Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 5/2016
Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ
şi fiscal
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale
Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă
Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă
Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă
Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă
Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă
Laura Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă
Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă
Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă
Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă
Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă
Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Iuliana Rîciu - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ
şi fiscal
Mariana Ghena - judecător la Secţia penală
Rodica Cosma - judecător la Secţia penală
Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 27^2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din partea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa se prezintă domnul judecător Stănescu Sas Mihail. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa cu privire la încadrarea în grupa I şi a II-a de muncă a activităţii desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001. Magistratul-asistent învederează legala constituire a completului competent să judece recursul în interesul legii, precum şi faptul că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori Simona Lala Cristescu, Carmen Trănica Teau şi Liliana Vişan, punct de vedere formulat de Ministerul Public cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii şi supliment la raportul întocmit de judecătorii-raportori. După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul domnului judecător Stănescu Sas Mihail din partea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa. Reprezentantul Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, învederând existenţa unei jurisprudenţe neunitare cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii. Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general, doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problemele de drept sesizate, apreciind că sunt admisibile acţiunile în vederea reconstituirii vechimii în muncă sub aspectul încadrării muncii prestate în grupele I sau II de muncă în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001. Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Problema de drept ce a generat practica neunitară 1. Prin memoriul de recurs în interesul legii au fost indicate următoarele probleme de drept ca fiind soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti: "1.1. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în grupele I sau II de muncă, în perioada 18 martie 1969-01 aprilie 2001, în cadrul unui litigiu cu fostul angajator, care nu a procedat el însuşi la încadrarea activităţii reclamantului în grupa de muncă indicată de acesta, deşi acea activitate era prevăzută în anexa 1, respectiv 2 la ordin, precum şi posibilitatea instanţei de a obliga angajatorul la recunoaşterea retroactivă a acestei încadrări. 1.2. În cazul răspunsului afirmativ la prima chestiune, interpretarea şi aplicarea art. 255 şi art. 330 Cod procedură civilă, respectiv art. 167 şi art. 201 Cod procedură civilă din 1865 raportat la art. 103 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 şi art. 76 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 şi art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, precum şi la pct. 15 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la admisibilitatea probei cu expertiză tehnică în domeniul protecţiei muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea activităţii în grupele I şi a II-a de muncă. 1.3. În cazul răspunsului afirmativ la primele două chestiuni, modul de interpretare a art. 272 din Codul muncii, republicat, cu privire la sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă efective şi procentul din timpul de lucru în care acestea s-au manifestat, în cazul în care prin expertiza tehnică în domeniul protecţiei muncii efectuată în cauză nu a fost posibilă examinarea nemijlocită a condiţiilor de muncă existente în trecut, iar părţile nu au prezentat înscrisuri privind determinările de noxe efectuate la vremea respectivă. 1.4. Interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau II de muncă a activităţii desfăşurate de un reclamant prin asimilarea situaţiei acestuia, din perspectiva activităţii desfăşurate, dar care nu este indicată în anexa 1 sau 2 la ordin, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori şi a căror activitate era prevăzută ca fiind încadrată în grupa I sau II de muncă potrivit anexelor 1 şi 2 la Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990." II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin Hotărârea nr. 5 din 16 februarie 2016 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa, memoriu înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 167 din 23 februarie 2016, legitimarea procesuală a titularului sesizării fiind expres prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă. III. Normele de drept intern relevante care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii 3. Ordinul Ministrului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, act normativ abrogat la 1 aprilie 2001, prin art. 198 din Legea nr. 19/2000: pct. 6. Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.): pct. 7 Încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50%, iar pentru grupa II, cel puţin 70% din programul de lucru (...); pct. 8. Perioada de timp în care o persoană are sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabileşte prin dispoziţia conducerii unităţii sau prin prevederile legale care reglementează atribuţiile de serviciu ce revin fiecărei persoane în raport cu funcţia îndeplinită (...); pct. 12. Încadrarea în grupele I şi II de muncă privind perioada anterioară datei de 18.03.1969 se face cu respectarea prevederilor Instrucţiunilor nr. 1.040/1967 de aplicare a Legii nr. 27/1966 prin care au fost preluate tabelele 1 şi 2, anexele la Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1959, care cuprind meseriile şi funcţiile prevăzute în grupele I şi II de muncă: pct. 15. Dovedirea perioadelor de activitate desfăşurată în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Totodată, ţinând seama de prevederile art. 2 şi 3 din Decretul-lege nr. 68/1990, unităţile au obligaţia să analizeze şi să precizeze, în termen de 30 de zile de la data aprobării prezentului ordin, pe baza documentelor existente în unitate, situaţia încadrării personalului în grupele I şi II de muncă începând cu 18.03.1969 şi până în prezent. Art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă - "Admisibilitatea probelor": "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului." Art. 330 alin. (1) din Codul de procedură civilă - "Încuviinţarea expertizei": "Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi. [...]" Art. 103 alin. (2) din Legea nr. 263/2010: "Cererea de pensionare, împreună cu actele prin care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege, se depune, începând cu data îndeplinirii acestor condiţii, la casa teritorială de pensii competentă, în a cărei rază domiciliază persoana. [...]" Art. 76 alin. (1) lit. a) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011: "Actele la care se face referire la art. 103 alin. (2) din lege sunt, după caz: a) pentru pensia pentru limită de vârstă, anticipată şi anticipată parţială: ... carnetul de muncă (original şi copie); ... alte acte prevăzute de lege privind vechimea în muncă sau vechimea în serviciu realizată; ... adeverinţa privind condiţiile de muncă deosebite, speciale şi/sau alte condiţii (original); ... alte acte întocmite potrivit prevederilor legale prin care se dovedesc elemente necesare stabilirii drepturilor de pensie;". Art. 272 din Codul muncii, republicat, conform căruia "Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare". IV. Orientările jurisprudenţiale divergente A. În ceea ce priveşte obiectul sesizării 4. Situaţia premisă are în vedere, într-o primă ipoteză, cererile formulate în contradictoriu cu angajatorul sau fostul angajator, prin care se solicită instanţei să încadreze activitatea prestată de salariatul reclamant în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001 în grupa I sau a II-a de muncă, în condiţiile în care activitatea respectivă era prevăzută în anexa 1 sau 2 la Ordinul nr. 50/1990, însă angajatorul, indiferent de motiv, nu a dat curs prevederilor actului normativ anterior menţionat (problema de drept sesizată la pct. 1). 5. Într-o altă ipoteză, salariatul solicită să se constate, prin asimilare, că a prestat activitate în grupa I sau a II-a de muncă, considerând că, deşi nu era indicată în anexa 1 sau 2 la Ordinul nr. 50/1990, activitatea sa s-a desfăşurat în aceleaşi condiţii cu activitatea încadrată în grupa I sau a II-a de muncă a altor angajaţi (problema de drept sesizată la pct. 4). 6. Nu se are în vedere ipoteza în care se solicită doar obligarea angajatorului să elibereze o adeverinţă prin care să ateste că a procedat în trecut la o astfel de încadrare în grupa I sau a II-a de muncă şi nici situaţia în care salariatul contestă încadrarea pe care angajatorul, respectând dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, a efectuat-o, ci numai situaţia în care acesta nu a procedat la o astfel de încadrare în unitate. 7. În cazul în care se reţine că instanţa are posibilitatea legală de a proceda la o astfel de constatare, este pus în discuţie probatoriul necesar a fi administrat (care, de la caz la caz, poate releva încadrarea sau nu în grupa de muncă solicitată) şi cui îi revine sarcina probei, având în vedere dispoziţiile speciale ale art. 272 din Codul muncii, republicat (problemele sesizate la pct. 2 şi 3). Se precizează în sesizare că aspectele supuse analizei vizează admisibilitatea şi utilitatea expertizei tehnice în specialitatea protecţia muncii şi modul de aplicare a regulii sarcinii probei, în dovedirea condiţiilor deosebite de muncă prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 pentru încadrarea efectivă în grupele superioare de muncă (determinări de noxe, condiţii microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, expunere la radiaţii, risc de infectare etc.) în contextul în care, faţă de perioada îndelungată de timp scursă de la acel moment, nu mai este posibilă examinarea nemijlocită a condiţiilor de muncă existente în trecut sau stabilirea timpului efectiv lucrat în condiţiile de muncă respective, iar existenţa unor înscrisuri privind determinările de noxe efectuate la vremea respectivă, dacă s-au efectuat, ar putea fi dovedită, în principiu, doar de angajator. B. În ceea ce priveşte orientările jurisprudenţiale, pentru fiecare problemă de drept în parte, acestea s-au conturat după cum urmează: 8. Referitor la posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în grupele I sau a II-a de muncă, în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, s-au exprimat următoarele opinii: 8.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-au pronunţat soluţii în sensul că încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă nu mai poate fi făcută la momentul actual, după abrogarea Ordinului nr. 50/1990, întrucât nu mai există bază legală pentru o astfel de încadrare. S-a arătat că, în prezent, angajatorii nu au temei legal pentru a nominaliza noi persoane ori pentru a încadra activităţi desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001 în grupe superioare de muncă, ci doar pentru a atesta un fapt consumat anterior datei menţionate, prin adeverinţe eliberate conform Ordinului ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr. 590/2008 ori prin înscrieri în carnetul de muncă, conform Decretului nr. 92/1976, numai în baza documentelor verificabile, aflate în evidenţele acestora. Totodată, s-a mai apreciat că, nefiind respectate procedurile prevăzute de Ordinul nr. 50/1990, nici instanţa nu poate constata încadrarea unui salariat în grupa de muncă, întrucât nu se poate substitui angajatorului. S-a considerat că nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă are caracterul unui act de organizare internă a unităţii, prin comisia desemnată a analiza în concret condiţiile de muncă pentru fiecare salariat, instanţa nefiind competentă să facă încadrarea, care este o vocaţie, şi nu un drept. În plus, având în vedere că pentru angajaţii din grupele superioare de muncă angajatorul a fost obligat să achite cote de contribuţii suplimentare, s-ar încălca şi principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite. 8.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-a considerat că încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă poate fi făcută şi la momentul actual, după abrogarea Ordinului nr. 50/1990, reţinându-se, ca principal argument, că prin solicitarea recunoaşterii grupelor de muncă salariaţii îşi valorifică un drept decurgând din prestarea muncii în anumite condiţii, reacţionând la pasivitatea angajatorului, care nu se poate prevala de propria neexecutare a obligaţiei de a evalua condiţiile concrete de la diversele locuri de muncă. Faptul că, după anul 1990, angajatorul şi sindicatele nu s-au preocupat de identificarea şi buna gestionare a riscurilor profesionale şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru nu este, prin el însuşi, de natură a exclude locurile de muncă de la încadrarea în grupa I, respectiv a II-a, de vreme ce reclamanţii au desfăşurat activităţi în astfel de locuri. Chestiunea, care a putut părea lipsită de un interes financiar bine conturat la momentul adoptării Ordinului nr. 50/1990, a dobândit ulterior un atare interes, în condiţiile în care încadrarea în grupe influenţează, graţie modificărilor legislative din ultimii ani, calculul pensiei, prin acordarea unui punctaj suplimentar aferent anilor lucraţi în grupele de muncă. S-a apreciat că nimic nu împiedică partea interesată să se adreseze instanţei pentru a stabili, în raport cu dispoziţiile legale incidente, probele administrate şi condiţiile concrete ale cauzei, dacă activitatea desfăşurată de aceasta se încadrează într-o anumită grupă de muncă şi, respectiv, în ce procent, astfel că simplul fapt că angajatorul nu a decis, prin acte interne de nominalizare, care sunt persoanele ce se încadrează în grupa superioară de muncă, astfel cum impun dispoziţiile art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nu poate constitui un argument suficient pentru respingerea unei acţiuni. 9. Referitor la admisibilitatea probei cu expertiză tehnică în specialitatea protecţia muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea activităţii în grupele I şi a II-a de muncă, în interpretarea şi aplicarea art. 255 şi art. 330 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 167 şi art. 201 din Codul de procedură civilă din 1865, raportat la art. 103 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi art. 76 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, şi art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, precum şi la pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, s-au conturat următoarele opinii: 9.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-au pronunţat soluţii în sensul admisibilităţii probei cu expertiză tehnică, cu motivarea că administrarea acestei probe este esenţială în determinarea, în concret, a condiţiilor de muncă şi a procentului, respectiv timpul efectiv de muncă, desfăşurat în astfel de condiţii. S-a mai susţinut că expertiza de specialitate este o probă fundamentală şi concludentă, dat fiind caracterul ştiinţific al acesteia, prin care se stabileşte ruta profesională a salariaţilor care solicită încadrarea în grupe superioare de muncă, condiţiile concrete în care şi-au desfăşurat activitatea şi noxele la care au fost expuşi, acestea fiind criterii ce ar conduce la stabilirea încadrării. 9.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-au identificat soluţii în sensul inadmisibilităţii probei cu expertiză tehnică în domeniul protecţiei muncii pentru dovedirea condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat în împrejurări care justifică încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă, în susţinerea acestui punct de vedere argumentându-se că efectuarea unei expertize în prezent (s.n. la momentul soluţionării cauzei) nu este în măsură să prezinte condiţiile concrete de activitate desfăşurată în perioada anterioară anului 2001, procedându-se doar la o descriere generală a condiţiilor de lucru şi a atribuţiilor din fişa postului. 10. Referitor la modul de interpretare a art. 272 din Codul muncii, republicat, cu privire la sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă efective şi procentul din timpul de lucru în care acestea s-au manifestat, în cazul în care prin expertiza tehnică în domeniul protecţiei muncii efectuată în cauză nu a fost posibilă examinarea nemijlocită a condiţiilor de muncă existente în trecut, iar părţile nu au prezentat înscrisuri privind determinările de noxe efectuate la vremea respectivă, sau exprimat următoarele opinii: 10.1. Într-o orientare jurisprudenţială s-au pronunţat soluţii în sensul neaplicării art. 272 din Codul muncii, republicat, în cadrul probaţiunii condiţiilor concrete de muncă, inclusiv a procentului de timp lucrat, argumentându-se că expertiza nu poate realiza o evaluare obiectivă a muncii prestate, în lipsa unor înscrisuri care să certifice încadrarea anterioară în grupele I şi a II-a de muncă sau care să confirme proporţia de timp lucrată în condiţii specifice acestor grupe, astfel că reclamanţii sunt cei obligaţi a dovedi condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii, susceptibile a fi încadrate în dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990. 10.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-au identificat soluţii în sensul aplicării art. 272 din Codul muncii, republicat, în cadrul probaţiunii condiţiilor concrete de muncă, dacă raportul de expertiză a relevat că procentul de 100% se poate justifica în condiţiile specifice în care reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea şi nu a existat temei pentru a se considera că această activitate ar fi fost prestată doar parţial raportat la timpul de lucru, ţinând cont şi de împrejurarea că angajatorul nu a contestat situaţia de fapt prezentată de angajat. 11. Referitor la interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990 privind posibilitatea încadrării în grupa I sau a II-a de muncă a activităţii unui reclamant prin asimilarea situaţiei acestuia, din perspectiva activităţii desfăşurate, dar care nu este indicată în anexa 1 sau 2 la actul normativ anterior menţionat, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori şi a căror activitate era prevăzută ca fiind încadrată în grupa I sau II de muncă potrivit anexelor 1 şi 2 la Ordinul nr. 50/1990, s-au reţinut următoarele opinii: 11.1. Într-o primă orientare, s-au identificat soluţii în sensul că nu este posibilă asimilarea activităţilor încadrate în grupele I şi a II-a de muncă la nivelul unei categorii de angajatori, chiar dacă prestarea acesteia la nivelul altei categorii de angajatori a avut loc în condiţii de muncă similare, deoarece nu este posibilă o lărgire a sferei de aplicare a ordinului, reglementarea specială a grupelor de muncă fiind de strictă aplicare. 11.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-au identificat soluţii potrivit cărora este posibilă asimilarea activităţilor prevăzute ca putând fi încadrate în grupele I şi a II-a de muncă la nivelul unei categorii de angajatori, când prestarea acesteia la nivelul altei categorii de angajatori a avut loc în condiţii de muncă similare, apreciindu-se că enumerarea din anexele 1 şi 2 la Ordinul nr. 50/1990 nu are caracter limitativ, întrucât încadrarea în fostele grupe superioare de muncă nu se realizează în funcţie de regăsirea în listele anexă, ci în funcţie de condiţiile concrete în care salariaţii şi-au desfăşurat activitatea şi prin raportare la uzura capacităţii de muncă pe care a implicat-o activitatea în aceste condiţii. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 12. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 348 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 26 aprilie 2007, Decizia nr. 274 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011, şi Decizia nr. 698 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 29 iulie 2011, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 272 din Codul muncii, republicat, iar prin Decizia nr. 932 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor (...) Ordinului nr. 50/1990 al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării (...). 13. La nivelul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-au identificat asemenea litigii, deoarece nu intră în sfera de competenţă a instanţei supreme. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat însă asupra valabilităţii şi forţei juridice obligatorii a formei consolidate a Ordinului nr. 50/1990, pronunţând, într-un recurs în anulare, Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004 în Dosarul nr. 85/2002 - Completul de 9 judecători, prin care a reţinut că Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil şi altor categorii de activităţi şi funcţii. S-a apreciat că acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări şi precizări, nu i se poate restrânge aplicarea numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. Rezultă din considerentele acestei decizii că, pe lângă forma iniţială a ordinului, publicată în Monitorul Oficial al României, a apărut şi o variantă consolidată, adăugându-se noi poziţii celor existente, la solicitarea expresă a sindicatelor şi angajatorilor a căror activitate, deşi îndeplinea condiţiile pentru încadrarea într-o grupă superioară de muncă, nu s-a regăsit în anexele iniţiale. Astfel, deşi celelalte adăugiri la ordin nu au mai fost publicate în Monitorul Oficial al României, ele fac corp comun cu varianta iniţială a ordinului, fiind parte integrantă a acestuia. Aceasta înseamnă că varianta consolidată a actului se aplică, cu referire la activităţile, funcţiile şi locurile de muncă pentru care s-a prevăzut extinderea, chiar dacă nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României. VI. Punctul de vedere al procurorului general 14. În ceea ce priveşte prima problemă, prin punctul de vedere exprimat s-a arătat că Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 sunt aplicabile pentru litigiile vizând perioada 1969-2001 iniţiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, întrucât munca prestată de asiguraţi se prezintă ca facta praeterita care, potrivit principiului tempus regit actum, sunt guvernate în întregime de legea aplicabilă la data producerii. S-a susţinut că salariatului îi este deschis, pe această cale, accesul la o instanţă de judecată în vederea dobândirii sau protejării unui drept recunoscut de lege, iar obiectul litigiilor ce au generat o aplicare neunitară a legii, reprezintă, de fapt, o problemă de reconstituire a vechimii în muncă în anumite condiţii, încadrarea activităţii unui salariat într-o grupă superioară de muncă fiind un element al raportului juridic de muncă. În opinia parchetului, considerentele Deciziei în interesul legii nr. 2 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 24/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016, se impun cu putere obligatorie în a constata că împrejurarea că angajatorul nu a procedat la încadrare nu reprezintă un impediment peremptoriu de natură a paraliza dreptul de acces la justiţie al salariatului în vederea reconstituirii unei astfel de vechimi din perspectiva particulară a condiţiilor în care aceasta a fost realizată, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 223/2002 ce a extins sfera posibilităţii reconstituirii vechimii în muncă în situaţia în care nu au existat documente primare, indiferent de motiv, şi la persoanele care nu se mai aflau în activitate. S-a arătat că o interpretare contrară ar duce la încălcarea art. 21 din Constituţia României, republicată, şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin care se asigură accesul la o instanţă de judecată în vederea dobândirii sau protejării unui drept recunoscut de lege. Se precizează că împrejurările care deschid reclamantului calea acţiunii în reconstituirea vechimii în muncă şi cauzele neîncadrării se examinează în cadrul litigiului în funcţie de probatoriu. 15. În privinţa punctului doi, în principal, s-a arătat că acesta este o chestiune de aplicare a legii la situaţia de fapt concretă din fiecare cauză. Dacă însă se apreciază a fi o problemă de legalitate, pentru perioada 1969-1989 pentru care nu se solicită determinări de noxe, s-ar putea analiza verosimilitatea, pertinenţa şi concludenţa expertizei. După 1990, când buletinele de noxe au devenit obligatorii, administrarea probei cu expertiză nu ar fi legală, dat fiind cerinţa ordinului ca determinările de noxe să se efectueze în laboratoare şi ţinând cont de timpul considerabil scurs. 16. De asemenea, s-a învederat, ca răspuns la problema trei, că sarcina probei revine, ca în orice litigiu de muncă, angajatorului, care trebuie să demonstreze de ce nu a procedat la o astfel de încadrare. 17. Cu privire la cea de a patra problemă, Ministerul Public a apreciat, în esenţă, că sfera de aplicare a ordinului nu poate fi extinsă, prin aplicarea art. 3 în privinţa altor activităţi, funcţii sau locuri de muncă neprevăzute în anexe. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii 18. Raportul întocmit de judecătorii-raportori, desemnaţi conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că instanţele de judecată nu au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării Ordinului Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în grupele I sau a II-a de muncă, în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, deşi acea activitate era prevăzută în anexa 1, respectiv 2 la ordin sau a obligării angajatorului la recunoaşterea retroactivă a acestei încadrări şi nici a asimilării situaţiei salariatului, care a desfăşurat o activitate ce nu este indicată în anexa 1 sau 2 la ordin, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 19. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că această condiţie legală este îndeplinită în ceea ce îl priveşte pe titularul sesizării. 20. Este îndeplinită şi condiţia privind respectarea cerinţelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul tuturor curţilor de apel din ţară, fiind ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive. 21. Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte calificarea ca problemă de drept a primului aspect ce constituie obiect al sesizării, în sensul ce urmează a se arăta în continuare: 22. Prima problemă de drept care formează obiectul recursului în interesul legii o constituie posibilitatea instanţei de a analiza şi de a constata, pe cale judiciară, în cadrul unui litigiu derulat în contradictoriu cu fostul angajator, că munca prestată de salariat se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001 sau a-l obliga, cu efect retroactiv, pe acest angajator la recunoaşterea respectivei încadrări, în condiţiile în care nu a urmat procedura prevăzută de Ordinul nr. 50/1990, ordin abrogat la 1 aprilie 2001 prin Legea nr. 19/2000 (în fapt, pentru perioada 1990-2001 a operat Ordinul nr. 125/1990, care trimitea însă la aceeaşi metodologie a Ordinului nr. 50/1990 pentru încadrare) şi nu a încadrat el însuşi activitatea în grupa de muncă, deşi acea activitate era prevăzută în anexa 1, respectiv 2 la ordin. 23. Ceea ce se impune a fi analizat este dacă dreptul pretins mai poate fi stabilit, respectiv dacă dispoziţiile legale menţionate sunt aplicabile, după abrogare, situaţiilor deduse judecăţii în măsura în care produc consecinţe juridice în prezent. Sesizarea face trimitere la procesul de încadrare efectivă pe care instanţa l-ar prelua de la angajator, dat fiind că respectiva procedură, reglementată de pct. 6-8 şi 12 din Ordinul nr. 50/1990, nu mai poate fi urmată de partenerii sociali în sarcina cărora fusese stabilită prin actul normativ abrogat. Punctele 6-8 reglementează procedura de nominalizare a fiecărei persoane cu calculul timpului efectiv lucrat, iar pct. 12 permite extinderea procedurii pentru perioada anterioară datei de 18 martie 1969. 24. Aplicarea principiului fundamental de drept tempus regit actum presupune că raportul de drept substanţial (încadrarea în grupa de muncă) este guvernat de legea sub imperiul căreia dreptul s-a născut, astfel că dreptul pretins de parte trebuie analizat în condiţiile prevăzute de actul normativ în vigoare la data la care se susţine că ar fi trebuit să îi fie recunoscute efectele. 25. Dispoziţiile de drept substanţial abrogate nu pot fi de plano excluse din procesul de interpretare şi aplicare a legii, atunci când efectele normelor juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (în sensul acestui raţionament, sau pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 privind normele abrogate ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, ce pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 11 din 25 mai 2015 pronunţate în Dosarul nr. 5/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 14 iulie 2015, care a statuat asupra posibilităţii de recalculare a pensiilor stabilite anterior datei de 1 aprilie 2001). 26. Analizând norma de drept substanţial, se constată că premisa de la care legiuitorul, care a legiferat în anul 1990 în materia politicilor sociale, a plecat pentru a crea posibilitatea încadrării unui salariat în grupa superioară de muncă este aceea a recunoaşterii faptului că salariatul care a lucrat în condiţii dăunătoare pentru sănătatea sa, ce au dus la uzura fizică şi morală a organismului, are dreptul la o compensare a efortului suplimentar şi a riscurilor la care s-a expus, compensarea operând la momentul deschiderii dreptului de pensie sub incidenţa Legii nr. 3/1977, în vigoare la acea dată. 27. Deşi problema încadrării în grupa superioară de muncă îşi are izvorul într-un raport de muncă, sediul materiei este situat în legislaţia asigurărilor sociale, iar ordinele edictate în aplicarea legii menţionează în titulatură că încadrarea se face în vederea pensionării. Încadrarea în grupa superioară de muncă a produs şi produce efecte juridice în planul raportului de asigurări sociale, permiţând obţinerea unor beneficii la data deschiderii drepturilor de pensie. Caracterul actual şi legitim al interesului în iniţierea unor astfel de litigii este determinat de faptul că legislaţia succesivă în domeniul asigurărilor sociale (Legea nr. 19/2000 şi, mai apoi, Legea nr. 263/2010), deşi schimbă sistemul de încadrare în condiţii superioare de muncă, recunoaşte raportului juridic menţionat anterior, odată constatat, efecte viitoare, încadrarea într-o grupă superioară de muncă fiind un element util în stabilirea fizionomiei dreptului fostului salariat în raportul de asigurări sociale, indiferent de momentul deschiderii dreptului la pensie. În acest sens, perioada desfăşurată într-o grupă superioară de muncă stă la baza stabilirii elementelor constitutive ale dreptului de pensie, respectiv un stagiu fictiv de cotizare şi o vârstă redusă de pensionare, necesare pentru deschiderea drepturilor de pensie sau pentru revizuirea, eventual, a celor stabilite potrivit Legii nr. 3/1977 şi recalculate în baza Legii nr. 19/2000, iar în prezent, prin adăugarea unui punctaj suplimentar al pensiei. 28. Încadrarea activităţilor desfăşurate de salariaţi pe criterii constând în dificultatea muncii, condiţiile acesteia, expunere la factori nocivi şi periculoşi, suprasolicitarea nervoasă, etc., a fost prevăzută în legislaţia naţională începând cu Decretul nr. 292/1959 privind dreptul la pensie în cadrul Asigurărilor Sociale de Stat şi regulamentul de aplicare a acestuia, urmată de Legea nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1967. Criteriile pe baza cărora se putea face încadrarea locurilor de muncă au fost prevăzute în anexele Regulamentului pentru aplicarea Decretului nr. 292/1959, cu completările ulterioare, şi, succesiv, în art. 1 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.061/1968. Ulterior, Ministerul Muncii şi Ministerul Sănătăţii au emis Ordinul nr. 59/1969 pentru stabilirea locurilor de muncă cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, în vigoare din 18 martie 1969. Modificări în legislaţia menţionată au fost aduse prin Decretul nr. 215/1977 cu privire la încadrarea personalului muncitor în grupele I, II sau III de muncă, în sensul că încadrarea în grupele superioare se putea face cu caracter permanent (fiind indicate locuri de muncă şi profesii) sau temporar (sub condiţia îmbunătăţirii condiţiilor de muncă). 29. Prin art. 2 din Decretul-lege nr. 68 din 8 februarie 1990 pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului s-a prevăzut că personalul de la locurile de muncă şi activităţile care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1969 şi după aceea, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I sau II de muncă beneficiază de acest drept pe întreaga perioadă cât au lucrat la locurile de muncă şi în activităţile respective. Locurile de muncă şi activităţile care se încadrează în grupele I şi II de muncă, potrivit prevederilor respectivului articol, urmau a fi precizate, la propunerea ministerelor, de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, în termen de 30 de zile de la data emiterii decretului-lege. 30. În termenul fixat de legiuitor, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii, împreună cu Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, au emis Ordinul nr. 50 din 5 martie 1990, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 20 martie 1990, prin care au precizat locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării. Au fost întocmite două anexe referitoare la grupa I de muncă, respectiv grupa a II-a de muncă. În aceste anexe au fost prezentate sub formă de liste locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990. 31. Prin art. 3 al ordinului s-a prevăzut posibilitatea extinderii beneficiarilor, în anumite condiţii. În acest sens, beneficiază de încadrarea în cele două grupe, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate (din punctul de vedere al funcţiei îndeplinite), respectiv muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, dar şi alte categorii de personal care lucrează efectiv în locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexe. Alineatul 2 al art. 3 prevede beneficiul aceloraşi drepturi în favoarea personalului muncitor din construcţii-montaj sau din alte activităţi care realizează lucrări de extindere, modernizare sau reparaţie ale capacităţilor de producţie (în care lucrează personalul beneficiarului deja încadrat) şi care desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu personalul beneficiarului încadrat în grupele I şi II de muncă. Conform pct. 12 din Ordinul nr. 50/1990, încadrarea pentru perioada anterioară datei de 18 martie 1969 se face cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea dată, respectiv a Instrucţiunilor nr. 1.040/1967. 32. Prin Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990, cu aplicare de la 1 martie 1990, au fost precizate, de către aceiaşi emitenţi, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupa I şi a II-a de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990, în baza aceleiaşi metodologii reglementate de Ordinul nr. 50/1990. 33. Ulterior acestor două ordine au mai fost emise o serie de hotărâri ale Guvernului în reglementarea situaţiei speciale din anumite unităţi ori activităţi (este cazul unităţilor Ministerul Industriei Metalurgice, din Industria Chimică şi Petrochimică, din Ministerul Industriei Uşoare, Industria Forestieră etc.), fără a se mai reglementa o procedură aparte de încadrare, fiind comună cu cea a Ordinului nr. 50/1990. 34. După publicarea celor două ordine din anul 1990, angajatorii din acele domenii de activitate care nu s-au regăsit în ordin au solicitat Ministerului Muncii să includă, după avizarea documentaţiei întocmite în acest sens, în anexe, noi domenii de activităţi, funcţii sau locuri de muncă. La nivelul anului 1994, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a emis o formă consolidată intitulată "Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 completate cu avizele ulterioare". În esenţă, această formă consolidată reprezintă o unificare a tuturor ordinelor care reglementau grupele de muncă, plecând de la forma de bază a Ordinului nr. 50/1990, completată cu toate avizele acordate unităţilor până la nivelul anului 1994, formă aplicată de organele cu atribuţii în stabilirea drepturilor de pensie. Aceasta este extinderea la care se referă, în considerentele sale, Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 85/2002, dând valabilitate şi forţă juridică formei finale consolidate a ordinului, chiar dacă aceasta nu a fost publicată (menţionată la paragraful 13 din prezentele considerente). 35. Pentru dovedirea, la deschiderea drepturilor de pensie, a activităţii desfăşurate în grupa de muncă era necesar ca angajatorul să fi înscris în carnetul de muncă menţiuni despre condiţiile de muncă ale salariatului, cu indicarea exactă a anexei şi punctului din ordin în baza căruia a fost nominalizat în conformitate cu documentele primare existente în unitate. Pentru perioada ulterioară datei de 1 martie 1990, subzistă aceeaşi obligaţie, însă în temeiul Ordinului nr. 125/1990, cu detalierea corespunzătoare a anexei şi punctului din ordin la care se încadrează salariatul. 36. Pentru a se complini posibilele omisiuni ale acestor menţiuni din carnetul de muncă (la 1 ianuarie 2011 a fost abrogat Decretul nr. 92/1977 privind carnetele de muncă), a fost emis Ordinul nr. 590 din 15 septembrie 2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. Conform acestui ordin, cererile prin care persoanele interesate solicită eliberarea adeverinţelor prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se depun la angajatori sau la deţinătorii arhivelor acestora, după caz, iar adeverinţele se întocmesc şi se eliberează, conform modelului prevăzut în anexă, numai pe baza documentelor verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau ale deţinătorilor de arhive, respectiv actul normativ (nr., dată, poziţie, anexă etc.) care anterior datei de 1 aprilie 2001 a constituit temei juridic pentru încadrarea în grupă superioară de muncă şi actul administrativ emis de unitate (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran etc.). 37. Prin urmare, legea reglementează posibilitatea dovedirii activităţii desfăşurate de salariat în grupa superioară de muncă doar în situaţia unei încadrări preexistente, consecinţă a derulării unei proceduri administrative efectuate de angajator, prin consemnarea acestei situaţii în carnetul de muncă sau într-o adeverinţă eliberată în condiţiile legii. 38. Actele normative menţionate nu fac trimitere la o procedură judiciară specială sau de drept comun în privinţa situaţiilor conflictuale ce pot apărea în procesul de încadrare în grupa superioară de muncă. 39. După cum s-a arătat, obiectul principal al sesizării vizează posibilitatea instanţei de a se substitui angajatorului şi a dispune, retroactiv, ca unui salariat să i se recunoască activitatea desfăşurată ca fiind încadrată în grupa superioară de muncă, situaţia premisă fiind cea în care angajatorul nu a efectuat demersuri în aplicarea Ordinului nr. 50/1990 (sesizarea nu priveşte situaţia în care angajatorul a efectuat procedura în baza ordinului dar, din diverse motive, a apreciat că titularul dreptului individual pretins nu se încadrează sau l-a încadrat într-o altă grupă şi salariatul contestă încadrarea). 40. Pentru o corectă rezolvare a chestiunii de drept, se impune coroborarea celor ce se vor statua în prezenta decizie cu alte aspecte asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat şi care pot prezenta relevanţă pentru soluţionarea cauzei. În acest sens urmează a se reţine Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 24/2015 în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2016 prin care s-a recunoscut legitimarea procesuală pasivă caselor teritoriale de pensii, în litigiile privind constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat, radiat) şi nu există în arhive documente primare. 41. Decizia menţionată face distincţie între acţiunea în reconstituirea vechimii în muncă şi cea privind încadrarea activităţii desfăşurate în grupele superioare de muncă şi, chiar dacă recunoaşte posibilitatea reconstituirii vechimii şi în alte situaţii decât cele în care s-au pierdut documentele primare (aplicând Decizia Curţii Constituţionale nr. 223/2002), apreciază că "raţionamentul expus mai sus se aplică şi în cazul acţiunilor având ca obiect recunoaşterea activităţii desfăşurate în grupele superioare de muncă, cu menţiunea că în prezentul recurs în interesul legii, raportat la limitele sesizării, nu se pot examina problema admisibilităţii rezolvării pretenţiilor fostului salariat prin intermediul acţiunii în constatare, reglementată de art. 111 în Codul de procedură civilă din 1865, respectiv de art. 35 în Codul de procedură civilă, şi niciun alt aspect de ordin procesual, cu excepţia celui privind stabilirea cadrului procesual din perspectiva persoanei chemate în judecată în calitate de pârât şi care formează obiectul sesizării". 42. De asemenea, prin Decizia nr. 13 din 16 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4.324/1/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, s-a statuat că, "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile". 43. Se constată astfel că litigiile cu privire la care Înalta Curte a statuat în materie nu ridică aspecte de drept substanţial, ci se referă la cadrul şi mijlocul procesual prin care se deduc judecăţii atare pretenţii. Aceste statuări, însă, nu influenţează operaţiunea de interpretare a normei de drept substanţial. 44. În privinţa celei dintâi probleme de drept, Înalta Curte reţine că instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării Ordinului nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupa I sau a II-a de muncă. 45. Acţiunile sunt admisibile din perspectiva faptului că nu li se opune o procedură administrativă cu caracter obligatoriu reglementată prin Ordinul nr. 50/1990 sau printr-un alt act normativ în vigoare la acea dată care să creeze competenţe exclusive în sarcina unor organe sau instituţii abilitate ale statului în constatarea respectivei situaţii de fapt, cu efecte constitutive de drept în planul raporturilor juridice de muncă şi de asigurări sociale. 46. Din acest punct de vedere se constată că dispoziţiile procedurale reglementate de Ordinul nr. 50/1990 nu se opun accesului direct la instanţă pentru recunoaşterea respectivului drept. 47. În esenţă, încadrarea activităţii unei persoane în grupa superioară de muncă, potrivit reglementărilor conţinute în Ordinul nr. 50/1990 (metodologie comună pentru perioada 1969-1990, reglementată de acest ordin şi 1990-2001, perioadă reglementată de Ordinul nr. 125/1990) necesita mai multe etape: 1. etapa în care angajatorul a identificat în structura sa organizatorică locuri de muncă la care se desfăşoară activităţi în condiţii deosebite de muncă dintre cele enumerate în anexele ordinelor. În această etapă sunt evaluate locurile de muncă prin determinări de noxe şi prin identificarea riscurilor de îmbolnăviri şi accidente profesionale pentru salariaţi, cu participarea unor instituţii medicale abilitate sau a laboratoarelor de specialitate proprii ale unităţilor, iar inspectorii teritoriali de stat pentru protecţia muncii confirmă concluziile buletinelor de determinări de noxe ale mediului de muncă prin raportare la măsurile adoptate de angajator pentru normalizarea condiţiilor de muncă şi la măsurile de protecţie a muncii luate pentru salariaţi. Prin urmare, în această primă parte a procedurii, angajatorul stabileşte, pe baza unor investigaţii cu caracter ştiinţific, că deţine locuri de muncă şi activităţi dintre cele prezumate în anexele ordinului a fi supuse unui risc profesional de afectare a sănătăţii organismului. De asemenea, în acest context, angajatorul a putut solicita eventuala completare a listelor din anexă cu noi activităţi sau locuri de muncă. 2. încheierea unui acord între angajator şi sindicat cu privire la nominalizarea salariaţilor care desfăşoară activitate la locurile de muncă evaluate şi avizate pentru încadrare în grupele I şi a II-a de muncă, precum şi măsurarea timpului din programul de lucru în care desfăşoară astfel de activităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.), stabilite pentru angajator în prima etapă. Pentru încadrarea în grupa I este necesar ca personalul să lucreze în locurile de muncă corespunzătoare cel puţin 50% din timpul efectiv lucrat, iar pentru încadrarea în grupa a II-a de muncă cel puţin 70% din programul de lucru (art. 7 din ordin). 3. emiterea unui act administrativ de către unitate (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran etc.) ce reprezintă documentul care probează încadrarea în vederea recunoaşterii efectelor pe planul drepturilor de pensie şi care trebuie să îndeplinească condiţia de a fi verificabil. 48. Cum prin Legea nr. 19/2000 au fost abrogate expres Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990, dându-se o reglementare nouă activităţii desfăşurate în alte condiţii de muncă decât cele normale, se pune problema dacă aspectele de fond pe care le reglementează Ordinul nr. 50/1990 referitoare la activităţile încadrabile în grupele superioare de muncă pot fi aplicate ignorându-se abrogarea procedurii efective de încadrare, în condiţiile în care dreptul la acordarea unui asemenea beneficiu nu este reglementat ope legis, doar prin simpla identificare a tipului de activitate desfăşurată de salariat în lista celor ce au potenţial dăunător, ci, potrivit ordinului, urma a fi obţinut în urma derulării unei proceduri cuprinse în metodologia comună reglementată de Ordinul nr. 50/1990, cu efecte juridice pentru toată perioada (1969-2001). 49. Prin urmare, nu se poate vorbi de un drept recunoscut de lege unui salariat doar prin regăsirea în anexa legii a tipului de activitate pe care l-a desfăşurat, pentru ca acesta să poată pretinde o recunoaştere directă a beneficiului lucrului în grupa superioară de muncă, constituirea dreptului efectuându-se în cadrul unei proceduri în care se prevedea îndeplinirea unor atribuţii specifice de către partenerii sociali (angajator/sindicatele ca reprezentanţi ai salariaţilor) şi verificări concrete cu sprijinul unor instituţii ale statului (medicale, de protecţie a muncii). 50. În măsura în care aceste verificări pot fi substituite prin actul jurisdicţional al instanţei, aceasta poate face încadrarea activităţii unei persoane în grupa superioară de muncă. 51. Premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele 1 şi 2 ale variantei consolidate a ordinului. Aceasta conferă celui care a desfăşurat activitatea respectivă dreptul de a obţine recunoaşterea pentru sine a faptului că a lucrat în condiţii deosebite faţă de cele normale, astfel că efortul suplimentar depus în aceste condiţii creează o vocaţie la acordarea unor facilităţi la deschiderea drepturilor de pensie. 52. Pasivitatea partenerilor sociali care nu au iniţiat procedura de verificare a locurilor de muncă încadrabile şi nu au nominalizat persoanele care lucrau efectiv în astfel de locuri poate permite, în condiţiile în care ordinul nu instituie în mod expres condiţia parcurgerii procedurii administrative cu caracter obligatoriu, celui care a ocupat acest loc de muncă să solicite instanţei recunoaşterea respectivelor condiţii. 53. Etapele unei proceduri prin care trebuia evaluată o situaţie de fapt, ce avea drept consecinţă juridică încadrarea salariatului într-o grupă superioară de muncă, pot fi refăcute în cadrul unui litigiu la instanţa de drept comun în materia conflictelor de muncă, dat fiind că legiuitorul nu a conferit, prin pct. 6-8 din Ordinul nr. 50/1990, un caracter constitutiv de drept, ci doar probator, avizelor tehnice cerute în derularea procedurii. Accesul la instanţa de drept comun ridică, distinct, problema dovedirii în instanţă a condiţiilor deosebite de muncă (de reţinut că, după cum s-a menţionat, existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă implica la nivelul anului 1990 determinarea nivelului de noxe existente efectuată de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor confirmate de către inspectorii de stat teritoriali, rezultatul acestei determinări fiind prezumat acelaşi şi pentru perioada anterioară, motiv pentru care s-a prevăzut că nu sunt necesare determinări de noxe pentru perioada anterioară; cu alte cuvinte, nu se condiţiona încadrarea retroactivă a salariaţilor în grupe de existenţa unor determinări de noxe care să fi fost făcute la momente de timp anterioare, potrivit art. 14, respectiv pentru perioada anterioară anului 1990, ci numai pentru stabilirea condiţiilor de muncă de la momentul aplicării ordinului, prezumându-se existenţa lor anterioară). 54. În măsura în care aceste prevederi nu au fost puse în aplicare în unităţi de către angajator şi sindicate, până la abrogarea ordinului, salariatul dispune de un drept material individual pe care îl poate valorifica oricând, pe cale judiciară, solicitând, în faţa instanţei de judecată, recunoaşterea acestor condiţii. Nefiind reglementată în cuprinsul ordinului o procedură jurisdicţională specială, aplicabilă cu prioritate, care să garanteze posibilitatea verificării legalităţii aplicării sale, instanţa de drept comun este abilitată a statua asupra încadrării unei activităţi concrete a unui salariat în grupa superioară de muncă (inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea existenţei şi naturii condiţiilor vătămătoare din perioada respectivă, precum şi a timpului efectiv de lucru în aceste condiţii). 55. Prin urmare, ca răspuns la prima întrebare, Înalta Curte constată că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaţilor în condiţii deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a II-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiţii, fie pentru că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict, supus jurisdicţiei muncii, în situaţia premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate). 56. Împrejurările concrete ale activităţii şi justificarea motivelor pentru care angajatorul nu a procedat la evaluarea locului de muncă sau la nominalizarea salariatului, cu consecinţa juridică a neîncadrării locului de muncă ocupat în condiţii deosebite de muncă (încadrare sau nominalizare), pot fi examinate şi vor primi valenţele cuvenite în planul probaţiunii judiciare. 57. Cea de-a doua întrebare vizează problema admisibilităţii probei cu expertiză în situaţia unui răspuns afirmativ la prima problemă. 58. Acest aspect nu va primi o soluţionare pe calea prezentului recurs în interesul legii, întrucât nu poate fi calificat ca o veritabilă problemă de drept. Aceasta pentru că, din analiza practicii judiciare rezultă că nu a fost supusă divergenţei de opinii problema admisibilităţii unei astfel de probe, ci cea a utilităţii acesteia în raport cu situaţia concretă ce se solicită a fi probată. Aplicarea dispoziţiilor respective pe cale judiciară presupune ca instanţa să se substituie angajatorului care nu a urmat procedura administrativă internă prevăzută de ordin, finalizată cu nominalizarea persoanei într-o anumită grupă de muncă, procedând ea însăşi la verificarea condiţiilor de lucru din acea perioadă. Or, o astfel de situaţie ţine de aplicarea legii în raport cu fiecare caz concret, instanţa de judecată fiind cea care trebuie să identifice probele pertinente şi utile, apte a releva îndeplinirea condiţiilor care ar atrage încadrarea în grupa de muncă, având în vedere şi aspectul referitor la perioada îndelungată trecută de la momentul solicitat a fi evaluat, precum şi faptul că, ulterior anului 1990, a intervenit, drept condiţie de încadrare în grupă, existenţa unui nivel de noxe peste nivelul maxim admis de normele de protecţie a muncii. Or, evaluarea utilităţii unei probe cu expertiză în domeniul protecţiei muncii, care nu ar mai putea verifica, în concret, situaţia condiţiilor de muncă din perioada anterioară anului 2001, ci ar cuprinde doar o evaluare teoretică a riscurilor potenţiale în considerarea naturii activităţii, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept ce trebuie interpretată, ci una de apreciere cu privire la probaţiune, în raport cu situaţia concretă din fiecare cauză. 59. În legătură cu interpretarea art. 272 din Codul muncii privind regimul probator, se solicită, în al treilea rând, a se statua cărei părţi îi revine sarcina probei în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă efective şi procentul din timpul de lucru în care acestea s-au manifestat, în condiţiile în care, astfel cum se arată în conţinutul sesizării, expertiza dispusă în cauză nu este relevantă. Nici în acest caz nu rezultă existenţa unei practici neunitare în interpretarea unei dispoziţii legale, ci se identifică o problemă de valorizare a probatoriului cu înscrisuri şi expertiză. Astfel, jurisprudenţa considerată a fi fost în sensul neaplicării art. 272 din Codul muncii, republicat, analizează tot problema utilităţii expertizei, în lipsa unor înscrisuri preexistente care să certifice condiţiile efective de muncă şi proporţia de timp lucrată, iar cea identificată în sensul aplicării textului de lege menţionat se referă la posibilitatea valorificării raportului de expertiză în condiţiile în care angajatorul nu a contestat situaţia de fapt prezentată de angajat. 60. Prin urmare, jurisprudenţa menţionată nu conţine o interpretare contradictorie a dispoziţiilor art. 272 din Codul muncii, care nu disting în funcţie de obiectul concret al litigiului, atunci când impun sarcina probei angajatorului, aceste dispoziţii legale fiind aplicabile şi în ceea ce priveşte dovedirea condiţiilor de muncă şi a timpului efectiv lucrat. În acest sens, angajatorul propune dovezi în apărarea sa, în condiţiile art. 254 din Codul de procedură civilă, în principal prin întâmpinare, ceea ce înseamnă, în ipoteza unei apărări prin care tinde la respingerea acţiunii fostului salariat, că trebuie să depună înscrisuri doveditoare ale condiţiilor de muncă. Evident că, în măsura în care salariatul contestă situaţia de fapt ce rezultă din probele puse la dispoziţie de către angajator, acesta are posibilitatea completării probatoriului în vederea dovedirii condiţiilor deosebite de muncă. 61. La punctul nr. 4, sesizarea vizează interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau a II-a de muncă a activităţii desfăşurate de un reclamant, prin asimilarea situaţiei acestuia cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă identice, în cadrul altor angajatori, pentru care s-a recunoscut încadrarea în grupa de muncă indicată prin anexa 1 sau 2 la ordin. Această situaţie se referă la împrejurarea în care membrii unei categorii profesionale, neîncadrată în grupele superioare de muncă, solicită, prin asimilarea condiţiilor lor de muncă cu cele ale unor persoane pentru care s-a recunoscut această încadrare în cadrul altui angajator, să fie, la rândul lor, încadraţi pe cale judiciară în grupa de muncă, temeiul juridic al acestei operaţiuni fiind pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990. 62. Aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activităţi similare desfăşurate de alţi angajatori şi necuprinse în Lista locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale din varianta consolidată a ordinului a fost dezlegat prin argumentele aduse în rezolvarea problemei de la punctul 1 în care s-a statuat că premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele I şi II ale variantei consolidate a ordinului. Per a contrario, nu pot fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare. Puteau fi nominalizate, prin asimilare, în temeiul dispoziţiilor art. 3, alte categorii de personal în activitate ale aceluiaşi angajator decât cele enumerate expres, după criteriul: muncitori, ingineri, subingineri etc., cu condiţia generală de a lucra efectiv (acele categorii de personal care au lucrat efectiv) în locuri de muncă sau în activităţile nominalizate în anexă şi aplicate acelui angajator (alin. 1 al pct. 3) sau personalul muncitor care a realizat anumite tipuri de lucrări expres nominalizate în ordin (respectiv extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie) în respectivele unităţi ce au făcut obiectul încadrării, acesta fiind motivul pentru care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (alin. 2 al pct. 3). Sintagma "aceleaşi condiţii", contrar opiniei celor care au împărtăşit soluţia extinderii domeniului de aplicare a Ordinului nr. 50/1990, nu se referă la condiţiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc. ale altor salariaţi aflaţi în raport de muncă cu alţi angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, ci la condiţiile concrete descrise de alin. 1 şi 2 ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în anexe. 63. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, pe cale de consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă. Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2016. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Ileana Peligrad --------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
