C) cu paracetamol este o practică curentă la pacienţii cu AVC. TRATAMENTUL SPECIFIC ÎN AVC Recomandări: - rtPA intravenos (0,9 mg/kg de masă corporală, maximum 90 mg), cu 10% din doză administrată ca bolus urmată de o perfuzie de 60 de minute se recomandă în primele 4.5 ore de la debutul AVC ischemic (Clasa I, Nivel A), deşi tratamentul între 3 şi 4.5 ore nu este inclus în înregistrarea (etichetarea) europeană a produsului (modificat ianuarie 2009). – Folosirea criteriilor de imagistică multimodală poate fi utilă pentru selecţia pacienţilor pentru tromboliză, dar nu se recomandă pentru practica clinică de rutină (Clasa III, Nivel C). – Se recomandă ca tensiunea arterială de 185/110 mm Hg sau mai ridicată, să fie scăzută înaintea trombolizei (Clasa IV, GCP) – Se recomandă ca rtPA intravenos să fie folosit la pacienţii cu crize convulsive la debutul AVC dacă deficitul neurologic este datorat ischemiei cerebrale acute (Clasa IV, GCP). – Se recomandă ca rtPA intravenos să fie folosit şi la pacienţi selecţionaţi, sub vârsta de 18 ani şi peste 80 de ani, deşi este în afara reglementării europene curente (Clasa III, Nivel C). – Tratamentul intraarterial al ocluziei acute ACM într-o fereastră de timp de 6 ore este recomandat ca o opţiune (Clasa II, Nivel B). – Tromboliza intraarterială este recomandată pentru ocluzia acută de arteră bazilară la pacienţi selecţionaţi (Clasa III, Nivel B). Tromboliza intravenoasă pentru ocluzia de arteră bazilară este o opţiune acceptabilă chiar după 3 ore (Clasa III, Nivel B). – Se recomandă ca aspirina (160-325 mg doză de încărcare) să fie administrată în 48 de ore de la debutul AVC ischemic (Clasa I , Nivel A). – Se recomandă ca în cazul în care terapia trombolitică este planificată sau administrată, aspirina sau alte tratamente antitrombotice să nu fie începute până după 24 de ore (Clasa IV, GCP). – Folosirea altor agenţi antiplachetari (singuri sau combinaţii) nu este recomandată în cazul AVC ischemic acut (Clasa III, Nivel C) – Folosirea inhibitorilor de glicoproteină IIb-IIIa nu este recomandată (Clasa I, Nivel A). – Administrarea precoce de heparină nefracţionată, heparine cu greutate moleculară mică sau heparinoizi nu este recomandată pentru tratamentul pacienţilor cu AVC ischemic acut (Clasa I, Nivel A). – La ora actuală, nu există recomandări de a trata pacienţii cu AVC ischemic cu substanţe neuroprotectoare (Clasa I, Nivel A). Terapia trombolitică Activatorul tisular al plasminogenului administrat intravenos Terapia trombolitică cu rtPA (0,9 mg/kg de masă corporală, doză maximă 90 mg) administrat până la 3 ore de la debutul AVC îmbunătăţeşte semnificativ prognosticul la pacienţii cu AVC ischemic acut [126]: NNT pentru a atinge un prognostic clinic favorabil după 3 luni este de 7. Prin contrast, studiile ECASS (European Cooperative Acute Stroke Study) şi ECASS II nu au arătat rezultate semnificativ statistic mai bune pentru rtPA ( rezultatele primare) în cazul în care tratamentul a fost administrat până la 6 ore [384, 385]. Studiile cu rtPA implicând un număr de 2889 de pacienţi au arătat o reducere semnificativă a numărului de pacienţi decedaţi sau dependenţi (OR 0,83; 95% CI 0,73-0,94) [386]. O analiză grupată a datelor individuale ale studiilor cu rtPA a arătat că şi în cadrul ferestrei terapeutice de 3 ore, atunci când tratamentul este administrat cât mai precoce, prognosticul pacienţilor este unul mai bun (0-90 min: OR 2,11; 95% CI 1,33-3,55; 90180 min: OR 1,69; 95% CI 1,09-2,62) [387]. Această analiză sugerează un beneficiu pentru un interval de timp de până la 4,5 ore. Rezultatele recent publicate ale studiului European Cooperative Acute Stroke Study III (ECASS III) au arătat că alteplase administrată intravenos între 3 ore şi 4,5 ore (mediana 3h şi 59 min) de la debutul simptomatologiei ameliorează prognosticul clinic la pacienţii cu AVC ischemic acut comparative cu placebo [Hacke 2008]; ameliorarea absolută a fost de 7,2% şi OR ajustat al prognosticului favorabil (mRS 0-1) a fost 1.42, 1.02-1.98. Mortalitatea nu a fost semnificativ diferită (7,7% versus 8,4%), dar alteplase a crescut riscul de hemoragie intracerebrală simptomatică (2,4% vs 0,2%). Beneficiul terapeutic este dependent de timp. Numărul necesar a fi tratat (NNT) pentru a obţine un prognostic mai bun trece de la 2 în primele 90 de minute, la 7 în primele trei ore şi ajunge la 14 între 3 şi 4,5 ore [387, Hacke şi colab. 2008]. Investigatorii SITS au comparat 664 de pacienţi cu AVC ischemic acut trataţi între 3 şi 4,5 ore, dar altfel compatibili cu criteriile din RCP European (rezumatul caracteristicilor produsului), cu 11865 pacienţi trataţi în primele trei ore [Wahlgren 2008]. În cohorta de 3- 4,5 ore, tratamentul a fost iniţiat în medie după 55 de minute de la debutul simptomatologiei. Nu au existat diferenţe semnificative între cohorta de 3- 4,5 ore şi cea de trei ore pentru niciunul dintre elementele de prognostic, confirmând că alteplase poate fi administrată în condiţii de siguranţă între 3 şi 4,5 ore după debutul simptomatologiei la pacienţii care îndeplinesc criteriile RCP European [Wahlgren 2008] (modificat în ianuarie 2009). Studiul NINDS (Naţional Institute of Neurological Disorders and Stroke) a arătat că amploarea modificărilor ischemice precoce (folosind scorul ASPECT) nu influenţează răspunsul la tratament în cadrul ferestrei de 3 ore [388]. Totuşi agenţiile europene de reglementare nu recomandă tratamentul cu rtPA la pacienţii cu AVC sever (NIHSS≥25), modificări ischemice precoce întinse la CT, sau vârsta peste 80 de ani (spre deosebire de reglementările din Statele Unite). Totuşi studiile observaţionale sugerează că rtPA administrat până în 3 ore de la debutul AVC este sigur şi eficient la pacienţii de peste 80 de ani [389-391], dar se aşteaptă mai multe studii randomizate. Efectul sexului pacienţilor asupra răspunsului la rtPA este nesigur [392]. Terapia trombolitică pare a fi sigură şi eficientă în diferitele tipuri de spitale, dacă diagnosticul este stabilit de un medic cu experienţă în AVC şi CT este evaluat de un medic cu experienţă [393-395]. Atunci când este posibil riscurile şi beneficiile rtPA trebuie discutate cu pacientul ţi familia înaintea iniţierii tratamentului. Tensiunea arterială trebuie să fie sub 185/110 mm Hg înainte şi pentru primele 24 de ore după tromboliză. Este necesar controlul tensiunii arteriale ridicate [126]. Încălcările protocoalelor se asociază cu rate mai mari ale mortalităţii [396, 397]. Ecografia Doppler transcraniană continuă a fost asociată cu o rată mai mare de recanalizări precoce după rtPA într-un studiu randomizat de mici dimensiuni [398]; acest efect poate fi facilitat de administrarea de microbule [399]. Totuşi, un studiu clinic randomizat a fost recent oprit din motive care nu au fost făcute publice. rtPA intravenos poate fi benefic şi în AVC ischemic acut după 3 ore de la debut, dar nu este recomandat în practica de rutină. Folosirea criteriilor imagistice multimodale poate fi utilă pentru selecţia pacienţilor. Mai multe studii mari observaţionale sugerează siguranţă crescută şi posibilă eficienţă crescută la pacienţii trataţi cu rtPA intravenos pe baza examinărilor imagistice avansate [131, 160, 400, 401]. Totuşi datele disponibile asupra zonei de mismatch definite prin IRM sau CT multimodale sunt prea limitate pentru a ghida tromboliza în practica de rutină (vezi şi secţiunea de imagistică) [153]. Pacienţii cu crize convulsive la debutul AVC au fost excluşi din studiile de tromboliză datorită confuziei potenţiale cu fenomenele post-ictale ale lui Todd. Seriile de cazuri au sugerat că tromboliza poate fi folosită la astfel de pacienţi dacă există probe pentru un AVC ischemic nou [389]. Analizele post-hoc au identificat următorii factori potenţial asociaţi cu riscul crescut de complicaţii hemoragice intracerebrale după folosirea rtPA [402]: - Glicemia ridicată – Istoricul de diabet zaharat – Severitatea simptomelor de bază – Vârsta înaintată – Durata crescută până la tratament – Folosirea anterioară a aspirinei – Istoricul de insuficienţă cardiacă congestivă – Activitatea scăzută a inhibitorului activatorului de plasminogen – Încălcarea protocolului NINDS Totuşi nici unul din aceşti factori nu a contrabalansat beneficiul total al rtPA. Alte trombolitice administrate intravenos Streptokinaza intravenos a fost asociată cu un risc inacceptabil de hemoragie şi deces [403, 404]. Desmoteplaza administrată intravenos între 3 şi 9 ore de la AVC ischemic acut la pacienţi selectaţi pe baza discordanţei difuzie/perfuzie (mismatch) a fost asociată cu o rată mai mare de reperfuzie şi prognostic clinic mai bun faţă de placebo, în două mici studii clinice randomizate (SCR) [405, 406]. Aceste descoperiri nu au fost confirmate în studiul de fază III DIAS (Desmoteplase În Acute ischemic Stroke)-II, dar acest agent va fi în continuare evaluat. Tromboliza intraarterială şi combinată (intravenos + intraarterial) Tratamentul trombolitic intraarterial al ocluziei proximale a ACM folosind pro-urokinază (PUK) până la 6 ore a fost semnificativ asociat cu prognostic mai bun în studiul PROACT II (Pro-urokinase for Acute Ischemic Stroke) [154]. Câteva SCR mai mici cu PUK (PROACT I) sau urokinază (MELT) şi o meta-analiză a PROACT I, PROACT II şi MELT indică un beneficiu al terapiei trombolitice intraarteriale la pacienţii cu ocluzie proximală a ACM [407]. Pro-urokinaza nu este disponibilă şi tromboliza intraarterială cu tPA nu este susţinută de SCR, dar există date observaţionale şi comparaţii nonrandomizate [155, 408]. Este în curs un studiu randomizat comparând rtPA standard intravenos cu o abordare combinată intravenoasă şi intraarterială (IMS3) [409]. Tratamentul intraarterial al ocluziei acute de arteră bazilară cu urokinază sau rtPA este disponibil de peste 20 de ani dar nu a fost testat într-un SCR cu putere statistică adecvată [410] deşi au fost obţinute rezultate încurajatoare în studiile observaţionale [411, 412]. - analiză sistematică a literaturii nu a evidenţiat diferenţe semnificative între tromboliza intraarterială şi intravenoasă pentru ocluzia de arteră bazilară [413]. Dispozitive de recanalizare intraarterială Studiul MERCI (Mechanical Embolus Removal în Cerebral Embolism) a evaluat un dispozitiv care înlătura trombul dintr-o arteră intracraniană. Recanalizarea a fost obţinută la 48% (68/141) dintre pacienţii la care s-a folosit dispozitivul la mai puţin de 8 ore de la debutul simptomelor de AVC [414]. Nu există SCR cu date de prognostic pentru niciunul dintre dispozitivele de recanalizare. Terapia antiplachetară Rezultatele a două studii intervenţionale, randomizate, non-orb indică aspirina ca sigură şi eficientă atunci când este începută până la 48 de ore după AVC [415, 416]. În termeni absoluţi, pentru fiecare 1000 de pacienţi trataţi erau cu 13 pacienţi în plus în viaţă sau independenţi la sfârşitul perioadei de urmărire. Mai mult, tratamentul a crescut şansele de recuperare completă după AVC (OR 1,06; 95% CI 1,01-1,11): pentru fiecare 1000 de pacienţi trataţi, 10 pacienţi în plus au avut o recuperare completă. Terapia antiplachetară a fost asociată cu un exces mic, dar net de hemoragii intracraniene simptomatice, două pentru fiecare 1000 de pacienţi trataţi, dar acesta a fost mai mult decât depăşit de reducerea de şapte recurenţe ale AVC ischemic şi aproximativ o embolie pulmonară pentru fiecare 1000 de pacienţi trataţi. Un studiu randomizat, dublu-orb, placebo-controlat, a arătat că aspirina (325 mg) administrată o dată pe zi pentru 5 zile consecutive şi începută la sub 48 de ore de la debutul AVC nu a redus semnificativ progresia AVC comparativ cu placebo (RR 0,95; 95% CI 0,621,45) la pacienţii cu pareză incompletă [417]. Folosirea clopidogrel, dipiridamol sau a combinaţiilor de medicamente antiagregante orale în AVC ischemic acut nu a fost evaluată. Într-un studiu dublu-orb de faza a II-a inhibitorul de glicoproteină IIb-IIIa abciximab a produs o deplasare nesemnificativă a prognosticului favorabil măsurat cu scorul Rankin modificat (mRS) la 3 luni, comparativ cu placebo (OR 1,20; 95% CI 0,84- 1,70) [418]. Un studiu de faza a III-a evaluând siguranţa şi eficienţa abciximab a fost oprit prematur după includerea a 808 pacienţi datorită ratei crescute a hemoragiei intracraniene simptomatice sau fatale la abciximab comparativ cu placebo (5,5% fa__ de 0,5%; P=0,002). Nici acest studiu nu a demonstrat nici o îmbunătăţire a prognosticului sub tratament cu abciximab [419]. Anticoagularea precoce Heparina nefracţionată (HNF) administrată subcutanat în doze scăzute sau moderate [415], nadroparina [420, 421], certoparina [422], tinzaparina [423], dalteparina [424] şi danaparoidul intravenos [425] nu au demonstrat un beneficiu general al anticoagulării iniţiate la 24-48 de ore de la debutul AVC. Ameliorările prognosticului sau reducerile ratelor de recurenţă a AVC au fost în majoritate contrabalansate de un număr crescut de complicaţii hemoragice. Într-o meta-analiză a 22 de studii, terapia anticoagulantă a fost asociată cu aproximativ nouă AVC ischemice recurente mai puţin, la 1000 de pacienţi trataţi (OR 0,76; 95% CI 0,65-0,88), şi cu aproximativ nouă hemoragii intracraniene simptomatice mai multe la 1000 (OR 2,52; 95% CI 1,92-3,30) [426]. Totuşi calitatea studiilor a variat considerabil. Anticoagulantele testate au fost HNF, heparine cu greutate moleculară mică, heparinoizi, anticoagulante orale şi inhibitori de trombină. Puţine studii clinice au evaluat raportul risc-beneficiu al administrării foarte precoce a HNF în AVC ischemic acut. Într-un studiu de anticoagulare la pacienţi cu AVC nonlacunar în primele 3 ore mai mulţi pacienţi au fost independenţi (38,9% faţă de 28,6%; P=0,025), s-au înregistrat mai puţine decese (16,8% faţă de 21,9%; P=0,189), şi mai multe hemoragii cerebrale simptomatice (6,2% faţă de 1,4%; P=0,008) [427]. În studiul RAPID (Rapid Anticoagulation Prevents Ischemic Damage) pacienţii trataţi cu HNF au avut mai puţine AVC recurente precoce şi o incidenţă similară a evenimentelor hemoragice severe comparativ cu cei care au primit aspirină [428]. În grupul HNF, agravarea ischemică sau hemoragică a fost asociată cu niveluri plasmatice neadecvate ale HNF. În urma acestor descoperiri, valoarea HNF administrată la scurt timp după debutul simptomelor este încă în discuţie [429, 430]. SCR nu au identificat un beneficiu net al heparinei pentru nici unul dintre subtipurile de AVC. O meta-analiză restrânsă la pacienţii cu AVC cardioembolic acut a arătat că anticoagulantele administrate în maximum 48 de ore de la debutul clinic au fost asociate cu o reducere nesemnificativă în recurenţa AVC ischemic dar fără reducerea substanţială a deceselor sau dizabilităţii [431]. În ciuda lipsei de dovezi unii experţi recomandă heparina în doză uzuală la pacienţi selecţionaţi, ca de exemplu cei cu surse cardiace de embolie cu risc înalt de re-embolizare, disecţie arterială sau stenoză de grad înalt înaintea operaţiei. Contraindicaţiile tratamentului cu heparină includ infarctele de mari dimensiuni (de exemplu peste 50% din teritoriul ACM), hipertensiunea arterială necontrolabilă şi modificări cerebrale microvasculare avansate Neuroprotecţia Nici un program de neuroprotecţie nu a demonstrat ameliorarea obiectivului primar predefinit. SCR recente cu agentul de capturare a radicalilor liberi NXY-059 [432], şi cu sulfat de magneziu [433] au fost negative. Un studiu randomizat placebo-controlat de faza a III-a de rtPA intravenos urmat de terapie antioxidantă cu acid uric este în curs, urmând unui studiu sigur de faza a II-a [433]. O meta-analiză a sugerat un uşor beneficiu cu citicolină [435]; un studiu clinic cu acest agent este în curs. EDEMUL CEREBRAL ŞI HIPERTENSIUNEA INTRACRANIANĂ Recomandări - Terapia chirurgicală decompresivă în maximum 48 de ore de la debutul simptomelor este recomandată la pacienţii de până la 60 de ani cu infarcte maligne ale ACM în evoluţie (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă posibilitatea folosirii osmoterapiei în tratamentul tensiunii intracraniene ridicate înaintea chirurgiei dacă aceasta este preconizată (Clasa III, Nivel C). – Nu se poate face nici o recomandare în ceea ce priveşte terapia hipotermică la pacienţii cu infarcte cu efect de masă (Clasa IV, GCP). – Se recomandă ca ventriculostomia sau decompresia chirurgicală să fie luate în considerare pentru tratamentul infarctelor cerebeloase care comprimă trunchiul cerebral (Clasa III, Nivel C). Edemul cerebral cu efect de masă este principala cauză de deteriorare precoce şi deces la pacienţii cu infarcte mari supratentoriale. Edemul cerebral ameninţător de viaţă apare între zilele a 2-a şi a 5-a de la debutul AVC, dar până la o treime din pacienţi pot suferi deteriorare clinică în primele 24 de ore de la instalarea AVC [436, 437]. Tratamentul medical Tratamentul medical la pacienţii cu infarcte mari cu efect de masă şi edem cerebral este bazat în mare parte pe date observaţionale. Tratamentul de bază include poziţionarea capului ridicat până la 30 de grade, evitarea stimulilor nociceptivi, terapia durerii, oxigenare adecvată şi normalizarea temperaturii corporale. Dacă monitorizarea presiunii intracraniene (PIC) este posibilă, perfuzia cerebrală ar trebui menţinută la peste 70 mm Hg [438]. Glicerolul administrat intravenos (4x250 ml de glicerol 10% în 30-60 de minute) sau manitol (25-50 g la fiecare 3-6 ore) reprezintă prima linie de tratament medical dacă apar semne clinice sau radiologice de edem cerebral înlocuitor de spaţiu [439, 440]. Soluţiile saline hipertone administrate intravenos sunt probabil la fel de eficiente [441]. Soluţiile hipotone şi care conţin glucoză ar trebui evitate ca fluide de umplere vasculară. Dexametazona şi corticosteroizii nu sunt utili [442]. Thiopentalul administrat ca bolus poate reduce rapid şi semnificativ PIC şi poate fi folosit pentru tratamentul crizelor acute. Tratamentul barbituric necesită monitorizarea PIC, electroencefalografică (EEG) şi hemodinamică deoarece poate apărea o scădere semnificativă a tensiunii arteriale. Hipotermia Hipotermia uşoară (de exemplu, temperatura cerebrală între 32-33°C) scade mortalitatea la pacienţii cu infarcte severe în teritoriul ACM, dar poate determina efecte secundare severe inclusiv recurenţa episoadelor de creştere a PIC în timpul reîncălzirii [443, 444]. Într-un mic SCR, hipotermia uşoară (35°C) asociată chirurgiei decompresive a dus la o tendinţă către un prognostic clinic mai bun decât chirurgia decompresivă singură (P=0,08) [445]. Chirurgia decompresivă Infarctul malign de ACM: O analiză grupată a 93 de pacienţi incluşi în studiile DECIMAL (decompressive craniectomy în malignant middle cerebral artery infarcts), DESTINY (decompressive surgery for the treatment of malignant infarction of the middle cerebral artery) şi HAMLET (hemicraniectomy after middle cerebral artery infarction with life-threatening edema trial) a arătat că la un an, mai mulţi pacienţi din grupul de chirurgie decompresivă, aveau un mRS ≤ 4 sau mRS ≤ 3 şi mai mulţi au supravieţuit (NNT 2, 4 şi respectiv 2) faţă de grupul de control [446, 447]. Nu a existat o creştere a proporţiei pacienţilor care au supravieţuit chirurgiei în stare vegetativă (mRS = 5). Criteriile de includere în această analiză combinată au fost vârsta 18-60 de ani, NIHSS > 15, scăderea nivelului stării de conştienţă cel puţin la scorul de 1 la itemul 1a al NIHSS, semne de infarct pe CT de 50% sau mai mult din teritoriul ACM sau > 145 cmc la DWI, şi includere la < 45 de ore de la debut (chirurgia la <48 de ore). Urmărirea supravieţuirii şi statusului funcţional peste un an este la ora actuală în curs în studiile DECIMAL şi DESTINY [447]. - sinteză a 12 studii observaţionale retrospective a descoperit că vârsta de peste 50 de ani este un predictor de prognostic prost. Intervalul de timp până la intervenţia chirurgicală, lateralitatea infarctului, semnele clinice de herniere înaintea operaţiei şi implicarea altor teritorii vasculare, nu au afectat prognosticul în mod semnificativ [448]. Infarctul cerebelos: ventriculostomia şi chirurgia decompresivă sunt considerate tratamentele de elecţie ale infarctelor cerebeloase înlocuitoare de spaţiu deşi lipsesc SCR. Ca şi în infarctul supratentorial înlocuitor de spaţiu, operaţia trebuie efectuată înaintea apariţiei semnelor de herniere. Prognosticul pentru supravieţuitori poate fi foarte bun, chiar şi la pacienţii care sunt în comă înaintea chirurgiei. PREVENŢIA ŞI MANAGEMENTUL COMPLICAŢIILOR Recomandări - Se recomandă ca infecţiile post-AVC să fie tratate cu antibiotice adecvate (Clasa IV, GCP) – Administrarea profilactică de antibiotice nu este recomandată, iar levofloxacina poate fi nocivă la pacienţii cu AVC acut (Clasa II, Nivel B). – Rehidratarea precoce şi ciorapii de compresiune gradată sunt recomandate pentru scăderea incidenţei tromboembolismului venos (Clasa IV, GCP). – Mobilizarea precoce se recomandă pentru prevenirea complicaţiilor, cum sunt pneumonia de aspiraţie, TVP şi escarele (Clasa IV, GCP). – Se recomandă luarea în considerare a administrării heparinei subcutanate în doză scăzută sau a heparinelor cu greutate moleculară mică pentru pacienţii cu risc înalt de TVP sau embolie pulmonară (Clasa I, Nivel A). – Administrarea de anticonvulsivante se recomandă pentru prevenirea crizelor convulsive recurente post-AVC (Clasa I, Nivel A). Administrarea profilactică de anticonvulsivante la pacienţii cu AVC recent care nu au avut crize convulsive nu este recomandată (Clasa IV, GCP). – O evaluare a riscului de cădere este recomandată la fiecare pacient cu AVC (Clasa IV, GCP). – Suplimentele calciu/vitamina D se recomandă la pacienţii cu AVC şi risc de căderi (Clasa II, Nivel B). – Bifosfonaţii (alendronat, etidronat ţi risedronat) se recomandă la femeile cu antecedente de fracturi (Clasa II, Nivel B). – La pacienţii cu AVC care au incontinenţă urinară se recomandă evaluarea urologică şi tratamentul de specialitate (Clasa III, Nivel C). – Evaluarea deglutiţiei este recomandată, dar nu există suficiente date pentru a recomanda abordări terapeutice specifice (Clasa III, GCP). – Suplimentele alimentare orale se recomandă numai la pacienţii cu AVC fără disfagie şi care sunt malnutriţi (Clasa II, Nivel B) – Debutul precoce (în maximum 48 de ore) al alimentării nazogastrice (NG) se recomandă la pacienţii cu AVC cu tulburări de deglutiţie (Clasa II, Nivel B). – Se recomandă ca alimentarea pe gastrostomă enterală percutanată (GEP) să nu se ia în considerare la pacienţii cu AVC în primele 2 săptămâni (Clasa II, Nivel B). Aspiraţia şi pneumonia Pneumonia bacteriană este una dintre cele mai importante complicaţii la pacienţii cu AVC [449] şi este cauzată în principal de aspiraţie [450]. Aspiraţia apare frecvent la pacienţii cu tulburări ale stării de conştienţă şi la cei cu tulburări de deglutiţie. Alimentarea orală trebuie să fie amânată până când pacientul demonstrează deglutiţie intactă cu cantităţi mici de apă şi posibilitatea de a tuşi la comandă. Alimentarea nazogastrică (NG) sau prin gastrostomă enterală percutană (GEP) pot preveni pneumonia de aspiraţie deşi refluxul hranei lichide, staza gastrică, diminuarea reflexului de tuse şi imobilizarea cresc riscul. Schimbarea frecventă a poziţiei pacientului în pat şi terapia fizică pulmonară pot preveni pneumonia de aspiraţie. O stare imunodepresivă, mediată cerebral, contribuie la infecţiile post-AVC [451, 452]. Administrarea profilactică de levofloxacină (500 mg/100 ml/zi pentru 3 zile) nu este mai bună decât îngrijirea optimă la pacienţii cu AVC acut nonseptic şi a fost invers asociată cu prognosticul la 90 de zile (OR 0,19; 95% CI 0,04-0,87; P=0,03) [453]. Tromboza venoasă profundă şi embolia pulmonară Este unanim acceptat că riscul de TVP şi embolie pulmonară (EP) poate fi scăzut prin hidratarea precoce şi mobilizarea precoce. Deşi ciorapii de compresiune gradată sunt eficienţi în prevenirea tromboembolismului venos la pacienţii chirurgicali, eficacitatea lor în AVC nu a fost dovedită [454]. La pacienţii cu AVC heparinele cu greutate moleculară mică (HGMM) în doză scăzută au redus atât incidenţa TVP (OR 0,34; 95% CI 0,19-0,59) cât şi a emboliei pulmonare (OR 0,36; 95% CI 0,15-0,87), fără un risc crescut de hemoragie intracerebrală (OR 1,39; 95% CI 0,53-3,67) sau extracerebrală (OR 1,44; 95% CI 0,13-16), NNT: 7 şi 38 pentru TVP şi respectiv EP, în timp ce HNF în doză mică a scăzut riscul de tromboză (OR 0,17; 95% CI 0,11- 0,26), dar nu a avut nici o influenţă asupra emboliei pulmonare (OR 0,83, 95% CI 0,53-1,31); riscul de HIC nu a fost crescut semnificativ statistic (OR 1,67; 95% CI 0,97-2,87) [455]. Cu toate acestea, profilaxia cu heparină în doză mică administrată subcutanat (5000 UI de două ori/zi) sau HGMM se indică la pacienţi cu risc înalt de TVP sau EP (de exemplu datorită imobilizării, obezităţii, diabetului, AVC în antecedente) [456, 457]. Escarele de decubit La pacienţii cu risc înalt de a dezvolta escare, folosirea suprafeţelor speciale de susţinere, repoziţionarea frecventă, optimizarea statusului nutriţional şi hidratarea pielii din regiunea sacrată sunt strategii preventive adecvate [458]. Pielea pacientului incontinent trebuie menţinută uscată. Pentru pacienţii la risc deosebit de înalt trebuie folosită o saltea cu aer sau fluid. Convulsiile Crizele convulsive parţiale sau generalizate pot apărea în faza acută a AVC ischemic. Medicamentele antiepileptice standard trebuie folosite pe principiile generale de tratament al crizelor. Nu există dovezi că tratamentul antiepileptic profilactic ar fi benefic. Agitaţia Agitaţia şi confuzia pot fi o consecinţă a AVC acut, dar se pot datora şi complicaţiilor cum ar fi febra, deshidratarea sau infecţiile. Tratamentul adecvat al cauzei trebuie să preceadă orice tip de sedare sau tratament antipsihotic. Căderile Căderile sunt frecvente (până la 25%) după AVC în faza acută [459], în timpul recuperării în spital [460] şi pe termen lung [461]. Factori de risc probabili pentru căderi la supravieţuitorii unui AVC [462] includ tulburările cognitive, depresia, polimedicaţia şi tulburările senzoriale [463, 464]. Un pachet de prevenţie multidisciplinar care se concentrează pe factori personali ţi de mediu a fost considerat ca având succes în cadrul departamentelor generale de reabilitare [465, 466]. Incidenţa leziunilor severe este de 5% [459] inclusiv fracturile de şold (care sunt de patru ori mai frecvente decât la subiecţii de control de aceeaşi vârstă [467]) care sunt asociate cu prognostic prost [468]. Exerciţiile fizice [469], suplimentele de calciu [470] şi biofosfonaţii [471] cresc duritatea oaselor şi scad rata fracturilor la pacienţii cu AVC. Dispozitivele de protecţie a şoldurilor pot reduce incidenţa fracturilor pentru grupurile de risc înalt în cadrul îngrijirii instituţionalizate, dar dovezile sunt mai puţin convingătoare pentru folosirea lor în comunitate [472]. Infecţiile tractului urinar şi incontinenţa Majoritatea infecţiilor de tract urinar dobândite în spital sunt asociate cu folosirea cateterelor α demeure [473, 474]. Nu s-a demonstrat că riscul de infecţie este redus prin cateterizarea intermitentă. Odată infecţia urinară diagnosticată, trebuie alese antibioticele adecvate; pentru a evita dezvoltarea rezistenţei bacteriene este mai bine să se evite administrarea profilactică a antibioticelor. Incontinenţa urinară este frecventă după AVC, mai ales la pacienţii mai vârstnici, cu grad mai ridicat de dizabilitate şi cu tulburări cognitive [475]. Estimările recente sugerează o prevalenţă de 40-60% în populaţia cu AVC acut, dintre care 25% sunt încă incontinenţi la externare şi 15% rămân incontinenţi după un an [476]. Incontinenţa urinară este un puternic predictor de prognostic funcţional prost chiar după corectarea pentru vârstă şi status funcţional [477]. Totuşi, datele din studiile disponibile sunt insuficiente pentru a ghida îngrijirile de continenţă ale adulţilor după AVC [474, 478]. Cu toate acestea, există dovezi sugestive că aportul profesional prin evaluare structurată, tratament şi nursing specializat de continenţă poate reduce incontinenţa urinară şi simptomele asociate după AVC. Evaluarea structurată şi tratamentul fizic au fost demonstrate a îmbunătăţi ratele de continenţă atât la pacienţii internaţi cât şi la cei din comunitate [474, 476]. Totuşi, studiile intervenţionale sunt insuficiente numeric şi calitativ pentru a face vreo recomandare [478]. Disfagia şi alimentarea Disfagia orofaringiană apare la până la 50% dintre pacienţii cu AVC cu hemiplegie [479]. Prevalenţa disfagiei este cea mai ridicată în fazele acute de AVC şi scade până la aproximativ 15% la 3 luni [480]. Disfagia se asociază cu o incidenţă mai mare a complicaţiilor medicale şi cu o mortalitate generală crescută [479]. Interzicerea sau limitarea aportului oral poate agrava starea catabolică asociată unei boli acute cum este AVC. Estimările incidenţei malnutriţiei variază de la 7-15% la internare [481, 482] la 22-35% la 2 săptămâni [483]. Printre pacienţii care necesită reabilitare prelungită prevalenţa malnutriţiei poate atinge 50% [484]. Malnutriţia este un factor de prognostic funcţional prost [485] şi mortalitate crescută [486, 487]. Totuşi suplimentele alimentare administrate de rutină la toţi pacienţii cu AVC acut nu au îmbunătăţit prognosticul şi nu au redus complicaţiile [488]. Nu există studii cu suficientă putere axate pe suplimentarea nutritivă la pacienţii cu AVC şi risc înalt de malnutriţie. Pentru pacienţii cu disfagie permanentă opţiunile pentru nutriţie enterală includ - alimentarea NG sau GEP. Un studiu de alimentare NG precoce (mediană 48 de ore după AVC), faţă de întârziată (o săptămână), nu a evidenţiat un beneficiu al alimentării precoce, deşi a existat o tendinţă către mai puţine decese în grupul NG precoce [488]. Într-un studiu înrudit, examinând alimentarea prin GEP şi NG în 30 de zile, alimentarea prin GEP nu a fost mai bună decât cea NG şi de fapt a fost potenţial nocivă [488]. Alimentarea prin GEP a fost studiată, de asemenea, în disfagia pe termen lung. Două studii comparând alimentarea prin GEP şi NG au evidenţiat o tendinţă de ameliorare a statusului nutriţional cu alimentarea prin GEP, dar nu au atins semnificaţia statistică [489, 490]. Studiile care s-au adresat calităţii vieţii au evidenţiat că aceasta nu era crescută de alimentarea GEP [491, 492]. RECUPERAREA Chiar cu îngrijiri optime în unităţi neuro-vasculare incluzând tromboliza, sub o treime din pacienţi se recuperează complet după AVC [387]. Recuperarea medicală are scopul de a permite persoanelor cu dizabilităţi să atingă şi să menţină funcţia optimă fizică, intelectuală, psihologică şi/sau socială [493]. Scopurile recuperării medicale se pot extinde de la intervenţiile iniţiale pentru diminuarea dizabilităţilor la intervenţii mai complexe cu scopul de a încuraja participarea activă. Cadrul recuperării medicale Recomandări - Internarea în unitatea neurovasculară este recomandată pentru pacienţii cu AVC acut spre a beneficia de recuperare medicală multidisciplinară coordonată (Clasa I, Nivel A) – Este recomandată recuperarea medicală precoce (Clasa III, Nivel C). – Se recomandă posibilitatea externării precoce din unitatea neurovasculară pentru pacienţii stabili din punct de vedere medical cu afectări uşoare sau moderate în cazul în care recuperarea medicală este practicată în comunitate de o echipă multidisciplinară cu experienţă în AVC (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă continuarea recuperării medicale după externare în primul an după AVC (Clasa II, Nivel A). – Se recomandă creşterea duratei şi intensităţii recuperării medicale (Clasa II, Nivel B). O caracteristică-cheie a unităţilor neurovasculare este recuperarea practicată de o echipă multidisciplinară specializată [494]. Studiul "Stroke Unit Trialists Collaboration" [61] a demonstrat ameliorarea supravieţuirii şi a prognosticului funcţional pentru pacienţii trataţi într-un serviciu special dedicat AVC şi existenţa de beneficii funcţionale pe termen lung ale tratamentului în unităţi neurovasculare; urmărirea la 5 şi la 10 ani a arătat persistenţa eficacităţii comparativ cu subiecţii de control [495, 496]. Consecinţele financiare şi sociale ale spitalizării prelungite au dus la un interes crescut pentru facilitarea revenirii precoce în comunitate. În scopul externării rapide o echipă multidisciplinară cu experienţă în tratamentul AVC, incluzând (cel puţin) asistentă medicală, fizioterapeut şi ergoterapeut, poate reduce semnificativ zilele de spitalizare pentru anumiţi pacienţi cu AVC [497] cu afectare uşoară sau moderată [498]. Totuşi serviciile specializate după externare sunt necesare: mortalitatea a crescut substanţial atunci când pacienţii au fost externaţi rapid beneficiind ulterior numai de serviciile de recuperare obişnuite din comunitate [498]. O meta-analiză a arătat că recuperarea continuă după externare în primul an după AVC reduce riscul de deteriorare funcţională şi îmbunătăţeşte activităţile vieţii curente [500]. Intervenţiile au inclus ergoterapia, fizioterapia şi echipele multidisciplinare şi de aceea nu se poate face o afirmaţie categorică cu privire la modul optim de administrare a serviciilor. Momentul de debut, durata şi intensitatea recuperării Momentul optim de debut al recuperării este incert. Susţinătorii terapiei precoce citează dovezi ale neuroimagisticii funcţionale [501] şi studiile pe animale [502, 503], care definesc perioada peri-infarct ca momentul crucial de debut al recuperării. Iniţierea precoce a recuperării este o componentă-cheie a îngrijirii în unitatea neurovasculară [61], dar nu există un consens în definirea "terapiei precoce". Studiile care compară iniţierea "precoce" şi "tardivă" a recuperării au raportat ameliorarea prognosticului dacă terapia este începută în primele 20-30 de zile [504, 505]. Multe dintre complicaţiile imediate ale AVC (TVP, leziunile cutanate, apariţia contracturilor, constipaţia şi pneumonia de stază) sunt legate de imobilizare [506] şi deci, mobilizarea este o componentă fundamentală a recuperării precoce. Momentul optim al primei mobilizări este incert, dar mobilizarea în primele câteva zile pare a fi bine tolerată [507]. Rezultatele preliminare ale studiului în curs AVERT de recuperare din primele 24 de ore sugerează că terapia fizică imediată este bine tolerată fără creşterea reacţiilor adverse [508]. Există puţine studii pentru recuperarea la mai mult de un an după evenimentul acut şi datele sunt neconcludente pentru a face o recomandare asupra recuperării în această fază [509]. Intensitatea mai mare a recuperării, mai ales partea concentrată pe activităţile vieţii curente (ADL), este asociată cu prognostic funcţional mai bun [510, 511]. O sinteză a literaturii privind terapiile de recuperare a funcţiei braţului sugerează de asemenea o relaţie doză-răspuns, deşi heterogenicitatea studiilor incluse a împiedicat o măsurare normală a efectelor [512]. Cele mai mari beneficii au fost observate în studiile de exerciţii ale membrelor inferioare şi de antrenament al activităţilor vieţii curente. Organizarea şi "calitatea" îngrijirii pot fi mai importante decât numărul absolut de ore de terapie [513]. Într-o comparaţie între o echipă multidisciplinară specializată în AVC şi o echipă de recuperare obişnuită, echipa specializată a obţinut rezultate mai bune cu semnificativ mai puţine ore de terapie [514]. Elemente ale recuperării Recomandări: - Fizioterapia este recomandată, dar modul optim de administrare este incert (Clasa I, Nivel A). – Ergoterapia este recomandată, dar modul optim de administrare este incert (Clasa I, Nivel A). – Deşi evaluarea deficitelor de comunicare este recomandată, există date insuficiente pentru a recomanda tratamente specifice (Clasa III, GCP). – Se recomandă oferirea de informaţii pacientului şi aparţinătorilor, dar dovezile nu susţin folosirea unui serviciu de legătură specializat în AVC pentru toţi pacienţii (Clasa II, Nivel B). – Se recomandă ca recuperarea să fie luată în considerare la toţi pacienţii, dar există dovezi limitate care să ghideze tratamentul adecvat pentru cei cu dizabilităţile cele mai grave (Clasa II, Nivel B) – Deşi evaluarea deficitelor cognitive pare de dorit există date insuficiente pentru a recomanda tratamente specifice (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă ca pacienţii să fie monitorizaţi pentru depresie în timpul spitalizării şi al perioadei de urmărire (Clasa IV, Nivel B). – Terapia medicamentoasă şi nemedicamentoasă sunt recomandate pentru ameliorarea dispoziţiei (Clasa I, Nivel A). – Terapia medicamentoasă trebuie luată în considerare pentru tratamentul labilităţii emoţionale post-AVC (Clasa II, Nivel B). – Terapia cu antidepresive triciclice şi anticonvulsivante este recomandată pentru tratamentul durerii neuropate post-AVC la pacienţi selecţionaţi (Clasa III, Nivel B). – Se recomandă evaluarea toxinei botulinice în tratamentul spasticităţii post- AVC, dar beneficiile funcţionale sunt incerte (Clasa III, Nivel B). Rezultatele studiilor de unităţi neurovasculare favorizează echipele coordonate multidisciplinare alcătuite din personal cu experienţă în îngrijirea AVC [515]. Alcătuirea acestor echipe nu este formal prescrisă, dar include de obicei medici specializaţi în AVC, personal de nursing, fizioterapeuţi, ergoterapeuţi şi logopezi. Fizioterapia Nu există un model de fizioterapie net superior pentru recuperarea post-AVC [516, 517], dar există anumite dovezi care susţin intervenţii specifice. Câteva grupuri au arătat că forţa poate fi îmbunătăţită de o manieră dependentă de doză, fără creşterea spasticităţii [512]. Stimularea funcţională electrică poate creşte forţa, dar efectul asupra prognosticului clinic este incert [518]. O sinteză a literaturii de specialitate nu a demonstrat eficacitatea antrenamentului pe covor rulant în ameliorarea mersului [519]. Antrenamentul electromecanic al mersului în combinaţie cu terapia fizică poate fi mai eficient decât fizioterapia singură [520]. Există puţine date care să susţină folosirea pe scară largă a ortezelor şi dispozitivelor de asistare [521]. Statusul cardiovascular se poate deteriora în timpul fazei de recuperare post- AVC. Această decondiţionare fizică afectează negativ recuperarea activă şi este marker de risc pentru evenimente ulterioare [522]. O meta-analiză a arătat că exerciţiile aerobice pot creşte capacitatea de exerciţiu la persoanele cu deficite uşoare şi moderate post-AVC [469]. Tehnicile bazate pe constrângere implică exerciţii intensive cu scop definit ale membrului paretic, cu imobilizarea membrului non-paretic. Studiul EXCITE a raportat rezultate pozitive ale acestei metode la 3-9 luni de la AVC într-un grup de supravieţuitori ai AVC stabili din punct de vedere medical, cu un oarecare beneficiu asupra mişcărilor braţului, persistent la un an [523]. Ergoterapia O sinteză a nouă studii care comparau ergoterapia bazată pe activităţile vieţii curente (ADL) cu terapia obişnuită a raportat ameliorarea prognosticului funcţional în grupul cu intervenţia activă [525]. Aceste date nu justifică concluzii asupra modului optim de ergoterapie. O meta-analiză a studiilor de ergoterapie din comunitate a descoperit performanţe ameliorate la indicii ADL. Cele mai mari efecte au fost observate la pacienţii mai în vârstă şi pentru folosirea intervenţiilor focalizate [525]. Ergoterapia bazată pe activităţi de relaxare (loisir) nu a dus la ameliorarea ADL. Un studiu de ergoterapie la pacienţii instituţionalizaţi post-AVC a arătat deteriorare funcţională mai mică în grupul cu intervenţie activă [526]. Nu există date din studii controlate care să descrie eficienţa ergoterapiei la peste un an de la AVC. Logopedia Logopedia poate optimiza deglutiţia în condiţii de siguranţă şi poate asista comunicarea. Două studii de logopedie pentru ameliorarea disfagiei nu au arătat diferenţe faţă de îngrijirile obişnuite [527]. Un studiu comparând tratamentul prin instrucţiuni simple în scris pentru pacienţi şi aparţinători cu administrarea de niveluri gradate de intervenţie logopedică pentru disfagie nu a găsit diferenţe în prognosticul celor două grupuri [528]. Afazia şi dizartria sunt simptome frecvente după AVC şi influenţează calitatea vieţii [529]. O sinteză a literaturii privind logopedia pentru dizartrie în afectarea cerebrală nonprogresivă (AVC şi traumatisme craniene) nu a găsit dovezi de bună calitate în ceea ce priveşte beneficiul [530]. Similar, o sinteză a literaturii privind logopedia pentru afazie [531] a raportat insuficiente dovezi de bună calitate pentru a recomanda intervenţii formale sau informale. Studiile incluse în această sinteză se desfăşurau în comunitate şi aveau o durată medie a terapiei de 3 luni: oferă puţine informaţii asupra recuperării intraspitaliceşti în faza acută. Două metaanalize înrudite ale studiilor cu defecte de design au conchis că ameliorarea vorbirii este mai mare dacă logopedia este iniţiată precoce [532, 533]. Dovezi limitate susţin posibilitatea folosirii terapiei de constrângere modificate pentru pacienţii cu afazie [534, 535]. Serviciile de legătură pentru AVC şi informarea O sinteză de dată recentă a literaturii comparând serviciile specializate de legătură pentru AVC faţă de îngrijirile obişnuite nu a găsit dovezi de îmbunătăţire a ADL, stării de sănătate subiective sau a sănătăţii aparţinătorilor [536]. La analiza pe subgrupuri, succesul serviciilor de legătură pentru AVC a fost determinat de vârsta mai tânără, deficite mai puţin severe şi concentrarea asupra educaţiei în cadrul serviciului. Informarea neadecvată duce la scăderea calităţii vieţii pacienţilor cu AVC şi a familiilor lor [537]. Există anumite dovezi că informarea combinată cu sesiunile educaţionale ameliorează cunoştinţele şi este mai eficientă decât informarea singură [538]. Pe măsură ce pacientul progresează de la recuperarea în cadrul spitalului către comunitate, implicarea aparţinătorilor în recuperare devine din ce în ce mai importantă. Educarea formală a aparţinătorilor în administrarea de îngrijiri scade costurile de personal şi creşte calitatea vieţii [539]. Alte grupuri În funcţie de scopurile specifice ale fiecărui pacient aportul altor terapii poate fi indicat. Astfel de grupuri includ dieteticieni, opticieni şi asistenţi sociali. Deşi cercetările formale în acest domeniu sunt limitate, unii autori au susţinut că personalul specializat creează un "mediu îmbogăţit" care încurajează practicarea activităţilor de recuperare în afara perioadelor formale de terapie [540]. Deficitele cognitive: Deficitele cognitive sunt frecvente după AVC şi influenţează calitatea vieţii. În prezent nu există dovezi pentru eficienţa recuperării special dedicate memoriei [541]. Antrenamentul cognitiv pentru deficitul de atenţie nu a rezultat în îmbunătăţiri clinic semnificative pentru măsurătorile ADL [542]. Exerciţiile pentru neglijenţa spaţială au îmbunătăţit măsurătorile dar nu a fost demonstrat un efect asupra ADL [543]. Câteva studii au evaluat strategiile de antrenament de recuperare în inatenţia vizuală şi apraxie: nu se pot trage concluzii specifice [544]. Sexualitatea: Sexualitatea poate fi afectată după un AVC. Limitările fizice subiacente şi bolile vasculare concomitente se pot asocia cu efectele secundare ale medicamentelor [545]. Este de dorit să se discute problemele de sexualitate şi viaţă intimă cu pacienţii [546]. Oferirea de sprijin şi informaţii este importantă: mulţi pacienţi se tem pe nedrept că reluarea unei vieţi sexuale active poate duce la un nou AVC [547]. Complicaţiile care afectează recuperarea: Recuperarea poate fi compromisă de complicaţii care pot fi puternici predictori de prognostic funcţional prost şi mortalitate. Complicaţii frecvente în timpul recuperării intraspitaliceşti includ depresia, durerile de umăr, căderile, tulburările micţionale şi pneumonia de aspiraţie [548]. Unele dintre acestea sunt discutate la capitolul "Prevenţia complicaţiilor" Depresia post-AVC: Depresia post-AVC este asociată cu rezultate slabe ale recuperării şi în final cu un prognostic prost [549, 550]. În practica clinică, numai o minoritate a pacienţilor depresivi sunt diagnosticaţi şi încă şi mai puţini sunt trataţi [551]. Depresia a fost raportată la mai puţin de 33% dintre supravieţuitorii AVC, comparativ cu 13% dintre subiecţii de aceeaşi vârstă şi sex [552] dar fără AVC, ţinând cont însă, că estimările fiabile ale incidenţei şi prevalenţei depresiei în cohortele de AVC sunt limitate [550]. Factorii de predicţie ai depresiei post-AVC în unităţile de recuperare includ dizabilitatea fizică crescută, tulburările cognitive şi severitatea AVC [550]. Nu există consens cu privire la metoda optimă de screening sau diagnostic pentru depresia postAVC. Instrumentele standard de screening pentru depresie pot fi neadecvate pentru pacienţii cu afazie sau tulburări cognitive [553, 554]. Medicamentele antidepresive cum sunt inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS) şi antidepresivele heterociclice pot ameliora dispoziţia după AVC [555, 556], dar există mai puţine dovezi că acestea pot duce la remisiunea completă a unui episod depresiv major sau că pot preveni depresia. ISRS sunt mai bine toleraţi decât heterociclicele [557]. Nu există dovezi de bună calitate pentru recomandarea psihoterapiei în tratamentul sau prevenţia depresiei postAVC [558], deşi astfel de terapii pot ameliora dispoziţia. Lipsesc de asemenea dovezile privind efectul tratării depresiei post-AVC asupra recuperării sau prognosticului funcţional. Labilitatea emoţională este un simptom deranjant pentru pacienţi şi aparţinători. ISRS pot scădea accesele de emotivitate, dar efectele asupra calităţii vieţii sunt neclare [559]. Durerea şi spasticitatea Durerile de umăr post-AVC sunt frecvente [560] mai ales la pacienţii cu afectarea funcţionalităţii braţului şi status funcţional precar, asociindu-se şi cu un prognostic mai prost. Mişcarea pasivă a membrului paretic poate fi o metodă preventivă [561]. Stimularea electrică este frecvent folosită în tratament, dar eficienţa sa nu este dovedită [562]. O sinteză Cochrane a descoperit că există date insuficiente pentru a recomanda folosirea de orteze pentru subluxaţia umărului deşi există o tendinţă de eficienţă a mobilizării în eşarfă a braţului afectat [563]. Lamotrigina şi gabapentina pot fi luate în considerare pentru durerea neuropată [564]. Par a fi bine tolerate, dar trebuie luate în considerare efectele secundare cognitive. Spasticitatea în faza cronică poate afecta negativ ADL şi calitatea vieţii [565]. Terapia posturală şi dinamică, terapia de relaxare, atelele şi suporturile sunt toate frecvent folosite, dar lipsesc dovezile solide [566]. Farmacoterapia cu toxină botulinică s-a dovedit eficientă asupra tonusului muscular al membrelor, dar beneficiile funcţionale sunt mai puţin studiate [567-569]. Medicamentele administrate pe cale orală au o utilitate limitată de efectele secundare [570]. Eligibilitatea pentru recuperare Un predictor important al prognosticului recuperării este severitatea iniţială a AVC [549]. Dizabilitatea pre-AVC este de asemenea un predictor puternic al prognosticului [571]. Alţi factori cum ar fi sexul [572], etiologia AVC [573], vârsta [574] şi topografia leziunii [575] au fost toţi studiaţi ca predictori ai prognosticului recuperării; totuşi, nu există dovezi că aceşti factori nemodificabili ar trebui să influenţeze deciziile asupra recuperării [576]. Internarea într-o unitate specializată neurovasculară ameliorează prognosticul pentru toate accidentele vasculare indiferent de vârstă, sex sau severitate [61]. Excluderea de la recuperare pe baza dizabilităţii preAVC rămâne o problemă controversată [577, 578]. Pacienţii cu cele mai severe deficite cognitive sau fizice au fost excluşi din majoritatea studiilor de recuperare şi de aceea este necesară precauţie în extrapolarea rezultatelor la acest grup [579]. Date limitate sugerează că recuperarea activă permite pacienţilor cu dizabilităţi grave revenirea la domiciliu [580, 581]. Pentru cei care nu pot participa activ, au fost recomandate mişcările pasive pentru prevenirea contracturilor sau escarelor [2]. Comitetul de redactare a recomandărilor ESO (EUSI): Preşedinte: Werner Hacke, Heidelberg, Germania Vicepreşedinţi: Marie-Germaine Bousser, Paris, Franţa; Gary Ford, Newcastle, Marea Britanie Educaţie, adresare şi camera de gardă Vicepreşedinţi: Michael Brainin, Krems, Austria; Josι Ferro, Lisabona, Portugalia Membri: Charlotte Cordonnier, Lille, Franţa; Heinrich P. Mattle, Berna, Elveţia; Keith Muir, Glasgow, Marea Britanie; Peter D. Schellinger, Erlangen, Germania Contribuţie importantă: Isabel Henriques, Lisabona, Portugalia Unităţi neurovasculare: Vicepreşedinţi: Hans-Christoph Diener, Essen, Germania; Peter Langhorne, Glasgow, Marea Britanie Membri: Antony Davalos, Barcelona, Spania; Gary Ford, Newcastle, Marea Britanie; Veronika Skvortsova, Moscova, Rusia Imagistică şi diagnostic Vicepreşedinţi: Michael Hennerici, Mannheim, Germania; Markku Kaste, Helsinki, Finlanda Membri: Hugh S. Markus, Londra, Marea Britanie; E. Bernd Ringelstein, Munster, Germania; Rudiger von Kummer, Dresda, Germania; Joanna Wardlaw, Edinburgh, Marea Britanie Contribuţie importantă: Dr. Oliver Muller, Heidelberg, Germania Prevenţia Vicepreşedinţi: Philip Bath, Nottingham, Marea Britanie; Didier Leys, Lille, Franţa Membri: Alvaro Cervera, Barcelona, Spania; Laszlo Csiba, Debreţin, Ungaria; Jan Lodder, Maastricht, Olanda; Nils Gunnar Wahlgren, Stockholm, Suedia Tratamentul general Vicepreşedinţi: Christoph Diener, Essen, Germania; Peter Langhorne, Glasgow, Marea Britanie Membri: Antony Davalos, Barcelona, Spania; Gary Ford, Newcastle, Marea Britanie; Veronika Skvortsova, Moscova, Rusia Tratamentul acut şi tratamentul complicaţiilor Vicepreşedinţi: Angel Chamorro, Barcelona, Spania; Bo Norrving, Lund, Suedia Membri: Valeria Caso, Perugia, Italia; Jean-Louis Mas, Paris, Franţa; Victor Obach, Barcelona, Spania; Peter A. Ringleb, Heidelberg, Germania; Lars Thomassen, Bergen, Norvegia Recuperare Vicepreşedinţi: Kennedy Lees, Glasgow, Marea Britanie; Danilo Toni, Roma, Italia Membri: Stefano Paolucci, Roma, Italia; Juhani Sivenius, Kuopio, Finlanda; Katharina Stibrant Sunnerhagen, Goteborg, Suedia; Marion F. Walker, Nottingham, Marea Britanie Contribuţie importantă: Dr. Yvonne Teuschl, Dr. Isabel Henriques, Dr. Terence Quinn Mulţumiri Dr Michael Shaw pentru ajutorul pe durata pregătirii acestui manuscris TABELE Tabelul 1: Clasificarea dovezilor pentru diagnostic şi măsuri terapeutice (după [582]):
┌──────────────────────┬────────────────┐
│ │Schema de │
│Schema de clasificare │clasificare a │
│a dovezilor pentru o │dovezilor pentru│
│măsură diagnostică │o intervenţie │
│ │terapeutică │
├─────┬────────────────┼────────────────┤
│ │ │Un studiu clinic│
│ │ │de putere │
│ │ │adecvată, │
│ │ │prospectiv, │
│ │ │randomizat, │
│ │ │controlat, cu │
│ │ │evaluare mascată│
│ │ │a rezultatelor │
│ │ │într-o populaţie│
│ │ │reprezentativă │
│ │ │sau o sinteză de│
│ │ │putere adecvată │
│ │ │a studiilor │
│ │ │clinice │
│ │ │randomizate │
│ │ │controlate cu │
│ │ │evaluare mascată│
│ │ │a rezultatelor │
│ │ │în populaţii │
│ │Un studiu │reprezentative. │
│ │prospectiv pe un│Sunt necesare │
│ │număr mare de │următoarele: │
│ │persoane cu │a. mascarea │
│ │afecţiunea │randomizării; │
│ │suspectată, │b. rezultatul │
│ │folosind o │(ele) primar(e) │
│ │metodă "gold │este(sunt) clar │
│ │standard" pentru│definit(e); │
│Clasa│definirea │c. criteriile de│
│I │cazurilor, unde │includere/ │
│ │testul este │excludere sunt │
│ │aplicat cu │clar definite; │
│ │evaluare "în │d. evidenţa │
│ │orb", permiţând │adecvată a celor│
│ │evaluarea │care sunt │
│ │testelor │pierduţi din │
│ │adecvate de │studiu şi a │
│ │acurateţe │celor care trec │
│ │diagnostică │în celălalt grup│
│ │ │cu numere │
│ │ │suficient de │
│ │ │mici pentru a │
│ │ │avea un │
│ │ │potenţial minim │
│ │ │de interferenţă │
│ │ │cu rezultatele; │
│ │ │şi │
│ │ │e. │
│ │ │caracteristicile│
│ │ │de bază │
│ │ │relevante sunt │
│ │ │prezentate şi │
│ │ │echivalente │
│ │ │între grupurile │
│ │ │de tratament sau│
│ │ │există ajustare │
│ │ │statistică │
│ │ │adecvată pentru │
│ │ │diferenţe. │
├─────┼────────────────┼────────────────┤
│ │Un studiu │ │
│ │prospectiv al │ │
│ │unui spectru │ │
│ │îngust de │Studiu │
│ │persoane cu │prospectiv de │
│ │boala suspectată│cohortă cu grup │
│ │sau un studiu │de control │
│ │retrospectiv │într-o populaţie│
│ │bine proiectat │reprezentativă │
│ │al unui spectru │cu evaluare │
│ │larg de persoane│mascată a │
│ │cu o boală │rezultatelor │
│ │diagnosticată │care întruneşte │
│Clasa│(prin │criteriile a - e│
│II │"gold-standard")│de mai sus sau │
│ │comparativ cu un│un studiu │
│ │spectru larg de │randomizat, │
│ │subiecţi de │controlat, │
│ │control, în care│într-o populaţie│
│ │testul este │reprezentativă │
│ │aplicat cu │care nu │
│ │evaluare "în │întruneşte unul │
│ │orb", permiţând │din criteriile │
│ │evaluarea │a-e. │
│ │testelor │ │
│ │adecvate de │ │
│ │acurateţe │ │
│ │diagnostică. │ │
├─────┼────────────────┼────────────────┤
│ │ │Toate celelalte │
│ │ │studii │
│ │ │controlate │
│ │Dovezi oferite │(incluzând │
│ │de un studiu │cazurile de │
│ │retrospectiv în │control bine │
│ │care fie grupul │definite pentru │
│ │persoanelor cu │studiile de │
│ │boala │istorie naturală│
│ │diagnosticată, │a bolii, sau │
│Clasa│fie grupul de │pacienţii │
│III │control aparţin │servind ca │
│ │unui spectru │proprii subiecţi│
│ │ingust, şi în │de control) │
│ │care testul este│într-o populaţie│
│ │aplicat cu │reprezentativă │
│ │evaluare "în │în care │
│ │orb" │evaluarea │
│ │ │rezultatelor │
│ │ │este │
│ │ │independentă de │
│ │ │tratament. │
├─────┼────────────────┼────────────────┤
│ │Dovezi din │Dovezi din │
│ │studii │studii │
│Clasa│necontrolate, │necontrolate, │
│IV │serii de cazuri,│serii de cazuri,│
│ │prezentări de │prezentări de │
│ │caz sau opinia │caz sau opinia │
│ │experţilor │experţilor │
└─────┴────────────────┴────────────────┘
Tabelul 2: Definiţii pentru nivelurile de recomandare (după [582])
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │Stabilit ca folositor/ │
│ │predictiv sau nefolositor/ │
│ │nepredictiv pentru o măsură │
│ │diagnostică sau stabilit ca │
│ │eficient, ineficient sau │
│Nivel A │nociv pentru o intervenţie │
│ │terapeutică; necesită cel │
│ │puţin un studiu convingător │
│ │de Clasa I sau cel puţin │
│ │două studii convingătoare, │
│ │compatibile, de Clasa II │
├─────────┼────────────────────────────┤
│ │Stabilit ca folositor/ │
│ │predictiv sau nefolositor/ │
│ │nepredictiv pentru o măsură │
│ │diagnostică sau stabilit ca │
│Nivel B │eficient, ineficient sau │
│ │nociv pentru o intervenţie │
│ │terapeutică; necesită cel │
│ │puţin un studiu convingător │
│ │de Clasa II sau dovezi │
│ │covârşitoare de Clasa III │
├─────────┼────────────────────────────┤
│ │Stabilit ca posibil │
│ │folositor/predictiv sau │
│ │nefolositor/nepredictiv │
│ │pentru o măsură diagnostică │
│Nivel C │sau stabilit ca posibil │
│ │eficient, ineficient sau │
│ │nociv pentru o intervenţie │
│ │terapeutică; necesită cel │
│ │puţin două studii de Clasa │
│ │III. │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Aspecte │Practica optimă recomandată │
│de bună │pe baza experienţei grupului│
│practică │de elaborare a ghidului. De │
│clinică │obicei bazate pe dovezi de │
│(puncta │Clasa IV indicând │
│GCPgood │incertitudine clinică mare, │
│clinical │astfel de aspecte de GCP pot│
│practice)│fi utile pentru personalul │
│ │sanitar │
└─────────┴────────────────────────────┘
Tabelul 3: Teste diagnostice de urgenţă la pacienţii cu AVC acut
┌────────────┬─────────────────────────┐
│Pentru toţi │ │
│pacienţii │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│1 │Imagistică cerebrală: CT │
│ │sau IRM │
├────────────┼─────────────────────────┤
│2 │ECG │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │Analize de laborator │
│ │Hemoleucograma completă, │
│ │timpul de protrombină sau│
│ │INR,timpul parţial de │
│3 │trombină (PTT), │
│ │electroliţii serici, │
│ │glicemia Proteina C │
│ │reactivă (PCR) sau VSH │
│ │Biochimia hepatică şi │
│ │renală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│În cazuri │ │
│selecţionate│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │Ecografie Doppler/ duplex│
│4 │extracraniană şi │
│ │transcraniană │
├────────────┼─────────────────────────┤
│5 │ARM sau CTA │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │IRM de difuzie şi │
│6 │perfuzie sau CT de │
│ │perfuzie │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │Ecocardiografie │
│7 │(transtoracică şi/sau │
│ │transesofagiană) │
├────────────┼─────────────────────────┤
│8 │Radiografie pulmonară │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │Pulsoximetrie şi analiza │
│9 │gazelor sanguine │
│ │arteriale │
├────────────┼─────────────────────────┤
│10 │Puncţie lombară │
├────────────┼─────────────────────────┤
│11 │EEG │
├────────────┼─────────────────────────┤
│12 │Probe toxicologice │
└────────────┴─────────────────────────┘
Tabelul 4: Cerinţe recomandate pentru centrele care tratează pacienţi cu AVC acut
┌────────────────────┬─────────────────┐
│Unităţi │Unităţi │
│neurovasculare │neurovasculare │
│primare │specializate │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Disponibilitatea CT │IRM/ARM/CTA │
│24 de ore │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Ghiduri stabilite de│ │
│tratament al AVC şi │ │
│proceduri │Ecografie │
│operaţionale, │transesofagiană │
│incluzând protocoale│ │
│de rtPA intravenos │ │
│24/7 │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Cooperare strânsă a │ │
│neurologilor, │Angiografie │
│interniţilor şi │cerebrală │
│experţilor în │ │
│recuperare │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Personal de nursing │Ecografie Doppler│
│cu studii de │transcraniană │
│specialitate │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Recuperare precoce │ │
│interdisciplinară în│Ecografie duplex │
│unitatea │color │
│neurovasculară │extracraniană şi │
│incluzând logopedie,│intracraniană │
│ergoterapie şi │ │
│fizioterapie │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│ │Consultaţii de │
│Investigaţii │specialitate │
│neurosonologice │neuroradiologice,│
│disponibile în 24 de│neurochirurgicale│
│ore (ecografie │şi de chirurgie │
│Doppler │vasculară │
│extracraniană) │(incluzând reţele│
│ │de telemedicină) │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Ecocardiografia │Chirurgia │
│transtoracică │carotidiană │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Analize de laborator│Angioplastie şi │
│(inclusiv parametrii│stentare │
│de coagulare) │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Monitorizarea │Monitorizare │
│tensiunii arteriale,│automată a │
│electrocardiogramei,│pulsoximetriei, │
│saturaţiei în │tensiunii │
│oxigen, glicemiei, │arteriale │
│temperaturii │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│ │Reţele stabilite │
│ │de facilităţi de │
│ │recuperare pentru│
│ │a oferi un proces│
│Monitorizare ECG │continuu de │
│automată la patul │îngrijire, │
│bolnavului │incluzând │
│ │colaborarea cu │
│ │centrele de │
│ │recuperare │
│ │exterioare │
└────────────────────┴─────────────────┘
Tabel 5: Analize de laborator ulterioare în funcţie de tipul de AVC şi etiologia suspectată
┌────────────────────┬──────────────────┐
│ │Hemoleucogramă │
│ │completă, │
│Toţi pacienţii │electroliţi, │
│ │glucoză, lipide, │
│ │creatinină, PCR │
│ │sau VSH │
├────────────────────┼──────────────────┤
│ │Screening de │
│ │trombofilie AT3, │
│ │mutaţii de factor │
│Tromboză venoasă │2, 5, factor 8, │
│cerebrală, │proteina C, │
│hipercoagulabilitate│proteina S, │
│ │anticorpi │
│ │antifosfolipidici,│
│ │D-dimeri, │
│ │homocisteină │
├────────────────────┼──────────────────┤
│Tulburare │INR, aPTT, │
│hemoragipară │fibrinogen etc. │
├────────────────────┼──────────────────┤
│ │LCR, screening │
│ │pentru │
│ │autoanticorpi, │
│ │anticorpi │
│Vasculită sau boală │specifici sau PCR │
│de sistem │pentru HIV, │
│ │sifilis, │
│ │borrelioză, │
│ │tuberculoză, │
│ │fungi, droguri │
│ │Hemoculturi │
├────────────────────┼──────────────────┤
│Suspiciune de boli │ │
│genetice, de ex. │ │
│mitocondriopatii │ │
│(MELAS), CADASIL, │Testare genetică │
│siclemie, boala │ │
│Fabry, cavernoame │ │
│multiple etc. │ │
└────────────────────┴──────────────────┘
Tabelul 6: Numărul de pacienţi de tratat (NNT) pentru a preveni un AVC pe an la pacienţii care sunt operaţi pentru stenoză de ACI; toate procentajele se referă la metoda NASCET (modificat după [583] şi [339])
┌────────────────────┬─────────────────┐
│Boala │NNT pentru a │
│ │evita un AVC/an │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Asimptomatic │85 │
│(60-99%) │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (70-99%)│27 │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (50-69%)│75 │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (>50%) │45 │
│la bărbaţi │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (>50%) │180 │
│la femei │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (>50%) >│25 │
│75 ani │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (>50%) <│90 │
│65 ani │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (>50%) <│ │
│2 săptămâni │25 │
│de la eveniment │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (>50%) >│ │
│12 │625 │
│săptămâni de la │ │
│eveniment │ │
├────────────────────┼─────────────────┤
│Simptomatic (≤50%) │Nici un beneficiu│
└────────────────────┴─────────────────┘
Tabelul 7: Reducerea relativă a riscului (RRR), reducerea absolută a riscului (ARR) şi numărul de pacienţi de tratat (NNT) pentru a evita un eveniment vascular major pe an la pacienţii cu terapie antitrombotică (modificat după [319, 322, 583])
┌────────────────┬───────────┬───┬───┬─────────┐
│ │ │ │ │NNT │
│ │ │RRR│ARR│pentru a │
│Boala │Tratamentul│% │% /│evita un │
│ │ │ │an │eveniment│
│ │ │ │ │pe an │
├────────────────┼───────────┼───┼───┼─────────┤
│ │Aspirină/ │13 │1.0│100 │
│ │PCB │ │ │ │
│ ├───────────┼───┼───┼─────────┤
│ │Aspirină + │28 │1.9│53 │
│ │DIP/PCB │ │ │ │
│AVC ischemic ├───────────┼───┼───┼─────────┤
│noncardioembolic│Aspirină + │ │ │ │
│sau AIT │DIP/ │18 │1.0│104 │
│ │Aspirină │ │ │ │
│ ├───────────┼───┼───┼─────────┤
│ │Clop/PCB │23 │1.6│62 │
│ ├───────────┼───┼───┼─────────┤
│ │Clop/ │10 │0.6│166 │
│ │Aspirină │ │ │ │
├────────────────┼───────────┼───┼───┼─────────┤
│Fibrilaţia │Warfarină/ │62 │2.7│37 │
│atrială │PCB │ │ │ │
│(prevenţia ├───────────┼───┼───┼─────────┤
│primară) │Aspirină/ │22 │1.5│67 │
│ │PCB │ │ │ │
├────────────────┼───────────┼───┼───┼─────────┤
│Fibrilaţia │Warfarină/ │67 │8 │13 │
│atrială │PCB │ │ │ │
│(prevenţia ├───────────┼───┼───┼─────────┤
│secundară) │Aspirină/ │21 │2.5│40 │
│ │PCB │ │ │ │
└────────────────┴───────────┴───┴───┴─────────┘
PCB - placebo, CLOP - clopidogrel, DIP- dipiridamol Tabelul 8: Reducerea relativă a riscului (RRR), reducerea absolută a riscului (ARR) şi numărul de pacienţi de tratat (NNT) pentru a evita un eveniment vascular major pe an la pacienţii cu modificări ai factorilor de risc (modificat după [288, 2290, 294, 583])
┌─────────┬───────────────┬────┬────┬─────────┐
│ │ │ │ │NNT │
│Afecţiune│ │ │ARR%│pentru a │
│clinică │Tratament │RRR%│pe │evita un │
│ │ │ │an │eveniment│
│ │ │ │ │pe an │
├─────────┼───────────────┼────┼────┼─────────┤
│Populaţia│ │ │ │ │
│generală │ │ │ │ │
│cu │Antihipertensiv│42 │0,4 │250 │
│tensiune │ │ │ │ │
│arterială│ │ │ │ │
│crescută │ │ │ │ │
├─────────┼───────────────┼────┼────┼─────────┤
│Populaţia│ │ │ │ │
│generală │ │ │ │ │
│cu risc │IECA │22 │0,65│154 │
│vascular │ │ │ │ │
│crescut │ │ │ │ │
├─────────┼───────────────┼────┼────┼─────────┤
│Post-AVC/│ │ │ │ │
│AIT cu │ │ │ │ │
│tensiune │Antihipertensiv│31 │2,2 │45 │
│arterială│ │ │ │ │
│crescută │ │ │ │ │
├─────────┼───────────────┼────┼────┼─────────┤
│Post-AVC/│ │ │ │ │
│AIT cu │ │ │ │ │
│tensiune │IECA ± diuretic│24 │0,85│118 │
│arterială│ │ │ │ │
│normală │ │ │ │ │
├─────────┼───────────────┼────┼────┼─────────┤
│ │Statine │16 │0,44│230 │
│Post-AVC/├───────────────┼────┼────┼─────────┤
│AIT │Renunţarea la │33 │2,3 │43 │
│ │fumat │ │ │ │
└─────────┴───────────────┴────┴────┴─────────┘
Tabelul 9: Riscul de AVC sau deces din studii randomizate de mari dimensiuni comparând tratamentul endovascular şi chirurgical la pacienţii cu stenoză severă de carotidă - date de intenţie-de-tratament [intention-to-treat]; nec: necunoscut)
┌────────┬────────────┬─────────────┬───────────┐
│ │AVC de orice│AVC │AVC │
│ │tip sau │dizabilitant │ipsilateral│
│ │deces la 30 │sau deces la │după 30 de │
│Rezultat│de zile │30 de zile │zile │
│ ├──────┬─────┼──────┬──────┼─────┬─────┤
│ │CAS │CEA │CAS │CEA │CAS n│CEA n│
│ │n (%) │n (%)│n (%) │n (%) │(%) │(%) │
├────────┼──────┼─────┼──────┼──────┼─────┼─────┤
│CAVATAS │25 │25 │16 │15 │6+ │10+ │
│[347] │(10,0)│(9,9)│(6,4) │(5,9) │ │ │
├────────┼──────┼─────┼──────┼──────┼─────┼─────┤
│SAPPHIRE│8 │9 │Nec │Nec │Nec │Nec │
│[346] │(4,8) │(5,4)│ │ │ │ │
├────────┼──────┼─────┼──────┼──────┼─────┼─────┤
│SPACE │46 │38 │29 │23 │4 │1 │
│[345, │(7,7) │(6,5)│(4,8) │(3,9) │(0,7)│(0,2)│
│584] │ │ │ │ │* │* │
├────────┼──────┼─────┼──────┼──────┼─────┼─────┤
│EVA3S │25 │10 │9 │4 │2 │1 │
│[344] │(9,6) │(3,9)│(3,4) │(1,5) │(0,6)│(0,3)│
│ │ │ │ │ │* │* │
└────────┴──────┴─────┴──────┴──────┴─────┴─────┘
+: Durată de urmărire medie 1,95 ani; *: până la 6 luni GHID DE DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT PENTRU ACCIDENTELE VASCULARE CEREBRALE HEMORAGICE Textul proiectului initial al acestui ghid a fost redactat de Prof. Dr. Ana Campeanu şi Prof. Dr. Mihaela Simu, la solicitarea Comisiei de Neurologie a Ministerului Sănătăţii. Cu ocazia Congresului anual al Societăţii de Neurologie din România desfăşurat în Bucureşti în perioada 13-16 mai 2009, acest text a fost dezbatut în detaliu în cadrul adunării generale a Societăţii de Neurologie din România, iar în forma finală, rezultată din aceste dezbateri, care constituie prezentul text, a fost adoptat în unanimitate de către comunitatea profesională a medicilor neurologi din România. A. GHID DE DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT AL HEMORAGIEI CEREBRALE (ACCIDENT VASCULAR HEMORAGIC INTRAPARENCHIMATOS) Acest ghid reprezintă recomandările experţilor din Societatea Română de Neurologie pentru diagnosticul şi tratamentul hemoragiei intracerebrale (parenchimatoase). La baza documentării şi formulării acestora au stat publicaţii în reviste de specialitate, consensul opiniei experţilor europeni şi americani după analiza trialurilor clinice publicate în revistele de specialitate, sintezele, ghidurile Asociaţiei Americane(AHA, ASA) şi Europene de AVC (EUSI, ESO) publicate în anul 2007, actualizate şi adaptate la condiţiile din România. Aceste recomandări sunt orientative şi vor fi individualizate în funcţie de particularităţile fiecărui caz. Clasele de recomandare au fost bazate pe nivelele de evidenţă şi sunt definite în funcţie de criteriile Federaţiei Europene a Societăţii de Neurologie.
┌────────────┬─────────────┬──────────────┬──────────────┬─────────────┐
│ │ │Clasa IIa │Clasa IIb │ │
│ │ │Beneficiu >> │Beneficiu ≥ │ │
│ │Clasa I │Risc │Risc │Clasa III │
│ │Beneficiu >>>│Sunt necesare │Sunt necesare │Beneficiu ≥ │
│ │Risc │studii │studii │Risc │
│ │Procedură/ │adiţionale │adiţionale cu │Procedura sau│
│ │tratament │concentrate pe│obiective cu │tratamentul │
│ │Trebuie (este│un obiectiv │spectru larg –│nu ar trebui │
│ │recomandat) │stabilit. │un registru de│efectuate sau│
│ │efectuată │Este │date adiţional│administrate │
│ │procedura/ │considerată │ar fi util │deoarece nu │
│ │administrat │rezonabilă │Procedura sau │sunt utile şi│
│ │tratamentul │efectuarea │tratamentul │pot fi chiar │
│ │ │procedurii sau│pot fi luate │dăunătoare │
│ │ │administrarea │în considerare│ │
│ │ │tratamentului │ │ │
├────────────┼─────────────┼──────────────┼──────────────┼─────────────┤
│NIVEL A │Există │Există │Recomandările │Se recomandă:│
│Au fost │recomandari │recomandari în│de utilitate │procedura sau│
│evaluate │care │favoarea │sau │tratamentul │
│multiple │certifică că │procedurii sau│eficacitate │nu sunt utile│
│sectoare de │procedura sau│tratamentului │sunt mai puţin│sau eficiente│
│populaţie* │tratamentul │ca fiind utile│dovedite. │şi pot fi │
│Date │este util sau│sau eficace │Mai multe │chiar │
│obtinute din│eficace │Câteva dovezi │dovezi │dăunătoare. │
│multiple │Dovezi │contradictorii│contradictorii│Dovezi │
│studii │suficiente │din studii │din studii │suficiente │
│clinice │din studii │randomizate │randomizate │din studii │
│randomizate │randomizate │sau │sau │randomizate │
│sau │sau │meta-analize │meta-analize │sau │
│meta-analize│meta-analize │multiple. │multiple. │meta-analize │
│ │multiple. │ │ │multiple. │
├────────────┼─────────────┼──────────────┼──────────────┼─────────────┤
│NIVEL B │ │ │ │ │
│Au fost │ │ │ │ │
│evaluate un │Există │Există │Recomandările │Se recomandă:│
│numar │recomandări │recomandări în│de utilitate │procedura sau│
│limitat de │care │favoarea │sau │tratamentul │
│sectoare de │certifică că │procedurii sau│eficacitate │nu sunt utile│
│populaţie* │procedura sau│tratamentului │sunt mai puţin│sau eficiente│
│Date │tratamentul │ca fiind utile│dovedite. │şi pot fi │
│obţinute │este util sau│sau eficace │Mai multe │chiar │
│dintr-un │eficace │Câteva dovezi │dovezi │dăunătoare. │
│singur │Dovezi │contradictorii│contradictorii│Dovezi │
│procedeu │dintr-un │dintr-un │dintr-un │suficiente │
│clinic │singur studiu│singur studiu │singur studiu │dintr-un │
│aleatoriu │randomizat │randomizat sau│randomizat sau│singur studiu│
│sau din │sau studiu │studiu │studiu │randomizat │
│studii care │nerandomizat.│nerandomizat. │nerandomizat. │sau studiu │
│nu au fost │ │ │ │nerandomizat.│
│făcute │ │ │ │ │
│aleatoriu │ │ │ │ │
├────────────┼─────────────┼──────────────┼──────────────┼─────────────┤
│NIVEL C │Există │Există │ │Se recomandă:│
│Au fost │recomandări │recomandări în│Recomandările │procedura sau│
│evaluate un │care │favoarea │de utilitate │tratamentul │
│numar foarte│certifică că │procedurii sau│sau │sau procedura│
│limitat de │procedura sau│tratamentului │eficacitate │nu sunt utile│
│sectoare de │tratamentul │ca fiind utile│sunt mai puţin│sau eficiente│
│populaţie* │este util sau│sau eficace │dovedite. │şi pot fi │
│Doar păreri │eficace │Informaţii │Informaţii │chiar │
│general │Informaţii │strânse doar │strânse doar │dăunatoare. │
│acceptate │obtinute doar│din părerea │din părerea │Informaţii │
│ale │din parerea │experţilor, │experţilor, │strânse doar │
│experţilor, │experţilor, │studii de caz │studii de │din părerea │
│studii de │studii de caz│sau │caz sau │experţilor, │
│caz sau │sau │îngrijirile │îngrijijirile │studii de caz│
│îngrijirile │îngrijirile │standard │standard │sau îngrijire│
│standard. │standard. │ │ │standard │
└────────────┴─────────────┴──────────────┴──────────────┴─────────────┘
┌───────────┬─────────┬──────────┬───────────┬─────────┐
│ │ │ │-ar putea │ │
│ │ │ │fi luat în │- nu se │
│ │ │- este │considerare│recomandă│
│ │- trebuie│rezonabil │- ar putea │- nu este│
│ │- se │- poate fi│fi │indicat │
│*Exprimări │recomandă│util/ │rezonabil │- nu ar │
│sugerate │- este │eficient/ │- │trebui │
│pentru │indicat │benefic │utilitatea/│- nu este│
│recomandări│- este │-probabil │eficienţa │folositor│
│scrise │folositor│că este │este │/ │
│ │/eficient│recomandat│necunoscută│eficient/│
│ │/benefic │sau │/neclară/ │benefic/ │
│ │ │indicat │nesigură │ar putea │
│ │ │ │sau nu este│fi │
│ │ │ │bine │dăunator │
│ │ │ │stabilită │ │
└───────────┴─────────┴──────────┴───────────┴─────────┘
Accidentul vascular cerebral este una din cauzele principale de morbiditate şi mortalitate la nivel mondial. S-au observat mari diferenţe între Europa de est şi de vest în ceea ce priveşte incidenţa, prevalenţa şi mortalitatea datorita AVC. Acestea au fost atribuite diferenţelor în ceea ce priveşte factorii de risc, cu niveluri mai mari ale hipertensiunii,rezultând accidente vasculare cerebrale mai severe în Europa de Est. Au fost, de asemenea, evidenţiate variaţii regionale în Europa de Vest. Accidentul vascular cerebral este cea mai importantă cauză de morbiditate şi dizabilitate pe termen lung şi modificările demografice vor determina o creştere atât a incidenţei cât şi a prevalenţei accidentului vascular cerebral. Este, de asemenea, a doua cauză de demenţă în ordinea frecvenţei, cea mai frecventă cauză de epilepsie la vârstnici şi o cauză frecventă de depresie. DEFINIŢIA hemoragiei intracerebrale (intraparenchimatoase cerebrale - HIP) se referă la sângerarea spontană în parenchimul cerebral sau ventriculi datorita rupturii unor artere, vene sau altei structuri vasculare cerebrale. Este important să se distingă HIP primară de transformarea hemoragică a unui infarct cerebral. În HIP primară evenimentul iniţial este ruptura vasculară, în timp ce în transformarea hemoragică este ocluzia vasculară. Este esenţială diferenţierea pentru stabilirea etiologiei şi tratamentului care sunt total diferite. EPIDEMIOLOGIE Hemoragia cerebrală reprezintă 10-15% dintre toate AVC la nivel mondial şi în România frecvenţa este mai mare (cca. 30%). Se asociază cu mortalitate şi morbiditate mare, incidenţa reprezintă 10-15 % dintre toate evenimentele vasculare şi este influenţată de factori rasiali. Rata mortalităţii în primele 30 de zile de la debutul simptomatologiei este de 35-52 %, jumătate fiind în primele 2 zile. Clasificarea hemoragiilor intraparenchimatoase: 1. primară (80-85 % - 50% se asociază cu HTA şi 30% asociate cu angiopatia amiloidă); 2. secundară (15-20%) şi se datorează rupturii anevrismelor, malformaţiilor arteriovenoase (MAV), angioamelor, cavernoamelor cerebrale, tratamentului anticoagulant, antitrombotic, cirozei hepatice, neoplaziilor, traumatismelor, vasculitelor, bolii Moya-Moya, trombozei sinusurilor venoase, eclampsiei, endometriozei cerebrale, coagulopatiilor. Localizarea hemoragiei intracerebrale: - 50% profund – 35% lobar – 10% cerebeloasă – 6% în trunchiul cerebral Mortalitatea în primul an este diferită în funcţie de localizare, astfel: - 51% în hemoragia profundă, – 57 % în hemoragia lobară – 42 % în hemoragia cerebeloasă – 65% în hemoragia din trunchiul cerebral. Numai 20% dintre bolnavii cu hemoragie cerebrală sunt independenţi funcţional la 6 luni. FACTORI DE RISC Factorii de risc cei mai importanţi sunt: - HTA (70-80%). Rolul HTA şi efectul benefic al tratamentului antihipertensiv sunt binecunoscute (studiul PROGRESS- Perindopril Protection against Recurrent Stroke Study), riscul relativ al hemoragiei cerebrale fiind redus cu 50% în comparaţie cu placebo, după 4 ani. Hemoragia intracerebrală din HTA este produsă de factori multipli, încă parţial neelucidaţi la care se asociază modificările histopatologice ale vaselor cerebrale şi alterarea hemodinamică a fluxului cerebral; – vârsta, etnia, fumatul, consumul de alcool, de droguri, valorile scăzute ale colesterolului seric. De menţionat că tratamentul cu statine nu creşte riscul de hemoragie intracerebrală. Riscul de hemoragie este mai mare de 2,5% la fumatori (Physicians Health Study, Women's Health Study); – creşterea indexului masei corporale este corelată cu volumul crescut al hemoragiei; – coagulopatiile, tratamentul anticoagulant şi antitrombotic determină la 4-20% HIP, creşte riscul de 8-11 ori. O metaanaliza pe 16 studii clinice randomizate (55462 bolnavi) evidenţiază că terapia cu aspirină creşte riscul de hemoragie cerebrală (12 evenimente la 10000), efect cu greutate mai mică faţă de beneficiul riscului infarctului de miocard (137 evenimente la 10000) şi accidentul ischemic cerebral (39 evenimente la 10000). Riscul crescut de hemoragie este la asocierea aspirinei cu clopidogrel administrate la pacienţii cu risc de recurenţă mare după AIT sau accident ischemic . Toyoda consideră că tratamentul antitrombotic este un factor independent în creşterea hematomului măsurat în a 2-a zi de spitalizare; – consumul de droguri (amfetamina, cocaina, fenilpropanolamina) reprezintă factori de risc la bolnavii tineri fără altă cauză de boală vasculară; – tromboliza efectuată în infarctul ischemic sau infarctul miocardic creşte riscul de hemoragie cerebrală. Factorii importanti în riscul de mortalitate în 30 de zile de la debutul simptomatologiei sunt: - mărimea şi localizarea sângerării iniţiale (hemoragia profundă este asociată cu mortalitate mai mare). Volumul de 30 - 60 cmc - are rata mortalităţii mare, în timp ce volumul < 30 cmc scade mortalitatea.
┌─────┬────────────────────────────────┐
│ │Rata mortalităţii │
├─────┼──────────┬─────────┬───────────┤
│Volum│Hemoragia │Hemoragia│Hemoragie │
│ │profundă │lobară │cerebeloasă│
├─────┼──────────┼─────────┼───────────┤
│30-60│64 % │60 % │75% │
│cmc │ │ │ │
├─────┼──────────┼─────────┼───────────┤
│< 30 │23% │7% │57% │
│cmc │ │ │ │
└─────┴──────────┴─────────┴───────────┘
Studiul retrospectiv arată că 35-52% decedează în prima luna, iar tratamentul în unităţile de urgenţe neurovasculare scade mortalitatea la 28-38%. - Scor GLASGOW (Glasgow Coma Score) la admisie, vârsta mai mare de 80 ani, localizarea infratentorială, prezenţa sângelui în sistemul intraventricular, volumul hematomului şi hidrocefalia reprezintă factori de risc independenţi ai mortalităţii la 30 de zile. Localizarea corticală, tulburările neurologice minore şi valorile scazute al fibrinogenului sunt asociate cu evoluţie mai bună. CAUZELE HEMORAGIEI INTRACEREBRALE Cauzele hemoragiei intracerebrale sunt numeroase, dar cele mai frecvente sunt: 1. Ruptura arterelor perforante mici, profunde cu localizare profundă (ganglioni bazali, talamus, cerebel, trunchi cerebral), frecvent asociate cu HTA şi vârsta > 45ani. 2. Angiopatia amiloidă cerebrală - localizare lobară, sau multiplă, mai puţin asociată cu HTA, vârsta > 70 ani. 3. Malformaţii arteriovenoase sau cavernoame - localizare variată, aspect tipic IRM, cea mai comună cauza la vârsta mai mică de 45 ani. 4. Anevrisme saculare - pattern sugestiv şi localizare lobară, asociate cu hemoragie subarahnoidiană. 5. Coagulopatii sau tratamente anticoagulante, terapie antitrombotică, tratament trombolitic, trombocitopenie, deficienţă unor factori ai coagulării. 6. Tumori - (melanoame, carcinoame pulmonare, renale, testiculare, choriocarcinoame, glioblastoame). 7. Tromboza venoasă intracraniană - vârsta tânără, frecvenţă mai mare la femei, se asociază cu crize epileptice, cefalee, hemoragii multiple. 8. Traumatisme - localizare frecventă bifrontală sau temporală, asociată cu hemoragie subarahnoidiană, subdurală, contuzii cerebrale, istoric de traumatism. 9. Endocardita infecţioasă cu anevrisme micotice - semnele clinice de endocardita bacteriană sunt asociate hemoragiei cerebrale. 10. Administrare de medicamente (amfetamine), alcool, droguri (cocaina). 11. Hipertensiune acuta incluzând IRA, eclampsia. Complicaţiile precoce ale hemoragiei intracerebrale: - creşterea mărimii hematomului are o frecvenţă ridicată (cauza este neclară, resângerarea sau sângerarea continuă). Creşterea cu 33% a volumului hematomului (definit CT) apare la 26% din cazuri la 4 ore de la debut şi la 12% în următoarele 20 de ore; creşterea semnificativă a hematomului se poate produce şi în primele 48 de ore. Se asociază cu deteriorare semnificativă a tabloului clinic (3 studii retrospective). Factorii predictivi ai expansiunii hematomului sunt: timpul dintre debut şi momentul efectuării CT, volumul iniţial al hematomului, forma neregulată, boala hepatică, HTA, hiperglicemia, consumul de alcool, hipofibrinogenemia; – inundaţia intraventriculară (36-50% dintre pacienţi) creşte rata mortalităţii şi probabilitatea de prognostic nefavorabil. Rata mortalităţii la 30 de zile este de 43% comparativ cu 9% fără hemoragie intraventriculară iar probabilitatea de mortalitate la 30 de zile este mai mare. Localizarea intraparenchimatoasă, prezenţa sângelui în sistemul ventricular şi volumul total reprezintă factori predictivi ai evoluţiei sângerării iar extensia intraventriculară cu hidrocefalie este factor independent de mortalitate precoce; – edemul cerebral este observat în faza acută şi subacută şi se poate accentua până la 14 zile. Retracţia cheagului duce la acumulare de ser. Trombina şi proteinele serice sunt participante la reacţia inflamatorie din zona perihematomului cu extensia secundară a hematomului pe seama necrozei parenchimului cerebral înconjurător şi alterărilor severe în microcirculaţia locală perihematică; factorii proveniţi din eliberarea plachetelor la locul sângerării (exemplu factorul de creştere endotelial) pot reacţiona cu trombina şi cresc permeabilitatea vasculară contribuind la creşterea edemului. Rolul ischemiei perihemoragice este mic. Studiile IRM gasesc perfuzie scăzută dar nu ischemie în zona perihematom în timp ce PET (Positron Emission Tomography) găseşte intactă autoreglarea în aria respectivă şi numai o reducere reactivă a fluxului cerebral legata de oligoemie şi diaschizis. CRITERII DE DIAGNOSTIC CLINIC ŞI PARACLINIC ALE HEMORAGIEI INTRACEREBRALE Criterii de diagnostic clinic 1. Tabloul clinic neurologic variază în funcţie de localizare (supratentoriale lobare sau în ganglionii bazali, subtentoriale cerebeloase sau în trunchiul cerebral - cel mai frecvent pontine), de mărimea sângerării, precum şi de prezenţa sau de absenţa sângelui în sistemul ventricular. 2. Caracteristic este debutul brusc cu cefalee, greţuri şi vărsături, accese de epilepsie şi/sau apariţia unui deficit motor. În perioada de stare există o alterare a stării de conştienţă (de la obnubilare la comă), cu semne de iritaţie meningeală, deficite motorii (hemipareze, hemiplegii), sindroame cerebeloase, pareze ale nervilor cranieni (în special ale oculomotorilor), tulburari vegetative, epilepsie. 3. Din punct de vedere evolutiv se descriu formele supraacută şi acută, subacută, cronică 4. Tabloul clinic este completat de examenul general şi în special al aparatului cardiovascular, pentru identificarea afectării organelor ţintă (în cazul HTA). Se vor cerceta factorii de risc vascular şi metabolici. Localizarea şi simptomatologia clinică Simptomatologia depinde de localizarea, mărimea hematomului şi viteza dezvoltării lui. Corpul striat (nucleul caudat şi mai frecvent putamenul) este cel mai obişnuit loc al hemoragiei cerebrale spontane. Debutează gradual cu progresie în decurs de minute sau ore, obişnuit cu deficit motor. Se datorează rupturii vaselor mici perforante, sub presiunea arterială sau capilară. Alt tip de debut este brutal, cu modificarea rapidă a stării de conştienţă. Dacă hematomul debutează în putamen se asociază şi hemianestezie sau în talamus când tabloul clinic este dominat de tulburările de sensibilitate. Dacă sângerarea creşte, deficitul devine sever, apar tulburari de vorbire, devierea capului şi globilor oculari cu tulburari ale stării de conştienţă până la comă şi moarte. Vărsăturile sunt un semn obişnuit în hemoragia cerebrală şi se datorează hemoragiei înseşi, hipertensiunii intracraniene, distorsiunii structurilor creierului, localizarii infratentoriale; în hemoragia cerebeloasă vărsătura este precoce. Vărsătura asociată cu modificări ale stării de conştienţă poate fi singura manifestare a hemoragiei din nucleul caudat şi care se extinde în spaţiul ventricular. Evaluarea iniţială a pacientului cu hemoragie cerebrală Se axează pe cunoaşterea simptomatologiei şi asocierea de semne clinice la debut. Este importantă cunoaşterea momentului debutului, vârsta şi alţi factori de risc (diabet zaharat, alte accidente vasculare cerebrale, consumul de alcool, droguri, antitrombotice, tulburări hematologice, alte boli care evoluează cu sângerare - ex: boala hepatică). Anamneza şi examenul clinic, neurologic (atenţie la semnele de traumatism) sunt concentrate pe starea de conştienţă (scala stării de conştienţă Glasgow, reflexe de trunchi cerebral), gradul deficitului neurologic (scor NIHSS), evaluarea căilor respiratorii, a respiraţiei, circulaţiei, semnelor vitale, creşterea TA > 180 mmHg - toate se asociază cu expansiunea hematomului. Febra > 37,5 dacă persistă mai mult de 24 de ore reprezintă factor de prognostic defavorabil la 83% din pacienţi şi se corelează cu pătrunderea sângelui în ventriculi. Investigaţiile biochimice de rutină (glicemie, uree, creatinina, ionogramă serică, transaminaze serice, CPK şi CPK-MB), hematologice (hemoleucogramă, trombocite, coagulograma - INR, PTT), EKG, sunt recomandate de regulă ori de câte ori există suspiciunea de AVC; în situaţii particulare, individualizate se recomandă şi investigaţii toxicologice şi/sau test de sarcină. Creşterea glucozei poate fi răspuns la stress dar reprezintă şi factor de gravitate a hemoragiei cerebrale. Probe biologice în prezent facultative dar care în viitor pot reprezenta factor de prognostic: creşterea numărului de neutrofile şi fibrinogenului, creşterea matrixmetaloproteinazelor (care sunt activate de factori proinflamatori; MMP9 la 24 de ore după debutul hemoragiei este corelată cu edemul cerebral, MMP3 la 24-48 de ore corelată cu riscul de moarte). Nivelul ambelor este corelat cu volumul cavităţii reziduale. Fibronectina (o glicoproteina importantă pentru adeziunea plachetară la fibrină) cu valori crescute reprezintă marker pentru leziunile vasculare şi nivelul IL-6 (marker de inflamaţie - 24 picograme la ml) sunt independent asociate cu mărimea hematomului, TNF-alfa este corelat cu edemul perihematom, nivelul glutamatului corelat cu mărimea cavităţii reziduale. Utilizarea acestor markeri rămâne de stabilit prin rezultatele studiilor viitoare. Simptomatologia hemoragiei nu poate fi diferenţiată prin criterii clinice de accidentul ischemic. De aceea este absolut necesară investigaţia imagistică prin examen tomodensitometric (CT) cranio-cerebral de urgenţă. Evaluarea clinică generală şi neurologică trebuie efectuată repetat şi particularizat la pacientul cu hemoragie cerebrală pentru depistarea precoce a deteriorării neurologice, a complicaţiilor hemoragiei,a complicaţiilor medicale pentru intervenţia terapeutică promptă. Creşterea hematomului apare în 20-35% şi se asociază cu prognostic nefavorabil. Apare în toate localizarile, de obicei în primele 24 ore mai ales în primele ore după debutul simptomelor. Poate apare şi tardiv la pacienţii cu coagulopatii. Scăderea agresivă a HTAS la < 150mmHg, poate preveni creşterea hematomului (nedovedit, studii clinice în derulare). S-a presupus ca Factorul VII activat recombinat poate preveni creşterea hematomului şi astfel să amelioreze semnificativ evoluţia clinică a pacienţilor cu hemoragie cerebrală primară; s-au realizat în acest scop 2 mari studii clinice care nu au demonstrat eficacitatea clinică presupusă, în schimb s-a evidenţiat riscul relativ de complicaţii tromboembolice: AVC ischemic, infarct de miocard, embolism. În prezent nu are indicaţie în tratamentul hemoragiei cerebrale primare. Agravarea este obişnuită şi se datorează factorilor legaţi de hemoragie (expansiunea hematomului, resângerare, apariţia unui AVC ischemic, edem cerebral, hidrocefalie, epilepsie, vasospasm) sau de cauze sistemice (40%): infecţii (respiratorii, urinare, venoase/arteriale la locul de acces), hipoxia (embolism pulmonar, IR, IC), tulburari metabolice hiponatremia etc.), sindroame coronariene acute. Recomandări pentru diagnosticul de urgenţă şi evaluarea hemoragiei intracerebrale: - hemoragia este urgenţă medicală cu probabilitatea deteriorării precoce, continuarea sângerării şi deteriorarea progresivă, cu deficite clinice severe, mortalitate mare şi morbiditate, deci trebuie recunoscută prompt şi diagnosticată (clasa 1 nivel A) IMAGISTICĂ în hemoragia intraparenhimatoasă Imagistica crucială în evaluarea de urgenţă a bolnavului cu suspiciune de hemoragie cerebrală este examinarea CT şi/sau IRM care au aceeasi importanţă în identificarea hemoragiei, mărimea, localizarea şi creşterea hematomului. CT şi IRM în particular secvenţele în gradient-echo (IRM-GRE) au mare sensibilitate pentru hemoragia intracerebrală. Uneori hemoragiile mici şi examenul efectuat după cateva zile de la debut pot sa nu fie vizibile dar produşii de degradare ai sângelui rămân vizibili pe perioadă lungă, IRM-GRE fiind cel mai bun test de a distinge hemoragia de ischemie la persoanele la care examenul se face târziu. Sensibilitatea CT în hemoragia cerebrală este probată de diferite studii. Hematomul apare hiperdens cu 40-60 unităţi Hounsfield (HU), singura situaţie când hemoragia apare izodensă este când hematocritul este scăzut. În evoluţie hematomul devine izodens scăzând cu 2 HU/zi . CT poate fi superioară în diagnosticul hemoragiei intraventriculare în timp ce IRM este superioară în delimitare, identificarea edemului perihematomului şi hernierilor intracraniene. CT cu contrast identifică anevrismele şi MAV. CT poate urmări evoluţia hematomului. Într-un studiu prospectiv (1999), creşterea volumului hematomului cu 33% este detectat la 38% dintre pacienţi în primele 2-3 ore, 2/3 din cazuri cu creştere în prima oră. Creşterea hematomului se asociază cu risc de 5 ori mai mare de deteriorare clinică, evoluţie nefavorabilă şi moarte. Localizarea lobară creşte riscul de recurenţă a hemoragiei pe termen lung cu 3,8 . Examenul IRM la fel ca şi CT evidenţiază caracteristicile hematomului dar studii multicentrice în stadiul acut (în primele 6 ore) şi în hemoragiile cronice au arătat ca secvenţă IRM în gradient-echo are o mai mare sensibilitate. IRM este superior în identificarea malformaţiilor (în special cavernoame) dar efectuarea examenului este contraindicată la 20% dintre pacienţi sau nu poate fi efectuată din cauza tulburarilor de conştienţă, tulburarilor hemodinamice, vărsăturilor şi agitaţiei. Imaginile IRM depind de variabilele tehnice şi biologice precum şi secvenţele utilizate, vârsta hematomului. Folosind camera magnetică de 1,5 T aspectul Imaginilor rm sunt trecute în tabelul de mai jos:
┌─────────┬─────────────────┬───────────┬───────────────┐
│ │Vârsta │T1w │T2w │
│ │hematomului │ │ │
├─────────┼─────────────────┼───────────┼───────────────┤
│ │Ore, predomină │ │ │
│Hiperacut│oxihemoglobina, │Hipointens │Hiperintens │
│ │edem în jur │ │ │
├─────────┼─────────────────┼───────────┼───────────────┤
│ │Zile, predomină │ │Hipointens │
│Acut │deoxihemoglobina,│Hipointens │înconjurat de │
│ │edem în │ │margine │
│ │jur │ │hiperintensă │
├─────────┼─────────────────┼───────────┼───────────────┤
│ │ │ │Hipointens, │
│ │ │ │subacut precoce│
│ │ │ │cu predominenţă│
│ │Săptămâni, │ │methemoglobinei│
│Subacut │predomină │Hiperintens│intracelular │
│ │methemoglobina │ │hiperintens │
│ │ │ │tardiv │
│ │ │ │predominenţă │
│ │ │ │methemoglobinei│
│ │ │ │extracelular │
├─────────┼─────────────────┼───────────┼───────────────┤
│ │Ani - │ │Hipointens sau │
│ │Hemosiderina, sau│ │margine │
│Cronic │margine de │Hipointens │hipointensă în │
│ │hemosiderină în │ │jurul unei │
│ │jurul unei │ │cavităţi fluide│
│ │cavităţi fluide │ │hiperintense │
└─────────┴─────────────────┴───────────┴───────────────┘
Imagistic trebuie diferenţiată hemoragia intracerebrală hipertensivă de cea nonhipertensivă. Hemoragia dezvoltată în putamem, globus palidus, talamus, capsula internă, substanţa albă periventriculară, punte şi cerebel sunt obişnuite la pacienţii cunoscuţi hipertensivi şi este atribuită bolii de vase mici hipertensive. În aceste situaţii nu trebuie continuate investigaţiile pentru o altă etiologie vasculară. CT şi IRM au valoare particulară la pacienţii cu hemoragie intraventriculară şi la cei cu deteriorare clinică. La pacienţii tineri necunoscuţi hipertensivi trebuie continuate investigaţiile cu angioTC, angioRM, şi/sau arteriografie (DSA-Digital Subtraction Angiography). La bolnavii cu hemoragie lobară sau hemoragii multiple corticale şi subcorticale (imaginile T2w) se suspicionează angiopatie amiloidă. Examenele IRM reprezintă tehnică optimală pentru descoperirea malformaţiilor de tip cavernom (lowflow), hemoragii în tumori şi alte cauze de hemoragie (tromboza sinusurilor venoase durale). Indicaţiile de angiografie în hemoragia intracerebrală sunt: prezenţa şi a hemoragiei subarahnoidiene, calcificări anormale, anomalii vasculare precise, prezenţa sângelui în locuri neobişnuite, ca valea silviană sau o cauză neobişnuită de sângerare ca hemoragiile intraventriculare izolate. Timpul când se efectuează angiografia balansează între diagnostic şi necesitatea intervenţiei neurochirurgicale, pacientul critic cu hemoragie şi herniere necesită întâi consult neurochirurgical, în timp ce pacientul stabil cu imagine de anevrism sau MAV va face DSA înaintea intervenţiei. DSA reprezintă metoda optimă pentru malformaţiile arteriovenoase (MAV). Hematomul poate modifica hemodinamica şi MAV nu se vizualizează decât la DSA. Recomandări 1. Sensibilitatea în vizualizarea hemoragiei intracraniene acute - incluzând HSA- este aproape egală pentru CT şi IRM , dacă protocolul IRM include T2* şi /sau imagini PD (proton density). Monitorizarea este mai uşoaraădacă se foloseşte CT (clasa I, nivel A). 2. La pacienţii cu hemoragie intracerebrală cu localizare tipică pentru hemoragia hipertensivă şi cu istoric clinic caracteristic pentru hemoragia hipertensivă nu sunt necesare explorări imagistice ulterioare (nivel B). În toate celelalte cazuri sunt indicate explorări imagistice ulterioare, la 4 săptămâni de la debut. 3. Dacă se indică evacuarea chirurgicală de urgenţă a unei hemoragii intracerebrale non-hipertensive, este necesară efectuarea în prealabil a unei explorari angio CT sau angio RM, DSA pentru evidenţierea cauzei hemoragiei (clasa IIb). 4. Dacă nu se indica evacuarea chirurgicală de urgenţă a unei hemoragii intracerebrale presupusa non-hipertensiva, atunci explorarea cauzei ar trebui să se faca prin: - IRM, dacă se suspectează un cavernom sau anevrism; – angio-CT sau angio-IRM dacă se suspectează tromboza sinusală durală; – DSA dacă se suspectează ruptura anevrismală sau MAV pială sau durală. Aceste explorări se efectuează ca proceduri de elecţie, cu excepţia rupturii anevrismale (clasa IIb). TRATAMENTUL HEMORAGIEI INTRACEREBRALE În general bolnavii cu hemoragie cerebrală trebuie trataţi în unităţi de urgenşţe neurovasculare sau în servicii de neurologie cu secţii de terapie intensivă. Tratamentele potenţiale ale hemoragiei cerebrale includ oprirea şi încetinirea sângerarii iniţiale în primele ore de la debut, scoaterea sângelui din parenchim sau ventriculi prin metode mecanice şi chimice, îndepartarea factorilor cauzali, managementul complicaţiilor, incluzând presiunea intracraniană crescută şi presiunea de perfuzie cerebrală scăzută; de asemenea include terapia complicaţiilor căilor respiratorii, oxigenarea, echilibrul circulator, controlul nivelului glicemiei şi hipertermiei, nutriţia, precum şi profilaxia trombozelor venoase profunde şi tromboembolismului pulmonar. Din cauza lipsei studiilor clinice randomizate în ce priveşte tratamentul medical şi chirurgical metodele de tratament sunt variate şi diferite. Managementul general al bolnavului cu hemoragie cerebrală în stadiul acut Faza prespital Conştientizarea publică şi educaţia Îngrijirea cu succes a unui bolnav cu AVC începe cu recunoaşterea atât de către populaţie cât şi de către profesioniştii din sistemul medical a faptului că AVC este o urgenţă (conceptul "timpul este creier"), ca infarctul miocardic sau traumatismele severe şi datorită complicaţiilor precoce sau comorbidităţilor (tulburările stării de conştienţă, crize convulsive, vărsături sau instabilitate hemodinamică). De aceea, evitarea întârzierilor trebuie să fie principalul deziderat în faza acută prespital a managementului accidentului vascular cerebral. Aceasta are multiple implicaţii în ceea ce priveşte recunoaşterea semnelor şi simptomelor accidentului vascular cerebral de către pacient, rude sau cei ce sunt de faţă, natura primului contact medical şi mijloacele de transport la spital. Întârzierile în timpul managementului acut al AVC au fost identificate la diferite niveluri: - la nivel populaţional, prin nerecunoaşterea semnelor şi simptomelor AVC şi lipsa contactului cu serviciile de urgenţă; – la nivelul serviciilor de urgenţă şi al medicilor de urgenţă, unde pacienţii cu accident vascular cerebral nu au prioritate; – la nivel spitalicesc datorită întârzierilor în neuroimagistică şi îngrijiri intraspitaliceşti ineficiente. Studiile care identifică factorii demografici, sociali, culturali, comportamentali şi clinici asociaţi cu durata mai mare prespital pot identifica ţintele campaniilor educaţionale. Intervalul de la debutul simptomelor până la primul telefon pentru a cere ajutor medical este partea predominantă a întârzierilor prespital. Motivele majore pentru contactul tardiv includ lipsa conştientizării simptomelor AVC şi nerecunoaşterea severităţii lor, dar şi negarea bolii şi speranţa că simptomele se vor rezolva. Aceasta sugerează că educarea populaţiei în recunoaşterea simptomelor AVC şi schimbarea atitudinii oamenilor faţă de accidentul vascular cerebral acut pot reduce durata de la debutul simptomelor până la implicarea serviciilor medicale de urgenţă (SMU). Rareori pacientul va cere ajutor medical, în multe cazuri contactul iniţial este făcut de un membru al familiei. Informarea şi iniţiativele educaţionale trebuie de aceea să fie direcţionate atât către persoanele cu risc înalt de AVC cât şi, de asemenea, către cei din jurul lor. Conştientizarea AVC depinde de factori demografici şi socio-culturali şi de cunoştinţele medicale personale. Deşi majoritatea oamenilor sunt de acord că AVC este o urgenţă şi că ar cere ajutor medical imediat, în realitate numai până la 50% telefonează la SMU. În multe cazuri primul contact este cu un membru al familiei sau cu medicul de familie. Majoritatea studiilor arată că numai aproximativ 33-50% dintre pacienţi îşi recunosc propriile simptome ca AVC. Există discrepanţe considerabile între cunoaşterea teoretică a AVC şi reacţia în cazul unui AVC acut. Cele mai frecvente surse de informare sunt mass-media şi prietenii şi rudele care au cunoştinţe despre AVC: numai rareori informaţia provine de la medicul de familie sau din cărţi. Sursele accesate variază cu vârsta: persoanele în vârstă obţin informaţii din campaniile de sănătate publică sau de la medicul de familie, în timp ce persoanele mai tinere obţin mai multe informaţii de la televizor. Educaţia trebuie, de asemenea, direcţionată către paramedici şi personalul din departamentele de urgenţă (DU) pentru a îmbunătăţi acurateţea identificării AVC şi a grăbi transferul către spital. Educaţia paramedicilor creşte cunoştinţele despre AVC, abilităţile clinice şi de comunicare şi scade întârzierile prespital. Valoarea educaţiei postuniversitare este universal recunoscută, dar programele de pregătire pentru specialiştii în AVC sunt încă eterogene în Europa. Adresarea şi transferul pacienţilor Recomandări 1. Programele educaţionale pentru creşterea conştientizării accidentului vascular cerebral la nivelul populaţiei sunt recomandate (Clasa II, Nivel B). 2. Programele educaţionale pentru creşterea conştientizării accidentului vascular cerebral printre profesionişti (paramedici/medici de urgenţă) sunt recomandate (Clasa II, Nivel B). 3. Se recomandă contactul imediat cu SMU (Clasa II, Nivel B). 4. Se recomandă transportul prioritar cu alertarea în avans a spitalului care va primi pacientul (Clasa III, Nivel B) 5. Se recomandă ca pacienţii suspecţi de AVC să fie transportaţi fără întârziere la cel mai apropiat centru medical cu unitate neurovasculară sau în servicii de neurologie cu sectii de terapie intensiva care pot oferi tratament ultra-rapid (Clasa III, Nivel B). 6. Se recomandă a fi efectuate imediat la camera de gardă: evaluarea clinică, de laborator şi imagistică, diagnosticul precis, decizia terapeutică şi administrarea tratamentelor adecvate (Clasa III, Nivel B). 7. Se recomandă ca în zonele îndepărtate sau rurale să se ia în considerare şi transportul cu elicopterul pentru a îmbunătăţi accesul la tratament (Clasa III, Nivel C). Faza de spital Terapia generală Obiectivele tratamentului hemoragiei cerebrale acute sunt: 1. tratamentul general, care nu diferă substanţial de tratamentul AVC ischemic (v. ghidul corespunzător). Evaluarea neurologică şi a funcţiilor vitale (TA, frecvenţa cardiacă, gazele sanguine şi temperatura) trebuie continuu monitorizate şi controlate; 2. prevenirea şi tratamentul complicaţiilor, care pot fi neurologice (edemul cerebral, crize) sau medicale (infecţii, ulcere de decubit, tromboembolismul pulmonar); 3. prevenţia secundară pentru a scade incidenţa recurenţei precoce a hemoragiei (controlul HTA, controlul altor factori de risc); 4. reabilitarea precoce care nu este diferită de reabilitarea din AVC ischemic 5. terapie specifică direcţionată pe creşterea hematomului, opţiuni terapeutice neurochirurgicale. Termenul de tratament general se referă la procedurile clinice şi instrumentale, monitorizarea funcţiilor vitale, terapia de stabilizare a stării pacientului în faza acută a hemoragiei cerebrale şi are ca scop echilibrarea stării bolnavului folosindu-se cunoştinţele fiziologice şi fiziopatologice ale producerii şi evoluţia accidentului cerebral hemoragic, cunoscând toate complicaţiile care pot influenţa evoluţia hemoragiei Bolnavul cu hemoragie cerebrală trebuie tratat în secţii de urgenţe neurovasculare sau secţii de neurologie cu terapie intensivă; astfel se reduce mortalitatea şi probabilitatea de evoluţie favorabilă este crescută. Este general considerat ca supravieţuitorul hemoragiei cerebrale are adesea un prognostic neurologic şi funcţional mai bun ca după AVC ischemic. Componentele tipice ale îngrijirii în unitatea neurovasculară în diferitele studii au fost: - evaluarea neurologică şi medicală pentru diagnostic incluzând şi imagistica (CT, imagistica prin rezonanţă magnetică [IRM]), şi evaluarea precoce a nevoilor de nursing şi terapeutice; – tratamentul de urgenţă, prevenirea complicaţiilor şi tratamentul hipoxiei, hiperglicemiei, febrei şi deshidratării; Atât unităţile neurovasculare acute cât şi cele specializate internează pacienţii în faza acută şi continuă tratamentul, apoi ar trebui transferat în secţii de recuperare neurologică după 1-2 săptămâni unde se continuă tratamentul şi recuperarea pentru câteva săptămâni dacă este necesar (v. Ghidul de tratament de recuperare după AVC). Deşi numai o parte a pacienţilor cu hemoragie cerebrală ajung la spital într-o situaţie ameninţătoare de viaţă, mulţi au tulburări neurologice semnificative sau comorbidităţi. Trebuie rapid recunoscute simptomele şi semnele care pot anunţa complicaţii ulterioare, cum sunt infarctele cerebrale cu efect de masă, hemoragia sau AVC-ul recurent şi afecţiunile medicale, cum sunt criza hipertensivă, infarctul miocardic coexistent, pneumonia de aspiraţie, insuficienţa cardiacă sau renală. Managementul general al pacientului cu hemoragie cerebrală include: tratamentul tulburărilor respiratorii, cardiace, controlul TA, reechilibrare hidroelectrolitică şi metabolică. Măsurile de prevenţie se referă la tromboza venoasă profundă, embolismul pulmonar, pneumonia de aspiraţie şi alte infecţii, ulcerul de decubit. Măsurile generale sunt aceleaşi, vor fi prezentate numai procedurile diferite. Recomandări pentru tratamentul medical iniţial: Clasa I - Toţi pacienţii cu hemoragie intracerebrală acută ar trebui trataţi în unităţile de urgenţe neurovasculare sau secţiile de neurologie cu terapie intensivă dacă starea pacientului este gravă, deoarece hemoragia reprezintă o urgenţă medicală de gravitate mare, la care se asociază frecvent creşterea presiunii intracraniene şi a presiunii arteriale, necesită frecvent intubare şi asistare ventilatorie, apar numeroase complicaţii medicale (clasa I, nivel B). Tratamentul în unităţile de urgenţe neurovasculare scade mortalitatea şi creşte probabilitatea unui prognostic funcţional bun. – Febra şi cauza ei se tratează cu medicamentaţie antiptretică (clasa I, nivel C) – Mobilizarea şi reabilitarea sunt recomandate la pacienţii cu hemoragie intracerebrală care sunt clinic stabili (clasa I, nivel C) Clasa II - Monitorizarea cardiacă continuă este indicată în primele 48 - 72 ore de la debut în special la pacienţii cu cardiopatii cunoscute, istoric de aritmii, TA instabilă, semne şi simptome de insuficienţă cardiacă, modificări EKG, hemoragie ce afectează cortexul insular (nivel C) – Hiperglicemia persistentă > 140 mg/l, peste 24h se asociază cu evoluţie nefavorabilă astfel că trebuie tratată cu administrare de insulină (clasa II a, nivel C) Managementul TA Monitorizarea TA şi tratamentul ei rămâne o problemă critică în tratamentul general al bolnavului cu hemoragie cerebrală, controversele rămân în legătură cu limita de tratament a HTA după hemoragie şi ischemia din jurul hematomului (nu există studii clinice randomizate mari). Nivelul optim al TA trebuie să se bazeze şi pe factori individuali: hipertensiune intracraniană, vârsta, intervalul de timp de la debut. Teoretic creşterea presiunii arteriale creşte riscul continuării sângerării, presiunii intracraniene, creşterii volumului hematomului, fiind dificil de găsit cauza reală a înrăutăţirii stării pacientului. Contrar tratamentul agresiv al HTA poate reduce presiunea de perfuzie cerebrală (PPC) care poate compromite fluxul cerebral adecvat în condiţii de presiune intracraniană crescută şi teoretic ar accentua leziunile cerebrale. În general, bolnavul cu accident vascular cerebral cu HTA are curba autoreglării debitului sanguin cerebral spre dreapta, aceasta înseamnă ca pacienţii hipertensivi pot tolera presiunea arterială mai mare. În mod obişnuit presiunea arterială medie trebuie să fie scăzută gradual, sub 120 mmHg, la persoanele hipertensive cronic şi scăderea trebuie făcută lent, cu aproximativ 20%. Bazate pe aceste date, nivelul optim al TA la pacienţii cu hemoragie cerebrală este de 180/105 mm Hg pentru pacienţii cu HTA cunoscută sau cu semne de HTA cronică (EKG, modificări retiniene). Dacă tratamentul este necesar, ţinta TA trebuie să fie 160-100 mm Hg. La pacienţii fără HTA cunoscută, limita superioară este 160/95 mm Hg; dacă tratamentul este necesar, ţinta TA trebuie să fie 150/90 mmHg. Aceste limite trebuie adaptate la valori mai mari la pacienţii cu HTA intracraniană pentru a garanta presiunea de perfuzie cerebrală la cel puţin 60-70 mmHg. Altă indicaţie pentru antihipertensive este tratamentul adaptat în cazul infarctului de miocard acut concomitent, insuficienţă cardiacă, insuficienţă renală acută, encefalopatie hipertensivă acută sau disecţie de aorta când ţinta şi nivelul tratamentului HTA sunt mai mici. Trebuie evitaţi antagonistii de canale de calciu sublingual pentru riscul de scădere bruscă a TA, posibil furt ischemic şi rebound hipertensiv. Se poate administra captopril 6,25 - 12,5 mg oral. Se administrează antihipertensive intravenos cu perioada de înjumătăţire scurtă de prima intenţie: Labetalol 10-80 mg (încă nefolosit în România), Esmol, Nicardipin, Enalapril, Urapidil, Nitroprusiatul de sodium uneori este necesar în ciuda unor efecte secundare ca tahicardia reflexă, ischemia coronariană, acţiunea antiplachetară şi creşterea hipertensiunii intracraniene care pot duce la scaderea PPC. Antihipertensive care pot fi folosite în hemoragia intracerebrală acută
┌─────────────┬─────────┬───────┬──────┐
│Medicament │Doza │Răspuns│Durata│
├─────────────┼─────────┼───────┼──────┤
│ │20-80 mg │ │ │
│ │bolus la │ │ │
│ │fiecare │ │ │
│ │10 │5-10 │3-6 │
│Labetalol │minute, │min │ore │
│ │până la │ │ │
│ │300 mg; │ │ │
│ │0,5-2,0 │ │ │
│ │mg/min │ │ │
├─────────────┼─────────┼───────┼──────┤
│ │250-500 │ │ │
│ │μg/kg/min│ │ │
│Esmolol │bolus, │1-2 min│10-30 │
│ │apoi │ │min │
│ │50-500 μg│ │ │
│ │/kg/min │ │ │
├─────────────┼─────────┼───────┼──────┤
│ │12,5-25 │ │4-6 │
│Urapidil │mg bolus │3-5 min│ore │
│ │5-40 mg/h│ │ │
├─────────────┼─────────┼───────┼──────┤
│Nitroprusside│0,2-10 μg│ │2-5 │
│ │/kg/min │ │min │
├─────────────┼─────────┼───────┼──────┤
│Nicardipine │5-15 mg/h│5-10 │0,5-4 │
│ │ │min │ore │
├─────────────┼─────────┼───────┼──────┤
│ │1,25-5 mg│ │ │
│Enalaprilat │la │15-30 │6-12 │
│ │fiecare 6│min │ore │
│ │ore │ │ │
├─────────────┼─────────┼───────┼──────┤
│Hydralazine │10-20 mg │10-20 │1-4 │
│ │bolus │min │ore │
├─────────────┼─────────┼───────┼──────┤
│Fenoldopam │0,1-0,3 │< 5 min│30 min│
│ │μg/kg/min│ │ │
├─────────────┴─────────┴───────┴──────┤
│Diuretice │
├─────────────┬─────────┬───────┬──────┤
│Furosemid │20-40 mg │2-5 min│2-3 │
│ │bolus │ │ore │
└─────────────┴─────────┴───────┴──────┘
Recomandări - Tratamentul antihipertensiv imediat este recomandat la pacienţii cu insuficienţă cardiacă, disecţie de aortă, infarct miocardic acut şi insuficienţă renală acută, dar trebuie aplicat cu prudenţă (clasa IIb). – Scăderea TA de rutină nu este recomandată. – Se recomandă tratament antihipertensiv în următoarele cazuri (clasa I): a) La pacienţi cu istoric de HTA sau semne (ECG sau retiniene) de HTA cronica dacă TAS > 180 mm Hg şi/sau TAD >105 mm Hg. TA ţinta ar trebui să fie 170/100 mm Hg (TA medie 120 mm Hg) b) La pacienţi fără istoric de HTA - dacă TAS > 160 şi/sau TAD > 95 . TA ţinta = 150/90 mm Hg (TA medie 110 mmHg) c) Trebuie evitată scăderea TA medii cu mai mult de 20% . d) În cazul pacienţilor monitorizaţi pentru PIC crescută, valorile ţintă ale TA trebuie adaptate pentru a asigura o CPP > de 70mm Hg. – Medicamentele recomandate pentru scăderea TA sunt: labetalol I.V., urapidil, nitroprusiat de Na, nitroglicerina I.V., captopril po. Se evită nifedipina po şi scăderea bruscă a TA. Prevenirea trombozei venoase profunde şi a tromboembolismului pulmonar Are o importanţă majoră în îngrijirea bolnavului cu hemoragie cerebrală prin administrarea subcutanată a heparinei nefracţionate sau a heparinelor cu greutate moleculară mică care reduc riscul tromboembolic dar este posibil ca efectul lor să fie contrabalansat de complicaţiile hematomului cerebral (creşterea hematomului). În primele zile ale debutului hemoragiei cerebrale de regulă se evită astfel de tratamente dar se pot administra numai la pacienţii cu risc înalt de tromboze venoase profunde şi tromboembolism pulmonar la jumătate din doza uzuală recomandată. Trebuie monitorizat nivelul de anticoagulare. Rata recurenţei hemoragiei intracraniene în primele 3 luni după hemoragia acută este de 1%, teoretic anticoagularea creşte riscul hemoragiei de 2 ori astfel trebuie cântărit riscul apariţiei tromboembolismului vs riscul recurenţa hemoragiei în care rata mortalităţii este de 50%. Riscul recurenţei hemoragiei este dependent de vârstă şi localizare (risc mai mare au pacienţii cu hemoragia lobară, datorită angiopatiei amiloide). Se pot folosi metode mecanice (compresie mecanică intermitentă) - O altă opţiune este plasarea unui filtru pe vena cavă inferioară dar nu sunt studii clinice. Recomandarea curentă este ca la pacientul stabil neurologic să se administreze o doză mică de heparină subcutanat sau heparină cu greutate moleculară mică începând din ziua a doua după debutul hemoragiei. (The Seventh ACCP Conference on Antithrombotic and Thrombolytic Therapy.) Recomandări pentru prevenirea trombozei venoase şi embolismului pulmonar - Pacienţilor cu hemoragie primară li se recomandă să aibă compresie mecanică (ciorapi medicinali, compresie pneumatică intermitentă) pentru prevenţia trombembolismului mai ales la cei cu deficite motorii, imobilizaţi (opinia experţilor). – după încetarea sângerării (prin documentare imagistică) se recomandă doze mici de heparină cu greutate moleculară mică, subcutanat sau heparina nefracţionată la pacienţii cu hemiplegie după 3-4 zile de la debut(clasa II b, nivel B) – decizia de terapie anti trombotică pe termen lung sau plasarea unui filtru pe vena cavă inferioară trebuie să fie discutată în legătură cu cauza hemoragiei (amiloidoza are risc crescut de recurenţa hemoragiei vs hipertensiune), condiţiile asociate riscului crescut de tromboza arterială (fibrilaţia trială) şi alte comorbidităţi care modifică mobilitatea pacientului (clasa II b, nivel B) Tratamentul complicaţiilor hemoragiei cerebrale Tratamentul hipertensiunii intracraniene Creşterea presiunii intracraniene, edemul cerebral şi efectul de masă sunt asociate cu morbiditate şi mortalitate mare după hemoragie cerebrală. Hipertensiunea intracraniană modifică starea de conştienţă a pacientului cu hemoragie cerebrală deci necesită monitorizare. Ţinta tratamentului presiunii intracraniene crescută este să se menţină PPC în jur de 60-70 mmHg. Metodele pentru decompresiunea medicală includ: - metode generale (ridicarea capului la 30 grade îmbunătăţesc scurgerea jugulara şi scade hipertensiunea intracraniana, trebuie să se evite la bolnavii cu hipotensiune hipovolemica, înlăturarea durerii şi sedare) – hiperventilaţia controlata, diuretice osmotice şi barbiturice administrate IV. Aceste tehnici sunt folosite mai ales în temporizarea intervenţiei neurochirurgicale. Nu se administrează corticosteroizi. Pragul de hiperventilaţie terapeutică este să se ajunga PCO2 arterial la 30-35 mmHg. Efectul hiperventilaţiei controlate este tranzitoriu, lipsa reducerii presiunii intracraniene reprezinta factor de pronostic nefavorabil. – Soluţiile hiperosmolare ca manitol 20% care produce o scădere rapidă a presiunii intracraniene şi este observat în primele 20 de minute de administrare în bolus iv. Efectul poate fi independent de diureza secundară. Doza de manitol 20% este de 0,75-1 g/kg corp administrat în bolus urmat de 0,25-0,5 g/kg corp la 3-6 ore în funcţie de starea neurologică, balanţa hidrică şi osmolaritatea serului care poate creşte la dozele repetate de manitol. Osmolaritatea trebuie menţinută între 300-320 mos/litru. Manitolul poate produce insuficienţă renală şi tulburări electrolitice. – Dacă hipertensiunea intracraniană nu poate fi controlată cu terapie osmotică şi hiperventilaţie poate fi discutată posibilitatea inducerii comei barbiturice care reduce fluxul sanguin cerebral, scade metabolismul şi secundar scade presiunea intracraniană. Coma se induce cu Pentobarbital (3-10 mg/kg corp cu rata de administrare 1 mg/kg/minut sau Thiopental 10mg/kg în perfuzie continuă. Dozele sunt adaptate folosind monitorizare EEG. Experienţa cu doze mari de barbiturice este limitată, necesită studii ulterioare. Recomandări: - Monitorizarea continuă a presiunii intracraniene trebuie luata în considerare la pacienţii care necesită ventilaţie mecanică (clasa IIa). – Tratamentul medical al hipertensiunii intracraniene trebuie iniţiat dacă deteriorarea clinică poate fi corelată cu creşterea edemului cerebral-vizualizat CT şi IRM (clasa IIa). – Tratamentul medical al presiunii intracraniene crescute include - manitol, hiperventilaţia pe termen scurt aplicată intermitent (clasa IIa) Crizele tip epileptic În studiile prospective incidenţa crizelor post-hemoragie cerebrala s-a găsit mai crescută decât în accidentul vascular ischemic. 28% dintre bolnavii cu hemoragie cerebrală au modificari EEG comparativ cu 6% la cei cu accident ischemic. Crizele pot apare la 21% din hemoragiile subcorticale şi se asociază cu agravare neurologică (creştere NIHSS). Vârsta şi scorul NIHSS iniţial sunt factori independenţi de predicţie a evoluţiei. În alte studii prospective, 4,2% dintre pacienţi au crize la debut sau în primele 24 de ore, 3,8 % au avut crize în primele 29 de zile. Apariţia crizelor este crescută în hemoragiile lobare şi hemoragiile cerebrale mici. Crize non-convulsivante ca status epilepticus au fost detectate la 28% dintre pacienţii aflaţi în stupor sau comă. Recomandări - Tratamentul profilactic precoce al crizelor epileptice nu este recomandabil tuturor pacienţilor. Poate fi luat în considerare la pacienţi cu hemoragie lobară. – Tratamentul antiepileptic va fi administrat doar în cazul apariţiei crizelor (nivel C). – Apariţia crizelor de tip epileptic necesită folosirea terapiei antiepileptice specifice (clasa I, nivel B). – Tratamentul antiepileptic trebuie continuat 30 de zile, apoi trebuie întrerupt treptat. – Dacă reapar crize, trebuie administrat tratament anticonvulsivant cronic. Tratamentul specific AVC hemoragic Hemoragia intracerebrală reprezintă un grup heterogen de condiţii patologice la care tratamentul neurochirurgical este diferenţiat în funcţie de localizarea hemoragiei (supra sau infra tentorială), prezenţa sau absenţa anevrismelor sau altor cauze ale hemoragiei cerebrale spontane. De reţinut că după producerea hemoragiei cerebrale aceasta poate atinge dimensiunile maxime în 15-20 minute, uneori sângerarea continuând până la 24 de ore. Dificultăţile indicaţiilor de tratament (medical sau chirurgical) şi mai ales ale tratamentului chirurgical justifică unele internări şi tratarea hemoragiei intracerebrale în secţii de neurochirurgie unde există o dotare corespunzătoare şi specialişti cu experienţă. Tratamentul paleativ este cel mai adecvat management pentru pacienţii bătrâni cu tulburări ale stării de conştienţă şi cu volum mare, probabilitatea de evoluţie bună fiind foarte mică. Hemoragia supratentorială fără anevrism Evidenţe Sunt 12 studii prospective ale caror rezultate au fost în favoarea chirurgiei precoce nediscutându-se hemoragiile cu extensie intraventriculara. Rezultatele studiului STICH (International Surgical Trial în Intracerebal Haemorrage) arata per global ca evacuarea chirurgicala precoce (24 ore) nu este diferita de tratamentul conservator initial. Observaţiile clinice recomandă politica conservatoare. Analizele posthoc din studiul STICH arata ca în cele 2 subgrupuri (pacienţi cu stare de conştienţă cu scala GCS între 9-12 şi localizarea profundă/superficială) există un beneficiu semnificativ al intervenţiei chirurgicale precoce în urmatoarele situaţii: craniotomia modifică starea de conştienţă după scala GCS de la 9 la 12 şi când hematomul este superficial, mai mic de 1 cm. Pornind de la aceste date, în prezent este în desfăşurare un mare studiu internaţional multicentric (STICH II) care urmăreşte să diferenţieze mai bine subgrupurile de pacienţi cu AVC hemoragic care beneficiază de evacuare chirurgicala precoce de cei care beneficiază mai mult de tratament medical exclusiv. Hematoamele profunde nu au un beneficiu de craniotomie. Se poate considera aspiraţia sterotaxica, ambele necesită studii clinice suplimentare. Hemoragia cerebeloasă Determina leziuni directe prin compresiunea sau distrucţia cerebelului sau poate produce hidrocefalie. Evidenţe Evacuarea hematomului poate fi făcută dacă examenul clinic şi imagistic evidenţiază obliterarea spaţiilor lichidiene infratentoriale. Sunt raportate rezultate bune după evacuarea chirurgicală a hematomului cerebelos dar perioada optimă de intervenţie nu este stabilită şi nu sunt studii clinice prospective. Este universal acceptat drenajul ventricular pentru hidrocefalie în orice perioada după debut. Pentru aceasta drenajul ventricular şi evacuarea hematomului cerebelos trebuie efectuate dacă hidrocefalia apare sau dacă hematomul este mai mare de 2-3 cm în diametru. Vârsta avansată şi coma sunt factori de pronostic nefavorabil. Hemoragia intraventriculară Evoluţia hemoragiei intracerebrale este mult mai gravă dacă se asociază cu hemoragia intraventriculară când hidrocefalia este obişnuita iar cheagul adesea blocheaza drenajul LCR. Pentru aceste motive se discută tromboliza intraventriculară cu urokinaza sau rtPA prin drenaj ventricular extern care este mai eficient. Sunt necesare mai multe studii clinice. Tratamentul hidrocefaliei Hidrocefalia apare în orice tip de hemoragie intracerebrală, în hemoragia subarahnoidiană este adesea nonobstructivă sau comunicantă, în timp ce în hemoragia intracerebrală sau intraventriculară este mai sigur obstructivă sau de tip necomunicant; în hemoragia cerebeloasă este totdeauna obstructivă. Metodele de tratament depind de tipul hidrocefaliei, de altfel toate tipurile pot fi tratate cu acces ventricular. Drenajul extern poate fi ventricular sau lombar. Calea lombară este absolut contraindicată pentru toate tipurile de hidrocefalie obstructivă sau dacă etiologia este dubioasă. Drenajul intern se face cu shunt peritoneal. Ventriculostomia endoscopica a ventricului III este rareori cu succes în hidrocefalia asociată hemoragiei intracraniene cu excepţia nou-născutului. Sunt studii puţine pentru alte metode care să compare diferite tipuri de drenaj. Este necesară terapia antibiotica în shuntul LCR. Hemoragia intracraniana determinata de malformaţii arteriovenoase Aproximativ jumătate din malformaţiile arteriovenoase se manifestă cu hemoragii intracraniene, iar riscul de resângerare este mare (18% în primul an după hemoragia iniţială). Intervenţia chirurgicală sau endovasculară a malformaţiilor nu trebuie considerată urgenţă în aceeaşi măsură ca ruptura anevrismală. În afară de cazul când se găseşte anevrismul ca sursă de hemoragie, cea mai bună metoda este stabilizarea pacientului astfel ca să fie expus minim la complicaţiile perioperatorii acute şi apoi să se efectueze tratamentul MAV în 4-12 săptămâni de la sângerare. Managementul include observarea, embolizarea, excizia chirurgicală sau radioterapia stereotaxică. Combinaţia acestor tratamente a oferit cele mai bune rezultate însă nu sunt studii prospective dar neurochirurgii recomandă tratamentul chirurgical al MAV. În general embolizarea endovasculară este opţională în tratamentul patologiei vasculare de tip anevrisme, MAV şi MAV durale cu excepţia cavernoamelor. Angioamele cavernoase sunt leziuni vasculare cu rata de sângerare anuală 0,7 % pe leziune. Pacientul cu o hemoragie în antecedente are un risc de resângerare de 4,45 %. Obişnuit, hemoragia consecutivă nu este gravă pentru angiomul cavernos (sistemul low flow). Opţiunea de tratament în cavernom depinde de evoluţia naturală a bolii, localizarea şi accesibilitatea chirurgicală. Indicaţia principală pentru tratamentul neurochirurgical este prevenţia hemoragiilor intracerebrale, dar trebuie evaluat riscul individual de hemoragie, riscul de morbiditate şi mortalitate din timpul procedurii chirurgicale. Chirurgia minim invazivă (evacuarea cheagului) Reduce timpul operator, se efectuează cu anestezie locală, reduce leziunile profunde. Aspiraţia endoscopică pentru hemoragiile supratentoriale au fost studiate în studii clinice mici dar rezultatele evacuării endoscopice în hematoamele mici conduc la o semnificativă imbunătăţire a calităţii vieţii decât cele tratate medical mai ales dacă bolnavii au sub 60 ani şi hematoame lobare. Terapia trombolitică şi aspiraţia hematomului Zuccarello raporteaza un studiu în care pacienţii au fost trataţi conservator sau chirurgical în primele 24 h de la debut şi randomizaţi în primele 3 h. Infuzia stereotaxică de urokinază a condus la reducerea semnificativă a deceselor, dar fără semnificaţie statistică în evoluţia funcţională. Instilarea rtPA intraventricular pentru evacuarea cheagului la pacienţii cu hemoragie intraventriculară severa în primele 1-3 zile, comparativ cu ventriculostomia singură, scade mortalitatea cu 60-90% vs 5%. Trecerea în revistă a datelor din literatură sugerează că folosirea intraventriculară a fibrinoliticelor conduce la o incidenţă scăzută a complicaţiilor (infecţii şi hemoragie). De asemenea administrarea dozelor repetate de rtPA scade edemul perihematom, creşterea scorului NIHSS şi mortalitatea. Rezultate studiului multicentric cu administrarea rtPA în cavitatea hematomului vs tratamentul medicamentos în studiul MISTIE -(minimally invasive stereotactic surgery rtPa for ICH evacuation), a condus la urmatoarele ipoteze: 1. folosirea chirurgiei minimal invasive plus rtPA pentru 3 zile este sigura pentru tratamentul bolnavilor cu hemoragii intracerebrale; 2. folosirea precoce produce reducerea dimensiunilor hematomului; aspiratia ghidata CT reduce 71% din hematoamele originale şi prin ghidaj ultra sonic reduce cu 81%. Aceste procentaje variaza semnificativ cu perioada interventiei. Momentul evacuării hematomului Decizia în ce priveşte momentul când trebuie intervenit rămâne controversată, studii clinice au raportat date variabile (de la 7 h până la 72 h, de la debutul simptomatologiei) dar nu s-au găsit diferenţe semnificative statistic în ce priveşte mortalitatea şi evoluţia între tratamentul chirurgical şi conservator. Unele date clinice au arătat că evacuarea ultraprecoce (7 h) poate fi benefică. De asemenea s-a concluzionat ca hematomul spontan supratentorial trebuie tratat conservator. Recomandări pentru timpul operator Clasa II - nu există evidenţe dacă craniotomia ultraprecoce îmbunătăţeşte evoluţia sau mortalitatea. Intervenţiile în primele 12 h cu metode puţin invazive arată un oarecare beneficiu dar numărul de pacienţi trataţi este foarte mic (clasa II b, nivel B). Craniotomia foarte precoce poate fi asociată cu risc crescut de resângerare (clasa II b, nivel B). Clasa III - evacuarea întârziată prin craniotomie oferă beneficiu minimal dar cu un alt grad de nesiguranţă; la pacienţii în comă şi hemoragii profunde, evacuarea hematomului prin craniotomie poate să agraveze evoluţia şi nu se recomandă (clasa III, nivel A) Terapia hemostatică Folosirea terapiei hemostatice în tratamentul hemoragiei intracerebrale cu diverşi agenţi (acid epsilonaminocaproic) nu a dovedit eficacitate, administrarea rFVIIa (recombinat factor 7A) ca tratament pentru pacienţii cu hemofilie şi folosit pentru oprirea sângerării intracraniene au condus la efecte trombotice şi fără dovezi de beneficii clinice la pacienţii cu hemoragie cerebrală primară. Recomandări pentru tratamentul specific al hemoragiei cerebrale - Craniotomia trebuie luată în considerare dacă apare deteriorarea stării de conştienţă (de la scor GCS 9-12 la mai mic sau egal cu 8), dacă hemoragia este superficială (subcortical la sub 1 cm de la suprafaţa şi nu ajunge până la ganglionii bazali), sau dacă hemoragia este localizată la nivelul cerebelului şi este mai mare de 3 cm, cu tablou neurologic spre agravare sau compresie pe trunchiul cerebral şi/sau hidrocefalie care necesită terapie chirurgicală evacuatorie cât mai curând posibil (clasa I, nivel B). – Hematoamele profunde nu au indicaţie de craniotomie (nivel C). – Aspiraţia stereotactică poate fi luată în considerare (clasa IIb), mai ales dacă există efect de masă. – Opţiunile de tratament pentru MAV includ : monitorizarea, embolizarea, excizia chirurgicală sau radioterapia ţintită. Aceste tratamente pot fi combinate. În cazul în care se ia în considerare excizia chirugicală, aceasta trebuie efectuată în primele 2 -3 luni de la debut (clasa IIb). În cazul în care starea de conştienţă a pacientului este alterată, iar hematomul este mai mare sau egal cu 3 cm în diametru, se poate efectua evacuarea în urgenţă cu excizia MAV în acelaşi timp operator (clasa IIb). – Nu se recomandă utilizarea de factor VII activat recombinat (rFVIIa) în afara studiilor clinice de faza III (nivel B). – Hidrocefalia comunicantă poate fi tratată prin drenaj extern - ventricular sau lombar (clasa IIb). Drenajul lombar este contraindicat în toate tipurile de hidrocefalie obstructivă sau dacă nu este stabilită etiologia. – Tromboliza intraventriculară poate fi luata în considerare dacă devine necesar un drenaj ventricular extern (clasa IIb), dar nu la sugari. ASPECTE SPECIALE ÎN MANAGEMENTUL HEMORAGIEI CEREBRALE Hemoragia datorită tratamentului anticoagulant şi fibrinoliza. Managementul hemoragiei şi reluarea terapiei antitrombotice Datele recente raportează că hemoragia cerebrală apare cu o frecvenţă de aproximativ 0.3-0.6/an la pacienţii cu tratament anticoagulant şi condiţii asociate cu: angiopatia amiloidă cerebrală şi leucoaraioză. Creşterea INR între 2-3 este asociata cu riscul hemoragiei cerebrale în special peste valorile de 3.5-4.5. Riscul de hemoragie se dublează cu 0.5 peste INR= 4.5. De asemenea creşterea INR este corelată cu expansiunea hematomului şi prognosticul. Leucaraioza reprezintă un alt factor de risc de hemoragie la bolnavii anticoagulaţi. În legătură cu reintroducerea anticoagulantelor după hemoragia datorita anticoagulării, pentru prevenţia embolismului cardiogenic la pacienţii cu fibrilaţie adrială nonvalvulară, riscul este de 5%, 12% pe an la cei cu accident vascular cerebral ischemic şi 4% la pacienţii cu proteză mecanică valvulară. Este o decizie dificilă şi trebuie cântărit riscul de prevenţie a emboliei cerebrale şi recurenţa hemoragiei cerebrale (nu există studii). Sunt date puţine care sugerează anticoagularea şi administrarea concentratului de protrombină după hemoragia cerebrala la pacienţii cu proteză valvulară sau fibrilaţie cronică non valvulară (risc relativ mic de evenimente embolice după 7-10 zile), după care se reîncepe anticoagularea. La pacienţii cu risc scăzut de infarct cerebral şi risc crescut de angiopatie amiloidă (pacient vârstnic, cu hemoragie lobară, cu evidenţa imagistică de microsângerări), tratamentul antiplachetar poate fi o soluţie mai bună în prevenţia ischemiei cerebrale decât anticoagularea. Hemoragia legată de fibrinoliză. Tratamentul trombolitic pentru infarctul cerebral ischemic se poate complica cu hemoragie cerebrală la 3-9% dintre pacienţi. Debutul hemoragiei după tromboliza are un pronostic prost pentru că hemoragia se dezvoltă rapid, poate fi multifocală iar rata decesului după 30 zile este mai mare de 60%. Recomandarile de tratament sunt infuzie de trombocite 6-8 unităţi şi crioprecipitat care contine factor VIII, iar tratamentul chirurgical trebuie iniţiat numai după ce este stabilizată hemoragia cerebrală şi coagularea. Recomandări Clasa I - Sulfatul de protamina se foloseşte în hemoragia cerebrala după administrare de heparina, doza depinde de timpul de la intreruperea heparinei (clasa I, nivel B); – Pacientii cu hemoragie cerebrala după tratament cumarinic se trateaza cu vitamina K (clasa I, nivel B). Clasa II - Complexul concentrat de protombina, complex de factor IX şi rFVIIa normalizeaza INR foarte rapid dar are mare risc de tromboembolism (clasa II b, nivel B); – Decizia de reîncepere a terapiei antitrombotice după hemoragia secundară terapiei antitrombotice depinde de riscul de tromboembolism arterial sau venos, riscul recurenţei hemoragiei şi comorbidităţile pacientului. Pentru pacienţii cu risc scăzut de embolie cerebrală (fibrilaţia atrială fără alte evenimente ischemice în antecedente) şi cu risc crescut de angiopatie amiloidă (pacient varstnic cu hemoragie lobară) sau deficite neurologice severe, terapia antiplachetară este cea mai buna alegere; – La pacienţii cu risc foarte mare de tromboembolism, terapia anticoagulantă poate fi începută după 7-10 zile de la debutul hemoragiei (Clasa IIb, nivel B); – Tratamentul pacienţilor cu hemoragie după terapia trombolitica include administrarea urgentă a factorilor de coagulare şi trombocitari (clasa IIb, nivel B) Pentru normalizarea INR se foloseşte: Plasmă proaspată congelată (FFP) 20 ml/kg, vitamina K. Se efectuează CT imediat şi probe de coagulare: INR, timpul de prombina, D-dimeri, fibrinogen, CBC. Se administrează 4 unităţi şi vit. K 10 Mg iv la 10 min. şi jumătate din FFP-10 ml/kg. Se pot administra diuretice. Se repeta INR şi 10 ml/kg la fiecare 20-30 minute până se normalizeaza INR. Hemoragia datorita heparinei: se opreşte heparina, se efectuează CT, INR, PTT, numaratoare de plachete, CBC, fibrinogen, timp trombina, D-dimeri. Se administrează protamina 25 mg doza iniţială, PTT> 10 minute şi dacă este crescut se administreaza 10 mg. şi se repetă până PTT se normalizează. Folosirea anticoagulantelor după hemoragia cerebrală Recomandări: Pentru pacienţii care dezvoltă HIP, SAH, sau HSD, toata medicaţia anticoagulantă şi antiplachetară trebuie întreruptă în timpul perioadei acute pentru cel puţin 1-2 săptămâni după evenimentul hemoragic şi efectul anticoagulant trebuie neutralizat imediat cu agenţi adecvaţi (ex. Vitamina K, plasma proaspat congelata) (Clasa III, nivel B). Pentru pacienţii care necesită anticoagulare la scurt timp după hemoragia cerebrală, heparina nefracţionată în pev poate fi mai sigură decât ACO . ACO pot fi reîncepute după 3-4 săptămâni cu control riguros al coagulării şi menţinerea INR la limita inferioară a intervalului terapeutic (Clasa III b, nivel C). În circumstanţe speciale se recomandă: - nu se reinstituie anticoagularea după SAH până ce anevrismul nu este rezolvat definitiv chirurgical (Clasa III, nivel C); – pacientii cu HIP lobara sau microsangerari şi suspiciune de angiopatie amiloida au un risc mai mare de resângerare la reinstituirea anticoagulării (Clasa II b, nivel C); – pentru pacientii cu infarct transformat hemoragic se poate continua anticoagularea în functie de tabloul clinic specific şi indicatia subiacenta pentru tratamentul anticoagulant (Clasa II b, nivel C). Managementul hemoragiei cerebrale la purtătorii de valvă mecanică şi la cei cu fibrilaţie atriala non valvară 1. Oprirea AVK şi neutralizarea în urgenţă a efectului anticoagulant indus de AVK Hematoamele cerebrale sub AVK au particularitatea de a-şi creşte volumul în timpul primelor 48-60 de ore, ceea ce explica în mare parte gravitatea lor, în raport cu hematoamele spontane. Este motivul pentru care oprirea AVK şi neutralizarea efectului anticoagulant sunt recomandate în urgenţă cu toate că nu a fost demonstrat ca INR corectat aduce un beneficiu. Recomandările actuale apelează la administrarea de concentrate de PPSB ce permit o corecţie rapidă a INR şi de vitamina K pe cale intravenoasă în scopul obţinerii unui INR < 1,4. 2. Când trebuie reluata anticoagularea? Pentru PV mecanice, anumiţi autori preconizează o reluare rapidă având în vedere complicaţiile embolice din ziua opririi AVK, alţii preferă o reluare diferită pentru a limita riscul de hemoragie cerebrală. Niciunul din aceste două studii nu pot fi validate. În unele studii în care INR n-a fost corectat, s-a produs recidiva hemoragică cerebrală în primele zile după reluarea precoce a heparinei. Invers, în alte studii, o reluare tardivă a anticoagulării începând cu ziua de 10 -14 este asociată de complicatii embolice cerebrale. Pacienţii cu PV mecanice mitrale sunt mai expuşi. Pentru pacienţii cu FANV nu dispunem decât de studiul lui T.G. Phan şi col. care estimează ca riscul de a face un AVC ischemic la 30 de zile este mic (2 %), în cazul reluării tardive a anticoagulării. Apare deci obligativitatea cunoaşterii aprofundate a fiecarui caz, deoarece în momentul actual atitudinea noastră nu poate fi decât empirică, în încercarea de a identifica factorii de risc tromboembolici şi hemoragici ai fiecărui pacient. Pentru RTE (riscul tromboembolic), în special crescut în PV mecanice, principalii factori de risc de luat în consideraţie sunt: vârsta, starea cardiacă subiacentă, evaluată dacă este posibil prin ecocardiografie transesofagiană, antecedentele de AVC (în special cele aparute în anticoagularea insuficientă). Pentru PV mecanice va trebui ţinut seama în plus de poziţia protezei, mitrală sau aortică, de tipul protezei utilizate şi de o asociere cu FA. Pentru riscul hemoragic trebuie să se determine parametrii ce ar putea fi predictivi ai riscului agravării precoce. Printre aceşti factori de gravitate, reţinem tulburările de conştienţă, volumul iniţial al hematomului şi eventuala sa extensie intraventriculară, ca şi o HTA rău controlata. Din punct de vedere practic, putem schematiza două tipuri de situaţii: 1. Tulburari de conştienţă (hematom de mari dimensiuni), cu extensie intraventriculară. Pacienţii cu FANV ce beneficiază de tratamentul anticoagulant au un risc hemoragic important. Un anumit număr de factori sunt martorii unui RTE crescut şi în acelaşi timp constituie factori de risc hemoragic (vârsta avansată, HTA, antecedente de ischemie cerebrala). Cum este vorba de subiecţii adesea de vârsta înaintată, riscul de a avea leziuni cerebrale predispozante sângerării, cum sunt leucoaraioza, microsângerările sau o angiopatie amiloidă revelată cu ocazia unui hematom, este de asemenea mai mare. Este motivul pentru care este propusă o reluare mai tardivă a anticoagulării (14 zile), cu toate că riscul de a face un Avc ischemic în luna ce urmeaza opririi AVK pare mic (2 % în prima luna). Pentru pacienţii purtatori de PV mecanice, riscul de AVC ischemic imediat după oprirea AVK ar putea fi superior celui în raport cu FANV (20 % în prima luna). Astfel, o reluare precoce a anticoagulării ar putea fi justificata în prima săptămâna dacă este vorba de o proteză mitrală, în plus dacă se asociază cu o suferinţă de atriu stang şi/sau cu o FA şi/sau leziuni ischemice recente infraclinice în IRM de difuzie şi/sau antecedente de AVC. Pentru pacienţii purtători de o PV mecanică aortică, potenţial mai puţin emboligena decât PV mitrală, reluarea anticoagulării ar putea fi avută în vedere la două săptămâni, în afară de situaţia asocierii unei disfuncţii de ventricul stâng sau leziuni ischemice asimptomatice în IRM de difuzie. 2. Absenţa tulburărilor de conştienţă (hematom de talie mică). În cazul FANV, pentru pacienţii cu un tromb în urechiuşa stângă, leziunile ischemice silenţioase recente la IRM de difuzie, antecedentele de AVC ischemic, o disfuncţionalitate a ventriculului stâng, ar putea fi propusă o reluare precoce (o săptămâna). Pentru alţi pacienţi de vârstă înaintată, anticoagularea ar putea fi amânată la 2 săptămâni. Pentru pacienţii cu PV mecanice mitrale sau aortice, anticoagularea precoce poate fi avută în vedere. În toate cazurile, reluarea precoce a anticoagulării trebuie să se facă o dată ce INR a fost corectat (< 1,4) şi după primele 2 sau 3 zile, când există riscul creşterii volumului hematomului. Se recomandă o supraveghere clinică şi imagistică (bazata pe IRM pe cât posibil) sistematică şi indispensabilă pentru a ne asigura că hematomul nu se măreşte şi nu apar noi leziuni ischemice în IRM de difuzie, ce ar putea modifica strategia terapeutică în curs. Locul chirurgiei poate fi discutat în urgenţă după corecţia INR pentru evacuarea unui hematom subdural sau drenaj ventricular în cazul inundaţiei ventriculare. În cazul PV mecanice, în special mitrale, va fi necesar să reevaluam boala cardiacă la distanţă de hemoragia intracraniană. Trebuie să ne asiguram în cazul întreruperii anticoagulării de absenţa trombozei valvulare prin ecocardiografie transtoracică şi transesofagiană. Prevenirea recurenţei hemoragiei Rata mare de mortalitate a hemoragiei cerebrale impune identificarea factorilor de risc, tratarea lor, pentru evitarea recurenţei hemoragiei. Factorii de risc nemodificabili ca vârsta - 65 ani este factor de risc cu OR -2.8 pentru recurenţa hemoragiei. Hipertensiunea rămâne cel mai important factor de risc, cu OR- 3.5 pentru pacienţii netrataţi şi 1.4 pentru cei trataţi, ceea ce sugerează că tratamentul hipertensiunii poate preveni hemoragia cerebrală. În studiul PROGRESS cu evenimente cerebrovasculare în antecedente, tratamentul cu perindopril reduce riscul de la 2% la 1% în 3.9 ani. Fumatul la tineri, consumul de alcool şi cocaină sunt asociate cu risc crescut de hemoragie şi deci trebuie evitate. Recomandări Clasa I - tratarea hipertensiunii este cel mai important moment în reducerea riscului de hemoragie şi probabil recurenţa ei (clasa I, nivel A) – fumatul, consumul de alcool, cocaina, factori de risc importanţi pentru hemoragie şi se recomandă întreruperea lor pentru prevenirea recurenţei (clasa I, nivel B). Prevenţia secundară în hemoragia cerebrală Recomandări - Diagnosticarea şi controlul HTA după hemoragia intracraniană este recomandată şi este considerată a fi cea mai eficientă măsură de a scădea morbiditatea, mortalitatea şi recurenţa hemoragiei intracerebrale spontane (nivel A). – După o hemoragie intracerebrală, TA ar trebui scăzută cu diuretic şi inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei cu efect de durată mai lungă, în funcţie de toleranţşa la tratament (nivel A). Eficienţa altor clase de medicamente antihipertensive nu a fost dovedită prin studii clinice controlate. – Deşi nu există dovezi este recomandat ca persoanele cu index al masei corporale crescut să urmeze o dieta pentru scăderea în greutate, cei cu HTA să reduca aportul alimentar de sare iar fumătorii să renunţe la fumat (opinia experţilor) – Nu este recomandat excesul de alcool (opinia experţilor). – După hemoragie intracerebrală, tratamentul antiagregant plachetar trebuie individualizat, în funcţie de prezenţa bolii vasculare ischemice, riscul de evenimente ischemice ulterioare pe de o parte şi riscul de recurenţă a hemoragiei intracerebrală pe de altă parte (opinia experţilor). PREVENŢIA PRIMARĂ Scopul prevenţiei primare este de a reduce riscul de AVC la persoanele asimptomatice, gestionând factorii de risc. Sunt aceleaşi măsuri ca şi pentru accidentul vascular cerebral de tip ischemic. Durata medie de spitalizare este variabilă în funcţie de tratamentul conservator sau intervenţional şi de factorii individuali care determină o evoluţie capricioasă. Apariţia unor complicaţii pulmonare, renale, trofice şi infecţioase determină prelungiri ale duratei de spitalizare. Criterii de externare: - stare de conştienţă bună; – deficit neurologic în regresie evidentă; – HTA controlată sub tratament medicamentos; – lipsa unor complicaţii; – bolnavul va fi supravegheat prin dispensarizare neurologică şi cardiologică, în primele 3 luni, internare în secţii de recuperare în primele 3 luni, urmărirea în teritoriu de medicul de familie. Recuperarea după hemoragia cerebrală Chiar cu îngrijiri optime în unităţi neurovasculare, mai puţin de o treime dintre pacienţi se recuperează complet după AVC. Recuperarea medicală are scopul de a permite persoanelor cu dizabilităţi să atingă şi să menţină funcţia optimă fizică, intelectuală, psihologică şi/sau socială. Scopurile recuperării medicale se pot extinde de la intervenţiile iniţiale pentru diminuarea dizabilităţilor la intervenţii mai complexe cu scopul de a încuraja participarea activă. Recomandări - Internarea în unitatea neurovasculară este recomandată pentru pacienţii cu AVC acut spre a beneficia de recuperare medicală multidisciplinară coordonată (Clasa I, Nivel A). – Este recomandată recuperarea medicală precoce cu mobilizare precoce dacă nu exista HIC. (Clasa III, Nivel C)şi mobilizarea la pacienţii cu hemoragie intracerebrală care sunt clinic stabili (clasa I, nivel C) – Se recomandă posibilitatea externării precoce din unitatea neurovasculară pentru pacienţii stabili din punct de vedere medical cu afectări uşoare sau moderate în cazul în care recuperarea medicală este practicată de o echipă multidisciplinară cu experienţă în AVC (Clasa I, Nivel A). – Se recomandă continuarea recuperării medicale după externare în primul an după AVC (Clasa II, Nivel A). – Se recomandă creşterea duratei şi recuperării medicale (Clasa II, Nivel B). – Trebuie urmate aceleasi principii ca şi în cazul pacienţilor cu AVC ischemic . Glosar ACI - artera carotidă internă ACM - artera cerebrală medie ADC - coeficient de difuzie aparentă (apparent diffusion coefficient) ADL - activităţile vieţii curente (activities of daily living) AHA (American Heart Association) ASA (American Stroke Association) AIT - atac ischemic tranzitor AOS - apnee obstructivă de somn ARM - angiografie IRM AVC - accident vascular cerebral BPC - bună practică clinică CI - interval de încredere (confidence interval) TC - tomografie computerizată (computed tomography) ATC - angiografie prin tomografie computerizată CV - cardiovascular DSA - angiografie cu substracţie digitală DU - departamentul de urgenţe DWI - imagistică de difuzie prin rezonanţă magnetică (diffusion-weighted imaging) EKG - electrocardiografie EEG - electroencefalografie EFNS - Federaţia Europeană a Societăţilor de Neurologie (European Federation of Neurological Societies) EP - embolie pulmonară ESO - Organizaţia Europeană de Accident Vascular Cerebral (European Stroke Organizaţion) EUSI - Iniţiativa Europeană pentru Accidentul Vascular Cerebral (European Stroke Initiative) FA - fibrilaţie atrială FLAIR - fluid attenuated inversion recovery FOP - foramen ovale patent GEP - gastrostomă enterală percutanată HGMM - heparină cu greutate moleculară mică HIC - hemoragie intracerebrală HNF - heparină nefracţionată HR - raport de risc (hazard ratio) INR - raport internaţional normalizat (international normalized ratio) ISRS - inhibitor selectiv al recaptării serotoninei iv - intravenos LCR - lichid cefalorahidan LDL - lipoproteină cu densitate mică (low density lipoprotein) mRS - scor Rankin modificat NG - nazogastric NIHSS - Naţional Institutes of Health Stroke Scale Ghid ESO de Management al Accidentului Vascular Cerebral Ischemic 2008 NINDS - Naţional Institute of Neurological Disorders and Stroke NNH - numărul de pacienţi de tratat pentru a provoca un efect advers (numbers needed to harm) NNT - numărul de pacienţi de tratat pentru a evita un eveniment (numbers needed to treat) OR - odds ratio PIC - presiune intracraniană PUK - pro-urokinază QTc - interval QT corectat pentru frecvenţa cardiacă RR - risc relativ rtPA - activator tisular al plasminogenului recombinat SCR - studiu clinic randomizat SMU - servicii medicale de urgenţă TA - tensiune arterială TVP - tromboză venoasă profund B. GHID DE MANAGEMENT AL HEMORAGIEI SUBARAHNOIDIENE ANEVRISMALE Text reprodus cu permisiunea Asociaţiei Americane a Inimii, Inc., Stroke. 2009;40:994-1025, cu permisiune de traducere în limba română Acest ghid are ca referinţa şi se bazează pe ghidul AHA/ASA (American Heart Association/American Stroke Association publicat în revista Stroke 2009; 40:994-1025). El reprezintă rezultatul colaborării unui grup special de lucru al Consiliului pentru AVC şi al Asociaţiei americane de cardiologie (AHA) şi reprezintă punctul de vedere al acestora pentru uzul personalului medical. Acest grup de lucru a fost alcătuit din următoarele personalităţi: Joshua B. Bederson, MD, Chair; E. Sander Connolly, Jr, MD, FAHA, Vice-Chair; H. Hunt Batjer, MD; Ralph G. Dacey, MD, FAHA; Jacques E. Dion, MD, FRCPC; Michael N. Diringer, MD, FAHA; John E. Duldner, Jr, MD, MS; Robert E. Harbaugh, MD, FAHA; Aman B. Patel, MD Robert H. Rosenwasser, MD, FAHA Hemoragia subarahnoidiană (HSA) este o condiţie patologică frecventă şi adesea devastatoare care reprezintă aproximativ 5% din totalul AVC-urilor şi care afectează până la 30000 de americani anual [1,2] Asociaţia Americană a Inimii (AHA) a publicat în 1994 "Ghidul de management al hemoragiei subarahnoidiene anevrismale" [3]. De atunci, s-au înregistrat progrese considerabile privind tehnicile endovasculare, metodele de diagnostic precum şi controversele de management operator şi perioperator. Cu toate acestea, prognosticul pacienţilor cu HSA rămâne rezervat, cu rate de mortalitate de până la 45% şi cu o morbiditate semnificativă la supravieţuitori. [4-9] Mai multe studii multicentrice, prospective, trialuri randomizate şi analize de cohortă prospective au influenţat protocoalele de tratament pentru HSA. Evoluţia rapidă a noilor modalităţi terapeutice, precum şi diverse considerente practice şi etice au evidenţiat că există câteva arii importante ale protocoalelor de tratament ale acestei patologii neacoperite de o analiză clinică ştiinţifică riguroasă. Pentru a răspunde acestor probleme, Consiliul de AVC al AHA (Stroke Council of the AHA) a format un grup care să reevalueze recomandările pentru managementul HSA anevrismale. Un comitet de consens a trecut în revistă datele existente în acest domeniu şi a formulat recomandări în 1994. [3] În intenţia de a actualiza aceste recomandări, s-a efectuat o cercetare sistematică a literaturii bazată pe o căutare pe MEDLINE pentru a identifica toate studiile clinice randomizate relevante publicate între 30 Iunie 1994 şi 1 Noiembrie 2006 (termeni de căutare : subarachnoid hemorrhage, cerebral aneurysm, trial; tabelul 1). Fiecare articol identificat a fost parcurs de cel puţin 2 membri ai grupului de lucru. Ca să fie selectate articolele au trebuit să îndeplinească unul dintre criteriile următoare: studiu randomizat sau studiu nerandomizat concurent de cohortă. S-au analizat seriile de cazuri şi studiile de cohortă nerandomizate dacă nu a existat pentru o anumită problemă acoperită în ghiul iniţial un nivel mai înalt de evidenţă. Acestea au fost alese pe baza mărimii lotului şi relevanţa acestor studii particulare pentru subiectele care au fost acoperite în ghidul iniţial. [10] Recomandările comitetului au fost conforme cu nivelele de evidenţă standard AHA [11,12] (tabelul 2, tabelul 3). Aceste recomandări au ca intenţie să rezume cele mai bune evidenţe existente referitoare la tratamentul pacienţilor cu HSA anevrismală şi să identifice de asemenea ariile de cercetare viitoare. În ceea ce priveşte aplicarea nivelului de evidenţă trebuie menţionat că datele disponibile din studiile clinice sau registre referitor la utilitatea/eficacitatea în diferite subpopulaţii ca de exemplu sex, vârstă, antecedente de diabet, de infarct miocardic, de insuficienţă cardiacă şi administrare de aspirină. O recomandare cu nivel de evidenţă B sau C nu implică o recomandare de importanţa scăzută pentru această patologie pentru că multe probleme clinice importante discutate în ghid nu se pretează la studii clinice. Deşi unele trialuri randomizate nu sunt disponibile poate exista un consens clinic clar că un test anume sau o anumită terapie este utilă sau eficientă.
┌──────────────────────────────────────┐
│Clasa I │
│Situaţiile în care există dovezi │
│pentru şi/sau acceptare generală că o │
│procedură sau tratament este util şi │
│eficient. │
├──────────────────────────────────────┤
│Clasa II │
│Situaţiile pentru care există dovezi │
│contradictorii şi/sau divergenţe de │
│opinii referitor la utilitatea/ │
│eficacitatea unei proceduri sau │
│tratament. │
├──────────────────────────────────────┤
│Clasa IIa: │
│dovezile sau opiniile înclină în │
│favoarea tratamentului sau procedurii.│
├──────────────────────────────────────┤
│Clasa IIb: │
│utilitatea/ eficacitatea nu sunt bine │
│stabilite prin evidenţă sau opinii. │
├──────────────────────────────────────┤
│Clasa III │
│Condiţii pentru care există dovezi şi/│
│sau acceptare generală că procedura │
│sau tratamentul nu este utilă/ │
│eficientă iar în unele cazuri poate fi│
│chiar dăunătoare. │
├──────────────────────────────────────┤
│Recomandări terapeutice │
│Nivel de evidenţă A Date obţinute din │
│multiple studii clinice randomizate. │
│Nivel de evidenţă B Date obţinute │
│dintr-un singur studiu randomizat sau │
│studii nerandomizate. │
│Nivel de evidenţă C Consens al opiniei│
│experţilor. │
├──────────────────────────────────────┤
│Recomandări diagnostice/prognostice │
│Nivel de evidenţă A Date obţinute din │
│studii multiple prospective de cohortă│
│folosind un standard de referinţă │
│aplicat de un element evaluator │
│mascat. │
│Nivel de evidenţă B Date obţinute │
│dintr-un singur studiu de grad A sau 1│
│studiu de caz controlat sau studii │
│care folosesc o referinţă standard │
│aplicată de un element evaluator │
│nemascat │
│Nivel de evidenţă C Consens al opiniei│
│experţilor. │
└──────────────────────────────────────┘
Incidenţa şi prevalenţa a HSA anevrismală Un studiu multinaţional OMS a aratat că incidenţa anuală ajustată la vârstă a HSA a variat de până la 10 ori între ţări diferite de la 2.0 cazuri/10000 loc. în China la 22,5 cazuri/100000 în Finlanda. [13] Studiile în comunităţi au raportat o incidenţă care a variat de la 8,1/100000 în Australia şi Noua Zeelandă la 23/100000 în Japonia. [14-16] Un studiu japonez a sugerat că dacă sar include decesele datorate HSA rata de incidenţă ar creşte până la 32/100000. [17] Folosind date colectate din spitale nefederale din SUA în sondajul din 1990 referitor la externările din spitale naţionale [18] s-a dovedit că 25000 de pacienţi au avut HSA în anul anterior. Datele de la Rochester, Minn. din 1975 până în 1984 arată că un plus de 12 % dintre persoanele cu HSA nu beneficiază de atenţie medicală promptă [19] şi că multe cazuri de HSA sunt diagnosticate greşit. [20-26] Prevalenţa anuală a HSA anevrismală în SUA poate depăşi 30000 de persoane. Unele studii populaţionale au aratat că incidenţa HSA nu s-a modificat dramatic în ultimele 4 decade [27-28], în timp ce altele sugerează o scădere a incidenţei în Noua Zeelandă din anii 80 în anii 90 [29] şi o mortalitate scăzută prin HSA în Suedia ca un rezultat al scăderii incidenţei HSA la bărbaţi şi al decesului prin HSA la femei [30]. Incidenţa HSA creşte cu vârsta, apărând mai frecvent între 40 şi 60 de ani (vârsta medie ≥ 50), dar HSA poate apărea din copilărie până la vârste înaintate şi este ~ 1,6 ori mai frecventa la sexul feminin decât la sexul masculin [4,31], deşi aceasta diferenţă nu se aplică în toate populaţiile [13]. Studiile sugerează că diferenţele de sex sunt legate de statusul hormonal, de sexul feminin la premenopauză [32] ; vârsta mai înaintată la naşterea primului copil, precum şi vârsta mai mare la menarhă au scăzut riscul de HSA [33]. Par să existe diferenţe rasiale privitor la riscul de HSA, americanii de culoare au risc mai mare decât cei albi [34]. Populaţia din Pacific şi Maori au risc crescut de HSA comparativ cu neozeelandezii albi [14] . Rata de mortalitate în populaţie pare să fi scăzut din anii 70 în anii 80. [28] Studii mai recente a sugerat că această tendinţă de scădere continuă sau s-a stabilizat. [27] Diferenţele rasiale în ceea ce priveşte mortalitatea s-au conturat, americanii albii au o mortalitate mai scăzută decât americanii negri, americanii hispanici, indieni americani, nativii din Alaska şi insularii Asia /Pacific care trăiesc în SUA. [35] Factori de risc a HSA anevrismale Factorii de risc pentru HSA au fost studiaţi în mai multe contexte. Modelele multivariate au gasit ca hipertensiunea, fumatul, şi consumul serios de alcool sunt factori de risc independenţi pentru HSA în SUA [36,37] Japonia, [38] Olanda [39,40], Finlanda [41,42] şi Portugalia [43]. Drogurile simpatomimetice, care includ cocaina [44,45] şi fenilpropanolamina [46], au fost implicate ca şi cauză a HSA. HSA datorată cocainei apare la pacienţi mai tineri şi are un prognostic similar cu cel al pacienţilor cu HSA de altă cauză. [44] Diabetul nu este un factor de risc pentru HSA. [47] Interesant, unii dintre factorii de risc pentru HSA s-au dovedit aceiaşi şi pentru riscul crescut de anevrisme multiple (exemplu: fumatul, sex feminin, hipertensiune, istoric familial de boala celebrovasculară şi statusul post-menopauză) [48-50] Există un interes de asemenea referitor la influenţa factorilor meteorologici şi temporali asupra incidenţei HSA. Studiile au oferit rezultate diferite, totuşi se pare că există o oarecare incidenţă mai crescută în lunile de iarnă [14,51] şi primăvara [52]. Aceste date nu au fost confirmate într-un studiu japonez [53]. Într-un alt studiu s-a găsit o corelaţie modestă între presiunea atmosferică, modificările de presiune şi numărul de HSA pe zi [54]. Anumite sindroame genetice au fost de asemenea asociate cu un risc crescut de HSA şi susţin conceptul de susceptibilitate genetica în formarea anevrismelor. Acestea includ boala polichistică renală autozomal dominantă şi tipul IV de sindrom Ehlers-Danlos [55-60] Aceste sindroame susţin teoria formării de anevrisme prin susceptibilitate genetica [61-76] Într-o recenzie publicată despre rudele bolnavilor cu HSA, angiografia efectuată la rudele asimptomatice a găsit un anevrism la unul din trei cazuri [77]. Aceste date sunt în contradictie cu sindromul de anevrism intracranian familial, care apare când doua dintre rudele de gradul unul pâna la gradul trei au anevrisme intracraniene [10,78-83] Aceasta este asociată cu HSA la o vârstă mai tânâră, o incidenţă crescută de anevrisme multiple şi hemoragii cerebrale la fraţi şi la pereche de tipul mamă-fiică [78,83,84] La membrii familiilor cu sindrom familial de anevrism intracranian, riscul de a avea un anevrism nerupt a fost de 8%73 cu un risc relativ de 4,2 [85] Un studiu pe 23 de familii cu HSA familială a arătat că existenţa a de ≥ 3 rude afectate triplează riscul de HSA. Când angiografia prin rezonantă magnetică (angio-IRM) a fost folosită pentru screening-ul a 8680 de indivizi asimptomatici de anevrism intracranian , incidenţa globală de anevrism a fost de 7,0%, dar a crescut la 10,5% la cei cu un istoric familial de HSA [86] Totuşi, un alt studiu IRM a raportat că 4% dintre rudele pacienţilor cu HSA sporadică au avut anevrisme. [87] Intr-un studiu extins de cazuri controlate [88] istoricul familial a fost găsit ca un factor independent pentru HSA. Genele specifice responsabile nu au fost încă identificate, iar când s-a studiat polimorfismul genelor pentru metalo-proteinaze nu s-a găsit nici o relaţie cu dezvoltarea anevrismelor [89] În final la pacienţii care au fost trataţi pentru un anevrism rupt, rata anuală de formare a unui nou anevrism este între 1% până la 2%/an [81,84,90-95] Pacienţii cu anevrisme intracraniene pot fi în mod special susceptibili pentru formarea unui nou anevrism [47,93,96]. Nu este clar dacă aceasta se datorează unor factori genetici sau dobândiţi. Prevenţia HSA Pentru că nici un studiu randomizat controlat nu a studiat în mod specific dacă tratamentul medical al factorilor de risc reduce apariţia HSA, evidenţele disponibile derivă din studiile de cohortă observaţionale. S-a sugerat că impactul controlului factorilor de risc pentru HSA ar fi mai mare la pacienţii tineri dacât la cei mai în vârstă [97] Hipertensiunea arteriala este un factor de risc comun şi pentru AVC hemoragic. Într-o recenzie a lui Collins et. al. [98] o reducere medie cu 6 mm Hg a tensiuni arteriale diastolice cu medicaţie hipotensoare a produs un agregat de 42% reducere în incidenţa AVC. Totuşi există puţine date despre HSA anevrismala în aceste studii, datorită mărimii limitate a eşantionului de evenimente HSA. Deşi a existat o îmbunătăţire semnificativă a controlului tensiunii arteriale în populaţia generală, există modificări reduse ale incidenţei HSA concomitente [99-101] Indiferent dacă controlul hipertensiunii arteriale reduce incidenţa HSA, acesta poate reduce severitatea HSA; hipertensiunea arteriala netratată pare să fie un factor de risc independent pentru prognosticul rezervat după HSA [102]. Similar, există numai dovezi indirecte care indica că oprirea fumatului reduce riscul de HSA. Într-un studiu de caz control [103] foştii fumători au avut un risc relativ mai scăzut decât fumătorii ocazionali sau moderaţi şi s-a găsit o relaţie inversă între timpul de la ultima ţigară fumată şi riscul de HSA. Într-un studiu prospectiv pe 117 006 femei s-a observat că fostele fumătoare au avut un risc relativ mai scăzut de HSA decât fumătoarele active şi că durata de la oprirea fumatului a fost asociată cu o scădere a riscului [104]. Datorită prognosticului rezervat al HSA şi a frecvenţei relativ crescute a anevrismelor intracraniene asimptomatice, rolul screening-ul selectiv a fost un subiect des discutat în literatură. În evaluările eficacităţii clinice a screening-ului pentru anevrismele intracraniene asimptomatice costul screening-ului trebuie estimat în comparaţie cu riscurile şi consecinţele HSA. Mai multe elemente trebuie luate în considerare în estimarea costurilor, ca de exemplu cum va fi tratat în continuare un anevrism în caz că este descoperit intamplator, deşi aceasta simplifică în mod nerealist procesul de decizie medicală. Analiza cost eficienţă pentru anevrismele asimptomatice nerupte este influentata de mai mulţi factori, care includ incidenţa anevrismului, riscul de rupere (istorie naturală) şi riscul indus de tratament [73,85,93,105] Dintre aceşti factori riscul de rupere este cel mai important. Până în prezent nu au existat studii clinice populaţionale legate de cost-eficienţa screening-ului pentru anevrismele intracraniene. Astfel screening-ul pentru anevrismele intracraniene asimptomatice în populaţia generală nu are în prezent un suport pe baza literaturii disponibile. Pacienţii cu factori de risc ca fumatul şi consumul de alcool au o incidenţă crescută de HSA, dar aceasta nu s-a asociat cu o incidenţă crescută de anevrisme intracraniene [94,103,106-108] şi screening-ul general pentru anevrisme nu pare justificat nici pentru acest tip de populaţie. În subpopulaţia cu sindrom familial de anevrism intracranian, de asemenea cost-eficienţa screening-ului nu a fost demonstrată cu toate că se detectează o incidenţă crescută a anevrismelor intracraniene [40,105] Până când eficacitatea screening-ului va fi evaluată într-un studiu clinic populaţional, majoritatea studiilor publicate sugerează ca screening-ul să fie considerat pe bază individuală. În contrast cu indivizii asimptomatici, rata anuală de formare a unui nou anevrism la pacienţii trataţi pentru HSA anevrismală este de 1% până la 2%. Pentru acest grup evaluări radiologice ulterioare sunt considerate rezonabile de către unii autori [91]. Cu toate acestea cele mai potrivite tehnici de screening pentru detectarea anevrismelor rămâne un subiect de dezbatere. Toate problemele legate de screening-ul pentru anevrismele descoperite incidental cuprind şi detectarea anevrismului rupt şi sunt discutate în secţiunea de diagnostic. Deşi studii mai vechi au sugerat că angio-IRM nu detecteaza toate anevrismele pe care tehnicile angiografice convenţionale le evidentiaza [109], există date ce sugerează că angio-IRM combinat cu tomografie computerizată (CT) şi angio-CT sunt comparabile cu angiografia convenţională în detectarea anevrismelor. Un alt studiu prospectiv restrâns sugerează că angiografia cu substracţie digitală şi IRM sunt complementare [110] Totuşi într-o recenzie a literaturii disponibile, Wardlaw şi White [111] au ajuns la concluzia că: "calitatea de testare a datelor este limitată pentru angio-IRM şi angio-CT". Astfel până când vor fi disponibile alte date, tehnica potrivită pentru screening-ul iniţial trebuie să fie individualizată, iar când este clinic imperativ de a se dovedi existenţa unui anevrism, angiografia prin cateterizare rămâne investigaţia standard. După cum s-a discutat, rata de mortalitate prin HSA anevrismală este crescută [4-7] şi este recunoscut că factorul de prognostic determinant îl reprezintă severitatea sângerării iniţiale [8,112]. Dacă HSA ar putea fi prevenită (înainte de ruptura anevrismală), prognosticul fatal datorat HSA ar putea fi, cel puţin teoretic, evitat. Totuşi, pentru că numai o minoritate a anevrismelor asimptomatice se rup şi pentru ca tratamentul anevrismelor poartă un grad de risc, managementul pacienţilor care au un anevrism nerupt rămâne controversat. Au fost publicate recomandări referitoare la managementul anevrismelor intracraniene nerupte în anul 2000. [113] Progresele ulterioare în modalităţile terapeutice, precum şi mai buna înţelegere a anevrismelor intracraniene nerupte au determinat delegarea unui comitet de lucru separat pentru actualizarea acestor recomandări. Prevenţia HSA: Concluzii şi recomandări Relaţia dintre HSA anevrismală şi hipertensiunea arteriala nu este clară. Totuşi, tratamentul HTA cu medicaţie hipotensoare este recomandat pentru prevenţia AVC ischemice şi hemoragice dar şi pentru afectarile celorlalte organe ţintă - rinichi, cord etc. (Clasa I, Nivel de evidenţă A) Oprirea fumatului este o indicaţie rezonabilă în prevenţia HSA, deşi dovezile pentru această asociere sunt indirecte (Clasa IIa, Nivel de evidenţă B) Screeningul pentru anevrism nerupt în grupurile cu risc crescut are o valoare incertă (Clasa IIb, Nivel de evidenţă B); metodele moderne de neuroimagistică pot fi folosite pentru screening, dar angiografia cu cateterizare rămâne investigaţia standard când este clinic imperativ să se determine prezenţa unui anevrism. Evoluţia naturală şi prognosticul HSA anevrismale S-a estimat ca 6700 dintre decesele anuale intraspitaliceşti din SUA sunt cauzate de HSA anevrismală, [114] existând dovezi că incidenţa rămâne relativ stabilă, deşi mortalitatea ar fi scăzut în ultimele decade în alte arii geografice. În 1966 Cooperative Study of Intracranial Aneurysms a stabilit o mortalitate de 50% la 29 de zile de evoluţie. [115] O analiză recentă a deceselor în spital a pacienţilor cu HSA internaţi prin servicii de urgenţă a constatat o mortalitate de 33%. [102] Într-un studiu populaţional condus de Broderick şi colaboratorii, [8] mortalitatea la 30 de zile la toţi pacientii cu HSA a fost de 45%, majoritatea deceselor survenind în primele zile. De asemenea, alte studii au sugerat mici scaderi în mortalitate în SUA şi alte ţări. [27,28,30] Există mulţi factori care influenţează prognosticul şi evoluţia în HSA, cu mari variaţii în ratele de mortalitate raportate în diferite ţări şi regiuni. [13] Aceşti factori pot ţine de pacient, de anevrism şi de unitatea medicală. Caracteristicile legate de pacient includ amplitudinea hemoragiei iniţiale, vârsta, sexul, timpul scurs până la tratament, comorbidităţii ca HTA netratată sau tratată, fibrilaţia atrială, insuficienţă cardiacă congestivă, boala coronariană, boala cronică renală. [102] Factorii anevrismali includ marimea, localizarea în circulaţia posterioară şi posibil morfologia. [116] Caracteristicile unităţii medicale includ disponibilitatea intervenţiei endovasculare, [117] volumul de pacienţi cu hemoragie subarahnoidiană trataţi [102,117-119] şi tipul serviciului medical în care pacientul a fost evaluat iniţial. [120] Dintre caracteristicile pacientului, cel mai important factor de prognostic negativ este efectul nociv al HSA asupra creierului (detaliat de Sehba şi Bederson [121]). HSA determina reducerea importanţa a fluxului sanguin cerebral, scăderea autoreglării vasculare cerebrale şi ischemie acută. [122-126] Aceste procese fiziopatologice sunt legate de creşterea presiunii intracraniene şi scăderea presiunii de perfuzie cerebrală-, [122,127,128] scăderea disponibilităţii oxidului nitric, [126,129] vasoconstricţie acută [123,130,131] şi agregare plachetara microvasculara, [132] activarea colagenazelor microvasculare, pierderea colagenului microvascular, [133] şi a antigenului de barieră endotelială, ducând la scăderea perfuziei microvasculare şi la creşterea permeabilităţii. [132,133] În ciuda progreselor în înţelegerea mecanismelor distrucţiei cerebrale indusă de HSA, exista puţine tratamente eficiente, fiind necesare noi studii. Resângerarea este o complicaţie serioasă a HSA, cu o mortalitate de aproximativ 70% în cazurile care resângerează, fiind complicaţia care poate fi prevenită cel mai eficient prin tratament corespunzător. Studii anterioare au conturat câteva caracteristici ale resângerării. [134,135] În Prospective Cooperative Aneurysm Study, [136] resângerarea a fost maxima (4%) în prima zi după HSA, apoi a ramas constanta la 1-2%/zi în urmatoarele 4 săptămâni. Mai multe studii prospective [137,138] au demonstrat ca riscul de resângerare sub terapia conservatoare este 20-30% în prima lună, apoi se stabilizează la 3% pe an. [139] Prin studii prospective şi retrospective, au fost identificaţi mai mulţi factori de risc pentru resângerarea acută. Au fost corelate cu hemoragia recidivată în primele 2 săptămâni un interval mai lung de la hemoragie până la internare şi tratament, tensiunea arterială crescută la debut, status neurologic precar la internare. Dovezi recente indică că riscul de resângerare precoce (în primele 24 de ore) ar putea fi de 15%, mult mai ridicat decât s-a estimat iniţial, cu mortalitate ridicată. [140,141] Într-un studiu, 70% din resângerările precoce au survenit în primele 2 ore de la HSA iniţială. [141] În alt studiu, toate resângerările preoperatorii au survenit în primele 12 ore după HSA iniţială. [142] În studii recente, statusul neurologic precar, [142] scorul Hunt-Hess mare, diametrul mai mare al anevrismului [143] au fost predictori independenţi pentru hidrocefalia acută, sângerarea intraventriculară şi necesitatea drenajului ventricular. [137-139,143-147] Date recente sugerează că atunci când ventriculostomia preoperatorie e urmată de tratamentul precoce a anevrismului rupt, ventriculostomia nu creşte riscul de resângerare. [148] Au fost raportate numeroase sisteme şi scale pentru cuantificarea evoluţiei clinice în HSA anevrismală, dar literatura rămâne substanţial deficientă mai ales în ceea ce priveste consistenţa şi comparabilitatea între evaluatori şi în cadrul aceluiaşi evaluator. [9,149-151] Lucrările recente folosesc Glasgow Coma Scale (GCS) sau Glasgow Outcome Scale. [149,150,152-178] Trebuie reţinut ca GCS a fost creata pentru a prezice evoluţia în traumatisme cranio-cerebrale şi nu a fost studiată în evoluţia HSA. În plus, pacienţii care nu au deficit neurologic semnificativ, deseori au semne neurologice subtile, cognitive şi neuro-comportamentale, care afectează reintegrarea socială şi în muncă. [179-183] Cel puţin un studiu a comunicat ca aceste tulburari nu sunt corelate cu pierderi de ţesut vizibile la IRM [184], de aceea este probabil că se datorează efectului difuz al HSA. În prezent, nu există nici o metodă standardizată de măsurare a acestor deficite la pacienţii cu HSA, fiind o mare varietate de teste neuropsihologice folosite de investigatori. [179-182,184] În studiul recent International Subarachnoid Aneurysm Trial (ISAT), chestionare scrise au fost transmise pacienţilor pentru a determina scorul Rankin modificat. Poate cea mai reprezentativă şi simplă măsură de evaluare a acestor deficite neurologice este dacă pacientul a putut sa revina la ocupaţia premorbidă. Este rezonabil să recomandam ca studiile care trateaza HSA sa conţină minimum GCS la internare şi detalierea factorilor consideraţi a influenţa prognosticul după cum a fost discutat anterior. Evoluţia naturală şi prognosticul HSA anevrismale: Rezumat şi recomandări Severitatea hemoragiei iniţiale trebuie determinata prompt deoarece este cel mai util factor prognostic al HSA anevrismale, iar scale care se bazează pe aceste date sunt utile pentru planificarea îngrijirii ulterioare împreună cu familia şi alţi medici (Clasa I, Nivel de evidenţă B) Studii observaţionale şi prospective au arătat pentru anevrismele cerebrale rupte, netratate, că există o rată de resângerare în primele 24 de ore de cel puţin 3-4% (posibil semnificativ mai ridicată); o mare proporţie survenind în primele 2-12 ore după sângerarea iniţială; de asemenea, există un risc de 1-2% pe zi în prima lună, iar după primele trei luni, 3% pe an. De aceea, evaluarea şi tratamentul de urgenţă al pacienţilor cu suspiciune HSA sunt necesare. (Clasa I, Nivel de evidenţă B) În triajul pacienţilor pentru cura chirugicală a anevrismului, factori care ar putea fi luaţi în considerare în determinarea riscului de resângerare includ severitatea sângerării iniţiale, intervalul de timp până la internare, tensiunea arteriala, sexul, caracteristicile anevrismului, hidrocefalia, angiografia precoce, prezenţa drenajului ventricular. (Clasa I, Nivel de evidenţă B) Manifestările clinice şi diagnosticul HSA anevrismale Modul de prezentare al HSA anevrismale este unul dintre cele mai distinctive din medicină. Condiţia "sine qua non" la un pacient conştient este cefaleea cea mai intensă percepută vreodata de el, descrisă de 80% din pacienţii la care se poate face anamneza, iar aproximativ 20% descriu şi o cefalee "santinela" sau de avertizare. [187,188] Cele mai multe anevrisme intracraniene rămân asimptomatice până la rupere. Deşi ruptura se produce frecvent în contextul solicitarii fizice sau stress-ului, aceasta nu este o condiţie necesară. [189,190] Debutul cefaleei poate fi asociat cu cel puţin un simptom adiţional, incluzând greaţa şi vărsăturile, redoarea cefei, o pierdere tranzitorie a stării de conştienţă, sau deficite neurologice focale, incluzând pareze de nervi cranieni. Fontanarosa [191] a studiat retrospectiv [109] pacienţi cu HSA dovedită şi a documentat cefalee la 74%, greaţa şi voma la 77%, pierdere de conştienţă la 53%, redoarea cefei la 35%. Aproximativ 12% din pacienţi decedează înainte să fie consultaţi de un medic. Contrar tabloului clasic al HSA, simptomele individuale apar inconsistent, şi pentru ca tipul de cefalee din HSA este suficient de variabil, erorile de diagnostic sunt frecvente. Diagnosticul greşit de HSA a fost raportat la 64% din cazuri înainte de 1985, date mai recente sugerând un procent de 12%. Lipsa diagnosticului corect a fost asociată cu o creştere de 4 ori a riscului de moarte sau dizabilitate neurologică la 1 an, la pacienţii cu deficit neurologic minimal sau absent la vizita medicală iniţială. Cea mai comună greşeală diagnostică este nerecomandarea unui CT cranian. Pacienţii pot relata simptome sugestive pentru o hemoragie minoră care precede ruperea, care a fost numită sângerare santinelă. [197] Majoritatea acestor sângerări apar cu 2-8 săptămâni înainte. Cefaleea asociată cu o sângerare santinela e de obicei mai puţin intensă, dar poate dura până la câteva zile. [198,199] Greaţa şi vărsăturile pot apărea, însă meningismul e rar întâlnit. Dintre 1752 de pacienţi cu ruptura de anevrism din 3 serii, 340 (20%, între 15-37%) au avut istoric de cefalee bruscă, severă, care a precedat evenimentul care a dus la internare. [187,197,198] Importanţa recunoaşterii unei sângerări santinelă este capitală. Cefaleea este un mod de prezentare comun pentru unitatea de primire urgenţe (UPU), iar HSA este cauza în doar 1% din cazuri. De aceea, este necesară ridicarea unei suspiciuni, deoarece diagnosticul unei sângerări santinelă poate fi salvator de viaţă. Convulsiile apar în până la 20% din cazuri la pacienţii cu HSA, cel mai frecvent în primele 24 de ore, şi mai ales la pacienţii cu hemoragie intracerebrală asociată, HTA, anevrism de arteră comunicantă anterioară şi cerebrală medie. Cea mai utilă metoda în diagnosticul HSA este CT cerebral nativ. [202] Probabilitatea detectării unei hemoragii e proporţională cu gradul clinic şi timpul de la sângerare. În primele 12 ore sensibilitatea CT pentru HSA este 98-100%, scăzând la 93% la 24 de ore, şi la 57-85% la 6 zile. [195,208] Pentru ca sensibilitatea diagnostica a CT-ului nu este 100%, punctia lombara trebuie practicata la toate cazurile cu CT initial negativ. Tehnica procedurii, recoltarea probelor şi interpretarea rezultatelor sunt critice pentru diagnostic. Factorii cheie pentru examinarea LCR includ înţelegerea evoluţiei în timp a modificărilor, numărătoarea leucocitelor şi hematiilor, prezenţa xantocromiei şi detecţia bilirubinei. Au fost publicate ghiduri pentru examinarea şi interpretarea LCR în suspiciunea de HSA. CT cerebral şi puncţia lombară normale exclud o sângerare santinelă în cele mai multe cazuri şi dau un prognostic favorabil pentru o cefalee severă şi/sau bruscă. [212,213] S-a recomandat ca pacienţilor cu CT cerebral şi LCR normale să le fie oferită consiliere, tratament simptomatic şi consulturi de specialitate corespunzătoare. Utilitatea IRM în diagnosticul HSA este în creştere, secvenţele FLAIR şi proton-density-weighted îmbunătăţind diagnosticul în fază acută. Totuşi, limitările practice ale IRM în regim de urgenţă sunt disponibilitatea, logistica (incluzând dificultăţile în scanarea pacientului critic), sensibilitatea la artefacte de mişcare, complianta pacienţilor, durata mai mare de examinare, costul. În general aceşti factori limitează utilizarea IRM în pacienţii cu HSA acută, însă poate fi folosit pentru a obţine mai multe informaţii despre ţesutul cerebral şi pentru identificarea cauzelor de sângerare. IRM şi angiografia RM sunt opţiuni valide în investigarea pacienţilor cu HSA şi angiografie prin cateter negativă, şi la pacienţii cu CT negativ şi rezultate echivoce la puncţia lombară. Angiografia RM a evoluat în ultimii ani dar nu a înlocuit angiografia cu cateterizare ca test iniţial pentru identificarea şi localizarea anevrismelor. Problemele practice discutate anterior se aplică şi aici, la care se adaugă alţi factori tehnologici. Mărimea anevrismului, secţiunile de achiziţie folosite, tipul de procesare al imaginii folosit pentru angiografie pot influenţa rezultatele. Sensibilitatea angiografiei RM time-of-flight tridimensionala este de 55-93%. [219-222] Variaţiile observate în studii se datorează în special diferenţelor în mărimea anevrismelor. La un anevrism peste 5 mm, sensibilitatea este de 85-100%, pe când sub 5 mm sensibilitatea scade la 56%. [219,221,223,224] Angiografia RM are de asemenea limitări în caracterizarea coletului anevrismal şi relaţiei cu vasul principal. Nu necesită mediu de contrast iodat şi nici radiaţii ionizante, de aceea este util în examinarea pacientelor gravide. De asemenea este o modalitate acceptabilă de screening al pacienţilor fără HSA. Angiografia CT este o alternativă rapidă şi mai puţin invazivă, care a demonstrat sensibilitate comparabilă cu angiografia prin cateterizare pentru anevrisme mai mari. Tehnica foloseşte o injecţie rapidă cu substanţa de contrast iodată, cu achiziţie rapidă în timpul fazei arteriale în zona de interes. Imaginile ar trebui să se extindă de sub foramen magnum până deasupra bifurcaţiei arterei cerebrale medii. Succesul metodei depinde în parte de reuşita achiziţiei în timpul fazei arteriale maxime a substanţei de contrast. Tehnici de post-procesare pot produce reconstrucţii 3D pentru stabilirea strategiei terapeutice, dar interpretarea nu ar trebui să fie bazată doar pe imaginile de reconstrucţie. Imaginile sursă ar trebui să fie baza interpretării, iar reconstrucţia să fie folosită doar pentru a răspunde la întrebări specifice. [225] Angiografia CT are sensibilitate raportată pentru anevrisme arteriale de 77-100% şi o specificitate de 79-100%. [83,226-231] Acestea depind de locaţia şi mărimea anevrismului, experienţa radiologului, achiziţia imaginilor şi prezentarea lor. Pentru anevrisme > 5mm, angiografia CT are o sensibilitate de 95-100%, comparat cu 64-83% pentru < 5mm. Tortuozitatea vaselor scade specificitatea, ducând la confuzii cu anevrismele, mai ales în regiunea bifurcaţiei arterei cerebrale medii, arterei comunicante anterioare şi arterei cerebeloase postero-inferioare. Experienţa radiologului este un factor important în acurateţea detectării anevrismelor. Sensibilitatea şi specificitatea metodei a crescut când au fost implicaţi observatori mai mulţi şi mai experimentaţi. La anevrismele detectate la angiografia CT care au fost operate, a fost observată o corelaţie 100% între angiografia CT şi cea prin cateterizare. Velthuis şi colaboratorii au observat echivalenţa între cele două metode în 80-83% din cazuri. În 74% din pacienţi, angiografia prin cateterizare, practicată după angiografia CT, nu a adaugat informaţii noi. [228] Datorită acestor date, mulţi neurochirurgi operează pe baza angiografiei CT în cazurile în care riscul chirurgical nu permite amânarea operaţiei până după angiografia selectivă. Un număr mai mic de neurochirurgi au sugerat că se poate opera de rutină fără angiografie prin cateterizare. [233] Angiografia CT poate fi folosită şi pentru a suplimenta informaţia adusă de angiografia selectivă, deoarece poate descrie mai bine calcificările peretelui anevrismal, tromboza intraanevrismală, şi relaţia dintre anevrism şi reperele osoase. De asemenea este folosită în detectarea vasospasmului sever, dar este mai puţin sensibilă pentru cel moderat şi uşor. [234] Există avantaje datorită secvenţelor rapide de achiziţie şi disponibilităţii largi, care o fac ideala pentru pacienţii critici. Dezavantajele includ nevoia administrării substanţelor de contrast iodate, posibilitatea artefactelor osoase şi imposibilitatea studiului vaselor mici, distale. De asemenea, artefactele metalice la pacienţii cu anevrisme rezolvate prin coiling sau clip limitează utilitatea la aceşti pacienţi. Utilitatea angiografiei CT continuă să crească, iar în viitor aceasta va înlocui treptat angiografia convenţională în managementul HSA acute. Angiografia cerebrală selectivă prin cateterizare este în acest moment investigaţia standard pentru diagnosticul anevrismelor cerebrale care au determinat HSA. În aproximativ 20-25% din cazuri angiografia nu va evidenţia sursa hemoragiei. [236] Repetarea angiografiei după o săptămâna va evidenţia locul hemoragiei suplimentar la 1-2% din cazuri. [237] Este controversat dacă acest mic aport suplimentar justifică repetarea investigaţiei. Manifestările clinice şi diagnosticul HSA: Rezumat şi recomandări HSA este o urgenţă medicală care trece deseori nediagnosticată. Un nivel mare de suspiciune este necesar, la pacienţii cu cefalee severă. (Clasa I, Nivel de evidenţă B) La orice suspiciune de HSA, trebuie efectuat CT cerebral nativ, (Clasa I, Nivel de evidenţă B), iar puncţia lombară pentru analiza LCR este recomandată când rezultatul CT este negativ. (Clasa I, Nivel de evidenţă B) Angiografia selectivă prin cateterizare trebuie efectuată la pacienţii cu HSA pentru a documenta prezenţa, localizarea şi morfologia anevrismului. (Clasa I, Nivel de evidenţă B) Angiografia RM şi CT trebuie luată în considerare când angiografia convenţională nu poate fi efectuată în timp util. (Clasa IIb, Nivel de evidenţă B) Evaluarea de urgenţă şi îngrijirea preoperatorie Atenţia acordată managementului HSA în contextul acut a fost limitată. Pentru cel puţin două treimi dintre pacienţi, prima evaluare medicală este efectuată în unitatea de primire a urgenţelor. Evaluarea rapidă şi facilităţile de transport adoptate pe scară largă pentru a facilita terapia trombolitică în cazul unui AVC ischemic acut trebuie regândite şi lărgite pentru hemoragia cerebrală. Deşi nu toţi pacienţii cu HSA aduşi în UPU au deficite neurologice focale, pacienţii care prezintă cel puţin un semn sau simptom, inclusiv cefalee, alterarea nivelului de conştienţă, voma, ar trebui să fie consideraţi de personalul serviciilor de urgenţă ca suspecţi de HSA. Personalul medical din serviciile de asistenţă de urgenţă trebuie să fie educat în permanenţă privind importanţa evaluării neurologice rapide a pacienţilor cu nivel de conştienţă alterat. De asemenea trebuie întreţinut un sistem de transport rapid şi de prenotificare a unităţii de primire a urgenţelor. Întârzierile inutile trebuie evitate. Iniţial, obiectivul principal în evaluarea pacientului cu HSA este asigurarea şi menţinerea permeabilităţii căilor aeriene, funcţiei respiratorii şi circulaţiei. Deşi în majoritatea cazurilor de HSA calea aeriană nu este compromisă, potenţialul de deteriorare neurologică este mare, iar supravegherea statusului respirator este esenţială. Dacă intubarea oro-traheală este necesară datorită scăderii nivelului de conştienţă, imposibilităţii protejării căii respiratorii, sau detresei respiratorii, aceasta trebuie practicată în concordanţă cu protocoalele în vigoare. Sunt recomandate secvenţele de intubare rapidă. Trebuie acordată o atenţie specială preoxigenării, prevenţiei farmacologice a aritmiilor reflexe şi variaţiilor inutile ale tensiunii arteriale. Intubarea orotraheală trebuie să fie urmată de plasarea unei sonde nazo sau oro gastrice pentru reducerea riscului de aspiraţie. Se recomandă menţinerea nivelurilor corecte ale gazelor sanguine, fără hiperventilaţie şi cu monitorizarea periodică prin oximetrie şi prin dozarea gazelor din sângele arterial. Trebuie obţinut un istoric medical complet şi efectuată o examinare fizică completă. O atenţie specială trebuie acordată factorilor de risc pentru HSA şi screeningului toxicologic la pacienţii tineri şi la cei cu istoric de abuz de substanţe. Factori cunoscuţi a influenţa prognosticul ca vârsta, HTA preexistentă, timpul până la internare, TA la internare trebuie consemnaţi. S-au comunicat numeroase scale pentru cuantificarea stării clinice a pacienţilor cu HSA. Acestea includ scala Hunt şi Hess, scala Fisher, scala de coma Glasgow şi scala Federaţiei Mondiale a Neurochirurgilor. Persistă un deficit substanţial în literatura în gradingul acestor pacienţi. Cele mai multe scale au fost alcătuite retrospectiv, iar variabilităţile intra şi inter-evaluatorii nu au fost studiate suficient. Deşi alegerea unei anumite scale e controversată, se recomandă evaluarea pacienţilor cu una din aceste scale în UPU şi consemnarea acestor date. [150,239] Dacă la spitalul ce oferă îngrijirile de urgenţă nu există personal experimentat în managementul pacienţilor cu HSA, aceste cazuri ar trebui transportate expeditiv în unităţi corespunzătoare. Evaluarea de urgenţă şi îngrijirea preoperatorie: Rezumat şi recomandări Stadializarea deficitului neurologic folosind una dintre scalele acceptate poate fi utila în triajul şi estimarea prognosticului pacienţilor. (Clasa IIa, Nivel de evidenţă B) În acest moment nu există un protocol standardizat pentru evaluarea în UPU a pacienţilor cu cefalee sau alte simptome care pot sugera HSA, şi probabil este necesară elaborarea unui asemenea protocol. (Clasa IIa, Nivel de evidenţă C) Măsuri medicale pentru prevenirea resângerării după HSA Repausul la pat face parte din protocolul de tratament al HSA, urmărind să reduca riscul de resângerare. În ciuda faptului ca este inclus persistent în protocoalele de tratament, simplul repaus nu reduce riscul de resângerare. El poate fi inclus ca o componentă a unei strategii terapeutice mai ample, însoţit de măsuri mai eficiente. Până la ora actuală, nu există studii bine controlate care să dovedeasca dacă controlul TA în HSA acută influenţează riscul de resângerare. O analiză retrospectivă a constatat o rată mai mică de resângerare la pacienţii trataţi cu medicaţie antihipertensiva, dar valorile tensiunii arteriale au fost mai mari chiar şi după tratament în grupul tratat. [143] Alternativ, există teorii care susţin că riscul de resângerare se corelează mai degraba cu variaţiile tensiunii arteriale decât cu valoarea absolută a tensiunii [245]; un studiu a constatat creşteri ale TA înainte de resângerare. [141] Într-un studiu retrospectiv al 179 pacienţi internaţi în primele 24 de ore de la HSA, 17% au suferit resângerare care a fost asociată cu o TA sistolică de peste 150 mmHg. Interpretarea acestei constatări este îngreunată de observaţia ca TA este mai mare în prima perioadă după HSA, la fel cu incidenţa resângerării. Alt studiu a raportat o rată a resângerării de 13,6% în ambulanţa sau spital, cu un vârf de incidenţa în primele 2 ore. Resângerarea a fost mai frecventă în grupul cu tensiunea arterială sistolică mai mare de 160 mmHg. Alt studiu retrospectiv de proporţii a raportat o rată de resângerare de 6,9% după internare, dar fără nici o corelaţie cu tensiunea arteriala. [247] Interpretarea rezultatelor acestor studii este limitată de variabilitatea perioadei de observaţie şi de folosirea diferită a antihipertensivelor, totuşi în toate cazurile s-a încercat repararea anevrismului în primele 24 de ore de la internare. Când tensiunea arterială este crescută, sunt indicate medicamente cu administrare IV continuă, cu durata scurtă de acţiune, cu un răspuns previzibil în funcţie de doză şi cu un profil favorabil de siguranţă. Pentru a scădea tensiunea arterială nicardipina, labetalolul şi esmololul îndeplinesc cel mai bine dezideratele de mai sus. Este normală evitarea nitroprusiatului de sodiu în majoritatea urgenţelor neurologice, datorită tendinţăei de creştere a presiunii intracraniene şi de toxicitate la infuzii prelungite. Rolul terapiei antifibrinolitice în prevenţia resângerării a fost studiată încă din 1967. Dintre 30 de studii publicate, doar jumătate au fost randomizate şi controlate, 11 având randomizare acceptabila. Adams şi colaboratorii [242] au revizuit experienţa antifibrinolitică din 3 studii (două randomizate şi unul prospectiv în faza IV), constatând o reducere semnificativă a resângerării între pacienţii trataţi comparativ cu subiecţii netrataţi. Totuşi, aproape o treime din cei trataţi s-au agravat la 14 zile comparativ cu internarea. Un studiu multicentric, randomizat, dublu-orb, placebo controlat, folosind acid tranexamic, a arătat că resângerarea s-a redus cu peste 60%, dar creşterea ratei de infarct cerebral a anulat orice beneficiu terapeutic. Rezultate similare au obţinut Kassel şi colaboratorii într-un studiu nerandomizat, controlat, cu o reducere de 40% în resângerări şi o creştere de 43% a evenimentelor ischemice. Într-un studiu dublu orb, controlat placebo cu acid tranexamic [249], rata de resângerare nu a fost diferită pentru cele două grupuri, cu o creştere a frecvenţei ischemiilor în grupul tratat, însă fără a atinge semnificaţie statistică datorită eşantionului redus. Studii retrospective au aratat rezultate similare, indiferent de durata terapiei antifibrinolitice cu acid epsilon aminocaproic (36 g/zi) sau acid tranexamic (6-12g/zi). Intensificarea tratamentului precoce al anevrismelor combinat cu profilaxia vasospasmului pot reduce complicaţiile ischemice ale agenţilor antifibrinolotici, cu menţinerea efectelor benefice asupra sângerărilor preoperatorii. Într-un studiu prospectiv, randomizat cu terapie antifibrinolitică cu acid tranexamic, resângerările precoce şi evenimentele adverse au fost reduse când tratamentul s-a administrat imediat după diagnosticul de HSA. Măsuri medicale pentru prevenirea resângerării după HSA : Rezumat şi recomandări Tensiunea arterială trebuie monitorizată şi controlată pentru a scadea riscul de AVC, resângerare legată de hipertensiune şi pentru menţinerea perfuziei cerebrale. (Clasa I, Nivel de evidenţă B) Repausul la pat singur nu este suficient pentru prevenirea resângerării după HSA. Poate fi considerat o măsura în cadrul unu plan mai complex, împreună cu măsuri mai eficiente. (Clasa IIb, Nivel de evidenţă B) Deşi studii mai vechi au demonstrat un efect global negativ al antifibrinoliticelor, dovezi recente sugerează că tratamentul precoce pe o perioadă limitată cu agenţi antifibrinolitici combinat cu tratarea precoce a anevrismului, urmate de oprirea antifibrinoliticului şi de profilaxia hipovolemiei şi a vasospasmului sunt indicaţii rezonabile. (Clasa IIb, Nivel de evidenţă B), dar sunt necesare studii ulterioare. Mai mult, terapia antifibrinolitică de prevenţie a resângerării ar trebui luată în considerare în anumite situaţii, de exemplu la pacienţii cu risc scăzut de vasospasm sau/şi cu efect benefic de temporizare a operaţiei. (Clasa IIb, Nivel de evidenţă B) Metode chirurgicale şi endovasculare pentru tratamentul anevrismului cerebral rupt În 1991, Guglielmi şi colaboratorii [252] au descris tehnica ocluziei anevrismale pe cale endovasculară folosind spire de platină detaşabile electrolitic (spirele detaşabile Guglielmi). Acestea sunt introduse direct în anevrism printr-un microcateter şi detaşate de un fir ghidaj din oţel inoxidabil folosind un curent electric. Anevrismul este umplut cu mai multe spire, care induc tromboza, excluzând astfel anevrismul din circulaţie. Pe măsură ce experienţa clinică cu această tehnică a crescut şi s-au făcut progrese tehnologice în design-ul spirelor şi în metodele auxiliare, tratamentul endovascular a fost folosit din ce în ce mai frecvent. S-au raportat rezultate superioare în spitalele care dispun de metode endovasculare. [102,117,118,253] Totuşi, chiar în aceste centre, folosirea metodelor variază larg; unele centre folosesc clipuri chirurgicale doar în cazurile care nu se pretează la abord endovascular, altele practică acest abord doar în 1% din cazurile tratate sau doar când sunt întrunite anumite criterii angiografice. Riscul procedural al coilingului endovascular a fost revizuit într-o metaanaliza a seriilor de cazuri publicate între ianuarie 1990 şi martie 1997, incluzând 1256 de pacienţi. S-a constatat perforarea anevrismului la 2,4% din pacienţi şi complicaţii ischemice la 8,5%; complicaţiile procedurale au fost permanente în 3,7% din cazuri. Prognosticul după HSA e dat în primul rand de severitatea sângerării iniţiale, interferând cu interpretarea impactului riscului procedural asupra rezultatului clinic final. Efectul complicaţiilor procedurale ale metodelor endovasculare şi chirurgicale deschise ausupra rezultatului clinic e descris mai clar în studiile asupra tratamentului anevrismelor nerupte. În studiul recent publicat - International Study of Unruptured Intracranial Aneurysms [257] - mortalitatea procedurală la 30 de zile după coiling a fost de 2.0%, iar dizabilitatea 7,4%. În studiul ISAT, recent publicat, nu au fost raportate complicaţii procedurale, dar la 2 luni după metoda endovasculară, mortalitatea şi dizabilitatea combinate au fost de 25,4%. Desigur, acest număr combină morbiditatea şi mortalitatea hemoragiei cu cea a tratamentului. Eficacitatea procedurală pentru tratamentul anevrismelor intracraniene e determinată de 2 factori: rata resângerării şi rata recidivei angiografice a anevrismului tratat. Mai multe studii de caz au documentat frecvenţa HSA după embolizarea cu spire a anevrismelor rupte. Şapte serii de cazuri au inclus anevrisme rupte din toate localizarile şi au oferit informaţii adecvate pentru a estima riscul anual de recurenţă a rupturii. [259-265] Dacă rezultatele acestor serii de cazuri se combină, o rată de recidivă tardivă a ruperii anevrismale de 0,9%/an poate fi estimată după embolizarea endovasculara a anevrismelor rupte cu variate localizari. Un studiu recent pe 431 de pacienti la care s-a practicat coiling pentru anevrism rupt, a raportat o rată de resângerare de 1,4% cu mortalitate de 100%. [265] Acelaşi studiu a raportat resângerări la 2 pacienţi cu obliterare angiografică completă. Studiul ISAT, singurul studiu randomizat care a comparat terapia endovasculară cu clippingul chirurgical, a raportat o rată a resângerărilor la 1 an de 2,9% pentru anevrismele tratate endovascular. Mai recent, un studiu sponsorizat de Boston Scientific a folosit interviuri telefonice şi baze de date publice pentru a determina numărul resângerărilor tardive la pacienţii la care s-a practicat coiling în 9 centre mari din vestul SUA între 1996 şi 1998. Deşi nu e clar ce procent dintre pacienţi a fost contactat de fapt, se pare că toate resângerările au apărut în primele 12 luni după tratament, şi ca per total resângerarea a fost mai frecventă decât la pacienţii trataţi chirurgical. Patru alte studii au oferit informaţii despre hemoragia după embolizarea cu spire a anevrismelor rupte din circulaţia posterioară. Într-un studiu pe 34 de pacienţi cu ruptură de anevrism bazilar distal, a existat o singură recidivă a rupturii la un anevrism incomplet ocluzionat, la o urmărire de 74,8 ani - pacient, ceea ce corespunde la o rată de 1,3% pe an. În alt studiu pe 61 de pacienţi, urmăriţi 1,1 ani după tratament s-a constatat o rată de recidivă a rupturii de 2,9% pe an. Un studiu care a inclus 104 pacienti cu anevrism rupt în circulaţia posterioară a documentat o recidivă anuală de 0,9%. Un studiu restrâns pe 23 de pacienţi nu a observat re-rupturi în cursul unei urmăriri de ~24 de ani pacient. Dacă se combină rezultatele acestor studii, se estimează o rata anuală de recidivă a rupturii de 1,4%, la anevrismele din circulaţia posterioara tratate cu coiling endovascular. O parte dintre studiile ce au raportat HSA pe perioada dispensarizării post intervenţionale nu au precizat durata dispensarizarii iar altele nu au diferenţiat între anevrismele rupte sau nerupte la momentul intervenţiei terapeutice. Calcularea ratei de resângerare în condiţiile diversităţii acestor studii este imposibilă din punct de vedere statistic. Dovezile acumulate incrimină mai mulţi factori care contribuie la refacerea anevrismului sau la recidivarea hemoragiei după tratamentul endovascular. Cei mai importanti ţin de dimensiunile şi forma anevrismului şi de antecedentele HSA din anevrismul respectiv. Într-un studiu de cohortă al anevrismelor cu mai mult de 2 cm diametru, rupte anterior tratamentului, s-a constatat o re-rupere la o urmărire de 36 de ani-pacient, corespunzând unei rate anuale de recidivă de 2.7%. În alt articol, riscul anual de hemoragie a fost 1.8 % raportat după coiling efectuat într-o serie de anevrisme rupte şi nerupte. Diametrul anevrismului a fost un factor important de predicţie pentru riscul de resângerare, acesta fiind de 33% pentru cele gigant, 4% pentru cele de dimensiuni mari, şi nici un anevrism de mici dimensiuni nu a resângerat într-un interval de aproximativ 3.5 ani de urmărire. Într-o serie similară rata anuală a resângerării a fost de 1,4% pentru o perioadă de 141 ani-pacient, iar gradul ocluziei s-a dovedit a fi un predictor important. Un număr de prezentări de cazuri şi de serii de cazuri publicate au demonstrat că recurenţa şi ruptura pot apărea ulterior, chiar dacă anevrismul pare să fie complet ocluzat după intervenţia chirurgicală sau endovasculară. Totuşi, majoritatea hemoragiilor produse post-tratament şi evidenţiate prin angiografiile de control, au fost cel mai frecvent remarcate în cazurile anevrismelor incomplet obliterate. Creşterea anevrismală pare să fie mai frecventă dacă nu este realizată ocluzia completă, cu o incidenţă de 49% într-o serie de 178 de anevrisme incomplet obliterate, tratate prin tehnici endovasculare. Într-o proporţie semnificativă de anevrisme intracraniene ocluzia completă nu este posibilă după primul tratament endovascular. Într-o meta-analiză, numai 54% dintre anevrisme au fost complet ocluzate şi 88% au fost obliterate cu mai mult de 90% după embolizare cu spire. În cea mai largă serie publicată din America de Nord, Murayama şi colab, au urmărit 818 pacienţi cu 916 anevrisme rezolvate prin procedura de embolizare cu spire, de-a lungul a 11 ani demonstrând ca numai 55% dintre anevrisme au putut fi complet obliterate. Analiza factorilor răspunzători pentru ocluzia iniţială incompletă şi mai târziu pentru recanalizare au stabilit că dimensiunile şi forma anevrismului reprezintă variabilele de importanţă critică. După excluderea pacienţilor din primii 5 ani, ce pot fi consideraţi parte a perioadei de învăţare necesare acumulării experienţei, s-au analizat ultimele 665 anevrisme operate la 558 pacienţi pe o perioadă de 6 ani. În cazul anevrismelor de mici dimensiuni (4 - 10 mm diametru), cu pedicul îngust (≤ 4 mm), ocluzia incompletă s-a înregistrat în 25.5% dintre cazuri, cu recanalizarea a 1.1% dintre anevrismele complet ocluzionate şi a 21% dintre cele incomplet embolizate. În cazul anevrismelor mici cu pedicul larg (< 4 mm), coilingul a fost incomplet în 59% dintre cazuri, cu o rată a recurenţei de 7.5% a anevrismelor complet ocluzionate şi de 29.4% a celor parţial ocluzionate. Anevrismele mari (11 - 25 mm diametru) au fost incomplet obliterate în proporţie de 56% cu o rată de recurenţă de 30% a celor embolizate complet şi de 44% a celor incomplet ocluzionate. În cazul anevrismelor gigant (>25 mm diametru), obliterarea incompletă apare în 63% din cazuri cu recurenţă a 42% din cele complet embolizate şi a 60% în cazul obliterării incomplete. Procentul mare al coilingul incomplet precum şi ratele de recurenţă în cazurile anevrismelor tratate prin tehnici endovasculare, chiar şi în cele mai experimentate centre, umbresc rata scăzută a complicaţiilor procedurale demonstrată de studiile recente (vezi mai jos). Oricum, morbiditatea clinică şi administrarea rezultatelor obţinute s-ar putea să nu fie pe deplin reflectate de discuţiile limitate la rezultatele procedurale. De exemplu, cei mai mulţi pacienţi cu ocluzie incompletă a anevrismului nu resângerează. Prin urmare, demonstrarea eficacităţii necesită urmărirea pe termen lung atât a rezultatelor clinice cât şi a celor angiografice. Un raport recent sugerează ca angioRM-ul folosind gadolinium că substanţa de contrast poate reprezenta o alternativă la cateterizarea angiografică pentru urmărirea evoluţiei. Monitorizarea cu ajutorul angiografiei poate evidenţia recurenţa ulterioară a anevrismelor şi poate facilita tratarea acestora înainte să devină simptomatice. Riscurile, costurile şi inconvenientul angiografiilor seriate şi ale tratamentului trebuie luaţi în calcul pentru aprecierea eficacităţii metodelor endovasculare. Deşi gradul obliterării anevrismale nu pare să fie neaparat direct proporţional cu riscul de hemoragie post tratament, totuşi reprezintă un obiectiv important atât pentru tratamentul endovascular de embolizare cu spire cât şi pentru metoda de clipping chirurgical al anevrismului. Din cauza morfologiei lor, anevrismele arterei cerebrale medii sunt dificil de rezolvat prin embolizarea cu spire, iar rezultatele intervenţiei chirurgicale pentru acestea sunt superioare comparativ cele pentru alte localizări. Pe de altă parte, anevrismele circulaţiei posterioare sunt frecvent mai dificil de tratat chirurgical, şi studiile observaţionale comparative au remarcat rezultate superioare ale embolizări în cazul acestor locaţii. Anevrismele segmentului cavernos şi cele de la nivelul arterei carotide interne sunt de asemenea dificil de tratat chirurgical dar pot fi tratate relativ uşor prin embolizare cu spire, ambele metode de tratament determinând reducerea simptomelor de compresiune. Dimensiunea crescută a anevrismului a fost asociată cu un risc crescut al complicaţiilor şi de asemenea cu o şansă mai mare de ocluzie incompletă. În meta-analiza realizată de Raaymakers şi colab, riscul de dizabilitate şi mortalitate în cazul anevrismelor gigant (>25 mm diametru) a fost evidenţiat şi prin tehnici endovasculare. Aşa cum a fost descris mai sus, ocluzionarea completă a anevrismelor este mult mai puţin probabilă în cazul anevrismelor mari cu pedicul larg, şi embolizări repetate sunt necesare în cadrul perioadei de urmărire. Anevrismele foarte mici, cum sunt cele cu diametru < 2 sau 3 mm pot fi dificil de tratat din punct de vedere tehnic prin embolizarea cu spire iar ruperea lor intraoperatorie poate fi mult mai frecventă; totuşi nu există studii comparative care să evalueze impactul dimensiunii asupra rezultatului. În cateva studii, dimensiunea pediculului anevrismului a reprezentat un factor independent de predictibilitate a reuşitei ocluziei complete şi a recurenţei post embolizare, mai ales când a fost considerată în asociere cu mărimea anevrismului. [296-299] Diametrul pedicular > 5 mm şi raportul dintre acesta şi diametrul maxim al anevrismului cu valoare < 0.5 s-au asociat cu un prognostic mai bun referitor la complicaţii şi la posibilitatea realizării ocluziei complete prin embolizare cu spire. Comorbidităţile medicale asociate şi complicaţiile HSA iniţiale pot influenţa de asemenea alegerea metodei de tratament chirurgical sau endovascular. De exemplu, prezenţa unui hematom intraparenchimatos de mari dimensiuni ce exercită efect de masă va pleda pentru efectuarea operaţiei deschise pentru a scădea presiunea intracraniană prin evacuarea chirurgicală a hematomului. Din contra, un scor neurologic mic sau semne de edem cerebral important fără efect de masă pot creşte riscurile evacuării chirurgicale dar influenţează mai puţin terapia endovasculară. Strategiile combinate care implică embolizarea cu spire a anevrismului şi decompresia chirurgicală a edemului sau hemoragiei cerebrale pot fi utilizate cu succes. Evoluţia tehnologică are şanse să modifice procentul de anevrisme ce pot fi tratate prin tehnici endovasculare. Introducerea spirelor cu forme complexe şi structuri tridimensionale, spirelor "ultrasoft", tehnicii polimerilor lichizi, spirelor bioactive sau tapetate, dezvoltarea tehnicilor cu balonaş, precum şi stenturile intravasculare care să menţină ocluzia realizată prin embolizare cu spire, sunt exemple ale îmbunătăţirilor ce au extins aplicabilitatea embolizării cu spire. Noile tehnici adjuvante ar putea prezenta şi riscuri procedurale mai mari ce pot influenţa rezultatul final. Atât experienţa medicului curant cât şi a instituţiei sunt factori de impact asupra rezultatului, aşa cum s-a discutat anterior. Abordul endovascular de embolizare se îmbunătăţeşte odată cu experienţa medicului, [272] cu reducerea semnificativă a complicaţiilor procedurale după primele 5 intervenţii, cel puţin în programele intensive de instruire academică. [315] Selecţia adecvată a candidaţilor pentru embolizarea cu spire pe cale endoluminală reprezintă un proces complex care implică integrarea informaţiei despre starea medicală a pacientului, caracteristicile anevrismului, evoluţia echipamentului şi a tehnicii disponibile şi experienţa şi îndemânarea medicilor disponibili. Repermeabilizarea anevrismului după embolizare cu spire nu este o raritate şi poate surveni chiar şi în cazul anevrismelor ce par complet ocluzionate după tratamentul iniţial. [271,280] Embolizarea suplimentară este frecvent posibilă şi uneori chiar necesară pentru a preveni creşterea anevrismului şi o potenţială HSA. Urmărirea imagistică postoperatorie oferă posibilitatea de a identifica anevrismele tratate incomplet înaintea apariţiei unei HSA sau a altor simptome care apar, şi care trebuie implicit considerate în cazul incompletei ocluzionări a anevrismului. Un număr variabil de anevrisme necesită tratament suplimentar ulterior embolizării cu spire. Când coilingul complet al nidusului prin tehnica endovasculară nu este realizabil, poate fi indicată intervenţia chirurgicală deschisă. Sunt puţine date disponibile pentru a stabili momentele optime pentru reevaluarea imagistică postoperatorie. După ocluzionarea totală cel puţin aparentă, mulţi medici curanţi stabilesc reevaluarea ulterioară prin angiografie la 6 luni postoperator şi reevaluările următoare se bazează pe aspectul anevrismului din imaginile obţinute. Într-un studiu recent a 501 anevrisme ale 466 pacienţi care au fost urmariţi postoperator mai mult de 1 an, recidiva anevrismului a fost evidenţiată în 33.6% dintre ei şi a apărut la un interval mediu de 12.3 luni după tratamentul endovascular. Aproximativ 50% dintre recurenţe nu ar fi fost descoperite printr-un program de urmărire angiografica la 6 luni după tratament, prin urmare se consideră obligatorie monitorizarea pe termen lung a nidusurilor tratate prin metode endovasculare. [17] Dacă ocluzia anevrismului este incompletă este necesară o monitorizare imagistică postoperatorie mai frecventă. Angiografia pe cateter a fost metoda imagistică preferată pentru monitorizare după embolizarea cu spire. Având în vedere riscul scăzut al complicaţiilor permanente postangiografie (recent estimat la < 0.1%) şi costul intervenţiei, o metodă neinvazivă de identificare a pacienţilor care au prezentat repermeabilizarea anevrismului post-ocluzie endovasculară ar fi de dorit, dar este complicat de obţinut din cauza caracteristicilor spirelor embolizante de platină. Deşi angioRM poate identifica pediculul rezidual al anevrismului [318], spirele de platină se asociază cu artefacte ce împiedică o evaluare imagistică de încredere prin angioRM şi angioCT a anevrismului tratat; progresele recente ale tehnicii de angioRM cu gadolinium ar putea sa valideze angioRM-ul neinvaziv ca o variantă preferată pentru urmărirea imagistică a anevrismelor embolizate cu spire. [283] Radiografiile de craniu ar putea identifica pacienţii care prezintă recanalizarea nidusului. Într-un studiu pe 60 pacienţi evidenţierea compactarii spirelor s-a corelat bine cu imaginile de angioRM şi cu cele obţinute prin angiografie. Studiul Cooperative [320] a evaluat 979 pacienţi care au suferit doar intervenţia chirurgicală. Nouă din 453 (2%) au resângerat post intervenţional, aproape jumătate (n= 4) dintre aceste hemoragii au apărut la pacienţi cu anevrisme multiple. În Studiul Randomized Treatment, [1] tratamentul chirurgical (fie prin clipare, fie prin înfăşurarea anevrismului) realizat în primele 3 luni după HSA, a scăzut semnificativ rata de resângerare în timpul acestui interval comparativ cu tratamentul conservator prin repaus la pat, hipotensiune, sau ligatura carotidei. Resângerarea survenită pe temen lung a fost semnificativ redusă atât prin intervenţie chirurgicală cât şi prin ligatura completă a carotidei. Într-o serie retrospectivă amplă comunicata de Sundt şi colab, [9] 11.1% dintre pacienţii stabili au resângerat înainte de intervenţie, şi 8 dintre cei 644 de pacienţi (1.2%) au prezentat sângerări postoperatorii. Aceste rezultate, comparabile cu cele obţinute pe alte serii largi de pacienţi, care au fost recent confirmate prospectiv în era modernă de Naidech şi colab, care au evidenţiat că 5.5% sângerează înaintea intervenţiei chirurgicale în ciuda tratamentului agresiv. Autorii au observat faptul că încadrarea la internare într-un scor HuntHess mare precum şi dimensiunilor anevrismului prezic independent riscul de resângerare. Eficacitatea clipării anevrismului în reducerea rezultatelor slabe datorate resângerării a fost analizată de Brilsta şi colab, [324] care au calculat o reducere a riscului de 19% pentru pacienţii care au fost supuşi intervenţiei chirurgicale comparativ cu cei ce au urmat tratament conservator. În acest studiu vârsta > 65 ani a reprezentat un factor predictiv semnificativ pentru complicaţiile chirurgicale. Feuerberg şi colab au examinat retrospectiv 715 pacienţi operaţi în perioada 1970-1980. Două zeci şi şapte de pacienţi (3,8 %) au prezentat obliterarea incompletă la angiografiile de control; numai un pacient a resângerat pe o perioadă de urmărire postoperatorie echivalentă cu 266 ani-pacient. Oricum într-o altă serie de cazuri raportată de Lin şi colab, 19 pacienţi cu anevrisme incomplet ocluzionate au fost reinternaţi pentru recidiva anevrismului; 17 prezentând hemoragie recurentă. Într-un studiu recent de 102 pacienţi cu 160 de anevrisme tratate chirurgical, care au fost urmăriţi postoperator în medie 4.4 ani, David şi colab au observat o rată de ocluzare completă pe angiografiile postoperatorii de control de 91.8%. În cazul anevrismelor complet clipate, rata recanalizării a fost 0.5%, fără resângerare. Pentru cele incomplet clipate cu restanţe anevrismale de tip "dog ear" procentul resângerărilor anuale a fost de 1.9%. Aceasta frecvenţă este similară cu rata hemoragiei globale prezentate mai sus pentru embolizarea endovasculara cu spire. În cazul anevrismelor incomplet clipate cu pedicul rezidual larg s-a determinat o rată anuală de recurenţă de 19% şi 3.8% risc de resângerare. Pentru toate anevrismele incomplet clipate riscul anual al recurenţelor a fost 2.9% şi riscul de hemoragie de 1.5%. Pentru toate anevrismele clipate, indiferent de prezenţa sau nu a restanţelor vasculare, riscul anual de resângerare a fost de 0.26%. În ISAT, HSA post-tratament s-a produs cu o frecvenţă de 0.9% pentru pacienţii trataţi prin cliping, comparativ cu 2.9% pentru cei trataţi prin embolizare endovasculară. Dovezile disponibile în prezent indica faptul că atât frecvenţa ocluzionării incomplete cât şi frecvenţa recidivelor sunt semnificativ mai scăzute în cazul abordării chirurgicale prin clipare decât în cazul embolizării endovasculare. O serie de cazuri clinice cunoscute au raportat o reducere a resângerării după "wrapping" sau "coating" extern al anevrismelor intracraniene. Într-un studiu recent de urmărire pe termen lung a evoluţiei postoperatorii, riscul de resângerare a fost 11.7% (cu o limită superioară a intervalului de încredere de 19.8%) la 6 luni şi 17.8% (limita maximă a intervalului de încredere 28.9%) de la 6 luni la 10 ani. Pe baza acestor dimensiuni ale eşantionului riscul nu a fost semnificativ crescut comparativ cu cel rezultat în urma tratamentului conservator. O altă serie limitată de cazuri cu o medie de urmărire de aprox 11.2 ani a demonstrat un risc general de resângerare de 33%. Datele disponibile sugerează că atât "wrapping"-ul cat şi "coating"-ul anevrismelor intracraniene nu previn resângerarea şi că studiile sunt insuficient de largi pentru a concluziona dacă într-adevăr există o diminuare a riscului de resângerare comparativ cu metodele conservatoare. Întârzierea atitudinii terapeutice se asociază riscului crescut de sângerare preoperatorie atât în studiile prospective cât şi în cele retrospective şi recent a fost corelată cu riscul mai mare al unui rezultat nesatisfăcător. Studiul "International Cooperative Study on the Timing of Aneurysm Surgery" a analizat managementul a 3521 pacienţi, 83% din aceştia au suferit intervenţie chirurgicală de reparare a anevrismelor rupte. Perioada după HSA la care a fost efectuată intervenţia a fost strâns corelată cu probabilitatea resângerării preoperatorii (0 - 3 zile: 5.7%, 4 - 6 zile: 9.4%, 7 - 10 zile 12.7%, 11 - 14 zile, 13.9%; şi 15 - 32 zile: 21.5%). Resângerarea postoperatorie nu a fost influenţată de intervalele de mai sus (1.6% în total). Oricum nu s-a evidenţiat vreo diferenţă în ce priveşte rezultatele finale ale acestui studiu referitor la momentul operator. În trial-ul randomizat de evaluare a nimodipinei condus de Ohman şi Heiskanen, pacienţii care au suferit intervenţia chirurgicală precoce au prezentat un risc semnificativ scăzut al resângerării preoperatorii comparativ cu cei la care s-a întârziat momentul operator (3% versus 11%). În ultimii ani, s-a conturat o tendinţă către un moment cât mai precoce al intervenţiei în cazul anevrismelor rupte, în special la pacienţii cu o stare clinică satisfacătoare sau bună. În plus, momentul operator precoce facilitează tratamentul agresiv al vasospasmului (vezi mai jos). Tratamentele endovasculare pot teoretic să fie executate la momentul iniţial al diagnosticului angiografic, astfel economisind timp şi fără creşterea adiţională a riscurilor. Există dovezi că timpul de la HSA la momentul tratamentului este semnificativ mai scurt în intervenţia endovasculară. De exemplu, în ISAT, timpul mediu până la tratament a fost de 1.1 zile pentru coilingul endovascular şi de 1.8 zile pentru intervenţia chirurgicală; în acelaşi studiu au fost mai puţine resângerări preoperatorii în grupul endovascular. [185, 258] Această diferenţă a timpului scurs până la momentul rezolvării chirurgicale comparativ abordului endovenos explică parţial rata scăzuta de resângerare preoperatorie a embolizării faţă de clipare (2.5% versus 5.5%; P<0.05). În mod ideal, decizia de a trata un anevrism prin cliping sau prin ocluzie cu spire este luata împreună de către un neurochirurg experimentat şi un specialist în intervenţii endovasculare în timpul angiografiei diagnostice iniţiale. Când este posibil, tratamentul endovascular ar trebui efectuat în acelasi timp interventional cu diagnosticul, reducând astfel timpul până la tratament şi riscul de resângerare cu multe ore. Anevrismele pot fi tratate prin obliterarea arterei mamă, artera în care anevrismul îşi are originea; oricum ocluzia arterelor cerebrale poate determina ischemie, mai ales în condiţiile unei HSA recente. Consecinţele leziunilor ischemice ale ocluziei arterei de origine pot fi evaluate prin umflarea temporară a unui balonaş care să astupe lumenul vasului şi apoi urmarirea efectelor asupra funcţionalităţii cerebrale şi asupra hemodinamicii. Totuşi, sechelele ischemice pot apare inclusiv la cei care tolerează fără probleme un test de ocluzie, chiar dacă se realizează un by-pass arterial extra-intracranian. [340] Arterele parentale pot fi ocluzate prin clipping chirurgical sau prin proceduri endovasculare care pot fi efectuate ca o extensie a testului de ocluzie. Acesta implică utilizarea heparinizării sistemice pe durata procedurii, creând dificultăţi în condiţiile unei HSA recente. Această abordare a fost utilizată cel mai frecvent pentru acele anevrisme care nu pot fi tratate direct prin clipare chirurgicală sau embolizare şi când riscul de leziune printr-o posibilă resângerare este foarte mare. Înainte de 1970, ligatura carotidiană era utilizată frecvent în tratamentul anevrismelor recent rupte. Un larg studiu retrospectiv realizat de către Nishioka, [343] a demonstrat un mare număr de eşecuri terapeutice şi un risc de resângerare de 7.8% pentru pacienţii care au fost supuşi acestei metode terapeutice. În studiul "Cooperative Aneurysm Randomized Treatment", [344] ligatura carotidiană nu a dus la o îmbunătăţire semnificativă a mortalităţii sau resângerării în perioada acută (o luna post HSA) comparativ tratamentului conservator de repaus la pat în ce priveşte numărul de pacienţi care trebuie trataţi; oricum numai la 67% dintre pacienţii selectaţi aleator pentru ligaturare s-a efectuat procedura. În cadrul subgrupului tratat prin ligatura carotidiană s-a observat o rată semnificativ scăzută a mortalităţii şi resângerării chiar la o lună post tratament, şi fără apariţia unei noi hemoragii în acest subgrup, pe perioada urmăririi, la pacienţii care au supravieţuit 6 luni. Dispensarizarea îndelungată a demonstrat beneficiul ligaturării carotidiene asupra reducerii sângerării la 3 ani şi a mortalităţii la 5 ani. O analiză recentă efectuată de către Taylor şi colab prin unificarea rezultatelor obişnuite pe termen lung pe mai multe serii necontrolate de pacienţi a constat că riscul de resângerare a fost mai scăzut decât cel aşteptat după ligatura carotidiană în cazurile anevrismelor rupte netratate. În concluzie, comparativ cu terapia conservatoare, ligaturarea carotidiană poate scădea ratei de resângerare; oricum, procentul eşecului terapeutic (resângerarea puls complicaţiile terapiei) cel mai probabil îl depăşeşte pe cel al tratamentului chirurgical al anevrismului. Cel mai important factor de predicţie a rezultatului intervenţiei chirurgicale sau a coilingului endovascular al unui anevrism rupt este reprezentat de statusul clinic neurologic al pacientului, determinat de severitatea hemoragiei iniţiale. Ar putea fi posibilă estimarea consecinţelor clinice ale complicaţiilor atribuibile unei operaţii folosind datele referitoare la intervenţia chirurgicală pentru anevrismele nerupte. În acest grup de pacienţi rata mortalităţii intraspitaliceşti variază de la 1.8% la 3.0% în cadrul unor studii multicentrice ample, incluzând de 0.2% la 1.8% în cadrul Studiului Internaţional Asupra Anevrismelor Nerupte (ISUA II), [257] 2.6% în meta-analiză efectuată de Raaymakers şi colab a studiilor publicate între 1966 şi 1996, 2.5% după analizarea datelor la externare a 2200 de pacienţi ai statului NY, [118] şi 3,0% într-o analiză a datelor la externare ale pacienţilor din California. Efectele adverse la supravieţuitori au fost 8.9% în ISUA II, 10.9% în studiul lui Raaymakers şi colab, [73] 21.3% în studiul externărilor din New York State, [118] and 22.4% în cel al externărilor din California. Singurul studiu clinic amplu, prospectiv, randomizat care compară tratamentul chirurgical şi endovascular este ISAT, care a selectat 2143 din 9559 pacienţi cu HSA pentru randomizare pentru unul sau altul dintre tratamente pe baza unei estimări preoperatorii ce a stabilit ca respectivele anevrisme rupte puteau fi tratate cu succes prin oricare dintre cele două metode. Evaluările la un an nu au demonstrat diferenţe semnificative în rata mortalităţii (8.1% versus 10.1%, endovascular versus chirurgical). În schimb rate mai mari de dizabilitate au rezultat prin tratamentul chirurgical versus endoluminal (21.6% versus 15.6%) demonstrând astfel că asociate, ratele morbidităţii şi mortalităţii au fost semnificativ mai mari în grupul pacienţilor trataţi chirurgical decât a celor trataţi prin metoda de abord intravascular (30.9% versus 23.5%; cu reducerea riscului absolut, 7.4%; P=0.0001). Aceste rezultate sugerează că pentru tipurile de pacienţi selectaţi în ISAT şi pentru chirurgi şi neuroradiologii intervenţionişti ce obţin procente similare de reusită, embolizarea intravasculară a fost asociată unor rezultate superioare la un an faţă de clippingul chirurgical al anevrismului. Din păcate sunt puţine date sau deloc referitoare la criteriile de randomizare, altele decât situarea la nivelul circulaţiei anterioare, la un pacient tânăr şi conştient. Autorii ISAT au arătat că o perioadă mai lungă de urmărire este vitală pentru a răspunde la întrebări legate de durabilitatea beneficiului. În timpul relativ scurt de dispensarizare din ISAT, rata de resângerare a fost de 2,9% pentru embolizare, faţă de 0,9% pentru intervenţiile chirurgicale; 139 de pacienţi embolizaţi au necesitat tratament suplimentar, comparativ cu 31 pacienţi trataţi prin clipare. Acest lucru a avut loc în ciuda unui avantaj pentru embolizare, şi anume că nici unul dintre anevrismele tratate chirurgical nu a fost supus angiografiei intraoperatorii, o practică din ce în ce mai frecventă în centrele cerebrovasculare specializate din Statele Unite, şi multe dintre acestea nici nu au fost urmate de reevaluare angiografică postoperatorie. Analizele precedente şi recomandările care urmează se referă la pacienţii cu anevrism rupt. Nu au existat comparaţii randomizate pentru embolizarea şi cliparea anevrismelor nerupte şi este important să înţelegem că recomandările acestui grup nu trebuie să fie extinse şi la pacienţii cu acest tip de leziune. Metode chirurgicale şi endovasculare pentru tratamentul anevrismului cerebral rupt: Rezumat şi recomandări Cliparea chirurgicală sau embolizarea endovasculară trebuie efectuate pentru a reduce rata de resângerare după HSA anevrismală (clasa I, nivel de evidenţă B). 2. Anevrismele tratate prin wrapping sau coating şi cele incomplet ocluzionate prin coiling sau clipping au un risc crescut de resângerare comparativ cu cele care sunt complet ocluzate şi, prin urmare, se impune urmărire angiografica de lungă durată. Obliterarea completă a anevrismului este recomandată ori de câte ori aceasta este posibilă (clasa I, nivel de evidenta B). 3. Pentru pacienţii cu anevrism rupt, evaluaţi de o echipă de neurochirurgi şi de radiologi din domeniul endovascular cu experienţă, care pot realiza din punct de vedere tehnic ambele intervenţii, atât cliparea cât şi abordul endovascular, poate fi benefică embolizarea endovasculară cu spire (clasa I, nivel de evidenta B). Cu toate acestea, este recomandat să se ia în considerare caracteristicile individuale ale pacientului şi ale anevrismului pentru a decide cel mai bun mijloc de tratament şi de gestionare a pacienţilor în centre care pot oferi ambele alternative (clasa IIa, nivel de evidenta B). 4. Deşi studiile anterioare au arătat că nu există diferenţe în ceea ce priveşte rezultatele intervenţiei precoce faţă de cea amânată la bolnavii cu HSA, tratamentul precoce reduce riscul de resângerare post HSA, şi metodele mai noi pot creşte eficienţa tratamentului precoce al anevrismului. Tratamentul precoce al bolii este de dorit şi probabil indicat în majoritatea cazurilor (clasa IIa, nivel de evidenta B). Profilul spitalului şi sistemul de îngrijire. Studiile care au analizat rezultatul final de după HSA [102,117,118,253] au demonstrat existenţa unei relaţii între rezultatul final şi numărul de pacienţi gestionaţi de un spital. Într-un studiu de 16 399 de pacienţi internaţi la 1546 spitale din SUA, Cross şi colab, 102 au constatat că 82% dintre spitale care internează mai puţin de 19 la pacienţi cu HSA în fiecare an şi 64% dintre spitale internează mai puţin de 10 pacienţi cu HSA; rata mortalităţii la 30 de zile a fost semnificativ mai mare în spitalele cu mai puţin de 10 pacienţi cu HSA internaţi anual decât în spitalele cu mai mult de 35 de pacienţi cu HSA internaţi (39% versus 27%; raport probabilistic, 1.4). Doi factori s-au asociat cu rezultate superioare ale spitalelor cu internări mai multe: frecvenţa mai mare de utilizare a serviciilor endovasculare şi un procent mai mare de pacienţi transferaţi de la alte spitale. Doar 34% din toţi pacienţii internaţi cu HSA au fost trataţi chirurgical sau endovascular pentru anevrism în acest studiu. Într-un studiu de 9534 de cazuri de HSA tratate în 70 de centre ale University of California Health Systems, din 1994 până 1997, Johnston [117] a constatat că, deşi în spitalele cu numar mai mare de pacienţi rata de mortalitate a fost mai mică, acest fapt poate fi influenţat de utilizarea mai frecventă a abordului endovascular şi de rata mare de transfer de pacienţi de la alte spitale. Instituţiile care au folosit mai frecvent embolizarea cu spire au avut rate de mortalitate intraspitaliceasca mai mici, cu o reducere a riscului de 9% pentru fiecare 10% din cazuri tratate prin tehnici endovasculare. În plus, s-a constatat o reducere de 16% a riscului de deces intraspitalicesc la instituţiile ce au folosit angioplastia ca terapie a vasospasmului. Dacă rezultatele mai bune se datorează tratamentului endovascular sau altor aspecte ale îngrijirilor multidisciplinare din spitalele mari nu se poate aprecia în urma acestei analize. Într-un studiu de 12.804 pacienţi internaţi pentru HSA în 390 de spitale din California, Bardach şi colab [253] au observat ca rata mortalităţii în spitalele cu mai puţine internări a fost mai mare decât în spitalele mari (49% versus 32%, P< 0.001). De asemenea s-a constatat o utilizare mai frecventă a tehnicilor endovasculare în spitalele cu număr mai mare de internări, dar acest factor nu a modificat independent rezultatele finale. Procentul de pacienti care au fost trataţi pentru anevrism, dintre toate HSA internate, a fost de doar 29%. Într-o analiză a 13.399 de cazuri de HSA internate între anii 1995-2000, în 257 de spitale din statul american New York, Berman şi colab (118) şi-au restrâns analiza la cei 5963 de pacienţi care au fost trataţi chirurgical sau prin tehnici endovasculare pentru anevrism intracranian (2200 anevrisme nerupte şi 3763 de anevrisme rupte). Rata mortalităţii generale în spital pentru anevrismele rupte a fost de 14%. Spitalele în care aceste proceduri se aplică într-un număr mai mare de 35 de proceduri per an au o rată mai scăzută a mortalităţii decât în spitalele cu număr scăzut de anevrisme tratate, dar efectul a fost modest pentru anevrismele rupte (odds ratio, 0.94; P=0.03) în comparaţie cu anevrismele nerupte (odds ratio, 0.89; P<0.0001). Tehnicile endovasculare au fost benefice în cazul anevrismelor nerupte, neavând însă impact asupra anevrismelor rupte. Per ansamblu, aceste analize arată că numărul de cazuri tratate în aceste instituţii este un factor important de predicţie a evoluţiei pentru anevrismele intracraniene. Acest aspect poate fi mai important pentru pacienţii cu anevrisme nerupte decât pentru cei cu anevrisme rupte. În ciuda faptului că pacienţii trataţi în instituţii ce pot asigura tratament endovascular pentru vasospasmul post-HSA au cu 16% mai multe şanse pentru o evoluţie favorabilă, constatarea ca per ansamblu volumul anevrismului rupt nu este un factor predictiv important, reflectă importanţa severităţii hemoragiei asupra evoluţiei. Numărul de cazuri tratate pare mai important pentru cliparea chirurgicală decât pentru coilingul endovascular din nenumărate motive, dar poate cel mai important motiv pentru această aparentă neconcordanţă derivă din faptul că rezultatele publicate pentru tratamentul endovascular provin din centre cu un mare număr de cazuri, în timp ce rezultatele pentru cliparea chirurgicală provin şi din aceste centre dar şi din centre cu număr mai mic de cazuri. Deşi rezultatele descrise anterior pot susţine o politică ce promovează regionalizarea îngrijirii pacienţilor cu HSA, nu e cert ca beneficiile tratării acestor cazuri în centre cu mare număr de cazuri depăşesc costurile şi riscurile de transferului [102]. Bardach şi colab [348] au efectuat o analiză cost-utilitate, estimând că transferând pacienţii cu HSA de la un spital cu volum redus de cazuri la cele cu rulaj mare rezultă o prelungire a duratei vieţii cu 1.60 ani-viaţa ajustati calitativ, la un cost de 10.548 $/an-viaţa. În orice caz transferul interspitalicesc poate avea un impact negativ asupra evoluţiei în cazul unui pacient ce asociază altă patologie neurologică [349] sau a pacienţilor cu HSA care sunt susceptibili la complicaţiile asociate transferului datorită dependenţei de timp a evoluţiei în direcţia resângerării şi a sensibilităţii anevrismelor la modificări ale tensiunii arteriale. În plus, unii pacienţi cu HSA şi cu hidrocefalie acută pot beneficia de un tratament precoce în spitalul initial prin plasarea unui dren ventricular. S-a constatat că centrele cu număr scăzut de cazuri tratează cazurile de HSA cu rezultate acceptabile. Centrele cu număr crescut de cazuri pot fi deja puse la incercare de severitatea cazurilor şi prin disponibilitatea resurselor şi a personalului. Nu în ultimul rând studii suplimentare ar trebui efectuate, care să includă studii prospective de cohortă mai amănunţite, separând diferenţele în rezultate, între spitalele ce tratează un număr redus de cazuri şi cele cu număr crescut şi riscurile asociate transferului interspitalicesc al pacienţilor. O problemă importantă pentru morbiditatea asociată transferului este resângerarea anevrismului. În această privinţă, Hillman şi colab au analizat abilitatea acidului tranexamic, un agent antifibrinolitic de scurtă acţiune, de a reduce incidenţa resângerării precoce în timpul transferului. Studiul lor a cuprins 505 pacienţi randomizaţi şi a arătat o reducere a resângerării precoce de la 10,8% la 2,4%, precum şi o reducere cu 80% a mortalităţii. Mai mult, îmbunătăţirea scorului pe scara Glasgow Outcome a crescut de la 70,15% la o medie de 74,8%. Dacă aceste date pot fi verificate, utilizarea acestor strategii poate salva mai multe vieţi decât tratarea vasospasmului. După cum a fost menţionat anterior, acumularea datelor certe sugerează că tratamentul endovascular este asociat cu o rată mai scăzută a complicaţiilor şi cu o rată a recurenţelor mai ridicată decât cliparea chirurgicală. În plus, există o reducere cu 16% a riscului de deces intraspitalicesc în instituţii ce utilizează angioplastia în tratamentul vasospasmului. Prin urmare în alegerea tratamentului optim pentru tratarea anevrismului în funcţie de pacient, este necesară şi o bună experienţă a chirurgilor cerebro(neuro)-vasculari şi endovasculări. Profilul spitalului şi sistemul de îngrijire: Rezumat şi recomandari Este recomandabilă îndrumarea precoce către centrele cu număr mare de cazuri de HSA internate, ce au echipa de neurochirurgi-vasculari şi specialişti endovasculări cu experienţă. (Clasa IIa, Nivel de evidenţă B). Anestezia în timpul tratamentului chirurgical sau endovascular Nenumăratele obiective ale management-ului anestezic intraoperator în timpul tratamentului anevrismului nu fac obiectul acestui studiu. Acestea includ utilizarea management-ului hemodinamic (pentru controlul tensiunii arteriale) pentru limitarea riscului de ruptură intraoperatorie a anevrismului, precum şi diverse strategii pentru protejarea creierului împotriva leziunii ischemice. Hipotensiunea arterială indusă a fost utilizată pentru prevenirea rupturii anevrismale intraoperatorii. Cu toate că eficacitatea acestei tehnici nu a fost studiată sistematic, există dovezi că ar putea afecta negativ fluxul sanguin cerebral (FSC) în timpul operaţiei precum şi prognosticul. FSC a fost scăzut în timpul hipotensiunii induse la pacienţi cu autoreglare insuficientă. Într-un studiu retrospectiv mai recent (n=112), riscul crescut de dezvoltare a deficitelor neurologice precoce şi tardive a fost asociat cu o tensiune sistolică < 60 mm Hg cu perioade lungi de hipotensiune [353]. Datele existente sugerează că ar putea exista un impact negativ determinat de hipotensiunea arterială, fără dovezi privind beneficiul. Numeroşi agenţi farmacologici şi numeroase strategii au fost utilizate pentru a promova protecţia cerebrală în timpul procedurilor cerebrovasculare intracraniene, deşi nici unul din acestea nu a demonstrat clar o îmbunătăţire a evoluţiei. Ocluzia vasculară temporară este frecvent folosită în timpul chirurgiei anevrismale pentru a preveni ruperea intraoperatorii a anevrismelor largi sau cu abordare dificilă. Într-un studiu retrospectiv cuprinzând 185 de operaţii cu management anestezic constant, evoluţia nu a diferit în funcţie de clipingul complet sau incomplet [361]. Hipertensiunea indusă e folosita pentru îmbunătăţirea FSC în vasospasm precum şi în endarterectomia carotidiana, dar nu a fost foarte bine studiata în cazul coilingului vascular în chirurgia anevrismala. La pacienţi selectaţi cu anevrisme gigante, în mod particular cele care implică artera bazilară, s-a demonstrat că hipotermia marcată cu oprirea circulaţiei în timpul circulaţiei cardiopulmonare extracorporală este o tehnică acceptabilă utilizată în centre selectate şi cu experienţă semnificativă. Hipotermia sistemică a fost utilizată în mai multe analize clinice pentru a proteja creierul împotriva leziunilor ischemice şi recent, a fost studiată într-un trial controlat randomizat, multicentric, de răcire intraoperatorie în timpul craniotomiei deschise pentru anevrismele cerebrale rupte. Acest studiu nu a reuşit să demonstreze nici o influenţă a hipotermiei semnificativă din punct de vedere statistic la pacienţi cu un grad Hunt-Hess bun cu privire la durata de şedere în unitatea de terapie intensivă, a timpului total de spitalizare, a ratei de deces, a urmaririi clinice, a stării la externare sau a prognosticului neurologic. Cu toate acestea, în ciuda creşterii incidenţei bacteremiei în grupul cu hipotermie, aceasta pare a fi sigură în cea mai mare parte, iar discuţiile privind capacitatea studiului de a detecta beneficii mai puţin dramatice ale hipotermiei rămân nerezolvate. Managementul anestezic: Rezumat şi recomandări Minimalizarea gradului şi duratei hipotensiunii intraoperatorii este probabil indicată în timpul intervenţiilor chirurgicale pentru anevrism (Clasa IIa, Nivel de evidenţă B). Nu există date suficiente asupra strategiilor farmacologice şi hipertensiunii induse din timpul ocluziei vasculare temporare pentru a putea face recomandări specifice, însă există cazuri în care uzul lor ar putea fi considerat rezonabil (Clasa IIb, Nivel de evidenţă C). Hipotermia indusă în timpul chirurgiei anevrismelor ar putea fi o opţiune rezonabilă în unele cazuri, însă nu este recomandată de rutină (Clasa III, Nivel de evidenţă B). Managementul vasospasmului cerebral după HSA Vasospasmul cerebral reprezinta îngustarea întârziată a arterelor de capacitate mare situate la baza creierului după HSA frecvent asociat cu evidenţierea radiologică sau evidenţa FSC a diminuării perfuziei în teritoriul distal al arterei afectate. După HSA anevrismală, vasospasmul este observat angiografic la 30% - 70% din pacienţi, tipic cu debut la 3 - 5 zile după hemoragie, cu o îngustare maximă după 5 - 14 zile şi rezoluţie graduală după 2- 4 săptămâni. La aproximativ jumătate din cazuri, vasospasmul se manifestă prin apariţia unui deficit neurologic ischemic tardiv care se poate rezolva sau poate în aceeaşi măsură progresa spre AVC ischemic cerebral. În zilele noastre, 15-20% din astfel de pacienţi suferă un AVC sau decedează datorită vasospasmului în ciuda terapiei maximale. Dintr-o altă perspectivă, vasospasmul pare a fi responsabil pentru aproape 50% din decese la pacienţii care au supravieţuit tratamentului după HSA, resângerarea şi complicaţiile tratării anevrismului fiind responsabile în cea mai mare măsură. Frecvent, dezvoltarea unui nou deficit focal care nu este explicată prin prezenţa hidrocefaliei sau a resângerării este primul semn obiectiv al vasospasmului simptomatic. În plus, creşterea inexplicabilă a tensiunii arteriale medii ar putea apare ca urmare a tentativei de autoreglare a fluxului cerebral arterial pentru îmbunătăţirea circulaţiei cerebrale în scopul prevenirii ischemiei. Tot mai mulţi cercetători au recunoscut faptul că vasospasmul "simptomatic" care determină un AVC ischemic tardiv poate apare fără simptome evidente la pacienţii comatoşi. Drept urmare, indicele de suspiciune trebuie să fie mai mare la pacienţii cu scoruri scăzute, chiar cu modificări subtile ale examenului neurologic. Monitorizarea vasospasmului cerebral prin examen Doppler transcranian (TCD), adiţional monitorizării clinice în unitatea de terapie intensivă a fost controversată. Datele din literatură sunt neconcludente asupra senzitivităţii şi specificităţii acestei metode. Monitorizarea TCD este o examinare dependentă de operator şi necesită stabilirea unor praguri şi controlul calităţii în fiecare instituţie. Valorile absolute ale interpretărilor TCD pot fi derutante în terapia hipertensiunii/hipervolemiei/hemodinamică ("triplul H"), dar raportul Lindegaard (raportul velocităţii din vasele cerebrale alese şi velocitatea din artera carotida interna ipsilaterala portiunea extracraniană a fost demonstrat a fi util în urmărirea tendinţelor de evoluţie. Raporturile de 5 - 6 pentru artera carotidă internă supraclinoidiană, artera cerebrală anterioară, artera cerebrală medie şi sistemul vertebro-bazilar au fost demonstrate a indica spasm sever, trebuind tratate în funcţie de starea clinică. Aceste tendinţe au fost arătate a fi utile în ghidarea terapiei, însă alte modalităţi de investigare cum ar fi examenul RM cerebral - secventele de difuzie-perfuzie şi examenul xenon - CT cerebral - secventa perfuzie sunt mai avantajoase în ghidarea managementului, putând fi complementare. Nu a fost încă demonstrat în mod adecvat dacă rezultatele folosirii TCD în tratamentul HSA sunt avantajoase. Multe centre se bazeaza pe diagnosticarea prin angiografie cerebrala, în special de la apariţia tratamentului intervenţional radiologic (vezi mai jos). Oricum, Comitetul de Experţi al Academiei Americane de Neurologie consideră că folosirea TCD are indicaţii de tip A, nivel de evidenţă Clasa II deoarece, deşi senzitivitatea şi specificitatea acestuia sunt variabile şi depind de vasul interesat, spasmul sever poate fi identificat cu o fidelitate echitabilă. S-a demonstrat că managementul timpuriu al anevrismelor rupte scade resângerarea din timpul spitalizării şi cu siguranţă permite managementul mai agresiv şi mai timpuriu al vasospasmului prin terapie hemodinamică şi, dacă este necesar, abordare intervenţională. Scopul managementului vasospasmului cerebral este de a scădea riscul leziunilor ischemice neuronale prin controlarea hipertensiunii intracraniene, scăderea ratei metabolice a consumului de oxigen şi îmbunătăţirea circulaţiei cerebrale. Pentru ameliorarea FSC terapia hipertensivă hipervolemică a devenit o abordare de bază în managementul vasospasmului cerebral. Totuşi, în ciuda raporturilor care indică îmbunătăţirea statusului neurologic după instituirea acestui regim, a fost făcut doar un singur studiu randomizat care să evalueze eficacitatea sa. Aceasta se datorează probabil probabil faptului că hipovolemia, hipotensiunea şi hemoconcentraţia sunt în mod clar dăunătoare şi datorită faptului că aceste terapii au devenit rapid o rutină aproape imediat ce au fost popularizate în literatura academică. Totusi la pacienţii ce au suferit o HSA au fost raportate atât creşterea cât şi scăderea FSC ceea ce i-a determinat pe cercetători să se întrebe dacă hipervolemia profilactică este mai eficace decât normovolemia profilactică în prevenirea debutului spasmului. Utilizând o schemă randomizată de stratificare a tratamentului, care a luat în calcul numărul zilelor de la debutul HSA şi scorul postoperator Hunt-Hess, Lennihan şi colaboratorii săi au arătat că, deşi pacienţii cărora li s-a administrat terapie hipervolemică (n = 41) au primit semnificativ mai multe fluide şi au prezentat presiune arterială diastolică pulmonară şi presiune venoasă centrală mai mari decât pacienţii normovolemici (n = 41), între cele 2 grupuri nu a fost nici o diferenţă în ceea ce priveşte fluxul sanguin cerebral global mediu (xenon washout), fluxul sanguin cerebral regional minim sau spasmul simptomatic de-a lungul perioadei de tratament. În plus, evolutia în zilele 14 şi 90 a fost similara. Egge şi colaboratorii săi au făcut şi ei un studiu prospectiv randomizat (n = 32 pacienţi) pentru a lua în considerare expansionarea volemica profilactica şi terapia hiperdinamica administrate înaintea debutului simptomelor; 16 pacienţi au primit terapie hipervolemică iar restul terapie normovolemică. Toţi pacienţii au fost monitorizaţi minimum 12 zile şi urmăriţi prin "single-photon emission CT" şi observaţie clinică. Aceşti cercetători nu au observat nici ei diferenţe între cele doua grupuri privind vasospasmul cerebral monitorizat clinc, la examenul TCD sau prin monitorizarea FSC. Urmărirea clinică a pacienţilor timp de 1 an, conform Glasgow Coma Scale, nu a demonstrat nici o diferenţă semnificativă între cele 2 grupuri. În timpul studiului Mai mult, costurile au fost mai mari şi complicaţiile au fost mai frecvente în cadrul grupului care a primit terapie hiperdinamică. Luate împreună toate aceste date rezultate din cele 2 mici studii prospective, randomizate, unicentrice, indică faptul că este recomandabilă evitarea hipovolemiei, însă nu există evidenţe pentru utilitatea terapiei hiperdinamice profilactice. Totuşi, datorită faptului că aceste studii mici, prin lipsa puterii statistice, nu au avut abilitatea de a detecta îmbunătăţiri mici, multe centre din America de Nord continua sa susţina expansiunea volumetrică profilactică, cu rol de a îmbunătăţi fluxul sanguin cerebral, existând multe rapoarte ştiinţifice care susţin implantarea fie de catetere în artera pulmonară pentru a maximiza randamentul cardiac şi indexul cardiac, fie de catetere venoase centrale la pacienţii fără boală cardiacă preexistentă. Mizuno şi colaboratorii săi au raportat date despre terapia hiperdinamica profilactica şi HTA şi au observat valori stabile ale FSC în primele trei săptămâni după HSA. Darby şi colaboratorii săi au observat că hipertensiunea indusă de dopamină a determinat creşterea fluxului sanguin cerebral în teritoriile ischemice neinfarctizate fără a produce o creştere a fluxului sanguin cerebral global mediu. Astfel, deşi pare relativ sigur faptul că hipertensiunea arterială indusă poate fi extrem de utilă pentru reversibilitatea deficitelor deja apărute, datele în sprijinul ipotezei că hipertensiunea profilactică scade incidenţa spasmului simptomatic sunt mai puţine. Deoarece iniţierea terapiei hemodinamice este asociată cu riscuri semnificative, inclusiv posibilitatea insuficienţei cardiace, a tulburărilor electrolitice, a edemului cerebral, a diatezelor hemoragice rezultate din diluţia factorilor de coagulare, a potenţialelor rupturi ale anevrismelor nerupte nesecurizate (rar), se concluzioneaza că terapia hemodinamică profilactică necesită încă studii înainte de a fi aplicată de rutină. Comparativ cu hipervolemia şi hipertensiunea, hemodiluţia a primit în mod direct mai puţină atenţie, Majoritatea pacienţilor prezintă o relativă hemodiluţie datorită pierderilor de sânge din timpul procedurilor şi expansiunii volemice, mulţi cercetători fiind de părere că este ideala o valoare a hematocritului de 0.28 - 0.32. Totuşi, studii recente au pus la îndoială faptul că scăderea intenţionată a hematocritului până la un astfel de nivel este benefică. Ekelund şi colaboratorii săi au arătat într-un mic studiu unicentric că şi hemodiluţia izovolemică creşte fluxul sanguin cerebral global pe seama reducerii semnificative a capacităţii de livrare a oxigenului, iar hemodiluţia hipervolemică scade ambii parametrii. Astfel, deşi scăderea intenţionată a hematocritului poate fi dăunătoare, tot mai multe date rezultate din studii prospective unicentrice sugerează faptul că transfuziile ar putea fi un predictor independent de prognostic nefavorabil. Conform acestei concluzii se poate deduce că există prea puţine informaţii asupra hemodiluţiei pentru a putea face recomandări generale pentru flebotomia terapeutică sau transfuzii la pacienţi în general. Este imperativă evitarea insultelor metabolice şi sistemice cum ar fi hiperglicemia, acidoza, fluctuaţiile electroliţilor, hipoxia, hipertermia şi tratarea agresivă a potenţialelor episoade septice; toate acestea sunt extrem de importante în managerierea vasospasmului cerebral şi a potenţialului sau pentru leziuni cerebrale ischemice ireversibile. Mayer şi colaboratorii săi au raportat că, la 43 de pacienţi cu HSA care au fost trataţi cu fluide după diverse protocoale, albumina 5% probabil a ajutat în prevenirea pierderilor de sodiu şi fluide asociat cu pierderea neurogena de sare. De asemenea, în cadrul acestui grup, febra a fost găsită a fi un factor independent pentru un prognostic nefavorabil, însă nu există trialuri prospective definitive care să susţină aceste recomandări de bun simţ. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre hiperglicemie, în ciuda faptului că există recomandări de tip Clasa I privind beneficiile insulinei perfuzabile într-o populaţie mixtă de terapie intensivă. O excepţie o reprezinta magneziemia. Hipomagneziemia pare a fi frecventa după HSA, fiind asociată atât cu un prognostic prost cat şi cu prezenta vasospasmului. Mai mult, un studiu placebo larg controlat privind infuzia intravenoasă continuă timp de 14 zile (64 mmol x L^-1 x d^-1) pare a sugera faptul că magneziul ar putea reduce ischemia cerebrală tardivă cu 34%. Prognosticul nefavorabil după 3 luni a fost redus cu 23%, riscul relativ pentru un prognostic pozitiv a fost 3.4 (95% CI, 1.3 to 8.9) la pacienţii trataţi. Aceste date indică necesitatea unui trial larg de fază III. Blocanţii canalelor de calciu, în particular nimodipina, au fost aprobaţi spre folosire în SUA pe baza raportării iniţiale a reducerii morbidităţii şi îmbunătăţirii prognosticului la aceşti pacienţi. Oricum, reducerea mortalităţii şi îmbunătăţirea prognosticului se pot datora mai mult protecţiei cerebrale decât efectului asupra vascularizaţiei cerebrale, întrucât nu a fost demonstrată reducerea angiografică a vasospasmului la pacienţii care au primit acest medicament. Interesant, administrarea nicardipinei, un preparat intravenos similar blocantului de calciu de tip L, a arătat reducerea cu 30% a vasospasmului, însă nu şi îmbunătăţirea prognosticului. Folosirea agenţilor fibrinolitici precum şi administrarea intratechala a promotorilor fibrinolizei a fost raportată în literatură; totusi complicaţiile asociate acestor proceduri au contrabalansat beneficiile obţinute privind prognosticul funcţional, morbiditatea şi mortalitatea la 6 luni. Studii la scală mică au urmărit în plus efectele scuturării capului, care se presupune că ar ajuta la dizolvarea cheagului. Un studiu recent care a cuprins 230 de pacienţi a arătat reducerea semnificativă statistic a deficitului neurologic ischemic permanent de la 8.8% la 2.5%, cu îmbunătăţiri asociate a scalei Rankin modificate. Studii ulterioare sunt necesare. Deşi tratamentul pacienţilor cu aspirină, enoxaparin şi tirilazad a fost dovedit a fi ineficient în îmbunătăţirea prognosticului prin reducerea vasospasmului şi a deficitelor neurologice ischemice tardive, ebselen, agoniştii de endothelin şi nitroglicerina s-au arătat a fi promiţătoare. În plus, studii preliminare asupra rolului statinelor (simvastatin şi pravastatin) au sugerat o potenţială reducere a vasospasmului şi mortalităţii. În 1984, Zubkov şi colaboratorii au descris tehnicile de angioplastie cu balon. Ei au descris tehnicile endovasculare pentru dilatarea mecanică a vaselor spastice cerebrale cu ajutorul microcateterelor. Angioplastia cu balon a fost dovedită a fi eficace pentru reversibilitatea vasospasmului cerebral la vasele mari, cu pereţi musculari grosi, proximal în timp ce angioplastia nu este eficienta sau sigură la nivelul distal al ramurilor perforante dincolo de segmentele de rangul doi. Teoretic, scopul angioplastiei cu balon este de a creşte fluxul sanguin cerebral distal de aria stenozată. Deşi au fost făcute progrese în domeniul procedurilor intervenţionale, există încă riscuri semnificative asociate cu angioplastia vaselor cerebrale, cum ar fi ocluzia vasului, ruptura vasului, formarea de trombi şi deplasarea clipului anevrismal. Newell şi colaboratorii săi au descris angioplastia destinată tratamentului vasospasmului aparut după HSA în 1989. Ei au demonstrat fezabilitatea, siguranţa şi eficacitatea angiografică. Un numar mare de studii indică faptul că angioplastia este eficienta în reducerea spasmului angiografic şi determină creşterea fluxului sanguin cerebral, scăderea deficitului, angioplastia cu balon fiind superioară papaverinei în termeni durabilitatii şi al eficacitatii, desi este limitată în cazul patologiei vaselor mici. Ceea ce nu a fost încă demonstrat printr-un studiu prospectiv, randomizat, este ca angioplastia imbunatateste prognosticul final în managementul vasospasmului cerebral. A fost studiată de asemenea şi problema timpului în tratarea vasospasmului cerebral. Rosenwasser et al. a raportat că terapia precoce, probabil administrata în primele doua ore, ar putea fi avantajoasă în termeni de îmbunătăţire nu numai angiografică ci şi imbunătăţire clinică susţinută. Johnston a făcut o analiză asupra efectului terapiei endovasculare şi a timpului spitalizarii asupra prognosticului anevrismelor cerebrale. Analiza a demonstrat ca pacientii tratati cu angioplastie pentru vasospasmul cerebral au prezentat o reducere de 16% a riscului mortii intraspitalicesti în comparatie cu instituţiile în care nu a existat aceasta posibilitate. O dată cu îmbunătăţirea tehnicilor de microcateterizare şi avansarea tehnicilor supraselective din ultima decadă, a devenit posibilă cateterizarea selectivă a vaselor cerebrale de ordinul al treilea şi al patrulea precum şi administrarea unor doze mari de vasodilatatoare cum ar fi papaverina în vasele care nu pot fi tratate prin angioplastie cu balon. Infuzia de vasodilatatoare în mod supraselectiv şi lent a fost raportată a reduce riscurile asociate cu metodele mai vechi, inclusiv deprimarea trunchiului cerebral, hipotensiunea, agravarea vasospasmului, crizele epileptice, stopul respirator, hemipareza tranzitorie şi hipertensiunea intracraniană. Dozele de papaverină raportate în literatură sunt infuzate la o concentraţie de 3 mg/mL la 6 - 9 L/min până la o doză totală de 300 mg per teritoriu vascular. Este recomandata insistent monitorizarea presiunii intracraniene precum şi a altor parametri fiziologici şi neurofiziologici. Folosirea papaverinei intraarterial a fost raportata de către Kassell şi colaboratorii săi; studiul lor a indicat la un număr mici de pacienţi îmbunâtâţirea angiografică a reversibilitatii vasospasmului şi o îmbunătăţire clinică de 50%. Oricum, în alte studii făcute de Polin şi colaboratorii la un subset de pacienţi tratat cu tirilazad, deşi papaverina a determinat reversibilitatea angiografică a vasospasmului cerebral, nu a fost nici o corelaţie între severitatea spasmului, timpul în care a fost făcută intervenţia, doza de papaverină sau doza drogului în studiu,. Verapamilul şi alţi blocanţi ai canalelor de calciu au fost utilizate din ce în ce mai mult, însă cu rezultate excelente anecdotice. Deşi aceste medicamente par a fi mai sigure decât papaverina, până în prezent nu a fost demonstrată utilitatea lor. Există numeroase date în literatură în care este raportata combinarea angioplastiei cu balon şi a infuziei de vasodilatatoare în tratamentul vasospasmului distal de vasele care pot fi tratate prin angioplastie mecanică. Oricum, nu există rapoarte care să indice faptul că cele 2 tratamente aplicate împreună sunt superioare în termeni de prognostic. Complicatia majoră asociată cu administrarea de papaverină este hipertensiunea intracraniană. Toate rapoartele indica faptul că presiunea intracraniana poate fi controlată cu hiperventilaţie de durata scurtă, manitol, barbiturice şi/sau drenaj ventricular. Rata complicatiilor majore a fost raportată la 2% - 5%. Managementul vasospasmului cerebral: Rezumat şi recomandari Nimodipina administrată oral este indicată pentru reducerea prognosticului nefavorabil legat de HSA anevrismala (Clasa I, Nivel de evidenţă A). Valoarea altor antagoniti de calciu, administraţi oral sau intravenos rămâne nesigură. Tratamentul vasospasmului cerebral începe cu managementul precoce al anevrismului rupt, şi, în majoritatea cazurilor, menţinerea unui volum de sânge circulant normal, evitarea hipovolemiei sunt probabil indicate (Clasa IIa, nivel de evidenţă B). O abordare rezonabilă a vasospasmului simptomatic constă în expansiune volemică, inducerea hipertensiunii şi hemodiluţie (terapia triplu H) (Clasa IIa, nivel de evidenţă B). Alternativ, angioplastia cerebrală şi/sau terapia intraarterială selectivă cu vasodilatatori sunt considerate rezonabile după, împreună sau în locul terapiei triplu H, în funcţie de scenariul clinic (Clasa Iib, nivel de evidenţă B). Managementul hidrocefaliei asociate cu HSA: Datele din literatura privind hidrocefalia din HSA constau într-un numar de studii majoritatea retrospective. Hidrocefalia acută (lărgirea ventriculilor într-un interval de 72 de ore) este raportată a apare la aproximativ 20% - 30% din pacienţi. Lărgirea ventriculară este acompaniată frecvent, dar nu întotdeauna, de prezenţa hemoragiei intraventriculare; hidrocefalia fără hemoragie intraventriculară este asociată cu cuantumul şi distribuţia sângelui în cisterne. Hidrocefalia acută este mai frecventă la pacienţii cu un scor clinic scăzut şi scoruri ridicate pe scala Fischer. Semnificaţia clinică a ventriculomegaliei acute după HSA este neclară, întrucât mulţi pacienţi sunt aparent asimptomatici, iar statusul lor nu se deteriorează. Totuşi, 40% - 80% din pacienţii cu nivel de conştienţă diminuat prezintă un grad de ameliorare după procedură. Conform a 2 studii pe serii mici de pacienţi, plasarea unei ventriculostome poate fi sau nu asociată cu resângerare. Ventriculomegalia cronică ce necesită proceduri de şuntare permanentă a fost raportată a apărea la 18% - 26% din pacienţii care au supravieţuit. Necesitatea şuntării permanente a fost asociată cu vârsta înaintată, ventriculomegalia precoce, hemoragia intraventriculară, status clinic prost la internare, sexul feminin. Două studii monocentrice au sugerat faptul că fenestrarea laminei terminalis de rutină reduce incidenţa hidrocefaliei cronice. Comparativ, nu au fost raportate diferenţe la pacienţii la care s-a practicat clipare sau tratament endovascular al anevrismului. Şunturile ventriculoatrial, ventriculoperitoneal sau lomboperitoneal ar putea îmbunătăţi statusul clinic la aceşti pacienţi. Totuşi, viteza de acomodare la ventriculostomie nu pare a afecta necesitatea plasării finale a şuntului. Managementul hidrocefaliei asociate cu HSA: Rezumat şi recomandări. Drenajul temporar sau permanent al LCR este recomandat la pacienţii simptomatici cu hidrocefalie cronică post HSA (Clasa I, nivel de evidenţă B) Ventriculostomia poate fi benefică la pacienţii cu ventriculomegalie şi status de conştienţă diminuat post SAH acută (Clasa IIa, nivel de evidenţă B) Managementul crizelor epileptice asociate cu HSA. Riscurile şi implicaţiile crizelor epileptice asociate HSA nu sunt bine definite, iar necesitatea şi eficacitatea administrării de rutină a medicaţiei anticonvulsivante după HSA nu sunt bine stabilite. Un număr mare de episoade similare crizelor convulsive au fost asociate cu rupturile anevrismale. Este neclar dacă aceste episoade au o origine într-adevăr epileptică. Recenziile retrospective recente raportează o incidenţă scăzută a crizelor epileptice (între 6% - 18%). Alte recenzii retrospective au arătat că majoritatea crizelor epileptice precoce au apărut înaintea prezentarii la spital iar crizele apărute la pacienţii internaţi au fost rare la pacientii la care s-au administrat anticonvulsivante în mod profilactic. În alte studii, crizele tardive au apărut la aproximativ 7% din pacienţi. De asemenea, au fost raportate crize epileptice cauzate de administrarea intraarterială de papaverină. Relaţia între crizele convulsivante şi prognostic este neclară, deoarece ele au fost raportate a nu avea nici un impact asupra prognosticului sau a fi asociate cu un prognostic nefavorabil. Rapoarte recente indică faptul că la pacienţii cu HSA pot apărea crize nonconvulsive. Un studiu asupra unei serii de pacienţi care au fost monitorizaţi EEG în mod continuu a demonstrat că 19% dintre pacienţii stuporoşi sau comatoşi au prezentat crize non-convulsive, în medie la 18 zile de la debutul HSA. Toţi aceşti pacienţi primeau profilactic medicaţie anticonvulsivantă şi toţi au decedat. Diferite studii au urmărit administrarea de rutină a profilaxiei cu anticonvulsivante în perioada perioperatorie, însă nici unul dintre acestea nu a reuşit să stabilească cu certitudine dacă aceasta este benefică. Studii nerandomizate la pacienţii craniotomizati au indicat că administrarea profilactică de anticonvulsivante este benefică însă numărul pacienţilor cu HSA din aceste studii a fost foarte mic. Un studiu care a cuprins pacienţi ce urmau să fie supuşi unei terapii prin embolizare/"coil" a anevrismului a raportat lipsa crizelor periprocedural şi o rată a crizelor tardive de 3%. Factorii de risc pentru crize epileptice post HSA au fost consemnaţi în diferite studii retrospective incluzând: anevrisme ale arterei cerebrale medii, hematoamele intraparenchimatoase, AVC ischemic şi istoric de hipertensiune. Deşi studiile retrospective au concluzionat că terapia anticonvulsivantă profilactică nu are beneficii în HSA, acestea au avut un număr mic de pacienţi, iar nivelul seric al anticonvulsivantelor nu a fost monitorizat de rutină. Un studiu retrospectiv care a investigat impactul folosirii profilactice a anticonvulsivantelor (fenitoin) asupra prognosticului cognitiv a arătat că încărcătura de fenitoin a fost asociată în mod independent cu un status cognitiv mai slab la 3 luni după hemoragie. Managementul crizelor epileptice: Rezumat şi recomandari Administrarea profilactică a anticonvulsivantelor ar putea fi luată în considerare în perioada imediat posthemoragică (Clasa IIb, nivel de evidenţă B). Nu este recomandată folosirea de rutină a anticonvulsivantelor pe termen lung (Clasa III, nivel de evidenţă B), însă poate fi luată în considerare la pacienţii cu factori de risc cum ar fi crize epileptice prezente anterior, hematom intraparenchimatos, AVC ischemic sau anevrism al arterei cerebrale medii (Clasa IIb, nivel de evidenţă B). Management hiponatremiei şi a scăderii volumului circulant: Hiponatremia post HSA a fost raportată ca având o incidenţa de 10% - 30% din cazuri. Hiponatremia este mai frecvent întâlnită la pacienţii cu scor clinic scăzut, cu anevrisme ale arterei comunicante anterioare şi hidrocefalie, putând fi un factor de risc independent pentru un prognostic nefavorabil. Studii prospective necontrolate sugerează o corelare a hiponatremiei cu natriureza excesivă şi scăderea volumului de fluide. Restricţia de fluide a fost asociată cu o incidenţă crescută a deficitelor ischemice tardive, iar scăderea volumului de fluide a fost asociată cu vasospasmul simptomatic. În mai multe studii necontrolate scaderea volumului de fluide a fost ameliorată prin administrarea unor cantităţi mari de fluide (terapie hipervolemică). Două trialuri randomizate controlate au evaluat abilitatea fludrocortizonului de a corecta hiponatremia şi balanţa fluidelor; un studiu a arătat că fludrocortizonul a ajutat la îmbunătăţirea balanţei negative de sodiu însă nu a corectat scaderea volumului de fluide sau hiponatremia, iar celălalt studiu a arătat scăderea necesarului de fluide şi îmbunătăţirea nivelurilor de sodiu la administrarea de fludrocortizon. Un studiu retrospectiv a arătat că soluţia salină de 3% este eficace în corectarea hiponatremiei. Rapoarte adiţionale sugerează faptul că albumina 5% ar putea fi de asemenea eficientă. Management hiponatremiei: Rezumat şi recomandări Administrarea unor volume crescute de fluide hipotone şi scaderea volumului de fluide intravascular trebuie în general evitate în HSA (Clasa I, nivel de evidenţă B). Monitorizarea statusului volumetric la anumiţi pacienţi cu HSA recentă prin combinarea mai multor metode cum sunt presiunea venoasă centrală, presiunea în artera pulmonară, balanţa fluidelor şi greutatea corporală sunt rezonabile, precum şi tratamentul scăderii volumului de fluide cu fluide izotone (Clasa IIa, nivel de evidenţă B) Administrarea fludrocortizonului acetat şi a soluţiei saline hipertone este rezonabilă pentru corectarea hiponatremiei (Clasa IIa, nivel de evidenţă B) În unele cazuri, ar putea fi rezonabilă reducerea fluidelor administrate pentru a menţine un status euvolemic (Clasa IIb, nivel de evidenţă B). Complianta faţă de ghidurile anterioare pentru HSA În 1994, a fost elaborat Ghidul pentru Managementul HSA anevrismale [3] de către un grup de lucru al AHA Stroke Council. Aceste ghiduri intenţionau să pună la dispoziţie o structură de bază pentru managementul pacienţilor şi pentru cercetare. Traducerea acestui ghid în practica clinică şi evaluarea influenţei ghidului asupra tratamentului HSA sunt importante pentru furnizorii de servicii sanitare. Dacă acest ghid a redus variabilitatea tratamentului HSA sau a determinat îmbunătăţirea prognosticului pacienţilor sunt de asemenea informaţii vitale. Recent, un studiu retrospectiv multicentric (100 de centre) a evaluat 20 de indici de complianţă la ghidul din 1994. Aceşti indici au fost evaluaţi înaintea apariţiei ghidului şi la 4 ani de la publicarea sa, incluzând şi 1 an pentru perioada de adoptare. Şapte dintre aceşti indici au prezentat o complianţă de 100% în timpul celor 3 perioade ale studiului. Cinci din cei 13 indici rămaşi au fost asociaţi cu o rată scăzută a complianţei înainte de apariţia ghidului: folosirea profilactică a anticonvulsivantelor (27.7%), administrarea nimodipinei (18.5%), cliparea chirurgicală a anevrismului (59.2%), repausul la pat (57.9%) şi folosirea TCD (31.8%). Dintre aceşti 5 indici, a 3 fost observată creşterea semnificativă a complianţei în perioada de după apariţia ghidului comparativ cu perioada dinainte de apariţie la folosirea profilactică a anticonvulsivantelor (P=0.0002), administrarea de nimodipină (p<0.0001) şi uzul TCD (P=0.01). Nu au existat modificări semnificative în rata clipării chirurgicale de-a lungul perioadei studiate, însă a fost observată reducerea ratei repausului la pat recomandat la internarea în spital. REZUMAT ŞI CONCLUZII Standardele curente de practică implică cliparea microchirurgicală sau "coilingul" endovascular în cazul anevrismelor oricând este posibil. Morbiditatea asociată tratamentului este determinată de numeroşi factori, printre care factori legati de pacient, anevrism şi factori instituţionali. Prognosticul favorabil este mai probabil în cazul instituţiilor care tratează un număr mare de pacienţi ci HSA, în cazul instituţiilor care oferă servicii endovasculare şi la pacienţii care pot fi selectaţi pentru "coiling" endovascular mai curând decât la cei selectaţi pentru clipare. Tratamentul optim necesită disponibilitatea atât a chirurgilor cerebrovasculari experimentaţi cât şi a chirurgilor endovasculări care să colaboreze în evaluarea fiecărui caz de HSA. GHID DE EVALUARE ŞI TRATAMENT DE RECUPERARE DUPĂ ACCIDENTELE VASCULARE CEREBRALE Colectiv de redactare: Prof. Dr. Cristian Dinu Popescu, Dr. Viorica Mihailovici, Dr. Valentin Bohotin, Dr. Bogdan Ignat, Dr. Alexandrina Rotar, Conf. Dr. Aurora Constantinescu, Dr. Doru Baltag (Clinica de Neurologie - Spitalul de Recuperare Medicală Iasi) INTRODUCERE; EPIDEMIOLOGIE Accidentul vascular cerebral(AVC) a devenit a doua cauză de mortalitate afectând în jur de 0,2% din populaţia lumii. Este a doua cauză de deces şi principala cauză de dizabilitate; 40% dintre supravieţuitorii unui AVC prezintă grade diferite de afazie (2), şi peste 30 % dintre pacienţi menţin deficite grave. Terapia recuperatorie este necesară în etapele iniţiale pentru 70-80% dintre supravieţuitori, iar pe termen lung aproximativ 50% menţin necesitatea întreţinerii sau îmbunătăţirii abilităţilor şi posibilităţilor lor (opinia experţilor). Deoarece abordarea actuală în ultimii ani a neurorecuperării în bolile cerebrovasculare se bazează în special pe cunoştinţele recente din domeniul neuroştiinţelor privind mecanismele neuroplasticităţii şi comportamentului uman, coroborate cu experienţa şi observaţiile clinice care au o istorie mai îndelungată, nu s-au desfăşurat deocamdată în lume un număr suficient de mare de studii clinice controlate, randomizate ale căror date să ne permită recomandări şi nivele de evidenţă de grad înalt în raport cu definiţiile actuale ale medicinii bazate pe dovezi. De aceea, cu excepţia a câtorva principii prevăzute în Ghidul ESO pentru AVC ischemice (v. mai sus) recomandările care urmează se bazează în momentul de faţă pe opinia experţilor, urmând ca în timp validitatea lor să fie susţinută prin dovezi cu mai mare putere de evidenţă, funcţie de numeroasele studii clinice în acest domeniu de mare actualitate ştiinţifică şi importanţa majoră pentru calitatea vieţii pacienţilor afectaţi de aceste boli invalidante, care se desfăşoară în prezent. ECHIPA DE RECUPERARE Pentru realizarea unei recuperări eficiente acţionează o echipă multidisciplinară. Eficienţa acestei echipe depinde printre altele şi de experienţa dobândită (18). Componenţa acestei echipe nu este strictă, ea putând fi extinsă în funcţie de particularităţile cazului. Trebuie să cuprindă medici neurologi cu experienţă în terapia recuperatorie a AVC, medic specialist în balneofizioterapie şi recuperare medicală, fizioterapeut, logoped, specialişti în terapia ocupaţională, specialist în recuperarea limbajului (ortofonist), specialist în neurofiziologie clinică, asistente medicale specializate în recuperarea neurologică şi ocazional/intermitent cardiolog, dietetician, ortoped, urolog, asistent social. CONŢINUTUL TERAPIEI Se utilizează printre altele: - terapia fizicală/fizioterapia, – stimularea electrică funcţională, – gimnastica medicală. – hidroterapie – terapie ocupaţională 1. Prin terapie fizicală se înţelege totalitatea procedurilor care amplifică, conservă sau restabilesc mobilitatea şi abilitatea funcţională. Pot fi folosite diferite metode de kinetoterapie (posturări, kinetoterapie activa şi pasiva) şi aplicarea de factori fizici (frig, căldură, ultrasunete, diferite tipuri de curenţi electrici - TENS, curent continuu, curenţi variabili). Terapia fizicală este apreciată ca eficace şi foarte răspândită. Printre metodele kinetoterapeutice se regăsesc reînvăţarea motorie şi tehnica Bobath, tehnicile Brunnstromm, Rood, sau facilitarea neuromusculară. S-a demonstrat că asocierea evoluţiei naturale cu terapiile fizicale determină un grad de recuperare suplimentară. Utilizarea terapiei mişcărilor prin constrângere (imobilizarea membrului sănătos) a adus beneficii suplimentare la persoanele cu deficit motor parţial al membrului paretic. Kinetoterapia prin constrângere pare a avea eficacitate pe termen mediu şi lung (cuprins între 3-9 luni după AVC). O posibilitate utilă de tratament este folosirea unei metode de feedback, care furnizeaza pacientului date despre rezultatul acţiunii pe care o exerseaza. Sunt folosite frecvent tehnici de feedback EMG, care permit evidenţierea unei activităţi musculare voluntare de mica amplitudine. Folosirea unor astfel de metode s-a asociat cu îmbunătăţirea performanţelor motorii ale pacientului. Terapiile care folosesc curentul electric pot fi utile în accidentul vascular cerebral. Curentul continuu (galvanic) are o intensitate constantă şi poate fi folosit pentru ionizari medicamentoase (ionoforeza) - introducerea unor substanţe farmacologic active în ariile de interes putând facilita procesul recuperator prin efectul antispastic, antisclerozant, antalgic, antiinflamator. Curenţii variabili pot avea proprietăţi excitomotorii (curenţi rectangulari, faradici, exponenţiali) şi analgetice (TENS, diadinamici, interferenţiali), în funcţie de frecvenţa şi de forma curentului. Aplicarea de agenţi termici este utilă în terapia unor complicaţii ale accidentului vascular - temperaturile scăzute pot avea un efect antiinflamator, în timp ce aplicarea de căldură este utilă în combaterea spasticităţii, prin efectul antalgic şi vasodilatator. Ultrasunetele au efect miorelaxant şi de încălzire a ţesuturilor, fiind utile în terapia locală a spasticităţii. Procedurile fizicale sunt folosite pe scară largă şi se apreciază că au o contribuţie importantă la ameliorarea prognosticului după AVC. 2. Stimularea electrică funcţională implică folosirea unui curent electric pentru declanşarea/efectuarea unor acte motorii fiziologice (mers, control sfincterian etc.) Stimulul electric suplineşte activitatea de comandă a sistemului nervos central şi este modulat cu ajutorul unui sistem de senzori. Poate fi utilizată pentru redobândirea mişcărilor şi creşterea forţei de contracţie la membrul superior şi inferior. Corecţia mersului la bolnavii cu AVC poate fi realizată cu dispozitive de tip neuroproteze. 3. Gimnastica de tip aerobic implică folosirea de exerciţii fizice care vizează creşterea rezistenţei fizice şi a capacităţii de efort la pacienţii cu deficite uşoare sau medii. 4. Hidroterapia reprezintă folosirea efectelor apei în tratamentul diferitelor afecţiuni. Se bazează atât pe efectele directe ale submersiei (preluarea parţială a greutăţii corpului) şi proprietăţile fizice ale apei (temperatura). 5. Terapia ocupaţională implică exersarea de activităţi uzuale, care permit reinserţia socială şi/sau profesională. Include terapia prin joc şi ergoterapia. Terapia ocupaţională practicată în spital, la domiciliu sau într-un centru de zi îmbunătăţeşte prognosticul recuperator post-stroke. Reluarea unor acţiuni specifice timpului liber (jocuri, hobby-uri) poate contribui la ameliorarea indexului Barthel (opinia experţilor). MOMENTUL INIŢIERII RECUPERĂRII Începerea cat mai precoce a recuperării poate asigura obţinerea unor rezultate bune şi foarte bune existând însă şi un risc crescut de recidivă sau de agravare a patologiei de acompaniament. La pacientul care prezintă încă schiţa unor mişcări active recuperarea poate fi începută mai devreme. Dacă recuperarea se va desfăşura într-o altă unitate medicală intervalul optim de timp pentru transfer este de 10-15 zile după debut. Mai multe trialuri sugerează faptul ca prognosticul recuperării după AVC este mai bun dacă procedurile specifice sunt aplicate după 20-30 zile de la debut. În acest interval edemul cerebral dispare iar patologia de acompaniament este echilibrată prin intermediul medicaţiei specifice. Începerea recuperării la mai mult de 3 luni de la episodul acut micşorează gradul de corecţie a deficitelor. Durata şi intensitatea tratamentului recuperator Intensitatea tratamentului recuperator trebuie adaptată fiecărui caz în parte. Procedurile complexe pot fi aplicate în mai multe reprize pe parcursul unei zile, cu pauze de 30-60 minute între ele. Există proceduri pregătitoare (fizioterapie antialgică, masaj, radiaţii infraroşii, infiltraţii) care trebuie să fie urmate de aplicarea modalităţii terapeutice de bază. Timpul minim şi maxim dedicat fiecărei proceduri trebuie individualizat în funcţie de toleranţă şi suportabilitate. Conform unor meta-analize rezultate în urma prelucrării datelor unor studii, durata procedurilor ar fi variat între 132 minute şi 113 ore în decursul a 6 luni. Una din ţintele acestor proceduri a fost reluarea ortostaţiunii şi apoi a mersului, două etape care se succed, atestând eficienţa terapiilor recuperatorii aplicate. Intensitatea şi ritmicitatea procedurilor trebuie realizată de echipa de recuperare condusă de medicul neurolog. Un număr redus sau moderat de proceduri şi un număr insuficient de membri ai echipei de recuperare poate încetini acest proces. Este dovedit faptul ca o abordare intensivă are efecte mai bune. Este recomandată efectuarea unui program zilnic de 2 ore, în una sau două etape, minim 5 zile/săptămână, cel puţin în perioada imediat următoare accidentului vascular (2-3 luni). Ulterior, în condiţiile unei evoluţii favorabile şi a efectuării independente a programului recuperator de către pacient, şedinţele supravegheate pot avea loc de 2 ori/săptămână, timp de minim 1 an (opinia experţilor). ETAPIZAREA CRONOLOGICĂ A PROCEDURILOR TERAPEUTICE Etapa acută Scopurile intervenţiei în faza acută sunt: limitarea sau remiterea deficitului neurologic, prevenirea complicaţiilor. Tromboliza poate fi efectuată în primele 3 ore după accidentul vascular cerebral. Odată cu identificarea zonei de penumbră din jurul infarctului cerebral a devenit important conceptul de neuroprotecţie. Reabilitarea nu reprezintă o etapă separată în cadrul intervenţiei în faza acută ci reprezintă o parte integrată a unui plan medical continuu care cuprinde managementul fazei acute, postacute şi cronice. Procedurile recuperatorii din faza acută vizează în principal prevenţia apariţiei escarelor, a pneumoniei (inclusiv de aspiraţie), tromboflebitei, contracturilor şi posturilor vicioase. În acelaşi timp se realizează şi evaluarea în vederea alcătuirii unui program recuperator pe termen lung. Etapa postacută precoce În această etapă se poate aprecia restantul funcţional şi apar procesele de reorganizare care constitue substratul recuperării. Pacientul trebuie să parcurgă anumite secvenţe esenţiale ale reabilitării: - menţinerea poziţiei în sezut cu şi fără sprijin (implică un control eficient al musculaturii posturale) – realizarea ortostaţiunii care creează premizele reluării mersului – reluarea motilităţii voluntare a membrelor – trecerea spre faza spastică – reluarea funcţiilor de comunicare În această etapă pot apare o serie de complicaţii. Spasticitatea poate genera posturi vicioase, retracţii tendinoase, durere, scheme motorii compensatorii inadecvate. Pot persista tulburările cognitive, sfincteriene şi de deglutiţie din faza precedentă. Procedurile recuperatorii vizează promovarea controlului voluntar al membrelor paretice, reeducarea deglutiţiei, vorbirii. Kinetoterapia are un rol esenţial în această etapă atât prin stimularea neuroplasticităţii şi implementarea unor tehnici compensatorii adecvate cât şi prin reducerea complicaţiilor specifice (spasticitate, scheme anormale de mişcare, complicaţii de decubit). Pot fi folosite şi alte tehnici fizioterapeutice. Etapa postacută tardivă Un program intens de reeducare motorie împreună cu susţinerea farmacologică a proceselor de neuroplasticitate cerebrală asigură în această perioadă câştiguri maxime din punct de vedere motor, psihocognitiv şi al autonomiei pacientului. Este de dorit ca recuperarea să se desfăşoare în centre specializate. Toate metodele terapeutice sunt eficiente în această etapă. Recuperarea nu trebuie limitată doar la deficitele motorii; obiectivele acestei etape fiind nu doar câştigarea unui nivel minim de autonomie cât reintegrarea socială şi profesională a pacientului. Este extrem de importantă intervenţia tuturor membrilor echipei de recuperare (medici, psiholog, logoped, kinetoterapeut, asistent social). Procedeele aplicate trebuie să prevină şi să rezolve complicaţiile deja aparute înainte de cronicizarea acestora. Etapa cronică Terapia de recuperare trebuie continuată pentru menţinerea şi ameliorarea performanţelor obţinute anterior. Lipsa unui tratament recuperator adecvat va genera apariţia unor complicaţii cronice (redori, anchiloze, retracţii, posturi vicioase) cu impact negativ asupra calităţii vieţii şi creşterea costurilor sociale. Recuperarea vorbirii şi a limbajului Afazia este un deficit cu varietate interindividuală mare; este un proces dinamic, un pacient putând trece spontan dintr-o formă de afazie în alta în cursul evoluţiei. Severitatea afaziei în momentul accidentului vascular, ca şi dimensiunea şi localizarea leziunii sunt corelate strâns cu prognosticul dar şi cu posibilitatea de a beneficia din terapia afaziologică. Recuperarea spontană începe în primele două săptămâni, şi dureaza în medie până la un an, putând eventual să se extindă şi mai târziu, cu mare varietate interindividuală. Înţelegerea şi repetiţia sunt de obicei recuperate mai precoce; numirea şi recuperarea expresiei orale sunt de obicei recuperate mai lent şi incomplet; limbajul oral este mai bine recuperat decât cel scris. Momentul începerii recuperării tulburărilor de vorbire este diferit de la un bolnav la altul, în funcţie de statusul postacut al acestuia. Recomandarea de recuperare a vorbirii este facută de medicul neurolog, în funcţie de tabloul clinic dar şi de parametrii medicali necesari susţinerii efortului de recuperare. Se va ţine cont de faptul că în cadrul şedinţelor de recuperare a tulburărilor de vorbire (afaziei) bolnavul va fi supus atât efortului fizic cât mai ales celui psihic. Profesorul ortofonist va stabili dacă bolnavul răspunde nevoilor recuperării. Testele aplicate în momentul contactului cu pacientul afazic oferă date despre recepţia subiectului (în lipsa căreia nu se poate face recuperarea ortofonică). Subliniem faptul că primul pas în activitatea de recuperare ortofonică este asigurarea unei recepţii (verbale sau scrise) de cel puţin 30-40% din normal. În funcţie de acest indice se va stabili genul de exerciţii utilizate în şedinţele de recuperare. Rolul emisferului drept în recuperarea afaziilor este probabil legat mai mult de înţelegere şi teste semantice decât pentru expresie, în special în fazele precoce. Ariile nelezate sau cele perilezionale din emisferul stang sunt probabil cele mai relevante pentru rezultatul final, expresie verbală, sintaxă sau probleme lexicale. Eficienţa terapiei logopedice a fost dovedită atât în fazele acute cat şi în cele cronice ale accidentului vascular cerebral. Inţierea precoce a terapiei, ca şi abordările intensive au efecte mai bune. De asemenea, direcţionarea terapiei spre deficitele specifice ale fiecărui pacient duce la rezultate mai bune decât o abordare uniformă. În funcţie de starea bolnavului sedinţele de recuperare ar putea fi începute spre sfârşitul primei luni după instalarea accidentului. Sedinţele ar trebui să aibă o durată de 30-60 minute. Dacă starea clinica a bolnavului (tolerantă pentru efort, oboseală) şi condiţiile în care se face recuperarea (în spital sau ambulatoriu) permit, ideal ar fi efectuarea zilnică a doua şedinţe spaţiate în timp, macar 2-3 săptămâni în fiecare lună. Abordarea cognitiv-neuropsihologică implica folosirea unor modele cognitive ale funcţiilor lingvistice în evaluarea limbajului şi în alegerea unui program de recuperare personalizat pentru fiecare pacient. Este folosită în special pentru anomie, agramatism, alexie, agrafie, cu rezultate bune în cazuri individuale. Terapia cognitivă cu utilizarea unor aplicaţii computerizate s-a dovedit utilă în unele cazuri. Este încurajată recuperarea funcţională a componentelor afectate; este utilă mai ales în cazul afectărilor moderate, cu deficite circumscrise, ale căror componente pot fi izolate şi descompuse. Se poate recurge la tehnici de îmbunătăţire a comunicării (creşterea cantităţii de informaţie transmisă interlocutorului) cu ajutorul unor mijloace alternative, în situaţia în care pacienţii pot codifica simbolurile (limbaj gestual, desene, imagini). Totuşi, de multe ori pacienţii cu afazie globală nu au suficiente resurse pentru a învăţa şi folosi astfel de tehnici. O atitudine practică poate fi terapia de grup, sau creşterea semnificaţiei social-emoţionale a recuperării asupra pacientului. În cazul dizartriei sunt folosite exerciţii de vorbire şi articulare (articularea exagerată, vorbirea pe silabe, creşterea volumului prin diferite tehnici). Tulburarile de deglutiţie sunt întâlnite frecvent în stadiile iniţiale ale accidentului vascular cerebral. Tratamentul acestora include de obicei asocierea unor tehnici de reeducare comportamentală (reeducarea deglutiţiei) cu adaptare compensatorie a mediului (dieta semisolidă etc). S-a demonstrat eficienţa stimularii electrice funcţională faringiene în ameliorarea deglutiţiei. Recuperarea tulburarilor cognitive Tulburările cognitive întâlnite în accidentul vascular cerebral (afazie, neglijări, tulburari ale funcţiilor executive), tulburarile de dispoziţie (depresie şi anxietate) au un impact negativ puternic asupra gradului de autonomie final al pacientului. Acestea sunt dependente de localizarea leziunii şi pot include afectarea memoriei, afazie, dezinhibiţie, tulburarea iniţiativei, planificării, flexibilităţii mentale, abulie, mutism akinetic, tulburări de schemă corporală, neglijări, psihoze, tulburări de procesare a informaţiilor spatiale. Obiectivele reabilitării trebuie reevaluate periodic în funcţie de evoluţia clinică a pacientului. Funcţiile corticale simple tind să se recupereze mai repede decât cele complexe (atenţie, memorie, limbaj, alte funcţii integrative). Tratamentul recuperator este dirijat spre stimularea crescută a hemicorpului sau hemispaţiului afectat, asociată cu furnizarea de repere suplimentare controlaterale. Antrenarea sistematică a explorării vizuale a spaţiului, furnizarea de repere vizuale, senzitive sau proprioceptive, în special asociate cu mobilizarea membrelor pot aduce beneficii ale funcţiei antrenate (sensibilitate, percepţia câmpului vizual). Terapiile vizual-motorii necesită dirijarea atenţiei asupra unui obiect sau poziţii în spaţiu - asamblarea unor componente, desenare, indicarea unei locaţii. Creşterea conştientizării deficitului se poate face prin feedback verbal sau vizual al acţiunilor la nivelul hemispaţiului neglijat. Tulburarile de memorie în accidentul vascular cerebral sunt şi ele relativ frecvent întâlnite. Tehnicile de recuperare nu par să aibă efect semnificativ asupra tulburărilor constituite şi stabile de memorie. Terapia este dirijată spre îmbunătăţirea codificării informaţiei - pacienţii sunt antrenaţi să vizualizeze informaţia, şi să o codifice repetat, fără a-i ataşa semnificaţii sau a ghici ce reprezintă. Aceste strategii nu potentează recuperarea memoriei, ci maximizează folosirea capacităţilor reziduale. În situaţii severe este indicată folosirea unor metode ajutatoare (carnet, pager, computer) care să permită un anumit grad de independenţă funcţională. Reacţia catastrofală caracterizează în special leziunile emisferice stângi, şi se referă la izbucniri de furie, depresie şi frustrare în momentul în care pacientul este confruntat cu sarcini pe care nu le poate rezolva. AVC poate avea ca şi consecinţă declinul cognitiv semnificativ. La pacienţii cu AVC, demenţa poate fi rezultatul exclusiv al leziunilor cerebrale sau ar putea urma coexistenţei unor tulburari de de tip boala Alzheimer cu leziunile vasculare. Studii populaţionale au arătat că incidenţa demenţei este mai mare la persoanele cu istoric cerebrovascular. Studii prospective ulterioare au demonstrat că între un sfert şi jumătate dintre supravieţuitorii AVC vor dezvolta demenţă. Există o asociere semnificativă între depresia post AVC şi deficitele cognitive, dar încă nu s-a putut preciza exact relaţia dintre acestea. Tratamentul recuperator, în special terapia comportamentală, meloterapia, terapie ocupaţională, terapia în grup sau stimularea cognitivă au demonstrat rezultate pozitive în ceea ce priveşte unii parametri (cognitivi), dar sunt necesare studii mai aprofundate pentru certificarea acestora. Complicaţii frecvente în timpul recuperării Succesul recuperării după AVC poate fi compromis în funcţie de complicaţiile medicale. Acestea au un impact negativ asupra progresului recuperării şi constituie factori predictivi puternici pentru un rezultat funcţional nefavorabil şi pentru mortalitate. În timpul recuperării cele mai frecvente complicaţii sunt: depresia, demenţa post-stroke, epilepsia vasculară, oboseala, durerea la nivelul umărului, căderi accidentale, tulburări sfincteriene, pneumonia de aspiraţie. Depresia după AVC se asociază cu rezultate slabe ale recuperării şi în final cu evoluţie nefavorabilă. În practica curentă doar puţini dintre pacienţi sunt diagnosticaţi şi, chiar şi mai puţini, primesc tratament specific. Prevalenţa de aproximativ 33% la supravieţuitorii pacienţilor cu AVC comparativ cu 13% la subiecţii de aceeaşi vârstă şi sex fără AVC. Variante de tratament: inhibitorii recaptării serotoninei (tolerabilitate mai bună)şi heterociclicele. Psihoterapia poate ameliora dispoziţia fără a avea efect curativ sau profilactic. Terapia antidepresivă poate reduce tulburările emoţionale, dar nu sunt clare efectele asupra calităţii vieţii. Demenţa post-AVC Mecanismul derivă din afectarea vaselor mari (infarcte multiple sau infarct unic strategic în hipocamp, talamus, nuclei bazali, girusul angular) sau a vaselor mici (lacunarism/leucoaraioză). Alte mecanisme includ hipoperfuzia, tulburari hipoxic-ischemice şi afecţiuni asociate degenerative. Alţi factori de risc includ infarcte cerebrale bilaterale, leziuni de lob frontal, HTA, diabetul zaharat, dislipidemia, fibrilaţia atrială (FA). Epilepsia post AVC AVC este cea mai comună etiologie a epilepsiilor secundare (30% la pacienţii peste 60 ani). Definiţia acceptată include prezenţa a cel puţin 2 crize într-un interval de minim 24 de ore. Crizele cu debut precoce survin în primele 2 săptămâni după AVC; se datorează activităţii excitatorii crescute mediată de glutamat eliberat din ţesutul hipoxic. Crizele tardive sunt consecinţa dezvoltării gliozei şi distrugerii neuronale în aria infarctizată. Crizele apar mai frecvent la pacienţii cu AVC hemoragic, infarcte venoase şi în localizarile emisferului drept, precum şi în teritoriul arterei cerebrale medii. Tratamentul se iniţiază după a doua criză. Sunt de evitat anticonvulsivantele de primă generaţie (Fenitoin) datorită profilului farmacocinetic şi interacţiunii cu anticoagulantele şi salicilaţii. Gabapentin pare a fi eficient şi sigur; Lamotrigin este mai bine tolerat decât Carbamazepin. Oboseala Aproximativ 70% din pacienţii cu stroke pot prezenta fatigabilitate "patologică". Reprezintă un predictor independent de mortalitate şi dizabilitate funcţională. Apare mai frecvent la femeile în vârstă, persoane cu disfuncţii ale activităţilor cotidiene, persoane singure sau instituţionalizate şi în prezenţa unei stări generale afectate, anxietăţii, depresiei. Tratamentul se bazează pe optimizarea factorilor psiho-somatici (exerciţiu fizic, igiena somnului, climat protectiv sociofamilial şi terapii cognitive comportamentale). Terapia farmacologică include agenţi stimulanţi (Amantadina, Modafinil). Durerea şi spasticitatea Durerea are o incidenţă de până la 80% în primul an post AVC. Spasticitatea este o problemă frecventă în faza cronică şi poate avea efecte adverse asupra activităţilor curente şi a calităţii vieţii. Sunt folosite frecvent terapia posturală, kinetoterapia şi ortezele. Farmacoterapia cu toxina botulinică are efecte asupra hipertoniei membrelor. Alţi agenţi, cum ar fi Tinzadine, au folosire limitată datorită efectelor secundare, în principal cel sedativ. Sindromul dureros regional complex Denumiri mai vechi ale acestei entităţi sunt cauzalgie, distrofie reflexă simpatică, sindrom umăr mână. În AVC simptomatologia apare de cele mai multe ori 1-4 luni de la debut. A fost evidenţiată clinic la 12,5% dintre pacienţi (Davis, 1977), dar asocierea unei metode radiologice de diagnostic a crescut procentul la 25% (Tepperman 1984). Evoluţia clinică este dominată de acuzele algice. Debutul asociază edem distal, vasodilataţie, tulburări ale sudoraţiei, modificări ale fanerelor. Pe măsură ce simptomatologia progresează apar osificări şi degenerări articulare şi tendinoase, osteoporoza. În stadiul final mâna se poziţioneaza în flexie, cu imposibilitatea oricăror mişcări active sau pasive; ulterior diminuă treptat şi acuzele dureroase. Abordarea terapeutică trebuie să fie complexă, agresivă şi precoce, grupând metode farmacologice cu cele fizicale. Sunt folosite analgezice, AINS, antidepresive, anticonvulsivante, anxiolitice, narcotice, vasodilatatoare. Blocajul simpatic chirurgical poate fi util (blocarea ganglionului stelat). Pot fi folosite TENS sau intervenţii centrale de blocare a durerii. Masajul, aplicarea de căldură alternativ cu scăderea temperaturii pot fi utile. Unii autori au aratăt rezultate favorabile după corticoterapie (prednison în doza mare, pe termen scurt, cura putând fi reluata eventual mai târziu). Cea mai importantă intervenţie terapeutică este menţinerea libertăţii de mişcare articulare a membrului respectiv; kinetoterapia va ameliora în final simptomatologia, cu reducerea edemului, şi scăderea riscului de apariţie a modificărilor osteoarticulare. Umărul dureros hemiplegic "Umărul dureros hemiplegic" este o complicaţie frecventp a accidentului vascular cerebral (84% - Vuagnat şi Chantraine, 2003). Cauza este cel mai frecvent dezechilibrul tonusului grupelor musculare situate în jurul articulaţiei scapulo-humerale, împreună cu tendinita bicipitală, leziunile coifului rotatorilor, subluxaţia inferioară şi sindromul durerii regionale complexe. Subluxaţia precede şi însoţeşte sindromul umărului dureros (30-50% dintre pacienţi). Poziţionarea corectă a umărului în toate momentele şi în toate situaţiile este extraordinar de importantă. Reducerea subluxaţiei poate fi obţinută prin stimulare electrică a muşchilor supraspinos şi deltoid. Acuzele algice pot fi ameliorate prin tratament local, folosirea TENS. Promovarea reluării motilităţii active a musculaturii umărului este esenţială pentru o evoluţie favorabilă, prin reluarea unei biomecanici regionale normale. Durerea osteoarticulară a membrului inferior Este datorata anomaliilor de biomecanică aparute la nivelul gleznei, piciorului şi genunchiului. Pozitia anormala de contact cu solul, postura piciorului în mers, pot duce la suprasolicitarea unor structuri - pot apare tendinite, leziuni osoase sau articulare prin microtraumatisme repetate. Folosirea de orteze, AINS, sau aplicarea locală de gheata şi apoi căldură pot fi utile pentru controlul durerii, ca şi administrarea locala a unui antiinflamator (steroidian sau nesteroidian). Genu recurvatum apare datorită unei stabilizari ineficiente a genunchiului în mers şi ortostaţiune, şi este de multe ori asociat cu durere prin supratensionarea elementelor pasive de stabilizare a articulaţiei. Folosirea unei orteze de tip glezna-picior poate rezolva situaţia, dar uneori poate fi necesară o orteza pentru genunchi. Retracţiile tendinoase şi redorile articulare Mobilizarea insuficientă a membrelor paretice/plegice în contextul unui deficit motor sever şi a spasticităţii duce în timp la adoptarea unor posturi vicioase, a retracţiilor tendinoase sau a redorilor articulare. Un program kinetoterapeutic corect, ca şi folosirea unor măsuri corespunzătoare de contracarare a spasticităţii asigură evitarea unor astfel de complicaţii. Căderile Procentul leziunilor severe este mic (5%), dar semnificaţia clinică este importantă, extrem de nefavorabilă privind recuperarea, ca urmare a imobilizarii, hipovitaminozei D, constituind un factor suplimentar de creştere a morbidităţii şi mortalităţii. Sunt benefice exerciţiul fizic, suplimentele de calciu şi vitamina D, bifosfonaţii, elemente care îmbunătăţesc rezistenţa osoasă. Protecţia şoldului poate reduce incidenţa fracturilor la pacienţii instituţionalizaţi, fiind limitată în afara acestui mediu. Continenţa sfincteriană Incontinenţa urinară este frecvent întâlnită post AVC; incidenţa creşte cu vârsta şi gradul de afectare cognitivă (40-60% din pacienţii cu AVC acut; 25% la externare şi 15% după 1 an). Reprezintă un indicator privind prognosticul funcţional. Etiologia este multifactorială: anomalii ale mecanismelor de evacuare normală, infecţii de tract urinar inferior şi " incontinenţă emoţională". Intervenţiile fizice asupra vezicii urinare (reantrenarea vezicii şi exerciţii la nivelul etajului pelvin) pot fi benefice. Alte procedee mecanice sau fizice par a fi ineficiente. Incontinenţa pentru fecale are o prevalenţă de 30% în prima săptămâna şi 11% după 1 an. Prevalenţa în faza cronica de 4-15% este considerată mai mare faţă de populaţia generală de aceeaşi vârstă. Medicamentele cu efect constipant, limitarea accesului la toaletă şi consilierea pot avea un efect pozitiv asupra funcţiei intestinale. Disfagia şi alimentarea Disfagia orofaringiană apare la 1/3 la pacienţii cu hemiplegie; frecvenţa este mai mare la pacienţii cu leziuni ale trunchiului cerebral; prevalenţa este mai crescută în faza acută şi scade cu 15% la 3 luni. Disfagia este asociată cu incidenţa mai mare a complicaţiilor medicale şi a mortalităţii generale. Refuzul sau limitarea aportului oral poate agrava status-ul metabolic al pacientului, malnutriţia fiind un factor de prognostic funcţional slab. Supraalimentarea de rutină nu a îmbunătăţit evoluţia şi nu a redus complicaţiile. Influenţarea farmacologică recuperării neurologice post AVC A fost sugerată utilitatea mai multor clase de medicamente pentru recuperarea dizabilităţilor după accidental vascular cerebral, în asociere cu abordările fizioterapeutice şi ocupaţionale. Amfetamina a fost unul din primele medicamente investigate pentru această indicaţie. A fost evaluată la voluntari sănătoşi, parametric urmăriţi vizând facilitarea plasticităţii motorii în contextul unor acte motorii specifice. Unele studii recente sugerează un rol benefic al amfetaminei în procesul de reabilitare al pacienţilor cu accident vascular cerebral [36-39]. Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS), la fel ca şi fluoxetină, determină o creştere a nivelului serotoninei în creierul uman. Aceste modificări exercită un efect facilitator aupra excitabilităţii corticale inducând atât la voluntarii sănătoşi cât şi la pacienţii cu accident vascular cerebral o facilitare a performanţelor motorii. O singură doză de levodopa, administrată în asociere cu fizioterapia îmbunătăţeşte recuperarea motorie în reabilitarea după accidentul vascular cerebral. Din pacate aceste rezultate se bazează în principal pe studii de scurtă durată şi care au inclus un numar mic de pacienţi cu diagnostic clinic eterogen. Rezultate încurajatoare, cu privire la influenţarea farmacologică a recuperării după accident vascular cerebral provin din studiile de cercetare clinică care folosesc fragmente active de factori neurotrofici derivate din creier porcin. Schema de administrare propusă este următoarea: perioada de introducere: 20-30 ml/zi, 10 zile, urmată de tratament cronic intermitent (10 ml/zi, 10 zile lunar timp de 1 an şi apoi 10 ml/zi, 10 zile, o dată la trei luni pe termen lung). EGb 761 extras standardizat de Ginkgo Biloba, conţine peste 40 de principii active printre care: ginkgolide, bilobalide cu efect favorabil asupra proceselor de neuroreabilitare. Determină: creşterea tonusului pereţilor venoşi, amplificarea rezistenţei vasculare. În acelaşi timp scade permeabilitatea capilară, hiperagregabilitatea plachetară, neutralizează radicalii liberi, ameliorează metabolismul energetic bazal, având efecte favorabile asupra fenomenelor demenţiale. EGB 761 îmbunătăţeşte parametri neurologici şi psihomotori, determinând reducerea undelor teta. Ritm de administrare: 40 mg de 3 ori/zi, pe termen lung Spasticitatea Benzodiazepinele, baclofenul, dantrolenul, tizanidina sunt medicamente care pot reduce spasticitatea alături de procedurile fizicale şi o poziţionare corectă a membrelor cu deficit motor. În funcţie de gradul şi distribuţia spasticităţii se poate apela şi la intervenţii locale cum ar fi blocarea nervoasa, toxina botulinică sau administrarea de baclofen intratecal. În unele situaţii speciale se poate apela la tehnici chirurgicale şi neurochirurgicale. Durerea Durerea după accidentul vascular cerebral este în general determinată de leziunea directă a structurilor cerebrale implicate în controlul durerii dar există şi forme de durere generate de modificările musculo-scheletale, articulare sau de creştere excesivă a tonusului muscular. Tratamentul durerii de origine centrală cuprinde medicaţie de tip: antidepresive triciclice (nortriptilina, imipramina, doxepin), inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (sertralina, fluoxetina), anticonvulsivant (carbamazepina, gabapentinul, pregabalinul etc.). Tulburările de echilibru Managementul tulburarilor de echilibru la pacienţii care au suferit un accident vascular cerebral combină medicaţia specifică (anticolinergice, benzodiazepine, antiemetice, vasodilatatoare) cu procedeele de recuperare fizicală şi combaterea factorilor care interferă cu mecanismele de control a echilibrului. Tulburările de deglutiţie Nu trebuie uitat că anumite medicamente pot accentua tulburările de deglutiţie cum ar fi medicaţia antidepresivă. Strategiile compensatorii în tulburările de deglutiţie includ: modificările posturale, reducerea volumului şi evaluarea consistenţei bolului alimentar. De exemplu pacienţii care prezintă o întârziere în timpul faringian al deglutiţiei vor prefera alimente solide sau semisolide. Cei care prezintă disfuncţii crico-faringiene tolerează mult mai bine ingestia lichidelor. Stimularea senzitivă şi exerciţiile de reeducare a mişcărilor buzelor, obrajilor, mandibulei sunt elemente care pot ameliora aceste tulburări. Tulburările sfincteriene Tulburările sfincteriene sunt prezente în primul an la pacienţii cu accident vascular cerebral într-un procent de aproximativ 50% (Brocklehurst şi colab. 1985). Medicaţia anticolinergică (oxybutinina) administrată în doza de 2,5 mg de două ori pe zi ameliorează semnificativ problemele de continenţă vezicală. Pentru tulburarile de tip retenţie se recomandă autocateterizarea. Constipaţia reprezintă o complicaţie frecventă la pacienţii cu accident vascular cerebral managementul ei include laxativele stimulante, laxativele osmotice, supozitoarele cu glicerina etc. Scale funcţionale utile în evaluarea recuperării bolnavilor care au avut accidente vasculare cerebrale Indicele Barthel (gradarea independenţei/dependenţei pacientului cu AVC) Se sumează scorurile obţinute la diferitele secţiuni; un scor > 95 = independent; scor 6095 = independent, necesită ajutor minim; scor < 60 = dependent)
┌────────────────────────┬──────┬──────┐
│REALIZAREA │FĂRĂ │Cu │
│ │ajutor│ajutor│
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Alimentaţia (tăierea │10 │5 │
│mâncării = ajutor) │ │ │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Baia │5 │0 │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Îngrijirea corpului │ │ │
│(spălarea feţei, │5 │0 │
│pieptănatul părului, │ │ │
│spălatul dinţilor) │ │ │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Îmbrăcatul │10 │5 │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Controlul intestinelor │10 │5 │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Controlul vezicii │10 │5 │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Abilitatea de a utiliza │10 │5 │
│toaleta (WC) │ │ │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Transferul scaun/scaun │ │ │
│cu rotile/pat │ │ │
│(ajutor minimal = 10; │ │ │
│poate şedea, dar are │15 │5-10 │
│nevoie de ajutor maxim │ │ │
│la │ │ │
│mutat = 5) │ │ │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Deplasarea │ │ │
│(dacă nu este capabil să│ │ │
│meargă se evaluează │15 │10 │
│abilitatea de a manevra │ │ │
│scaunul cu rotile) │ │ │
├────────────────────────┼──────┼──────┤
│Urcatul scărilor │ │ │
│(independent dar cu │10 │5 │
│obiecte de ajutor = 10) │ │ │
└────────────────────────┴──────┴──────┘
Scala Rankin 0 - nici un simptom 1 - simptome prezente, dar fără handicap semnificativ; poate să îşi desfăşoare toate activităţile şi sarcinile; 2 - handicap uşor; nu mai poate desfăşura toate activităţile, dar poate trăi independent; 3 - handicap mediu; are nevoie de ceva ajutor, dar poate merge fără ajutor 4 - handicap mediu până la sever; nu poate merge fără ajutor, are nevoie de ajutor pentru nevoile curente 5 - handicap sever; imobilizat la pat, incontinent, are nevoie permanentă de ajutor şi supraveghere Scala de AVC a Institutului Naţional de Sănătate (NIH) Utilizare: Gradarea deficitelor după AVC
┌──────────────┬─────────┬───────────┬─────────────┬──────────────────┐
│Testare/scor │0 │1 │2 │3 │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│Vigilenţa │treaz │somnolent │soporos │comatos │
│(0-3) │ │ │ │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│ │îşi │ │ │ │
│Orientarea │cunoaşte │doar una │nici una │ │
│(0-2) │vârsta şi│din două │ │ │
│ │luna │ │ │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│ │deschide,│ │ │ │
│Cooperarea │închide │doar una │ │ │
│(0-2) │ochii, │din ele │nici una │ │
│ │pumnul la│ │ │ │
│ │comandă │ │ │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│Mişcările │ │pareză │pareză │ │
│oculare │normală │parţială │completă │ │
│(0-2) │ │ │ │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│Câmpul vizual │obişnuit │hemianopsie│hemianopsie │orb │
│(0-3) │ │parţială │completă │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│pareză facială│fără │discretă │parţială │completă │
│( 0-3) │ │ │ │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│Motricitatea │fără │ │fără │fără mişcări │
│- m.sup. stâng│deficit │cu deficit │influenţa │antigravitaţionale│
│(0-4) │ │ │gravitaţiei │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│- m. sup. │fără │ │fără │fără mişcări │
│drept (0-4) │deficit │cu deficit │influenţa │antigravitaţionale│
│ │ │ │gravitaţiei │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│- m. inf. │fără │ │fără │fără mişcări │
│stâng (0-4) │deficit │cu deficit │influenţa │antigravitaţionale│
│ │ │ │gravitaţiei │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│- m. inf. │fără │ │fără │fără mişcări │
│drept (0-4) │deficit │cu deficit │influenţa │antigravitaţionale│
│ │ │ │gravitaţiei │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┴─────────────┼──────────────────┤
│Ataxia │nici una │La doua membre │La patru membre │
│extremităţilor│ │ │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┬─────────────┼──────────────────┤
│Gradul de │ │ │ │ │
│dificultate pe│ │ │ │ │
│extremitate │nici una │uşoară │Importantă │ │
│(0-2, maximum │ │ │ │ │
│8) │ │ │ │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│ │ │parţială, │completă, │ │
│ │ │subiectivă,│fără │ │
│Sensibilitatea│normală │cu │sesizarea │ │
│(0-2) │ │diferenţe │stimulării │ │
│ │ │dreapta- │tactile │ │
│ │ │stânga │ │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│Afazia (0-3) │fără │uşoară │gravă │completă │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│Disartria │fără │uşor până │neinteligibil│ │
│(0-2) │ │la mediu │sau mai rău │ │
├──────────────┼─────────┼───────────┼─────────────┼──────────────────┤
│Neglijare │fără │parţial │complet │ │
│(0-2) │ │ │ │ │
└──────────────┴─────────┴───────────┴─────────────┴──────────────────┘
Scala Ashworth (evaluarea spasticităţii) 0 - tonus muscular normal 1 - creştere uşoară a tonusului muscular (rezistenţa minimă la capatul sectorului de mobilizare la mobilizarea pasivă); 1+ - rezistenţa minimă pe mai puţin de 50% din sectorul de mobilizare) 2 - creştere importanţă, permanentă a tonusului muscular cu posibilitatea mobilizării articulaţiei 3 - creşterea considerabilă a tonusului muscular, mobilizarea articulaţiei este posibilă dar dificilă 4 - hipertonie, cu fixarea rigidă a articulaţiei în flexie/extensie Scala Goodglass & Kaplan pentru comunicare 0 - Nu există exprimare comprehensibilă şi nici înţelegerea limbajului vorbit/scris 1 - comunicarea este posibilă cu ajutorul unor expresii fragmentare; partenerul de discuţie are nevoie de efort suplimentar pentru a înţelege şi este responsabil de cea mai mare parte a efortului de comunicare; cantitatea de informaţie care poate fi transmisă este limitată; 2 - este posibilă conversaţie asupra unui subiect familiar, cu ajutorul interlocutorului; unele idei pot fi exprimate; conţinutul conversaţiei provine de la ambii parteneri de discuţie. 3 - pacientul poate susţine o conversaţie asupra oricărui subiect obişnuit, fără să aibă nevoie de ajutor sau cu ajutor minim, deşi tulburarea de exprimare sau de înţelegere tulbură sau fac imposibilă conversaţia pe anumite subiecte. 4 - fluiditatea discursului este redusă sau capacitatea de înţelegere este limitată. Totuşi, nu există disabilităţi substanţiale care să afecteze forma sau conţinutul vorbirii. 5 - tulburările de vorbire pot fi evidenţiate cu dificultate; pacientul poate resimţi dificultate subiectivă de exprimare, dar interlocutorul nu este conştient de aceasta. Stadiile recuperării funcţiilor motorii după Brunnstromm 1 - fără activare voluntară a musculaturii membrului 2 - apare spasticitatea; sunt prezente (dar slabe) sinergii pe bază de flexie sau extensie 3 - spasticitate evidentă; pacientul poate deplasa voluntar membrul, dar activitatea musculară nu depăşeşte graniţele tiparelor de sinergie 4 - pacientul începe să fie capabil de activarea selectivă a muşchilor, în afara sinergiilor de flexie sau extensie 5 - spasticitatea descreşte; cea mai mare parte a activităţii musculare este selectivă şi are loc în afara sinergiilor 6 - mişcări izolate pot fi efectuate într-o manieră continuă, fazică şi bine coordonată Testul MMSE (Mini Mental State Examination) (testarea funcţiilor cognitive) 1-10 - Orientare: orientarea în timp (se acordă cate 1 punct pentru an, anotimp, luna, dată, zi a săptămânii), orientarea în spaţiu (se acordă 1 punct pentru localizare, oraş, judeţ, etaj, ţară) 11-13 - Memorie imediată - rostiţi tare şi clar numele a trei obiecte, fără vreo legatură între ele, cu pauze de câte o secundă între ele. Cereţi pacientului să le repete pe toate trei. Notaţi cu 1 punct fiecare cuvânt corect repetat; 14-18 - Atenţie şi calcul mental: pacientul trebuie să scadă din 7 în 7 pornind de la 100 şi să se oprească după 5 scăderi. Notaţi cu 1 punct fiecare scădere corectă; Alternativ: dacă pacientul nu poate îndeplini testul anterior, cereţi-i să rostească invers cuvântul "avion": A_V_I_O_N. Scorul corespunde numărului de litere aflate în poziţie corectă. 19-21 - Memorie pe termen scurt - "Vă amintiţi cele trei cuvinte pe care le-aţi repetat puţin mai devreme?" Notaţi cu 1 punct fiecare cuvânt repetat. 22-23 - Limbaj: notaţi cu un punct fiecare răspuns corect: denumire: ceas, creion 24 - Repetare: cereţi pacientului să repete o propoziţie după dumneavoastră - repetati "nici un dacă şi sau dar". 25-27 - Înţelegerea unei comenzi: cereţi pacientului executarea a trei comenzi succesive. Notaţi cu un punct executarea corectă a fiecărei comenzi în parte. 28 - Citire: arătati pacientului o foaie de hârtie pe care scrieţi cu litere mari "Închideţi ochii". Cereţi-i să citească în gând şi să facă ceea ce este scris pe foaie. Notaţi cu un punct executarea corectă a ordinului. 29 - Scriere: cereţi pacientului să scrie o propoziţie. 30 - Copiere: arătaţi pacientului o foaie de hârtie pe care sunt desenate două pentagoane care se intersectează, fiecare având laturile de aproximativ 2,5 cm şi rugati-l să le reproducă. Scor total: 30 ----- 
