Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 879 din 15 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 179 din 10 martie 2016
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Pâslaru în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 940D/2015.
2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a transmis la dosar o cerere prin care solicită judecata în lipsă.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
4. Prin Decizia penală nr. 64 din 4 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.326/1/2015, admiţând apelul împotriva Încheierii penale nr. 100/RC din 24 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Adrian Pâslaru în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în etapa verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală raportat la art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi ale art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a admis apelul formulat de autorul excepţiei împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinse în dispozitivul Încheierii penale nr. 100/RC din 24 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, şi a desfiinţat, în parte, încheierea atacată, dispunând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât creează discriminare între inculpaţii care au apelat la procedura accelerată de judecată prevăzută de art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 şi cauza s-a soluţionat înainte de 1 februarie 2014, aceştia beneficiind atât de apel, cât şi de recurs, şi inculpaţii care au solicitat ca judecata să se facă în baza art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, dar procesul a durat mai mult, intrând în vigoare noul Cod de procedură penală care împiedică accesul la recursul în casaţie pentru această categorie de inculpaţi. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate creează discriminare pentru aceştia din urmă şi faţă de inculpaţii care nu apelează la procedura accelerată prevăzută şi de noul Cod de procedură penală - în art. 374 alin. (4) - şi care beneficiază de calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Consideră că legea trebuie să dea tuturor inculpaţilor posibilitatea de a beneficia de aceleaşi drepturi.
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală este nefondată, întrucât recursul în casaţie se poate exercita numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, având în vedere caracterul acestuia de cale extraordinară de atac. Textul de lege criticat nu îngrădeşte dreptul părţilor de a apela la instanţele judecătoreşti, de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege şi de a se prevala de garanţiile procesuale care asigură un proces echitabil.
7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, introduse prin art. 102 pct. 264 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: [...] f) soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii".
11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că procedura judecării cauzelor în cazul recunoaşterii învinuirii, prevăzută la art. 375, 377 şi 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, corespunde nevoii de eficientizare a judecăţii şi are ca scop asigurarea celerităţii procesului penal, în situaţiile în care desfăşurarea lui potrivit procedurii obişnuite ar fi inutilă, întrucât inculpatul recunoaşte faptele săvârşite. Recunoaşterea învinuirii are loc în faza judecăţii în primă instanţă. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare şi soluţionare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaşte situaţia de fapt reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu şi solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată. Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoaşterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii. În acelaşi scop, al asigurării celerităţii procesului penal, prin noul Cod de procedură penală, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, integral devolutivă, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând, totodată, eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, conform art. 433-451 din Codul de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de judecată, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Pentru aceste considerente, conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate la următoarele: în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În completare, alin. (2) al art. 438 prevede că situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casaţie sunt, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, conform alin. (2) al art. 434 din Codul de procedură penală, hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire; hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă; hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor şi a reabilitării; soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii şi hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei (paragrafele 11-16).
13. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a constatat că legiuitorul a exclus dintre hotărârile judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie pe cele pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, ca urmare a aplicării acestei proceduri, sunt supuse căii de atac ordinare a apelului, potrivit art. 408 şi următoarele din Codul de procedură penală. Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură, aşa cum s-a arătat mai sus, exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Aşa fiind, prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, necontravenind dispoziţiilor constituţionale şi celor europene invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, Curtea a constatat că textul criticat reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la "condiţiile legii" în reglementarea constituţională a căilor de atac (paragrafele 17-19).
14. Curtea a reţinut, totodată, că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală prevăd interdicţia îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiţie. Această interdicţie nu presupune însă posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătoreşti şi dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că, aşa cum am arătat mai sus, atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite. Pentru acest motiv, nu se poate constata că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 21 alin. (2) din Constituţie (paragraful 20).
15. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a constatat că acestea obligă la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. Având în vedere că participanţii la procesul penal soluţionat prin aplicarea procedurii privind recunoaşterea învinuirii beneficiază de aceste garanţii pe tot parcursul soluţionării cauzelor penale, atât în cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în faza apelului, nu poate fi reţinută încălcarea prin prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală a normei europene invocate (paragraful 21).
16. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
17. Referitor la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituţie, nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv cea a recursului în casaţie, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.
18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Pâslaru în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2015.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
