Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 955 din 13 noiembrie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 41 si ale art. 64 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 25 din 11 ianuarie 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Simina Gagu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 41 şi ale art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, excepţie ridicată de Florian Dadiciu în Dosarul nr. 5.977/105/2011 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 859D/2012 al Curţii Constituţionale.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 1 noiembrie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 9 noiembrie 2012. La această dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea a amânat pronunţarea pentru 13 noiembrie 2012.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1.853 din 2 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 5.977/105/2011, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 41 şi ale art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere.
Excepţia a fost ridicată de Florian Dadiciu cu prilejul soluţionării recursului împotriva Sentinţei nr. 961 din 29 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal într-o cauză având ca obiect cererea de anulare a unui act administrativ (procesul-verbal de reţinere a plăcuţelor de înmatriculare şi a certificatului de înmatriculare).
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prin asimilarea faptei de a se deplasa cu un autovehicul fără încărcătură cu fapta de a se deplasa cu un autovehicul care are încărcătură se aduce o gravă atingere dreptului de a folosi bunul respectiv, drept ce reprezintă un atribut al dreptului de proprietate privată. În acest sens arată că art. 62 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 sancţionează cu suspendarea dreptului de a utiliza un autovehicul pe cel care utilizează bunul respectiv fără a deţine o licenţă de transport valabilă. Or, prin coroborarea prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 41 cu cele ale art. 62 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005, se ajunge la situaţia bizară ca o persoană care deţine un autovehicul (în cazul de faţă, o autoutilitară) şi care nu efectuează transporturi de marfă sau de pasageri, ci se deplasează cu autovehiculul în interes personal, să nu poată utiliza respectivul bun, dacă nu deţine licenţa de transport. Astfel, este încălcat dreptul de proprietate privată al proprietarului autovehiculului, prin lipsirea acestuia de atributul folosinţei bunului respectiv.
Referitor la prevederile art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005, autorul excepţiei arată că acestea instituie dreptul persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său de a contesta actul sancţionator printr-o plângere adresată "instanţelor de contencios administrativ"; or, o astfel de plângere adresată direct instanţei de contencios va fi respinsă ca inadmisibilă pe motivul că petentul nu a formulat o plângere prealabilă la organul care l-a sancţionat contravenţional. Din formularea art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 nu rezultă faptul că petentul trebuie să formuleze plângere prealabilă chiar la organul care l-a sancţionat contravenţional, iar nu la instanţa de judecată.
Prin urmare, formularea echivocă în cauză lasă loc unei confuzii foarte grave sub aspectul organului la care trebuie introdusă plângerea, în condiţiile în care orice plângere adresată instanţei de judecată fără îndeplinirea procedurii prealabile va fi respinsă de judecător fără a se mai analiza fondul cauzei, iar în felul acesta actul de justiţie devine o formă goală de conţinut.
În susţinerea celor de mai sus, sub aspectul cerinţelor de accesibilitate şi previzibilitate care trebuie să caracterizeze normele juridice, sunt invocate aspecte din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvenyi împotriva Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, şi Dammann împotriva Elveţiei, 2006) şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (spre exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl, 1994, şi Foto-Frost împotriva Hauptzollamt Lubeck-Ost., 1987).
Totodată, arată că rigorile legiferării îşi găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, care trebuie respectate de legiuitorul român la elaborarea oricărui act normativ, astfel cum este stabilit în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De asemenea, precizează că, spre deosebire de prevederile legale criticate, în alte cazuri (spre exemplu, "art. 284 din Codul muncii"), legiuitorul a reglementat în mod foarte clar procedura care trebuie îndeplinită pentru contestarea unui act.
Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece nu există o încălcare a dispoziţiilor constituţionale invocate. În acest sens, instanţa judecătorească arată că este dreptulexclusiv al legiuitorului de a stabili anumite reguli în cadrul cărora trebuie să se desfăşoare activităţile de transport rutier, precum şi sancţiuni corelative nesocotirii acestora, tocmai datorită importanţei deosebite a activităţii analizate şi a impactului acesteia asupra mai multor valori sociale ocrotite de legiuitor. De asemenea, arată că, prin condiţionarea exercitării plângerii de respectarea prevederilor Legii contenciosului administrativ şi implicit a celor care reglementează obligativitatea plângerii prealabile, nu este afectat dreptul de acces liber la justiţie ori dreptul la un proces echitabil al cetăţenilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Avocatul Poporului consideră că art. 3 alin. (1) pct. 41 şi art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 sunt constituţionale, sens în care menţionează că prevederile art. 3 alin. (1) pct. 41 din ordonanţa de urgenţă definesc termenul de "transport rutier", fără a încălca dreptul de proprietate privată, în timp ce instituirea unei proceduri prealabile prin prevederile art. 64 din acelaşi act normativ nu este de natură să contravină accesului liber la justiţie. Referitor la instituirea procedurii prealabile sesizării instanţei judecătoreşti, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.355 din 11 decembrie 2008 şi nr. 96 din 13 februarie 2007.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 3 alin. (1) pct. 41 şi ale art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 22 iulie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 102/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 9 mai 2006.
Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 a fost abrogată la data de 4 decembrie 2011, potrivit art. 92 şi 93 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 2 septembrie 2011, care în prezent se află la Parlament pentru a fi aprobată prin lege, conform art. 115 alin. (3) din Constituţie.
Întrucât prevederile legale criticate sunt cele aplicabile în cauza dedusă judecăţii, potrivit jurisprudenţei sale (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 41 şi art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005, cu următorul cuprins:
- Art. 3 alin. (1) pct. 41: "În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...)
41. transport rutier - operaţiune prin care se realizează deplasarea persoanelor sau a mărfurilor cu un autovehicul ori cu un ansamblu de vehicule rutiere, pe un drum deschis circulaţiei publice, chiar dacă vehiculele respective sunt, pe o anumită porţiune a traseului, transportate la rândul lor pe sau de alte vehicule ori dacă autovehiculele se deplasează fără încărcătură. Operaţiunile de încărcare/descărcare şi de întocmire/distribuire a documentelor însoţitoare transportului, realizate sau supravegheate de conducătorul vehiculului ori al ansamblului de vehicule, sunt operaţiuni incluse în activitatea de transport;";
- Art. 64: "Împotriva măsurii de retragere sau suspendare a unuia dintre documentele prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă sau de respingere a cererii de eliberare a unuia dintre documentele respective operatorul de transport rutier sau întreprinderea, după caz, se poate adresa cu plângere instanţelor de contencios administrativ, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile art. 3 alin. (1) pct. 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 contravin art. 44 alin. (1) din Constituţie, privind dreptul de proprietate privată, şi că prevederile art. 64 din acelaşi act normativ încalcă art. 21 alin. (1) din Constituţie, privind accesul liber la justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005, Curtea reţine că această reglementare nu este contrară dreptului de proprietate privată pentru următoarele motive:
Normele de lege criticate stabilesc semnificaţia termenului de "transport rutier", definindu-l ca operaţiunea prin care se realizează deplasarea persoanelor sau a mărfurilor cu un autovehicul ori cu un ansamblu de vehicule rutiere, pe un drum deschis circulaţiei publice, chiar dacă autovehiculele se deplasează fără încărcătură.
Faptul că, potrivit legii, situaţia în care autovehiculele respective se deplasează fără încărcătură se integrează în noţiunea de "transport rutier" nu echivalează cu încălcarea dreptului de proprietate privată, ci se subscrie preocupării legiuitorului de a asigura organizarea şi asigurarea desfăşurării transporturilor rutiere în condiţii de siguranţă, de calitate şi de protecţie a mediului.
Curtea reţine, totodată, că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări. Aceasta este concluzia ce se desprinde din dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie conform căruia conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite de lege.
În aceste condiţii, în cazul de faţă, nu se pune problema unei privări de proprietate, ci doar a limitării exercitării unuia dintre atributele dreptului de proprietate, şi anume folosinţa, rămânând neafectată prerogativa dispoziţiei, care este de esenţa dreptului de proprietate. Mai mult, această limitare a folosinţei bunului este doar temporară, încetând de îndată ce proprietarul autoutilitarei, autovehicul conceput şi construit pentru transportul de marfă, se conformează exigenţelor legale. De altfel, orice autovehicul care circulă pe drumurile publice trebuie utilizat conform destinaţiei sale.
În fine, Curtea reţine că încadrarea unei operaţiuni de transport cu un autovehicul, în funcţie de circumstanţele în care este efectuată, în categoriile şi tipurile de "transport rutier" şi sancţionarea faptei de nerespectare a exigenţelor legale ţin de aplicarea legii, aspect care excedează competenţei Curţii Constituţionale, fiind de resortul organelor abilitate prin lege în acest scop.
În continuare, analizând critica de neconstituţionalitate a art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate nu încalcă liberul acces la justiţie, de vreme ce, prin chiar cuprinsul lor, acestea consacră posibilitatea celui interesat de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime.
Totodată, Curtea observă că prevederile de lege criticate, potrivit cărora persoana interesată "se poate adresa cu plângere instanţelor de contencios administrativ, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 " reprezintă norme de trimitere.
Curtea precizează că trimiterea de la un text de lege la altul este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996).
În aceste condiţii, Curtea reţine că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, modificată şi completată, reglementează, prin art. 7, procedura plângerii prealabile, care presupune ca, anterior să se adreseze instanţei judecătoreşti competente, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ individual să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.
Cu privire la problema compatibilităţii unor proceduri speciale sau a particularităţilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor cu principiul liberului acces la justiţie, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate stabili, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege.
De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că nicio dispoziţie constituţională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ graţios sau a celui ierarhic. Instituirea recursului prealabil sau graţios reprezintă o modalitate simplă, rapidă şi scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent. Se realizează astfel, pe de o parte, protecţia persoanei vătămate şi a administraţiei, iar pe de altă parte, degrevarea instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluţionate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerităţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 382 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2007).
În lumina acestor considerente, Curtea constată că textele de lege criticate de autorul excepţiei dau expresie dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", fără a putea fi considerate contrare art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală.
În ceea ce priveşte aspectele invocate de autorul excepţiei referitoare la lipsa de previzibilitate şi accesibilitate a reglementării cuprinse în art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005, Curtea reţine că aceasta este redactată într-o manieră clară, fiind de natură să îndeplinească criteriile de claritate şi previzibilitate a normelor.
De altfel, astfel cum a reţinut în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o normă este "previzibilă" atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55).
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 41 şi ale art. 64 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, excepţie ridicată de Florian Dadiciu în Dosarul nr. 5.977/105/2011 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Simina Gagu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
