Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Mihaela Ionescu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (2) şi (5), art. 250 alin. (1) şi (6) şi art. 252^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş Septimiu Barna şi Septimiu Barna în Dosarul nr. 1.414/62/2015* al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 883D/2015. 2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 252^1 din Codul de procedură penală, întrucât acestea nu au legătură cu cauza, de vreme ce, în cursul procesului penal, nu s-a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate. Totodată, arată că în sarcina autorilor excepţiei din prezenta cauză s-a reţinut săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute şi pedepsite de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel încât, potrivit art. 20 din acelaşi act normativ, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. În continuare pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură penală. Arată că autorii excepţiei au avut posibilitatea să exercite calea de atac a contestaţiei, în temeiul art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu privire la luarea şi punerea în executare a măsurii asigurătorii, însă aceştia doresc ca de la momentul soluţionării contestaţiei şi până la momentul finalizării urmăririi penale să aibă posibilitatea de a se plânge împotriva măsurilor asigurătorii dispuse. Apreciază că aceste susţineri sunt neîntemeiate, întrucât legiuitorul nu este obligat să instituie un număr nelimitat de căi de atac împotriva luării sau punerii în executare a măsurilor asigurătorii ori cu privire la subzistenţa acestora, câtă vreme în momentul finalizării urmăririi penale urmează să se administreze probe tocmai pentru a se stabili vinovăţia şi, de asemenea, pentru a se stabili, cu certitudine, paguba. Aşadar, este firesc ca aceste măsuri să dureze până la finalizarea acestei faze a procesului penal, iar, în ipoteza în care se dă o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, potrivit art. 315 din Codul de procedură penală, procurorul se va pronunţa şi asupra măsurilor asigurătorii, totodată, potrivit art. 330 din acelaşi cod, în ipoteza în care procurorul sesizează instanţa de judecată, prin rechizitoriu, de asemenea, se va pronunţa asupra măsurilor asigurătorii. Până la acest moment însă ar fi lipsită de eficienţă exercitarea unor căi de atac, în mod nelimitat, asupra măsurilor asigurătorii, câtă vreme vinovăţia nu este stabilită, prejudiciul nu este stabilit cu certitudine şi, ca atare, menţinerea acestor măsuri este justificată. De asemenea, în situaţia în care urmărirea penală durează foarte mult, autorii excepţiei au posibilitatea de a formula contestaţie privind durata procesului penal, în temeiul art. 488^1 din Codul de procedură penală. Solicită, totodată, respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249, art. 252 şi art. 254 din Codul de procedură penală, întrucât, prin condiţiile pe care le impun, acestea nu fac altceva decât să instituie garanţii pentru conservarea patrimoniului suspectului, respectiv inculpatului. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 12/UP din 7 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.414/62/2015*, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (2) şi (5), art. 250 alin. (1) şi (6) şi art. 252^1 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dragoş Septimiu Barna şi Septimiu Barna într-o cauză având ca obiect contestaţia formulată, în temeiul art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a respins contestaţia formulată de suspecţi împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, prin ordonanţa procurorului dată în Dosarul penal nr. 53/P/2013. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că măsurile de indisponibilizare ce constau în sechestrarea bunurilor mobile sau imobile, inclusiv posibilitatea înstrăinării lor în cursul urmăririi penale, determină încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale invocate prin faptul că este afectată sine die circulaţia juridică a bunurilor legal dobândite ce constituie patrimoniul persoanei sau, după caz, devălmăşia bunurilor familiei. De asemenea susţin că, prin indisponibilizarea fără termen a acestor bunuri, nu există o posibilitate de apărare reală şi efectivă cu privire la luarea măsurii de către procuror în cursul urmăririi penale, fiind încălcate şi principiile privind acţiunea civilă în despăgubiri ce constituie apanajul exclusiv, potrivit art. 19 din Codul de procedură penală, al persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă, în vederea tragerii la răspundere delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acţiunii penale. Potrivit art. 19 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă se desfăşoară de către procuror numai când partea vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, respectiv în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod. Consideră că reglementarea actuală a prevederilor art. 249 din Codul de procedură penală, privitoare la condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, potrivit cărora procurorul, în cursul urmăririi penale, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă, indisponibilizând bunuri mobile şi imobile în vederea reparării pagubei până la concurenţa valorii probabile, constituie o ingerinţă nepermisă într-o societate în care relaţiile sociale sunt reglementate legal, astfel încât organul administraţiei penale să nu dispună discreţionar încălcând astfel dreptul de proprietate. Totodată, utilizarea variantei alternative din art. 249 alin. (6) din Codul de procedură penală, potrivit căreia măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare pot folosi şi părţii civile, atestă împrejurarea că redactarea şi modul de concepere a reglementării măsurilor asigurătorii sunt contrare Constituţiei. Arată că măsura confiscării este justificată de legătura cu infracţiunea şi produsul infracţiunii, însă indisponibilizarea fără termen previzibil a întregii averi printr-o evaluare probabilă, făcută de un organ de urmărire al statului care instrumentează cazul, fie el procuror, nu are justificare din perspectiva respectării dreptului de proprietate, consacrat constituţional. Trebuie avut în vedere şi faptul că, de cele mai multe ori, măsurile asigurătorii asupra averii se dispun în legătură cu patrimoniul comun al soţilor, îndeosebi imobile şi sume de bani. 6. Susţin că sunt, de asemenea, neconstituţionale şi prevederile privind procedura sechestrului cuprinse în art. 252 din Codul de procedură penală cu referire, inclusiv, la posibilitatea valorificării bunurilor mobile sechestrate, reglementată în art. 252^1 din acelaşi cod, totodată fiind neconstituţionale şi dispoziţiile art. 254 din acelaşi cod referitoare la poprirea sumelor de bani datorate cu orice titlu suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit. 7. Tribunalul Braşov - Secţia penală apreciază ca fiind nefondată excepţia de neconstituţionalitate. În acest sens arată că, potrivit art. 249 din Codul de procedură penală, procurorul sau judecătorul pot lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Drept urmare, scopul măsurii asigurătorii nu este acela de a priva pe cel cercetat de exerciţiul drepturilor sale fundamentale, ci de a ocroti un interes mai presus de interesul personal al acestuia, respectiv acela al statului, care, prin măsurile de politică penală adoptate, tinde să protejeze persoana vătămată prin săvârşirea faptelor penale. Indisponibilizarea bunurilor se face, potrivit textului citat, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse. Astfel, art. 249 alin. (2) stipulează că "măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora." 8. Apreciază că dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală nu încalcă nicio dispoziţie constituţională, deoarece reglementează o cale de atac asupra măsurilor asigurătorii, accesul la justiţie fiind astfel asigurat, aceasta nepresupunând obligaţia legiuitorului de a prevedea posibilitatea ca aceste măsuri asigurătorii să poată fi contestate ori de câte ori o parte din proces doreşte acest lucru. Cu privire la dispoziţiile art. 252^1 din Codul de procedură penală, care reglementează cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, când există acordul proprietarului, apreciază că acestea nu au legătură cu cauza. În concluzie, arată că art. 53 din Constituţie conferă legiuitorului libertatea reglementării unor restrângeri ale drepturilor în situaţii determinate, justificate de necesitatea instrucţiei penale, necesară într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, a apărării publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 249 alin. (2) şi (5), art. 250 alin. (1) şi ale art. 252^1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În acest sens face referire la Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, în care Curtea Constituţională a reţinut că măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a săvârşirii unei fapte penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii. În ceea ce priveşte accesul la justiţie arată că acesta face obiectul dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală. 10. Cât priveşte dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală apreciază că acestea sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1) şi art. 44 alin. (8) din Constituţie, întrucât permit formularea contestaţiei exclusiv împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, nu şi împotriva măsurii însăşi, încălcându-se astfel liberul acces la justiţie, dreptul la apărare şi prezumţia dobândirii licite a averii. Consideră că dispoziţiile constituţionale ale art. 23 nu sunt incidente în cauză. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie art. 249 alin. (2) şi (5), art. 250 alin. (1) şi (6) şi art. 252^1 din Codul de procedură penală. Analizând notele scrise ale autorilor excepţiei, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249 alin. (1) teza întâi, alin. (2), (5) şi (6), art. 252, art. 252^1 şi art. 254 din Codul de procedură penală care au următorul conţinut: - Art. 249: Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii "(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, [...], poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă [...] (2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.[...] (5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. (6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile."; - Art. 252: Procedura sechestrului: "(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experţi. (2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu. (3) Bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată. (4) Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară. (5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate. (6) Obiectele prevăzute la alin. (4) şi (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii definitive. (7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului. (8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se consemnează, după caz, pe numele suspectului sau inculpatului ori al persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. (9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode."; - Art. 252^1: Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate "(1) În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia. (2) În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii: a) atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz; b) atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii; c) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere; d) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului. (3) În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit alin. (2), autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii: a) atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni; b) dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare. (4) Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin. (1) şi (2) se consemnează pe numele suspectului, inculpatului sau al persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului judiciar care a dispus sechestrul. Prevederile art. 252 alin. (8) referitoare la depunerea recipisei se aplică în mod corespunzător. (5) Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin. (3) se consemnează pe numele făptuitorului, suspectului, inculpatului sau al persoanei responsabile civilmente ori, după caz, într-un cont special constituit în acest sens, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, la dispoziţia organului judiciar care a dispus sechestrul. Prevederile art. 252 alin. (8) referitoare la depunerea recipisei se aplică în mod corespunzător." - Art. 254: Poprirea "(1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul. (2) Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare." 14. Autorii excepţiei susţin că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 44 privind dreptul de proprietate privată, cât şi prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, art. 48 referitor la prezumţia de nevinovăţie şi la dreptul la apărare şi art. 49 referitor la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 252^1 din Codul de procedură penală, referitoare la cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, nu au legătură cu cauza, de vreme ce, din documentele cauzei, nu rezultă că s-a dispus, în cursul procesului penal, valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului ori cu acordul acestuia, potrivit alin. (1) al acestui articol, sau fără acordul proprietarului, în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, "legătura cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, or, în condiţiile relevate anterior, concluzia nu poate fi decât aceea că dispoziţiile legale criticate, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, nu au legătură cu soluţionarea acesteia, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. Aşa încât excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 252^1 din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. 16. Cât priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (1) teza întâi, alin. (2), (5) şi (6), art. 252 şi art. 254 din Codul de procedură penală, Curtea constată următoarele: 17. Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragrafele 14-16, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. 18. Curtea a reţinut, de asemenea, că măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. 19. Având în vedere toate acestea, Curtea a reţinut că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. 20. Cât priveşte invocarea de către autorii excepţiei, în prezenta cauză, a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, referitor la dreptul la un proces echitabil, şi art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine cele statuate prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, precitată, paragrafele 17-21. 21. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Curtea a constatat, aşadar, că măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât şi cu privire la aducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi şi libertăţi, o primă condiţie de admisibilitate a contestaţiei fiind aceea ca persoana care o formulează să dovedească interesul ei privind bunurile sau sumele asupra cărora a fost instituită măsura, în cazul suspectului sau inculpatului interesul legal în a formula contestaţia fiind prezumat. 22. Pe fond, sechestrul asigurător poate fi contestat în 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii, odată cu contestarea temeiniciei măsurii, putându-se contesta şi neregularităţile actului prin care a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător, aşadar toate menţiunile pe care trebuie să le conţină ordonanţa procurorului, potrivit art. 286 din Codul de procedură penală. Aşa încât judecătorul de drepturi şi libertăţi va proceda la verificarea condiţiilor legale pentru luarea măsurii asigurătorii, respectiv necesitatea şi întinderea prejudiciului, cât şi corelaţia dintre natura bunurilor sechestrate, proprietarul lor şi tipul de creanţe pentru a căror îndestulare a fost instituit, analizându-se în fapt dacă sunt îndeplinite cerinţele de la art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 251 din Codul de procedură penală, ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii dispuse de către procuror se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de aducere la îndeplinire a măsurii în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a instituit un control judiciar atât al ordonanţei procurorului de luare a măsurii - un control de legalitate şi temeinicie, cât şi al modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, aşadar al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor -, fiind necesară o examinare a unei autorităţi judiciare a acestor acte procedurale şi procesuale, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate. Contestaţia se soluţionează cu citarea celui care a formulat contestaţie, contradictorialitatea şi dreptul la apărare fiind garantate. 23. Având în vedere cele statuate în decizia menţionată, Curtea nu poate reţine încălcarea, prin dispoziţiile criticate, a prevederilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi ale celor cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, relative la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil. 24. Totodată, Curtea constată că, în condiţiile în care sechestrul, ca şi poprirea asigurătorie sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancţiuni penale, care pot fi dispuse împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv, nu pot fi reţinute nici criticile autorilor referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie [art. 23 alin. (11) din Constituţie şi art. 48 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene]. În prezenta speţă, Curtea observă faptul că, faţă de autorii excepţiei, s-a dispus efectuarea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute şi pedepsite de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (şi în forma complicităţii), art. 20 din lege stabilind că, în cazul în care s-a săvârşit o astfel de infracţiune, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, această dispoziţie constituind o derogare de la regula potrivit căreia luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă. Acest din urmă fapt însă nu are semnificaţia stabilirii vinovăţiei celor ce săvârşesc faptele penale reglementate în Legea nr. 78/2000, înainte ca vinovăţia acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De altfel, prezumţia de nevinovăţie constituie suportul dreptului la apărare şi, implicit, al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului, iar aplicarea prezumţiei presupune că dispunerea unei măsuri asigurătorii în procesul penal nu echivalează cu existenţa vinovăţiei, care trebuie stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 25. Aşadar, faţă de faptul că sechestrul şi poprirea sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancţiuni penale, Curtea constată că atât prevederile art. 49 referitoare la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât şi dispoziţiile constituţionale ale art. 23 privind libertatea individuală nu au incidenţă în cauză, neavând nicio concludenţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. 26. Totodată, Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate invocate de către autori privesc şi faptul că măsura asigurătorie dispusă implică indisponibilizarea fără termen rezonabil a întregii averi, de cele mai multe ori, măsurile asigurătorii asupra averii dispunându-se în legătură cu patrimoniul comun al soţilor, îndeosebi imobile şi sume de bani, inscripţia (notarea) ipotecară putând fi instituită asupra unui bun comun, pe cale de consecinţă fiind încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 44. 27. Cu privire la aceste susţineri, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, precitată, paragrafele 30-33, Curtea a reţinut că, prin instituirea sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a reţinut că sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea până la soluţionarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar şi al terţilor proprietari ai acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal. 28. Dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Aşadar, Curtea a constatat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exerciţiului acestui drept este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală. 29. Din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea a reţinut condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului. 30. Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea a constatat că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. 31. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia măsura asigurătorie poate fi dispusă cu privire la bunuri aflate în proprietatea comună a soţilor, inscripţia (notarea) ipotecară fiind instituită asupra acestora, pe cale de consecinţă fiind încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 44, Curtea reţine că normele Codului de procedură penală se completează cu dispoziţiile procesual civile în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii contrare. Aşa încât, ori de câte ori se va analiza obiectul măsurilor asigurătorii, inclusiv cu privire la limitele legale impuse de lege sub aspectul urmăririi anumitor bunuri, dispoziţiile procesual civile sau civile vor fi avute în vedere. În aceste condiţii, Curtea observă că existenţa proprietăţii comune ori devălmaşe este doar un impediment temporar în calea urmăririi silite, astfel cum rezultă din art. 818 din Codul de procedură civilă care prevede că urmărirea se va putea face doar după ce creditorii personali ai unuia dintre coproprietari sau codevălmaşi au cerut partajul bunurilor comune, astfel cum prevede şi art. 353 din Codul civil. Alin. (3) al art. 818 din Codul de procedură civilă dispune însă că se poate urmări cota-parte determinată a debitorului lor din dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să se ceară partajul, dacă ea este neîndoielnic stabilită şi lămurită şi este înscrisă, prin arătarea unei fracţiuni, în cartea funciară. 32. Curtea reţine că aplicarea dispoziţiilor procesual civile şi civile menţionate în procedura măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal nu trebuie înţeleasă însă în sensul că bunurile proprietate comună nu ar putea fi sechestrate ori că sechestrul presupune în mod obligatoriu partajul, căci această problemă sar putea pune atunci când bunul sechestrat ar fi supus urmăririi silite, ipoteză în care dispoziţiile art. 818 din Codul de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile. În acest context, Curtea observă că nu este vorba despre o exceptare de la urmărirea silită a bunurilor, ci numai despre instituirea obligaţiei de a se recurge la o procedură prealabilă, în cadrul căreia, pe calea împărţelii iniţiate de creditori sau în care ei ar interveni, s-ar determina partea ce trebuie să revină debitorului, în proprietate exclusivă. O interpretare contrară ar putea lipsi sechestrul de conţinut, dacă momentul dispunerii lui ar fi amânat, şi, de asemenea, ar încălca prezumţia de nevinovăţie, dacă ar presupune partajul imediat după ce s-ar institui sechestrul. Aşadar, nu există niciun impediment legal pentru ca inscripţia (notarea) ipotecară să fie instituită asupra unui bun comun, deoarece scopul acestei măsuri şi funcţionalitatea sa nu sunt reparatorii, ci asigurătorii, prin aceasta nefiind încălcat dreptul de proprietate, consacrat constituţional. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş Septimiu Barna şi Septimiu Barna în Dosarul nr. 1.414/62/2015* al Tribunalului Braşov - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 249 alin. (1) teza întâi, alin. (2), (5) şi (6), art. 252 şi art. 254 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 decembrie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
