Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 876 din 28 iunie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 632 din 5 septembrie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, excepţie ridicatã de Sergiu Andon în Dosarul nr. 5.711/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.915D/2010.
La apelul nominal rãspunde, pentru Agenţia Naţionalã de Integritate, consilierul juridic Adrian Dumitru, cu delegaţie la dosar, lipsã fiind autorul excepţiei de neconstituţionalitate, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Agenţiei Naţionale de Integritate, care solicitã respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile de lege criticate reprezintã o aplicare a prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie şi, prin urmare, nu poate fi vorba despre dreptul la apãrare. În acest sens, depune concluzii scrise la dosar.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiatã, apreciind cã dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor Constituţiei, ci constituie o mãsurã menitã sã asigure transparenţa funcţiilor de demnitate publicã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 5 martie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 5.711/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã de reclamantul Sergiu Andon într-o cauzã de contencios administrativ având ca obiect anularea Actului de constatare nr. 49/I.I din 1 iunie 2009, emis de Agenţia Naţionalã de Integritate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţã, cã prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece:
- contravin dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât suspiciunea privind influenţarea actului de justiţie care a inspirat reglementarea criticatã nu se înscrie în niciuna dintre cele 9 ipoteze ce ar putea impune restrângerea dreptului de a exercita profesia de avocat, de a asigura apãrarea oricãrui justiţiabil, de a beneficia de statutul profesional fãrã discriminãri în raport cu ceilalţi membri ai corpului profesional. Totodatã, condiţia ca restrângerea sã fie dispusã numai dacã este necesarã într-o societate democraticã nu este respectatã. Conform opticii care a imprimat reglementarea criticatã, judecãtorii şi procurorii sunt fãrã personalitate, iar justiţia este o instituţie impresionabilã şi vulnerabilã. Prin urmare, restrângerea nu numai cã nu este necesarã într-o societate democraticã, ci, dimpotrivã, este contrarã imaginii şi funcţionãrii societãţii democratice reale. De asemenea, mãsura nu este proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi aduce atingere însãşi existenţei dreptului restrâns;
- contravin art. 41 alin. (1) din Constituţie referitor la dreptul la muncã, deoarece nimeni nu poate contesta decât cu riscul de a nesocoti Constituţia cã practicarea unei profesii liberale reprezintã o ipostazã concretã a exercitãrii dreptului la muncã şi cã avocatura este o profesie liberalã. Astfel, fie cã incompatibilitãţile sunt enunţate prin Constituţie, fie prin legi organice, ele restrâng sau condiţioneazã accesul la funcţia publicã de autoritate şi niciodatã dreptul la muncã. Aceasta se observã prin faptul cã, exceptându-se reglementarea criticatã, incompatibilitãţile sunt definite prin alternative de funcţii, şi nu alternativã de funcţie cu exerciţiul profesiei, iar, pe de altã parte, efectul eventualei stãri de incompatibilitate se manifestã asupra calitãţii de demnitate publicã, şi nu asupra activitãţii profesionale obişnuite. O altã remarcã necesar a fi fãcutã priveşte interesul social justificat pentru care sunt stabilite incompatibilitãţi. Acesta constã în prevenirea cumulãrii de prerogative decizionale pentru: a preveni concentrarea de putere, a asigura obiectivitatea exercitãrii funcţiei publice de autoritate şi a preîntâmpina transformarea funcţiei publice de autoritate într-un privilegiu. Or, niciunul dintre aceste riscuri nu existã în cazul practicãrii avocaturii, profesie lipsitã total de rol decizional în angrenajul justiţiei;
- contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în faţa legii, deoarece creeazã o inegalitate manifestã, o discriminare sub aspectul posibilitãţilor de a practica profesia, între avocatul temporar parlamentar şi avocatul care nu e parlamentar. Pe de altã parte, dã curs suspiciunii nedemne cã avocatul care este şi parlamentar poate influenţa, în mod automat, judecãtori sau procurori de la anumite instanţe şi parchete, creându-se, prin legiferare, un regim de inegalitate în faţa autoritãţilor publice;
- contravin art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apãrare, deoarece legislaţia şi practica actualã consacrã, în contextul mai larg al asigurãrii efective a dreptului la apãrare, posibilitatea justiţiabilului de a-şi alege avocatul. Criteriile dupã care cetãţeanul îşi alege un anumit avocat sunt diferite, dar cele principale - cum ar fi specializarea avocatului, experienţa sa într-un anumit domeniu, încrederea pe care o inspirã sau care decurge din cunoaşterea lui anterioarã - fac parte din criteriile care determinã indispensabila relaţie de încredere avocat persoanã asistatã, adicã ţin de asigurarea efectivã, în conţinut, a dreptului la apãrare. Chiar şi în cazul care a prilejuit actul de constatare contestat, respectiv actualul proces, opţiunea clientului pentru avocatul acum reclamant, ca şi opţiunea avocatului de a acorda asistenţã juridicã au fost în mare mãsurã intuituu personae, asociate cu relevanţa specialã a speţei, de interes civic şi juridic mai larg decât o urmãrire penalã. În concluzie, obligarea, printr-o lege specialã, a unui justiţiabil sã evite anumiţi avocaţi pentru situaţii care nu ţin de incompatibilitãţile procedurale logice şi unanim acceptate, ca şi împiedicarea unui avocat sã asiste o persoanã pentru motive care nu ţin de prestaţia sau de legãtura sa cu pricina reprezintã punctual o ştirbire a dreptului la apãrare;
- contravin şi dispoziţiilor art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, deoarece avocatul nu este un factor decident şi nici nu poate influenţa ocult hotãrârea factorilor decidenţi din domeniul în care îşi exercitã profesia şi care sunt independenţi şi inamovibili.
De asemenea, autorul excepţiei susţine cã dispoziţiile de lege criticate nu au legãturã cu scopul instituţiei incompatibilitãţii, începând cu definiţia şi condiţiile prevãzute de lege pentru conflictul de interese. Instituţia incompatibilitãţii decurge din interesul general de a se preveni conflictul de interese, de unde şi reglementãrile Legii nr. 161/2003 care definesc precis conflictul de interese şi eliminã situaţiile în care acesta s-ar putea manifesta. Dupã cum rezultã din definiţia legalã a conflictului de interese şi din ipotezele acestuia enunţate prin lege, interesul general impune interdicţia ca una şi aceeaşi persoanã sã aibã o dublã posibilitate de a decide, între care una în folosul sãu ori al altor persoane. Se urmãreşte deci blocarea posibilitãţii ca una şi aceeaşi persoanã sã poatã decide aparent în interesul general şi ocult în interesul propriu. Or, este absurd sã se susţinã cã avocatul decide în urmãrirea penalã sau în proces.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În primul rând, nu este afectat dreptul la muncã în conţinutul acestuia de a-şi alege liber profesia, atât timp cât autorul excepţiei de neconstituţionalitate are deja calitatea de avocat. Or, mãsura dispusã de textul de lege criticat este justificatã de imperativul protejãrii interesului social şi al ordinii de drept (morala publicã), prin aceea cã se asigurã independenţa parlamentarã şi evitarea conflictului de interese. De asemenea, apreciazã cã nu se poate conchide cã mãsura nu respectã condiţiile impuse de art. 53 alin. (2) din Constituţie. De altfel, trebuie precizat cã în legislaţiile numeroaselor state europene s-au prevãzut incompatibilitãţi, restricţii etc. în privinţa exercitãrii profesiei de avocat concomitent cu cea de parlamentar, bazate pe principiile asigurãrii independenţei, evitãrii conflictului de interese sau chiar cerinţei dedicãrii întregului timp de muncã datoriei de parlamentar (art. 149 din Codul electoral francez, art. 10 din Legea electoralã italianã, art. 21 din Statutul membrilor Parlamentului din Portugalia, Legea nr. 3.069/1984 în Turcia, Codul de conduitã al membrilor Parlamentului englez, Legea eticii în instituţiile publice din 1995 în Irlanda, art. 5 din Codul de eticã al membrilor Camerei Reprezentative, din 1995, în Malta). Desigur, în majoritatea ţãrilor europene nu este prevãzutã o atare incompatibilitate, însã o analizã detaliatã a incompatibilitãţii între demnitatea de parlamentar şi profesia de avocat este fãcutã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în Cauza Lykourezos contra Greciei, prin Hotãrârea din 15 iunie 2006.
Referitor la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate privind încãlcarea principului egalitãţii în faţa legii, instanţa apreciazã cã nici aceasta nu poate fi reţinutã, deoarece persoana care doreşte sã candideze la demnitatea publicã de parlamentar are cunoştinţã de incompatibilitãţile impuse de lege şi poate decide dacã îşi asumã aceastã poziţie, cu acceptarea restricţiilor şi incompatibilitãţilor respective.
Nu poate fi reţinutã nici pretinsa încãlcare a prevederilor constituţionale ale art. 24 raportate la eventualul justiţiabil ce nu poate apela la serviciile avocatului parlamentar şi numai în litigiile expres prevãzute de textul de lege criticat, deşi are posibilitatea de a-şi angaja orice alt avocat, întrucât dreptul la apãrare nu trebuie înţeles într-un sens atât de absolut şi, oricum, poate fi restrâns în condiţiile art. 53 din Constituţie.
În final, instanţa apreciazã cã nu se poate reţine vreo coliziune între norma juridicã criticatã şi art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, întrucât incompatibilitatea prevãzutã nu impieteazã asupra independenţei judecãtorilor sau asupra unicitãţii, imparţialitãţii şi egalitãţii pentru toţi în faţa justiţiei, ci, dimpotrivã, este instituitã, printre altele, tocmai în scopul garantãrii acestor principii privind înfãptuirea justiţiei.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciazã cã dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, aratã cã nu este încãlcat art. 16 din Constituţie, deoarece dispoziţiile de lege criticate se aplicã în mod egal tuturor celor vizaţi de ipoteza normei legale şi se circumscriu înseşi Legii nr. 161/2003, constituind o mãsurã pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, precum şi pentru prevenirea şi sancţionarea corupţiei. În plus, avocaţii parlamentari se aflã într-o situaţie diferitã de cea a avocaţilor neparlamentari, or, situaţiile obiectiv diferite justificã un tratament juridic diferenţiat.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportatã la art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, aratã cã aceasta nu poate fi reţinutã, deoarece interdicţia impusã de dispoziţiile de lege criticate nu constituie în realitate o restrângere a exercitãrii dreptului la muncã, ci o modalitate prin care legiuitorul a urmãrit sã asigure o autoritate moralã de necontestat deputaţilor şi senatorilor, pe perioada exercitãrii mandatului de parlamentar, care îşi exercitã profesia de avocat, prin garantarea imparţialitãţii, protejarea interesului social şi evitarea conflictului de interese.
În plus, potrivit art. 41 din Constituţie, dreptul la muncã constã în posibilitatea acordatã unei persoane de a-şi câştiga existenţa printr-o muncã liber aleasã sau acceptatã. Or, incompatibilitatea prevãzutã de dispoziţiile de lege criticate nu exclude posibilitatea ca avocatul sã îşi exercite profesia în cauzele şi în condiţiile stabilite de lege. Dreptul persoanei de a-şi alege profesia, meseria ori locul de muncã, prevãzut de textul constituţional, nu contravine condiţiilor sau incompatibilitãţilor instituite pentru exercitarea unor funcţii sau demnitãţi publice, astfel încât acestea sã corespundã interesului public. Mai mult, nu trebuie omis faptul cã avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţioneazã pe baza unei legi speciale, Legea nr. 51/1995, iar profesia de avocat poate fi exercitatã de un corp profesional selectat şi funcţionând dupã reguli stabilite de lege.
Referitor la critica de neconstituţionalitate raportatã la art. 24 din Constituţie, aratã cã nici aceasta nu poate fi primitã, deoarece incompatibilitatea stabilitã de lege persoanelor cu statut de parlamentar care exercitã şi profesia de avocat obligã persoana interesatã de a-şi exercita dreptul la apãrare în conformitate cu legea, prin alegerea unui avocat care îndeplineşte condiţiile legale pentru a o asista sau reprezenta în cursul judecãţii.
În final, considerã cã raportarea la art. 124 din Constituţie nu poate fi primitã, deoarece textul de lege criticat reglementeazã incompatibilitãţi care constituie mãsuri de protecţie pentru justiţiabili şi pentru evitarea unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
Aceste prevederi au fost introduse prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 280/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 77/2003 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 29 iunie 2004, şi au urmãtorul cuprins:
- Art. 82^1 alin. (2) lit. a): "(2) Deputatul sau senatorul aflat în situaţia prevãzutã la alin. (1) nu poate acorda asistenţã juridicã învinuiţilor sau inculpaţilor şi nici nu îi poate asista în instanţe în cauzele penale privind:
a) infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legãturã directã cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunitãţilor Europene, prevãzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. [...]"
Alineatul (1) - la care textul de lege criticat face trimitere - are urmãtorul cuprins: "Deputatul sau senatorul care, pe durata exercitãrii mandatului de parlamentar, doreşte sã exercite şi profesia de avocat nu poate sã pledeze în cauzele ce se judecã de cãtre judecãtorii sau tribunale şi nici nu poate acorda asistenţã juridicã la parchetele de pe lângã aceste instanţe."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apãrare, ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncã, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi ale art. 124 alin. (2) şi (3) potrivit cãruia justiţia este unicã, imparţialã şi egalã pentru toţi, iar judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã, urmând a fi respinsã, pentru motivele ce se vor arãta în continuare:
I. Cu privire la constatarea stãrii de incompatibilitate a autorului excepţiei de neconstituţionalitate
Prin Actul de constatare nr. 49/I.I/2009 din 1 iunie 2009, Agenţia Naţionalã de Integritate aratã cã "dl. deputat Sergiu Andon a acordat, în calitate de avocat, asistenţã juridicã unui învinuit, cunoscând încadrarea juridicã a faptei penale reţinute în sarcina acestuia, încadrare juridicã ce atrage incidenţa prevederilor legale privind starea de incompatibilitate" (calitatea de deputat este incompatibilã cu calitatea de avocat împuternicit sã acorde asistenţã juridicã învinuitului într-o cauzã penalã privind infracţiunile prevãzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, potrivit art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003).
II. Cu privire la cadrul constituţional şi legal privind regimul juridic al incompatibilitãţilor parlamentare
a) Incompatibilitãţi de ordin constituţional
Potrivit art. 71 din Constituţie, intitulat "Incompatibilitãţi",
"(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilã cu exercitarea oricãrei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.
(3) Alte incompatibilitãţi se stabilesc prin lege organicã."
b) Incompatibilitãţi de ordin legal
Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilitãţi au fost preluate şi dezvoltate în mai multe legi organice.
Parlamentul poate sã stabileascã prin lege organicã orice alte incompatibilitãţi cu mandatul de parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu orice alte funcţii publice şi în special cu funcţii private.
Astfel, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, a stabilit în cap. IV urmãtoarele incompatibilitãţi:
- Articolul 14: incompatibilitãţi cu caracter general [conform art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentalã]
- Articolul 15: incompatibilitãţi cu funcţii din economie [conform art. 71 alin. (3) din Constituţie]
- Articolul 16: alte incompatibilitãţi [conform art. 71 alin. (3) din Legea fundamentalã].
Totodatã, aceastã lege a prevãzut în art. 16 alin. (4) cã "alte incompatibilitãţi cu calitatea de deputat sau de senator se pot stabili numai prin lege organicã."
Printr-o completare adusã Legii nr. 161/2003 prin Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 77/2003, aprobatã prin Legea nr. 280/2003, s-a statuat asupra compatibilitãţii calitãţii de deputat sau de senator cu exercitarea activitãţii de avocat, atunci când avocatul, având calitatea de parlamentar, pledeazã cã apãrãtor în anumite procese.
Din ansamblul reglementãrilor (constituţionale sau legale) rezultã imposibilitatea exercitãrii concomitente de cãtre deputat sau de cãtre senator a unor funcţii sau demnitãţi, parlamentarul trebuind sã se concentreze, ca urmare a votului primit din partea corpului electoral, asupra activitãţii parlamentare, în toate componentele ei.
Deşi principiul general în materie este compatibilitatea mandatului parlamentar cu activitãţile private, având însã în vedere dispoziţiile art. 71 alin. (3) din Legea fundamentalã, s-ar putea admite ca printr-o lege organicã sã fie prevãzute unele incompatibilitãţi în domeniu.
III. Cu privire la cauza de faţã
În deplin acord cu dispoziţiile constituţionale, Legea nr. 161/2003, având ca scop asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, a instituit - pentru deputaţii şi senatorii care, pe durata exercitãrii mandatului de parlamentar, doresc sã exercite şi profesia de avocat - unele incompatibilitãţi referitoare la acordarea asistenţei juridice învinuiţilor sau inculpaţilor şi asistarea în instanţe în cauze penale privind infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legãturã directã cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunitãţilor Europene, prevãzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
Aşa cum s-a arãtat la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate au fost introduse prin Legea nr. 280/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 77/2003 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
În acest context, Curtea evidenţiazã cã expunerea de motive la Legea nr. 280/2004 a reţinut cã, "deşi, în principiu, mandatul parlamentar este compatibil cu funcţiile private, cumulul dintre calitatea de avocat şi cea de membru al Parlamentului ridicã anumite probleme, îndeosebi în douã situaţii. În primul rând, implicarea parlamentarilor în anumite procese penale, în calitate de apãrãtori ai unor persoane acuzate de sãvârşirea de infracţiuni deosebit de grave (precum cele de corupţie, trafic de persoane sau de droguri, spãlare de bani etc.), pot avea un impact nefavorabil în privinţa modului de percepţie a Parlamentului de cãtre cetãţeni. În al doilea rând, ca reprezentanţi ai unei autoritãţi statale de cel mai înalt rang, membrii Parlamentului s-ar afla într-un vãdit conflict de interese atunci când ar pleda (în calitate de avocat) într-o cauzã civilã sau comercialã împotriva statului român, indiferent dacã este vorba despre o instanţã naţionalã sau internaţionalã". Ca atare, prin Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 77/2003 s-au stabilit unele interdicţii în exercitarea profesiei de cãtre avocaţii care au şi calitatea de parlamentar, cu finalitatea eliminãrii posibilitãţii de a se ajunge la situaţiile sus-menţionate.
Curtea reţine cã dispoziţiile de lege criticate fac parte din titlul IV - "Conflictul de interese şi regimul incompatibilitãţilor în exercitarea demnitãţilor publice şi funcţiilor publice", cap. III - "Incompatibilitãţi", secţiunea a 2-a - "Incompatibilitãţi privind calitatea de parlamentar", prin introducerea acestora legiuitorul considerând necesarã instituirea unor incompatibilitãţi care sã previnã apariţia unor conflicte de interese, în cazul parlamentarului care este şi avocat.
IV. Cu privire la incompatibilitãţile profesiei de avocat cu mandatul de parlamentar în unele state membre ale Uniunii Europene şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Curtea observã cã şi legislaţiile altor ţãri membre ale Uniunii Europene prevãd incompatibilitãţi similare cu cele instituite prin art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 pentru deputaţii şi senatorii care sunt şi avocaţi. De exemplu, în Franţa, potrivit Decretului nr. 91-1197 din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat, titlul III - "Exercitarea profesiei de avocat", cap. I - "Incompatibilitãţi", art. 117, "Avocatul învestit cu mandat de deputat, senator [...] intrã sub incidenţa incompatibilitãţii, conform art. 149 şi art. 197 din Codul electoral". Art. 149 din Codul electoral francez îi interzice oricãrui avocat înscris în barou şi care deţine un mandat de deputat sã îndeplineascã, direct sau indirect, prin intermediul unui asociat ori colaborator (excepţie fãcând cazurile în faţa Înaltei Curţi de Justiţie sau a Curţii de Justiţie a Republicii), orice acţiune specificã profesiei sale în cauzele penale care vizeazã anumite infracţiuni ori delicte sãvârşite împotriva statului, în domeniul financiar sau în materie de presã ori sã pledeze în civil în numele societãţilor care beneficiazã de subvenţii din partea statului, al societãţilor financiare sau de economisire, al societãţilor care efectueazã lucrãri publice, de construcţie ori promovare imobiliarã, sau împotriva statului, societãţilor naţionale, asociaţiilor ori instituţiilor publice. Totodatã, este interzis parlamentarilor-avocaţi sã pledeze în cauzele penale împotriva statului, ale companiilor de stat, ale autoritãţilor şi instituţiilor publice. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 19 din Legea organicã nr. 022/PR/2000 din 2 octombrie 2000 privind alcãtuirea Adunãrii Naţionale, regimul ineligibilitãţilor şi incompatibilitãţilor.
De asemenea, în Italia, potrivit Legii nr. 60 din 13 februarie 1953, se interzice parlamentarilor-avocaţi sã asigure asistenţã juridicã întreprinderilor cu caracter financiar sau economic, în litigiile dintre acestea ori în acelea în care statul este parte.
Prin art. 21 pct. 6 din Statutul deputaţilor Adunãrii Republicii din Portugalia se prevede cã parlamentarilor nu li se permite sã cumuleze mandatul cu exercitarea profesiei de avocat în cauzele civile îndreptate împotriva statului în orice jurisdicţie.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta este în sensul cã instituirea unor incompatibilitãţi pentru funcţii publice elective nu contravine prevederilor Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Astfel, prin Hotãrârea din 15 iunie 2006, pronunţatã în Cauza Lykourezos împotriva Greciei, paragraful 51, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat cã, în virtutea obligaţiei statelor contractante de a organiza alegeri în condiţii care sã asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului, prevãzutã la art. 3 din Protocolul 1 la Convenţie, statele au o largã marjã de apreciere în instituirea unor limitãri sau incompatibilitãţi ale funcţiilor publice şi a unor reguli specifice cu privire la statutul parlamentarilor, în funcţie de factori istorici şi politici proprii fiecãrui stat. În acelaşi sens, s-au pronunţat şi Hotãrârea din 18 februarie 1999, în Cauza Matthews contra Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 63, Hotãrârea din 6 aprilie 2000, în Cauza Labita contra Italiei, paragraful 201, şi Hotãrârea din 9 aprilie 2002, în Cauza Podkolzina contra Letoniei, paragraful 33.
Totodatã, prin Hotãrârea din 6 octombrie 2005, pronunţatã în Cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2), paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a reţinut cã existã numeroase moduri de organizare şi de funcţionalitate a sistemelor electorale, precum şi o multitudine de diferenţe în Europa, care decurg în special din evoluţia istoricã, din diversitatea culturalã şi din opinia politicã, diferenţe care impun fiecãrui stat contractant sã le încorporeze în propria viziune asupra democraţiei.
V. Cu privire la susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la încãlcarea unor dispoziţii din Constituţie
Curtea constatã cã incompatibilitãţile prevãzute de dispoziţiile de lege criticate au fost instituite în deplinã concordanţã cu prevederile constituţionale ale art. 71, fiind justificate de necesitatea prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnitãţilor publice şi funcţiilor publice, de respectarea principiilor care stau la baza acestei preveniri, şi anume: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public, astfel cum rezultã din prevederile art. 71 din Legea nr. 161/2003.
În legãturã cu încãlcarea art. 41 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la muncã, Curtea constatã cã susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate, deoarece, potrivit normei constituţionale invocate, dreptul la muncã nu poate fi îngrãdit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncã este liberã. Or, nu se poate susţine cã prin interdicţia parlamentarului care deţine şi calitatea de avocat de a acorda asistenţã juridicã învinuiţilor sau inculpaţilor şi de a asista în instanţe în anumite cauze penale, interdicţie prevãzutã de dispoziţiile de lege criticate, s-ar aduce atingere prevederilor Legii fundamentale sus-menţionate, întrucât, pe de-o parte, statutul de parlamentar implicã exercitarea funcţiei de autoritate publicã, în toate componentele sale, iar, pe de altã parte, parlamentarul îşi poate exercita profesia de avocat pe durata exercitãrii mandatului de parlamentar, fiindu-i însã interzisã doar acordarea de asistenţã juridicã învinuiţilor sau inculpaţilor şi asistarea acestora în instanţe în cauzele penale privind anumite infracţiuni (infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legãturã directã cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunitãţilor Europene, prevãzute în Legea nr. 78/2000) pe care legiuitorul, în mod justificat, le-a considerat ca putând conduce la un conflict de interese.
Referitor la pretinsa încãlcare a art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în faţa legii, prin discriminarea creatã - sub aspectul posibilitãţilor de a practica profesia - între avocatul temporar parlamentar şi avocatul care nu e parlamentar, aşa cum aratã autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã aceastã susţinere este neîntemeiatã. Astfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţionalã în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalitãţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmãrit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivã, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. (A se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.) Or, avocatul care trebuie sã îşi exercite mandatul de parlamentar, fiind în serviciul poporului, nu poate fi în aceeaşi situaţie juridicã cu avocatul care nu are de îndeplinit un astfel de mandat.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantã a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 referitoare la interzicerea discriminãrii din Convenţia privind apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, cã reprezintã o încãlcare a acestor prevederi orice diferenţã de tratament sãvârşitã de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fãrã o justificare obiectivã şi rezonabilã (de exemplu, prin Hotãrârea din 13 iunie 1979, pronunţatã în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi prin Hotãrârea din 29 aprilie 2008, pronunţatã în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Totodatã, prin Hotãrârea din 6 aprilie 2000, pronunţatã în Cauza Thlimmenos contra Greciei, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încãlcat nu numai atunci când statele trateazã în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fãrã a exista justificãri obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotãrârea din 28 octombrie 1987, pronunţatã în Cauza Inze împotriva Austriei), dar şi atunci când statele omit sã trateze diferit, tot fãrã a exista justificãri obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit cãreia prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apãrare, Curtea constatã cã şi aceasta este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu restrâng libertatea justiţiabilului de a-şi alege avocatul, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, un justiţiabil îşi poate alege fãrã limitãri un avocat, care însã trebuie sã îndeplineascã toate cerinţele prevãzute de lege.
Cu privire la invocarea art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, Curtea constatã cã acestea nu au relevanţã în cauza de faţã, deoarece stabilirea unor incompatibilitãţi pentru parlamentarii care sunt şi avocaţi de a pleda în anumite cauze nu are legãturã cu principiul potrivit cãruia justiţia este unicã, egalã şi imparţialã pentru toţi şi nici cu principiul independenţei judecãtorilor şi al supunerii lor numai legii.
În final, Curtea nu poate reţine nici pretinsa încãlcare a prevederilor art. 53 din Legea fundamentalã, deoarece, astfel cum s-a arãtat mai sus, nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertãţi fundamentale şi, prin urmare, nu ne aflãm în ipoteza normei constituţionale invocate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82^1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, excepţie ridicatã de Sergiu Andon în Dosarul nr. 5.711/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 28 iunie 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
_________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
