Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 988 din 22 noiembrie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 alin. 2 si 7 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 43 din 19 ianuarie 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2 şi 7 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabi Vili Iancu Muraru în Dosarul nr. 10.775/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.152D/2012.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 31 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 10.775/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2 şi 7 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabi Vili Iancu Muraru în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale la fond în care se fac cercetări pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată şi de trafic de influenţă.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 320^1 alin. 2 şi 7 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, deoarece obligă inculpatul să recunoască în totalitate faptele reţinute în actul de inculpare. Această împrejurare este de natură să lase cale liberă inechităţilor, obligând inculpatul ca pentru obţinerea unui beneficiu judiciar să recunoască chiar fapte care nu îi sunt imputabile, însă, în cazul în care acesta nu recunoaşte aceste fapte şi în cele din urmă instanţa constată nevinovăţia şi dispune achitarea sa pentru acestea, nu se mai poate acorda beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă, momentul procesual fiind depăşit. Inechitatea este dată de faptul că, în cazul unei recunoaşteri parţiale, dar corect corelată cu circumstanţele faptice reale, judecătorul nu poate reţine retroactiv în favoarea inculpatului beneficiul prevăzut de art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală în urma unei achitări pentru faptele nerecunoscute iniţial. În opinia autorului, este îngrădit liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială care să analizeze temeinicia unei acuzaţii înainte de pronunţarea unei condamnări, întrucât rolul judecătorului în faţa unei acuzaţii doar aparent întemeiate, asumată implicit de inculpat, se rezumă doar la individualizarea pedepsei aplicate, nefiind altceva decât o extensie a organului de urmărire penală însărcinat cu dozarea sancţiunii.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, noua procedură urmăreşte să dea expresie dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată şi costisitoare. Posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, întrucât acesta are la îndemână mijloace legale pentru a stabili o pedeapsă judicios individualizată în cazul în care poziţia procesuală a inculpatului de recunoaştere parţială a faptelor este confirmată de materialul probator administrat în cursul cercetării judecătoreşti.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece autorul acesteia solicită completarea textului cu o dispoziţie prin care să se menţioneze în mod expres că inculpatul trebuie să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă şi în situaţia în care, după respingerea cererii de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate şi după administrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa ajunge la concluzia că recunoaşterea parţială este confirmată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320^1 alin. 2 şi 7 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conţinut:
"Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. [...]
Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei este nemulţumit de împrejurarea că alin. 2 şi 7 ale art. 320^1 din Codul de procedură penală obligă inculpatul să recunoască în totalitate faptele şi, ca o consecinţă a acestei recunoaşteri, instanţa poate dispune numai condamnarea, nu şi achitarea celui cercetat.
Cu privire la aceste critici, Curtea constată că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun, care presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.
Această procedură nu este însă un drept fundamental şi inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanţa de judecată, în condiţiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, poate respinge cererea.
Prin urmare, ţinând seama de efectele unei astfel de proceduri şi de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea constată că limitele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată au în vedere criterii obiective şi rezonabile, întrucât, indiferent că ne aflăm în faţa unei recunoaşteri totale sau parţiale a vinovăţiei, ceea ce prevalează constă în existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei.
De altfel, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia. În acest sens s-a mai arătat că Decizia nr. 2004-492 DC din 2 martie 2004 a Consiliului Constituţional francez, prin care acesta a statuat că - în cadrul procedurii denumite "reconnaissance prealable de culpabilite" - judecătorul cauzei nu poate fi ţinut de acceptarea vinovăţiei de către inculpat, ci acestuia "îi revine sarcina să se asigure că persoana respectivă a recunoscut, liber şi sincer, că este autorul faptelor şi să verifice realitatea acestora". Prin aceeaşi decizie, Consiliul Constituţional francez a statuat că, în cazul în care emite o ordonanţă de omologare a acordului de stabilire a vinovăţiei, "judecătorul trebuie să verifice nu numai realitatea consimţământului persoanei, ci, în egală măsură, şi sinceritatea acesteia".
Aşa fiind, se poate desprinde concluzia că judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii sincerităţii inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată, chiar dacă acesta a recunoscut şi fapte despre care este posibil ca ulterior să le nege. Aceasta constituie o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală, neputând fi admis ca judecătorului cauzei să nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei atunci când, de exemplu, nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, considerând că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci judecarea cauzei ar trebui să se facă potrivit dreptului comun.
În ce priveşte critica referitoare la alin. 7 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul excepţiei nu este nemulţumit de conţinutul reglementării, ci de redactarea eliptică a acesteia, întrucât judecătorul este obligat ca la epuizarea procedurii simplificate să dispună numai condamnarea. O astfel de susţinere nu poate fi primită, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu poate modifica sau completa prevederile supuse controlului. De altfel, nici nu ar putea fi de acceptat o asemenea teză, deoarece posibilitatea admiterii procedurii simplificate, în pofida probatoriului care tinde spre o achitare, echivalează cu înfăptuirea unui act de justiţie ce sfidează principiul dreptăţii ca valoare supremă a statului de drept.
Prin urmare, din această perspectivă, excepţiade neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabi Vili Iancu Muraru în Dosarul nr. 10.775/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
