Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 94 din 27 ianuarie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 91^1-91^3, art. 228 si art. 262 din Codul de procedura penala, a dispozitiilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie, a dispozitiilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie, a dispozitiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie si ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie, precum si a dispozitiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 158 din 4 martie 2011
Ion Predescu - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 91^1-91^3, art. 228 şi art. 262 din Codul de procedurã penalã, a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, a dispoziţiilor <>Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie şi ale <>Legii nr. 54/2006 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor <>art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicatã de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian şi Dumitru Oproescu în Dosarul nr. 8.311/105/2008 al Tribunalului Prahova - Secţia penalã.
La apelul nominal se prezintã personal autorul excepţiei Dumitru Oproescu şi asistat de domnul avocat Mircea Popescu, din cadrul Baroului Bucureşti, şi se constatã lipsa celorlalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
La dosar, autorii excepţiei Veronica Ionita şi Valentin Nicolae au depus câte o cerere prin care solicitã acordarea unui nou termen de judecatã, deoarece Veronica Ionita este plecatã din ţarã, iar Valentin Nicolae doreşte sã-şi angajeze un avocat.
Reprezentantul autorului excepţiei Dumitru Oproescu nu se opune cererilor formulate.
Reprezentantul Ministerului Public se opune acordãrii unui nou termen de judecatã.
Curtea, având în vedere cererile formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 156 alin. 1 din Codul de procedurã civilã coroborate cu cele ale <>art. 14 din Legea nr. 47/1992, dispune respingerea acestora, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 20 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, prezenţa pãrţilor în faţa Curţii nu este obligatorie şi, pe de altã parte, Curtea constatã cã excepţia invocatã de cei 2 autori mai sus menţionaţi a fost redactatã de apãrãtorii aleşi, ambii cu drept de a pleda în faţa tuturor instanţelor de judecatã. În plus, de la data pronunţãrii încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv 22 septembrie 2010, şi pânã în prezent s-a scurs un interval de timp suficient pentru întreprinderea demersurilor necesare pregãtirii apãrãrii.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului autorului excepţiei Dumitru Oproescu, care pune concluzii de admitere a acesteia, reiterând aspectele menţionate în notele scrise.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 22 septembrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 8.311/105/2008, Tribunalul Prahova - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 91^1-91^3, art. 228 şi art. 262 din Codul de procedurã penalã, a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, a dispoziţiilor <>Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie şi ale <>Legii nr. 54/2006 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor <>art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicatã de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian şi Dumitru Oproescu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin urmãtoarele:
1. Dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 şi ale <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 contravin prevederilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. l), art. 74, art. 115 alin. (1), (4) şi (6), art. 108 şi art. 20, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10 şi art. 11 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, deoarece Guvernul nu avea dreptul sã adopte nici ordonanţe de urgenţã, nici ordonanţe simple într-un domeniu rezervat exclusiv legii organice. Împrejurarea aprobãrii ulterioare prin lege adoptatã cu cvorumul prevãzut în cazul legilor organice nu este de naturã a înlãtura interdicţia constituţionalã şi nici de a valida demersul neconstituţional al Guvernului. Totodatã, de vreme ce prin emiterea ordonanţei contestate a fost afectat regimul unei instituţii fundamentale a statului, cum este autoritatea judecãtoreascã, este evident cã actul a fost adoptat cu înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6).
2. a) Dispoziţiile <>Legii nr. 503/2002, adoptatã sub regimul constituţional anterior revizuirii Legii fundamentale, contravine din perspectiva viciilor extrinseci dispoziţiilor art. 138 alin. (5) referitoare la obligaţia ca toate cheltuielile bugetare sã fie însoţite de stabilirea sursei de finanţare, art. 79 alin. (1) referitoare la avizarea proiectelor de acte normative de cãtre Consiliul Legislativ şi art. 114 alin. (4) referitoare la cazurile excepţionale în care Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţã, toate din Constituţia nerevizuitã, deoarece iniţiatorii legii nu au prevãzut mijloacele necesare acoperirii sporului de cheltuieli ocazionate de înfiinţarea fostului Parchet Naţional Anticorupţie şi totodatã forma legii avizatã de Consiliul Legislativ diferã esenţial de forma adoptatã. De asemenea, prin <>Legea nr. 503/2002 a fost aprobatã <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie (în varianta iniţialã Parchetul Naţional Anticorupţie). Or, de vreme ce aceastã ordonanţã nu a fost justificatã de existenţa unei situaţii excepţionale, adicã "a unui caz de abatere de la obişnuit la comun", pe cale de consecinţã şi legea de aprobare a acesteia este contrarã Legii fundamentale, întrucât "viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe sau ordonanţe de urgenţã emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de cãtre Parlament a ordonanţei respective. În consecinţã, legea care aprobã o ordonanţã de urgenţã neconstituţionalã este ea însãşi neconstituţionalã".
b) Cât priveşte aspectele de neconstituţionalitate intrinseci ale <>Legii nr. 503/2002, autorii excepţiei susţin cã sunt afectate dispoziţiile art. 131 şi art. 132 din Legea fundamentalã, revizuitã, prin aceea cã s-a creat un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public.
3. a) Dispoziţiile <>Legii nr. 54/2006 contravin în planul neconstituţionalitãţii extrinseci prevederilor constituţionale ale art. 138 alin. (5) referitoare la obligaţia de a stabili sursa de finanţare pentru toate cheltuielile bugetare, ale art. 79 alin. (1) referitoare la avizarea actelor normative de cãtre Consiliul Legislativ şi ale art. 115 alin. (4) şi (6) referitoare la interdicţia adoptãrii ordonanţelor de urgenţã atunci când sunt afectate instituţii ale statului, deoarece iniţiatorii legii nu au prevãzut mijloacele necesare acoperirii sporului de cheltuieli ocazionate de înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi totodatã forma legii avizatã de Consiliul Legislativ diferã esenţial de forma adoptatã. De asemenea, de vreme ce <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 a fost emisã cu încãlcarea prevederilor constituţionale ale <>art. 115 alin. (4) şi (6), atunci şi Legea nr. 54/2006 de aprobare a acesteia a preluat viciile preexistente, devenind neconstituţionalã.
b) Cât priveşte aspectele de neconstituţionalitate intrinseci ale <>Legii nr. 54/2006, autorii excepţiei susţin cã aceasta contravine prevederilor constituţionale ale art. 131 şi art. 132, deoarece s-a creat un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public.
4. Dispoziţiile art. 14, art. 15 şi art. 16 din Codul de procedurã penalã contravin prevederilor constituţionale ale art. 137 alin. (2) referitoare la leu ca monedã naţionalã, deoarece în cauza dedusã judecãţii raportarea prejudiciului cauzat s-a fãcut la moneda euro, care nu este recunoscutã de Legea fundamentalã ca monedã naţionalã.
5. Dispoziţiile art. 262 din Codul de procedurã penalã contravin prevederilor constituţionale ale art. 24 referitoare la Dreptul la apãrare, deoarece, în condiţiile emiterii unui rechizitoriu prin care s-a pus în mişcare acţiunea penalã deopotrivã cu trimiterea în judecatã, prerogativele acestui drept au fost garantate numai pentru calitatea de învinuit, nu şi pentru cea de inculpat.
6. Dispoziţiile <>art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal contravin, potrivit autorilor excepţiei, prevederilor constituţionale ale art. 11, art. 15, art. 20, art. 21, art. 124, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Astfel, începând cu data de 1 septembrie 2009, Legea nr. 15/1968 a fost abrogatã tacit prin <>Legea nr. 301/2004. Aceasta din urmã a fost abrogatã prin <>art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 începând cu data de 29 iulie 2009 - data rezultatã din interpretarea art. 446 alin. (1) şi (2). Prin urmare, prevederile contestate sunt neconstituţionale în mãsura în care se interpreteazã cã au introdus în realitatea normativã Codul penal din anul 1968, abrogat tacit prin <>art. 512 din Legea nr. 301/2004.
7. Cât priveşte dispoziţiile art. 91^1-91^3 şi art. 228 din Codul de procedurã penalã, autorii excepţiei susţin cã acestea contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 20, art. 21 alin. (3), art. 53 şi art. 148, cu referire la art. 6 paragraful 1, art. 7, art. 8, art. 14 şi art. 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, art. 8 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, art. I-10, art. II-66, art. II-75, art. II-76, art. II-80, art. II-102, art. II-105, art. II-107 alin. 2, art. II-109 şi art. II-130 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, art. K.1 din Tratatul de la Mstricht din 7 februarie 1992, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 11 din Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, şi art. 2 din Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 prin care a fost introdus art. 2c lit. j), precum şi art. 20 din Tratatul de aderare din 25 aprilie 2005, anexa VI, pct. 1, în mãsura în care statueazã asupra posibilitãţii efectuãrii de acte de naturã a ilustra existenţa acuzaţiei penale, respectiv acte procesuale supuse exclusivitãţii procesului penal - faza urmãririi penale, anterior momentului începerii procesului penal, şi, mai mult, chiar înainte de sãvârşirea unei infracţiuni cum, de altfel, s-a întâmplat în cauza de faţã.
Tribunalul Prahova - Secţia penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 este inadmisibilã, deoarece priveşte un articol dintr-o lege care nu a intrat în vigoare, iar excepţia de neconstituţionalitate a celorlalte dispoziţii este neîntemeiatã, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii. Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, dispoziţiile <>Legii nr. 54/2006 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002.
De asemenea, obiect al excepţiei îl constituie şi dispoziţiile art. 14, art. 15 şi art. 16 cu denumirea marginalã - Obiectul şi exercitarea acţiunii civile, Constituirea ca parte civilã şi Partea responsabilã civilmente, art. 91^1-91^3 cu denumirea marginalã - Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Organele care efectueazã interceptarea şi înregistrarea şi Certificarea înregistrãrilor, art. 228 cu denumirea marginalã Începerea urmãririi penale şi art. 262 cu denumirea marginalã Rezolvarea cauzelor, toate din Codul de procedurã penalã.
În sfârşit, obiect al excepţiei îl constituie şi prevederile art. 446 alin. (2) cu denumirea marginalã Intrarea în vigoare din <>Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 11, art. 15, art. 20, art. 21, art. 24, art. 53, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 74, art. 79 alin. (1), art. 108, art. 115 alin. (1), (4) şi (6), art. 124, art. 131, art. 132, art. 137 alin. (2), art. 138 alin. (5), art. 148, precum şi ale art. 6, art. 7, art. 8, art. 14 şi art. 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10 şi art. 11 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, art. I-10, art. II-66, art. II-75, art. II-76, art. II-80, art. II-102, art. II-105, art. II-107 alin. 2, art. II-109 şi art. II-130 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, art. K.1 din Tratatul de la Mstricht din 7 februarie 1992 astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 11 din Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 şi art. 2 din Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 prin care a fost introdus art. 2 c lit. j), precum şi art. 20 din Tratatul de aderare din 25 aprilie 2005, anexa VII, pct. 1, în mãsura în care statueazã asupra posibilitãţii efectuãrii de acte de naturã a ilustra existenţa acuzaţiei penale, precum şi dispoziţiile din Constituţia nerevizuitã prevãzute de art. 79 alin. (1), art. 114 alin. (4) şi art. 137 alin. (4).
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
1. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Curtea constatã cã acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 şi, potrivit art. 446 alin. (1), noul cod penal va urma sã intre în vigoare la data care va fi stabilitã în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi (3), care au intrat în vigoare la 4 zile de la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin dispoziţiile legale criticate s-a abrogat <>Legea nr. 301/2004 - Codul penal, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificãrile ulterioare, care, la rândul sãu, a abrogat tacit Codul penal din anul 1968.
Autorii excepţiei solicitã Curţii sã se pronunţe asupra unei interpretãri a textului contestat în sensul cã dispoziţiile Codului penal din anul 1968 au fost şi rãmân abrogate, iar în lipsa altora noi, incriminarea şi angajarea rãspunderii penale nu mai pot opera. O asemenea argumentare depãşeşte limitele competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, în conformitate cu <>art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã, asigurã controlul constituţionalitãţii legilor care încalcã dispoziţiile sau principiile Constituţiei şi nicidecum nu se pronunţã asupra modului de interpretare şi aplicare a textelor contestate ori asupra incidenţei acestora într-o cauzã ori alta. De altfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, alãturi de celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege sunt abilitate sã înfãptuiascã actul de justiţie.
Pe cale de consecinţã, Curtea urmeazã a respinge ca inadmisibilã excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile <>art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.
2. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15 şi art. 16 din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã autorii acesteia susţin înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 137 alin. (2) referitoare la leu ca monedã naţionalã, deoarece în cauza dedusã judecãţii raportarea prejudiciului cauzat s-a fãcut la moneda euro, care nu este recunoscutã de Legea fundamentalã ca monedã naţionalã. Or, din examinarea prevederilor contestate referitoare la Obiectul şi exercitarea acţiunii civile, Constituirea ca parte civilã şi Partea responsabilã civilmente nu rezultã cã acestea ar institui obligativitatea pentru instanţele de judecatã de a calcula întinderea unui prejudiciu material în moneda euro. Aşa fiind, modalitatea de aplicare şi interpretare a unor dispoziţii legale nu constituie un atribut al instanţei de contencios constituţional, ci intrã în sfera de competenţã a instanţelor de drept comun, aşa cum sunt ele definite de art. 126 alin. (1) din Legea fundamentalã. Prin urmare, chiar realã de ar fi, o aplicare a legii în vãditã contradicţie cu Constituţia nu poate fi cenzuratã de Curtea Constituţionalã, care, potrivit <>art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã, asigurã controlul constituţionalitãţii legilor care încalcã dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Aşa fiind, Curtea constatã cã şi aceastã excepţie urmeazã sã fie respinsã ca inadmisibilã.
3. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã asupra acestora s-a mai pronunţat din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţãrii Deciziei nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006, instanţa de contencios constituţional a statuat cã "nu se poate susţine cã acestea aduc atingere dreptului la apãrare, întrucât [...] partea interesatã [...] are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arãta judecãtorului în ce constã nelegalitatea comisã, cât şi, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmãrire penalã sau de încetare a urmãririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 şi 278^1 din Codul de procedurã penalã, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecatã, dupã caz".
Pe cale de consecinţã, deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi, de naturã sã justifice schimbarea acestei jurisprudenţe, Curtea apreciazã cã soluţia şi considerentele deciziei mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
4. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1-91^3 din Codul de procedurã penalã şi a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005, Curtea constatã cã dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului sãu, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţãrii Deciziei nr. 316 din 23 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, şi <>Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţionalã a respins ca nefondatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, statuând cã este neîntemeiatã critica privind încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţionalã Anticorupţie a fost conceputã ca structurã cu personalitate juridicã în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentalã, "Ministerul Public îşi exercitã atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", condiţii care au stat şi la fundamentarea organizãrii şi funcţionãrii Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Faptul cã în <>art. 1 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 s-a prevãzut cã procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţionalã Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii nu justificã susţinerea cã textul de lege este neconstituţional. Dimpotrivã, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora procurorii îşi desfãşoarã activitatea pe baza principiilor legalitãţii, imparţialitãţii şi controlului ierarhic, se poate constata cã dispoziţiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceea de magistraturã specialã instituitã pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Referitor la critica fundamentatã pe încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea a constatat prin Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, cã actuala Direcţie Naţionalã Anticorupţie a fost înfiinţatã prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a fost aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 503/2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea datã era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei ordonanţe de urgenţã de îndeplinirea exigenţelor prevãzute în prezent în alin. (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat, în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentalã, nerevizuitã, actul de înfiinţare a instituţiei în cauzã.
Totodatã, prin <>Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat cã modificãrile şi completãrile aduse prin ordonanţele de urgenţã şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţionalã Anticorupţie au pãstrat statutul special al acesteia faţã de celelalte parchete din structura Ministerului Public, "fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structurã autonomã cu personalitate juridicã în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfãşoarã sub autoritatea ministrului justiţiei, iar conducerea sa este exercitatã de cãtre un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângã fosta Curte Supremã de Justiţie".
Or, ţinând seama de "<>Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de cãtre deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activitãţii de luptã împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeanã, datoritã neadaptãrii la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei" şi "având în vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea fãptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum şi a eficientizãrii acestuia", Guvernul a emis <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005, contestatã în prezenta cauzã. Prin urmare, având în vedere raţiunea edictãrii actului normativ aşa cum a fost arãtatã în preambulul sãu, Curtea constatã cã nu sunt încãlcate dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.
Referitor la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea constatatã cã, potrivit acestora, ordonanţele de urgenţã nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertãţile şi îndatoririle prevãzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publicã. Cu prilejul pronunţãrii <>Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţionalã a statuat cã "din interpretarea textului constituţional se poate deduce cã interdicţia adoptãrii de ordonanţe de urgenţã este totalã şi necondiţionatã atunci când menţioneazã cã «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi cã «nu pot viza mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publicã». În celelalte domenii prevãzute de text, ordonanţele de urgenţã nu pot fi adoptate dacã «afecteazã», dacã au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacã, prin reglementãrile pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin". Prin urmare, a afecta presupune "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vãtãma", "a leza", "a antrena consecinţe negative".
Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţã de urgenţã în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţã, Ministerul Public, Curtea constatã cã, în prezenta cauzã, fondul reglementãrii constituit de dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 nu afecteazã, în sensul arãtat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţionalã Anticorupţie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de conformitate cu Legea fundamentalã şi impuse la rândul lor de <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 5 mai 2005, definitivã şi general obligatorie, şi, pe de altã parte, din necesitatea îmbunãtãţirii activitãţii acestei structuri specializate.
Întrucât prin natura şi finalitatea reglementãrii criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea urmeazã a respinge o astfel de criticã.
Cât priveşte dispoziţiile din Codul de procedurã penalã referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Curtea constatã cã au mai fost supuse controlului sãu prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, a respins ca nefondatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedurã penalã. Cu acel prilej a statuat cã interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video prevãd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificãrii emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalitãţilor de efectuare a înregistrãrilor, a instituirii unor limite cu privire la durata mãsurii, a consemnãrii şi certificãrii autenticitãţii convorbirilor înregistrate, a redãrii integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptãrii, iar eventuala nerespectare a acestor reglementãri nu constituie o problemã de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însã excedeazã competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al <>art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţionalã se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã [...]".
De asemenea, Curtea a mai statuat cã "nu poate fi primitã nici susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferã legiuitorului libertatea unei astfel de reglementãri, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societãţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie sã fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţãri şi de a supraveghea elementele subversive ce acţioneazã pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democraticã, în vederea asigurãrii securitãţii naţionale, apãrãrii ordinii publice ori prevenirii sãvârşirii de infracţiuni".
Totodatã, Curtea a arãtat cã anumite aspecte invocate într-o cauzã ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemã de constituţionalitate, sens în care a reţinut cã "nu se poate admite însã ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicãrii unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".
În plus, însãşi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotãrârea din 26 aprilie 2007, pronunţatã în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, dupã ce a reţinut existenţa unei încãlcãri a art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, motivat de împrejurarea cã la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat cã în noul cadru legislativ (prin modificãrile aduse de <>Legea nr. 281/2003 şi <>Legea nr. 356/2006) existã numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferã protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţã privatã al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
Curtea a mai arãtat cã aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 91^1-91^6 din Codul de procedurã penalã excedeazã competenţei sale, instanţele de judecatã de drept comun fiind singurele în drept sã hotãrascã asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã, inclusiv cu privire la criticile referitoare la dispoziţiile art. 228 alineatul ultim din Codul de procedurã penalã, la dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 şi la dispoziţiile <>Legii nr. 503/2002 şi ale <>Legii nr. 54/2006.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi numai în ce priveşte dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge ca inadmisibilã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16 şi art. 262 din Codul de procedurã penalã şi <>art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicatã de Valentin Nicolae, Veronica Ionita, Mariana Stoian şi Dumitru Oproescu în Dosarul nr. 8.311/105/2008 al Tribunalului Prahova - Secţia penalã.
2. Respinge ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1-91^3 şi art. 228 din Codul de procedurã penalã, a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, a dispoziţiilor <>Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie şi a dispoziţiilor <>Legii nr. 54/2006 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, excepţie ridicatã de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 27 ianuarie 2011.
PREŞEDINTE,
ION PREDESCU
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
