Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 892 din 25 octombrie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii si de divertisment, in ansamblul sau, precum si, in special, ale art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen Cătălina-Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Cat Music" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 45.351/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 835D/2012. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Nicolae Viorel Dinu, din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind cealaltă parte, procedura de citare fiind legal îndeplinită. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia şi depune note scrise la dosar. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă susţine, în esenţă, că Legea nr. 35/1994, fiind una veche, a fost înlocuită prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care reglementează mai clar obligaţia de a contribui cu o sumă la anumite organizaţii de creatori. În acest sens arată că în prezent există două reglementări paralele care se suprapun, fiind astfel nerespectate prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii referitoare la obligaţia constituţională de a respecta legile, respectiv Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012 şi Decizia nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, în care Curtea a reţinut că încălcarea acestei obligaţii are drept consecinţă nesocotirea art. 1 alin. (5) şi, implicit, art. 1 alin. (3) din Constituţie. Cu referire la critica de neconstituţionalitate intrinsecă susţine că, potrivit legii, impozitul este definit ca o contribuţie bănească cu titlu nerambursabil datorată bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru bunurile pe care le posedă, or, în speţă, timbrul muzical care reprezintă o contribuţie stabilită în raport cu vânzările debitorului acestei obligaţii se califică drept un impozit. De asemenea, susţine că în sprijinul acestei calificări este şi faptul că în cazul nevirării la termen a sumelor încasate şi datorate cu titlu de timbru muzical se aplică penalităţi care se fac venit la bugetul de stat, situaţie proprie creanţelor bugetare. Faptul că veniturile aferente colectării unui impozit cu titlu de timbru muzical se fac venit la bugetul unor entităţi private contravine art. 16 şi 44 din Constituţie. Totodată, arată că există un conflict între Legea nr. 35/1994 şi art. 56 din Constituţie prin aceea că nu a existat o situaţie excepţională care să justifice impunerea unei asemenea sarcini fiscale şi prin faptul că se instituie un sistem ce permite anumitor entităţi de drept privat să impună o sarcină fiscală fără realizarea unui contraserviciu public. Mai arată că timbrele reglementate prin Legea nr. 35/1994 pot fi calificate şi ca taxe parafiscale, concept al doctrinei, nefiind cuprinse în legi fiscale, şi care se caracterizează prin faptul că au o altă destinaţie decât impozitele, respectiv beneficiarii acestora pot fi persoane juridice de drept public sau privat. Mai invocă şi practica judecătorească cu privire la obligaţia microîntreprinderilor de a plăti pentru sediul social o taxă lunară privind serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, unde sa făcut distincţie în ceea ce priveşte plata acestor taxe între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al serviciilor publice de radiodifuziune şi televiziune. Mai susţine că timbrul muzical, fiind impus numai anumitor persoane, respectiv celor care sunt implicate în vânzarea de produse muzicale, în raport cu celelalte categorii de agenţi comerciali care obţin venituri din activităţi economice având ca obiect produsele muzicale, conduce la dezechilibrarea mediului concurenţial, fiind astfel încălcat şi art. 135 alin. (2) din Constituţie. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi arată că taxele prevăzute de Legea nr. 35/1994 nu reprezintă un impozit, ci o taxă parafiscală. Prin urmare, nu poate fi reţinută nici încălcarea art. 56 din Constituţie, întrucât aceste taxe nu sunt sarcini fiscale. Menţionează jurisprudenţa Curţii în materie, respectiv Decizia nr. 1.494 din 15 noiembrie 2011.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 24 noiembrie 2011 şi prin Încheierea de completare din 15 martie 2012, pronunţate în Dosarul nr. 45.351/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment. Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de Societatea Comercială "Cat Music" - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de obligare a autorului excepţiei de neconstituţionalitate la plata timbrului muzical, aflat în stadiul procesual al apelului. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că legea criticată prevede înfiinţarea a 8 categorii de timbre, respectiv literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, arhitecturii şi de divertisment, ce se constituie ca impozite ale căror beneficiari sunt organizaţiile de creatori. De asemenea, se mai susţine că legea criticată încalcă principiul egalităţii consacrat de Constituţie prin aceea că transformă o entitate privată, respectiv Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, în beneficiar al unui impozit. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că timbrul muzical, potrivit legii criticate, reprezintă un impozit, un element care contribuie la această calificare fiind şi faptul că, în cazul nevirării la termen a sumelor încasate şi datorate cu titlu de timbru muzical, se aplică penalităţi ce se fac venit la bugetul de stat, situaţie proprie creanţelor bugetare. Or, subiecte ale raporturilor bugetare sunt statul şi persoanele fizice şi juridice, debitoare ale creanţelor bugetare. Faptul că veniturile aferente colectării unui impozit cu titlu de timbru muzical se fac venit la bugetul unor entităţi private, şi nu la bugetul de stat, contravine principiului egalităţii în drepturi, dar şi garantării echidistante a proprietăţii private, indiferent de titular, conform art. 44 din Constituţie. În continuare, autorul excepţiei mai arată că, întrucât timbrul muzical nu este menit să contribuie la cheltuielile publice, nu există o situaţie excepţională care să justifice impunerea unei asemenea sarcini fiscale, contravenind Legii fundamentale, ce delimitează sfera generală a impozitelor şi taxelor cu caracter ordinar, fiind astfel încălcate prevederile art. 56 alin. (3) din Constituţie. Or, în acest caz, caracterul excepţional al perceperii timbrului muzical nu se justifică nici din punct de vedere temporal, dat fiind faptul că acesta se percepe încă din anul 1994, şi nici din punct de vedere material, beneficiarii acestui impozit fiind persoane private. Autorul excepţiei susţine că legea criticată instituie un sistem ce permite unei entităţi de drept privat să impună o sarcină fiscală fără realizarea unui contraserviciu public, ceea ce încalcă prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţie. Dispoziţiile Legii nr. 35/1994 încalcă principiul constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale consacrat de art. 56 alin. (2) prin faptul că instituie o discriminare negativă arbitrară a entităţilor implicate în vânzarea de produse muzicale în raport cu toţi ceilalţi subiecţi de drept care realizează venituri din raporturile comerciale implicând produsele muzicale. De asemenea, mai arată că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, prin care s-a reglementat o remuneraţie justă cu titlu compensatoriu pentru utilizarea operelor sau produselor purtătoare de drepturi de autor şi drepturiconexe, s-a creat un paralelism legislativ prin menţinerea în vigoare a Legii nr. 35/1994. Acest paralelism legislativ aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul că legile în vigoare trebuie respectate nu numai din punctul de vedere al aplicării acestora, ci şi cu ocazia edictării de noi acte normative. Prin faptul că se aplică un regim legal diferit subiectelor de drept ce îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu, se încalcă art. 135 alin. (2) din Constituţie care instituie obligativitatea asigurării unui mediu concurenţial loial. Prin concluziile depuse la dosar cu ocazia dezbaterilor publice, reprezentantul autorului excepţiei, în susţinerea motivării criticii de neconstituţionalitate extrinsecă, aduce drept argument Decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 26 septembrie 2012 în care s-a reţinut că încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3 ) din Constituţie. De asemenea, menţionează şi Decizia nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 în care Curtea a reţinut, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1) şi art. 1 alin. (5), că reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 prevede că reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind într-un singur act normativ. În acelaşi sens, art. 16 stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. De asemenea, menţionează că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, "normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul exercitării dreptului la iniţiativă legislativă". Mai arată că, astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, precum şi în alte decizii, "atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept". Pe cale de consecinţă, considerentele enunţate cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, în speţă cele ale art. 16 - evitarea paralelismelor, se impun a fi respectate şi în acest caz şi luate în considerare de către Curtea Constituţională în analiza excepţiei de neconstituţionalitate. Prin urmare, prevederile Legii nr. 35/1994 contravin principiilor statuate de Legea nr. 24/2000, respectiv art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 14 şi 16 şi, implicit, art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Cu privire la critica de neconstituţionalitate intrinsecă, în notele depuse în şedinţa publică, aceasta este motivată şi prin raportare la art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la art. 17 privind dreptul de proprietate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, susţine că principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia impozitelor şi a altor contribuţii în Hotărârea din 24 februarie 1997, pronunţată în Cauza Van Raalte împotriva Olandei, prin care a statuat că impozitele sau contribuţiile intră în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, se aplică prin analogie şi taxelor parafiscale. Totodată, mai învederează că legile edictate în această materie trebuie să corespundă cerinţelor de accesibilitate, claritate şi previzibilitate consacrate atât de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ceea ce duce la încălcarea implicită a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi a art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, arată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deşi privarea de proprietate poate părea legitimă în raport de marja de apreciere a statelor, în cazul în care normele interne nu sunt suficient de clare şi previzibile privarea de proprietate "este previzibilă şi arbitrară, prin urmare incompatibilă cu principiul legalităţii" (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyler împotriva Italiei). Arată că în doctrină se admite că timbrul literar de 2% instituit de Legea nr. 35/1994, care se adaugă la preţul de vânzare a operelor beletristice editate şi se varsă în contul asociaţiilor de creatori, este o taxă parafiscală. Având în vedere dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale, taxa parafiscală este, incontestabil, o prestaţie bănească. Or, o astfel de taxă nu poate fi instituită prin lege decât pentru situaţii excepţionale. În concluzie, arată că toate taxele parafiscale care nu sunt stabilite prin lege sunt nelegale; taxele parafiscale instituite prin lege pot fi stabilite doar pentru situaţii excepţionale; situaţia excepţională este o chestiune de apreciere a legiuitorului, care trebuie să justifice că există o asemenea împrejurare, astfel încât legile prin care s-au instituit taxe parafiscale în afara situaţiilor excepţionale la care se referă art. 56 alin. (3) din Constituţie sunt neconstituţionale. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că Legea nr. 35/1994 este constituţională. Instanţa consideră că timbrul muzical nu constituie un impozit, deoarece nu se datorează bugetului de stat, ci, potrivit art. 2 din Legea nr. 35/1994, organizaţiilor de creatori. Prin urmare, nu se pune problema încălcării prevederilor art. 16 din Constituţie, sub aspectul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, şi nici a art. 41, prin perspectiva garantării diferite a proprietăţii private. În privinţa pretinsei nesocotiri a prevederilor art. 56 din Legea fundamentală, instanţa a reţinut că acest text nu este incident în situaţia aplicării Legii nr. 35/1994, deoarece sumele încasate cu titlu de timbru muzical nu sunt destinate cheltuielilor publice, iar aceste sume nu reprezintă sarcini fiscale pentru a se pune problema existenţei unui contraserviciu public. De asemenea, pretinsul paralelism legislativ instituit prin legiferarea consecutivă a taxelor în discuţie prin Legea nr. 35/1994 şi, respectiv, prin Legea nr. 8/1996 nu poate duce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. Instanţa reţine că sunt neîntemeiate şi susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, având în vedere că măsura priveşte pe toţi utilizatorii operelor pe care legea le vizează şi nu poate, astfel, să dezechilibreze mediul concurenţial. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile Legii nr. 35/1994 sunt constituţionale. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iulie 2008. În realitate, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că se are în vedere numai timbrul muzical reglementat de art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994. Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate Legea nr. 35/1994 în ansamblul său, precumşi, în special, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994. Textul criticat în adiţional are următorul cuprins: "(1) Cele 8 categorii de timbre ce formează obiectul prezentei legi se stabilesc astfel: [...] d) timbrul muzical, în valoare de 5% din preţul unui bilet şi 2% din preţul fiecărui disc, fiecărei tipărituri, casete video şi audio înregistrate, cu caracter muzical, altele decât cele folclorice, şi care se adaugă acestor preţuri;". În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate privată [şi nu art. 41, cum greşit este indicat de autorul excepţiei de neconstituţionalitate], art. 56 privind contribuţiile financiare şi art. 135 alin. (2) lit. a) privind mediul concurenţial. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele: 1. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994, valoarea timbrului muzical este stabilită la 5% din preţul unui bilet şi 2% din preţul fiecărui disc, fiecărei tipărituri, casete video şi audio înregistrate, cu caracter muzical, altele decât cele folclorice, şi care se adaugă acestor preţuri. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din lege, timbrul muzical se aplică pentru fiecare exemplar din produsul asupra căruia poartă. Sumele încasate, reprezentând valoarea timbrului, se virează lunar de unităţile care le încasează în conturile organizaţiilor de creatori, potrivit art. 2 din normele metodologice elaborate de Ministerul Culturii şi Cultelor în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice şi cu consultarea organizaţiilor de creatori. Fiecare organizaţie de creatori, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din lege, este obligată să îşi constituie un organism financiar pentru timbrul respectiv. Pentru a beneficia de sumele reprezentând valoarea timbrului, organizaţiile de creatori trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: a) cel puţin 90% din numărul membrilor acestora trebuie să fie titulari de drepturi de autor sau titulari de drepturi conexe dreptului de autor ori persoane care, prin profesiunea lor, participă nemijlocit la crearea operei din domeniul pentru care se colectează timbrul; b) în obiectivele stabilite prin statut să se regăsească activităţi prevăzute la art. 3 din lege. Din prezentarea regimului juridic al acestor timbre Curtea constată că ele nu sunt impozite, ci taxe speciale, denumite în doctrină taxe parafiscale şi care se prezintă sub o diversitate de forme, fapt care explică şi reglementarea lor eterogenă. Taxele parafiscale, instituite în temeiul unor norme juridice adoptate special în acest scop, sunt acele sume de bani care se colectează fie de organele fiscale, fie direct de beneficiarii respectivelor venituri şi se varsă în conturile anumitor instituţii publice sau ale altor entităţi colective, publice sau private, altele decât colectivităţile publice locale sau stabilimentele administrative (a se vedea în acest sens Pierre Beltrame, Lucien Mehl, Techniques, politiques et institutions fiscales comparee, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1997, p. 35). Specificul taxelor parafiscale, care le face să difere de impozitele şi taxele fiscale, constă în faptul că, la fel ca şi impozitele, sunt obligatorii, fiind instituite prin lege, dar constituindu-se ca venituri extrabugetare ale unor persoane juridice de drept public sau privat. Ele au aceeaşi origine ca şi impozitele, dar, deşi urmează un regim juridic apropiat, finalitatea lor este în parte diferită. În fapt, actul normativ prin care se instituie taxele parafiscale este, de regulă, opera autorităţii publice centrale (lege sau ordonanţă guvernamentală), însă este posibil ca astfel de taxe să fie instituite şi de către autoritatea administraţiei publice locale (prin hotărâri ale consiliilor locale). De asemenea, taxele parafiscale sunt urmărite şi încasate fie prin intermediul administraţiilor fiscale, fie direct de către beneficiarii legal desemnaţi, în conturile cărora ele se concentrează. Tehnicile şi procedura după care se colectează şi se încasează taxele parafiscale sunt foarte apropiate de cele utilizate în materia fiscală. Datorită acestor particularităţi, taxele parafiscale sunt considerate a fi veritabile "dezmembrăminte" ale impozitelor şi taxelor fiscale. Diferenţa constă în faptul că, în vreme ce impozitele se colectează cu dublul scop de a se impune o anumită conduită în mediul social-economic şi pentru a se putea acoperi nevoile generale şi comune ale societăţii, taxele parafiscale se încasează numai de la persoanele fizice şi/sau juridice care sunt vizate în mod expres de reglementările legale care au instituit respectivele taxe, exclusiv în scopul asigurării unor venituri complementare la dispoziţia beneficiarilor legali ai acestor fonduri. Din punctul de vedere al tehnicii fiscalizării, taxele parafiscale urmează un regim asemănător cu taxa pe valoarea adăugată, întrucât ele se colectează, de către distribuitorii produselor taxabile, de la dobânditorii/beneficiarii respectivelor produse şi se varsă în conturile entităţilor beneficiare prevăzute de lege. În acest sens, Curtea reţine cu titlu comparativ că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, prevede că sumele de bani colectate cu titlu de taxe de timbru, taxe fiscale, se varsă în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul, în vreme ce Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 30 august 1995, dispune colectarea sumelor încasate cu titlu de taxe parafiscale, la dispoziţia Ministerului Justiţiei, unde se utilizează ca venituri extrabugetare. Aşadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituţiilor şi/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare. În consecinţă, Curtea reţine că aceste forme speciale de constituire a unor fonduri băneşti complementare aflate la dispoziţia unor entităţi publice, chiar dacă îngreunează obligaţia unor contribuabili, ele conduc, pe de o parte, la degrevarea parţială a bugetului (în ceea ce priveşte suportarea/acoperirea anumitor cheltuieli), iar, pe de altă parte, asigură o aşezare mai echitabilă a sarcinilor fiscale şi nefiscale între diferitele categorii de contribuabili. De altfel, taxele parafiscale se regăsesc reglementate şi de legislaţiile altor ţări. Spre exemplu în Germania, unde baza legală a acestei practici o reprezintă chiar art. 137 din Constituţia Weimar din 1919, preluat de art. 140 din Constituţia Germaniei din 1949, precum şi în Finlanda, unde sunt instituite unele taxe parafiscale, acestea au conotaţia unei contribuţii băneşti de natură ecleziastică, care se încasează în beneficiul bisericilor. Raportând cele expuse mai sus la situaţia de speţă, Curtea reţine că prevederile art. 56 din Constituţie nu au incidenţă în prezenta cauză, întrucât timbrul muzical nu reprezintă o contribuţie financiară destinată cheltuielilor publice, deci bugetului public naţional, acest timbru neavând natura juridico-economică de impozit, de taxe sau de alte contribuţii care, potrivit legii, să constituie sursă de venit la acest buget. Timbrul muzical, ca şi celelalte taxe parafiscale reglementate prin Legea nr. 35/1994, reprezintă, conform art. 139 alin. (3) din Constituţie, contribuţii la constituirea unor fonduri care se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora. 2. În privinţa pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că dispoziţiile legii criticate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de Legea nr. 35/1994, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Referitor la critica de neconstituţionalitate vizând încălcarea garantării echidistante a proprietăţii private, indiferent de titular, prin aceea că veniturile aferente colectării unui depozit cu titlu de timbru muzical se fac venit la bugetul unor entităţi private, şi nu la bugetul de stat, Curtea constată că prevederile Legii nr. 35/1994 nu contravin dispoziţiilor art. 44 din Constituţie care consacră aplicabilitatea principiul egalităţii în materia garanţiei constituţionale a dreptului de proprietate privată. Valoarea celor 8 categorii de timbre reglementate de legea criticată se stabileşte în funcţie de natura activităţii prestate, pentru fiecare domeniu cultural. Or, ocrotirea egală a proprietăţii trebuie să fie raportată la aceeaşi categorie de destinatari ai reglementării. Prin urmare, dispoziţiile Legii nr. 35/1994 nu conţin nicio diferenţiere a tratamentului juridic aplicabil proprietăţii private, în raport cu titularul acesteia, sumele încasate, reprezentând valoarea timbrului, se vor vira de unităţile care le colectează în conturile organizaţiilor de creatori beneficiare, plata acestui timbru fiind făcută de beneficiarul/consumatorul final. Mai mult, sumele cuvenite organizaţiilor de creatori vor fi folosite numai în scopul prevăzut de Legea nr. 35/1994, respectiv la art. 3, iar utilizarea acestora în alte scopuri decât cele menţionate în dispoziţiile art. 3 din lege constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită astfel încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiune, aşa cum se prevede la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 35/1994. În ceea ce priveşte încălcarea obligaţiei statului de a asigura un mediu concurenţial loial, obligaţie prevăzută de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, Curtea reţine că legea criticată se adresează tuturor utilizatorilor operelor prevăzute de lege, în acest caz neexistând un dezechilibru al mediului concurenţial, unităţile plătitoare fiind obligate să vireze în conturile organizaţiilor de creatori beneficiare sumele încasate, rezultate din aplicarea timbrului muzical. De altfel, legea criticată nu prevede niciun aport direct sau indirect al statului care să sprijine într-o manieră discriminatorie anumiţi operatori economici în defavoarea altora. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica referitoare la pretinsul paralelism legislativ datorat legiferării consecutive a Legii nr. 35/1994, respectiv a Legii nr. 8/1996. Astfel, în cuprinsul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe nu se identifică vreo dispoziţie care să reglementeze timbrul muzical, astfel cum acesta este reglementat de Legea nr. 35/1994, ceea ce duce la concluzia că cele două reglementări nu sunt paralele, având obiect de reglementare distinct şi bine definit. Aşadar, Curtea constată că reglementarea criticată respectă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment, în ansamblul său, precum şi, în special, ale art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Cat Music" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 45.351/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 octombrie 2012.
