Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 975 din 22 noiembrie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 si 8 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 12 din 8 ianuarie 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 şi 8 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată în Dosarul nr. 15.369/118/2011 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 794D/2012.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 26 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 15.369/118/2011, Tribunalul Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 şi 8 din Codul de procedură penală, aşa cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată din oficiu de către instanţa de judecată în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale la fond în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi tentativă la omor deosebit de grav.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine că prevederile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în faţa legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la Dreptul la apărare şi art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, deoarece este posibil ca anumite acte în circumstanţiere, cum ar fi referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune, să nu poată fi obţinute mai devreme de primul termen de judecată care coincide cu termenul la care inculpatul are posibilitatea de a face declaraţia sa de vinovăţie. Totodată, este posibil ca alte acte în circumstanţiere, cum ar fi adeverinţe, diplome, caracterizări ori alte asemenea eliberate de autorităţi să nu fie disponibile până la termenul în care s-ar putea începe cercetarea judecătorească. De asemenea, deşi legea recunoaşte, prin ipoteză, că înscrisurile în circumstanţiere sunt utile apărării, refuză totuşi să asigure inculpatului un cadru procesual suficient pentru a le putea administra. Prin urmare, partea interesată nu poate beneficia de o apărare suficientă garantată de Constituţie, câtă vreme natura şi cuantumul pedepsei efectiv aplicabile depind în mare măsură şi de înscrisurile în circumstanţiere.
Totodată, grupul de cuvinte "recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul se sesizare" sunt de natură să afecteze înfăptuirea actului de justiţie astfel consacrat de art. 124 alin. (1), deoarece inculpatul este nevoit să recunoască indivizibil totalitatea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, deşi - în ipoteză - în mod greşit i s-a reţinut în actul de inculpare una sau mai multe dintre acestea.
Prevederile art. 320^1 alin. 4 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, în măsura în care s-ar interpreta în sensul că instanţa este obligată să soluţioneze cauza atunci când fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat, în ciuda faptului că nu au fost lămurite aspecte importante legate de circumstanţiere, cum ar fi existenţa provocării, depăşirea limitei legitimei apărări, discernământul diminuat, o altă participaţie penală decât cea stabilită prin rechizitoriu etc.
Prevederile art. 320^1 alin. 5 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, în măsura în care se interpretează în sensul că instanţa este obligată să dispună disjungerea acţiunii civile, fără a putea examina oportunitatea acestei măsuri în condiţiile în care concluziile rezultate din soluţionarea acţiunii civile ar putea influenţa hotărâtor soluţia asupra laturii penale - cum ar fi constatarea consecinţelor reprezentate de cuantumul prejudiciului, acoperirea prejudiciului în timpul judecăţii - ce poate fi o circumstanţă judiciară atenuantă.
Prevederile art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în faţa legii, în măsura în care exclude inculpatului beneficiul prevăzut de art. 320^1 pe considerentul că legea prevede pentru fapta consumată (şi) detenţiunea pe viaţă, deşi în concret pedeapsa aplicabilă pentru tentativă nu poate fi decât închisoarea. În aceeaşi situaţie de neegalitate în faţa legii se află şi inculpatul trimis în judecată pentru o infracţiune pedepsibilă cu detenţiune pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, iar în concret instanţa s-ar orienta către aplicarea pedepsei închisorii, faţă de altul trimis în judecată pentru o infracţiune pedepsibilă numai cu închisoarea (de exemplu, omorul deosebit de grav în comparaţie cu omorul calificat).
Prevederile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în faţa legii, în măsura în care se interpretează că inculpatul nu beneficiază de dispoziţiile alin. 7 în cazul în care instanţa respinge eronat cererea - în temeiul alin. 8 -, eroare care apoi se constată în urma administrării probelor, menţinându-se situaţia de fapt indicată în rechizitoriu.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului face trimitere la susţinerile sale reţinute de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 80 din 2 februarie 2012, nr. 190 din 6 martie 2012, nr. 249 din 15 martie 201 2, precum şi la deciziile nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 şi nr. 1.618 din 20 decembrie 2011.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 şi 8 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, astfel cum a fost modificat prin art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 21 decembrie 2011, care au următorul conţinut:
"Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. [...]
Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia. [...]
Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.
Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."
Instanţa de judecată susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în faţa legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 referitor la Dreptul la apărare şi art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin rechizitoriul din 9 decembrie 2011 s-a dispus trimiterea în judecată a trei inculpaţi cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, tentativă la omor deosebit de grav şi furt calificat.
Înainte de începerea cercetării judecătoreşti, la termenul din 16 ianuarie 2012, instanţa de judecată a întrebat inculpaţii dacă sunt de acord să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală. Aceştia au răspuns afirmativ şi au menţionat că recunosc fapta şi nu doresc să se folosească de probatorii noi. Cu toate acestea, instanţa, pentru stabilirea corectă a cadrului procesual, a amânat cauza pentru data de 6 februarie 2012 în vederea introducerii în cauză, în calitate de părţi vătămate, a unui număr de trei unităţi spitaliceşti în care a fost internată partea vătămată.
La data de 6 februarie 2012 instanţa de judecată a apreciat că se impune disjungerea acţiunii civile, a declarat terminată cercetarea judecătoreasă şi a dat cuvântul pe fond în ce priveşte latura penală a procesului. Deliberând, s-a dispus menţinerea măsurii arestării preventive pentru un inculpat şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru ceilalţi doi inculpaţi. Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală potrivit căruia aceasta este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, s-a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice. S-a amânat cauza pentru data de 27 februarie 2012.
La termenul din 27 februarie 2012 instanţa de judecată a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală în sensul respingerii cererilor celor trei inculpaţi, întrucât în dosar sunt mai multe aspecte nelămurite, chiar şi în lipsa raportului de expertiză medico-legală. Astfel, sunt nelămurite aspectele legate de leziunile aplicate părţii vătămate, de existenţa sau inexistenţa cartuşului pe ţeava pistolului, de existenţa sau inexistenţa drujbei etc. Pentru toate aceste motive, instanţa a apreciat că se impune efectuarea unei cercetări judecătoreşti potrivit procedurii de drept comun. Cu toateacestea, fără a dispune în dispozitiv o astfel de procedură, instanţa a avansat necesitatea invocării din oficiu a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 şi 8 din Codul de procedură penală şi a amânat cauza pentru 19 martie 2012.
Totodată, prin Încheierea din 27 februarie 2012, pronunţată în dosarul disjuns cu privire la latura civilă, s-a dispus reconexarea acestuia la dosarul penal iniţial, întrucât s-a dispus respingerea cererilor formulate de cei trei inculpaţi privind aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală.
La termenul din 19 martie 2012 instanţa "pune în discuţie aspectele invocate din oficiu la termenul anterior" (adică 27 februarie 2012), după care a amânat pentru data de 26 martie 2012 pronunţarea asupra excepţiei şi pentru data de 9 aprilie 2012 judecarea cauzei. Totodată, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi a respins cererea de înlocuire a acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Aşa cum rezultă din succinta prezentare a dosarului, Curtea constată că o parte din criticile formulate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate izvorăsc din modul în care instanţa de judecată a înţeles să interpreteze şi să aplice la o speţă dată dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece instanţa de contencios constituţional este competentă să se pronunţe numai asupra prevederilor contestate, fără a putea să dispună cu privire la aplicabilitatea lor într-o cauză ori alta, aceasta din urmă fiind atributul exclusiv al instanţei de drept comun.
Dincolo de aspectele referitoare la cele relevate mai sus, Curtea constată că, pe fondul său excepţia este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun care presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.
Această procedură nu este însă un drept fundamental şi inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanţa de judecată, în condiţiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, poate respinge cererea.
Totodată, aspectele legate de identificarea faptei şi vinovăţia autorului aşa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăţi referitoare la aplicarea pedepsei şi la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, potrivit art. 72 din Codul penal, la stabilirea şi la aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a aceluiaşi cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, aşa cum rezultă din chiar alin. 1 şi 2 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, inculpatul, din proprie voinţă, poate declara că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în rechizitoriu şi poate solicita ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmării penale şi, cu titlu de excepţie, pe baza unor înscrisuri în circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen. În consecinţă, această procedură, pe lângă beneficiul celerităţii, este de natură a oferi inculpaţilor şi alte raţiuni pentru a depune toate diligenţele necesare apărării ori pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de obţinerea unor acte în circumstanţiere, de legitimă apărare, de scuza provocării ori alte asemenea. În măsura în care consideră că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, atunci inculpatul este liber să nu uzeze de procedura simplificată.
Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, a accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare, deoarece actele în circumstanţiere cum ar fi diplome, adeverinţe, caracterizări, acoperirea prejudiciului etc. puteau fi obţinute de inculpat cu multă vreme înainte, trimiterea în judecată şi cercetarea judecătorească fiind momente procesuale care nu survin instantaneu. Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia este afectat actul de înfăptuire a justiţiei, prin aceea că nu au fost lămurite aspecte importante legate de depăşirea legitimei apărări, discernământ diminuat, o altă participaţie decât cea stabilită prin rechizitoriu, întrucât, pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa poate respinge cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală şi, pe de altă parte, în situaţia în care va face aplicarea procedurii simplificate, instanţa poate uza de prevederile art. 334 din Codul de procedură penală referitor la schimbarea încadrării juridice.
Aşa fiind, ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului ori la existenţa legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei, tocmai în virtutea temeiului constituţional invocat al art. 124 alin. (1), instanţa este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiţiei presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept. Nici nu ar putea fi admisă o teză contrară, deoarece ar echivala cu admiterea posibilităţii condamnării unui inculpat nevinovat pentru o faptă pe care, din diferite raţiuni, acesta a înţeles să o recunoască odată cu cererea de aplicare a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală. Prin urmare, aşa cum rezultă din economia sistematică a prevederilor contestate, legiuitorul, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate, creează cadrul procesual adecvat unei justiţii echitabile.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la obligarea instanţei de a dispune disjungerea acţiunii civile, întrucât din redactarea textului rezultă univoc că se va dispune disjungerea dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei. Per a contrario, ori de câte ori acţiunea civilă nu necesită noi probatorii, nici instanţa nu este obligată să dispună disjungerea acesteia.
De asemenea, susţinerea potrivit căreia este afectat principiul egalităţii în faţa legii, deoarece exclude inculpatului beneficiul aplicării art. 320^1 din Codul de procedură penală pe considerentul că legea prevede pentru fapta consumată şi detenţiunea pe viaţă, este inadmisibilă, întrucât în prezenta cauză se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav, pentru care pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte, în acord cu dispoziţiile art. 21 alin. 2 din Codul penal, cu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.
Totodată, împrejurarea că infracţiunea de omor deosebit de grav prevede o pedeapsă alternativă, respectiv cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani, este, în opinia autorului, de natură a afecta principiul egalităţii în drepturi câtă vreme instanţa s-ar putea orienta spre pedeapsa închisorii. O astfel de critică este, de asemenea, inadmisibilă, deoarece se solicită, în realitate, completarea textului legal supus controlului. Voinţa legiuitorului este în această privinţă explicită, în sensul că exclude de la beneficiul aplicării procedurii simplificate acele infracţiuni care se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă. O astfel de reglementare nu capătă valenţe discriminatorii, având o justificare obiectivă şi rezonabilă ce ţine de gravitatea extremă a faptei comise, pedeapsa detenţiunii pe viaţă fiind ultima pe scara graduală prevăzută de sistemul represiv românesc şi care, în acord cu art. 53 din Codul penal este cea mai aspră dintre pedepsele principale, fiind precedată (din perspectiva gradului de intensitate a măsurii de constrângere) de pedeapsa amenzii şi de închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. Prin urmare, egalitate nu înseamnă uniformitate.
În sfârşit, ca răspuns complet asupra criticilor formulate în bloc, se poate observa că, potrivit art. 320^1 alin. 6 din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa soluţionează cauza în temeiul alin. 1 al art. 320^1, poate face aplicarea în mod corespunzător şi a prevederilor art. 334 referitor la Schimbarea încadrării juridice, art. 340 referitor la Dezbaterile şi ordinea în care se dă cuvântul, art. 341 referitor la Ultimul cuvânt al inculpatului, art. 342 referitor la Concluzii scrise, art. 343 referitor la Obiectul deliberării şi art. 344 referitor la Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, sens în care, dacă în cursul deliberării instanţa găseşte că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi că este necesară reluarea cercetării judecătoreşti, repune cauza pe rol.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 şi 8 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată în Dosarul nr. 15.369/118/2011 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
