Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 874 din 25 iunie 2010 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 16 iunie 2010, un grup de 30 de senatori şi 60 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.845 din 16 iunie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.541A/2010. Aceastã sesizare a fost semnatã de cãtre urmãtorii senatori: Ion Toma, Viorel Arcaş, Sorin-Constantin Lazãr, Laurenţiu-Florian Coca, Florin Constantinescu, Alexandru Cordoş, Titus Corlãţean, Avram Crãciun, Daea Petre, Mihãiţã Gãinã, Toni Greblã, Gheorghe Marcu, Radu-Cãtãlin Mardare, Valer Marian, Alexandru Mazãre, Gavril Mîrza, Elena Mitrea, Nicolae Moga, Sergiu-Florin Nicolãescu, Ion Rotaru, Daniel Savu, Adrian Ţuţuianu, Gheorghe Saghian, Miron-Tudor Mitrea, Iulian Bãdescu, Ilie Sârbu, Pavel-Pavel Bãlan, Trifon Belacurencu, Vasilescu Lia-Olguţa şi Mircea-Dan Geoanã. De asemenea, sesizarea a mai fost semnatã şi de un numãr de 60 de deputaţi, şi anume Victor-Viorel Ponta, Hrebenciuc Viorel, Aurelia Vasile, Marian Neacşu, Florin Iordache, Florin-Costin Pâslaru, Sonia-Maria Drãghici, Ileana Cristina Dumitrache, Victor Socaciu, Ioan Damian, Lucreţia Roşea, Costicã Macaleţi, Angel Tîlvãr, Sorin Constantin Stragea, Mãdãlin-Ştefan Voicu, Victor Cristea, Dan Nica, Nicolae Bãnicioiu, Antonella Marinescu, Eugen Bejinariu, Cristian-Sorin Dumitrescu, Cristian Rizea, Mircea Duşa, Raul-Victor Surdu-Soreanu, Ion Stan, Cornel-Cristian Resmeriţã, Ioan Cindrea, Dumitru Chiriţã, Ioan Narcis Chisãliţã, Cornel Itu, Neculai Rãţoi, Cãtãlin-Ioan Nechifor, Andrei Dolineaschi, Ion Burnei, Mihai Tudose, Nicolae-Ciprian Nica, Gheorghe Antochi, Valeriu Ştefan Zgonea, Florian Popa, Carmen Ileana Moldovan, Liviu-Bogdan Ciucã, Anghel Stanciu, Georgian Pop, Doina Burcãu, Rodica Nassar, Vasile Bleotu, Aurel Vlãdoiu, Emil Radu Moldovan, Gheorghe Ciocan, Vasile Mocanu, Iuliu Nosa, Horia Grama, Dumitru Boabeş, Adrian Solomon, Manuela Mitrea, Oana Niculescu-Mizil Ştefãnescu Tohme, Radu Eugeniu Coclici, Ioan Stan, Sergiu Andon şi Dorel Covaci. Tot la data de 16 iunie 2010, un grup de 54 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 7.851 din 16 iunie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.542A/2010. Potrivit listei anexate, sesizarea a fost semnatã de urmãtorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Cãtãlin Cherecheş, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcã, Ionel Palãr, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Cãlin Constantin Anton Popescu-Tãriceanu, Ana Adriana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru Voicu. În sesizarea formulatã care face obiectul Dosarului nr. 1.541A/2010 sunt învederate urmãtoarele motive de neconstituţionalitate: I. Se apreciazã cã sunt încãlcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât mãsura reducerii salariilor bugetarilor echivaleazã, practic, cu instituirea unui nou impozit ce excedeazã sferei impozitelor reglementate expres de Codul fiscal. Se aratã cã enumerarea impozitelor reglementate de art. 2 din codul fiscal este limitativã, orice alt impozit sau taxã datoratã bugetului de stat sau bugetului asigurãrilor sociale neputând fi stabilitã decât prin lege. Se mai susţine cã acest veritabil nou impozit impus pe calea legii criticate încalcã art. 56 alin. (2) din Constituţie, întrucât este plãtit numai de o parte dintre cetãţenii României. Astfel, salariatul din sistemul bugetar va plãti, sub formã de impozit, bugetului de stat 41% din venitul sãu lunar, în timp ce ceilalţi salariaţi plãtesc doar o cotã de 16% din salariu sub acest titlu. În consecinţã, sunt încãlcate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 16 şi 44 din Constituţie. De asemenea, se susţine cã legea criticatã încalcã <>art. 6, 7, 20^4, 21^5 şi 30^6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, întrucât nu s-a realizat o evaluare preliminarã a impactului legii în plan social, economic şi financiar, iar soluţiile legislative propuse sunt nefundamentate. II. Se aratã cã emiterea actului normativ contestat nu a avut în vedere sub nicio formã menţinerea standardelor de viaţã ale categoriilor sociale afectate de mãsurile de austeritate, astfel încât destinatarii acestuia sunt situaţi sub limita inferioarã a subzistenţei. Alocarea unor fonduri insuficiente pentru plata drepturilor salariale şi a prestaţiilor de asigurãri sociale şi necorelarea acestora cu creşterea inflaţiei nu sunt de naturã sã protejeze puterea de cumpãrare a celor care trãiesc numai din aceste surse bãneşti şi nici sã îmbunãtãţeascã nivelul de trai al acestora. Totodatã, se ajunge la o marginalizare socialã a segmentului de populaţie vizat de legea criticatã. Diminuãrile cuantumului drepturilor care compun conceptul de trai decent determinã, în mod direct, încãlcarea art. 47 din Constituţie. Creşterea costurilor întreţinerii locuinţei, precum şi plata ratelor la creditele contractate se constituie în motive care sã susţinã obiecţia formulatã. Totodatã, sunt anulate criteriile obiective de stabilire a salariilor, în sensul cã, la nivelul inferior al salariilor, practic, salariul se va aplatiza la suma de 600 RON. III. Se aduce atingere principiului protecţiei aşteptãrilor legitime, principiu indisolubil legat de statul de drept, iar cetãţenii nu se mai pot baza pe previzibilitatea normelor de drept. IV. Cu privire la încãlcarea art. 44 din Constituţie, se aratã cã noţiunea de "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului înglobeazã orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economicã, astfel încât drepturile salariale şi de naturã salarialã, precum şi dreptul la prestaţii de asigurãri sociale şi de asistenţã socialã pot fi asimilate dreptului de proprietate, iar salariile şi prestaţiile de asigurãri sociale şi de asistenţã socialã unor bunuri proprietate privatã. În acest sens, este citatã Cauza Bⁿ'62chen împotriva Republicii Cehe, 2002. În consecinţã, reducerea cuantumului drepturilor de aceastã naturã constituie o ingerinţã care afecteazã dreptul de proprietate în substanţa sa. Citând cauzele Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 1982, Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 1989, şi James şi alţii împotriva Regatului Unit, 1986, autorii sesizãrii ajung la concluzia cã o asemenea ingerinţã în dreptul de proprietate ar trebui sã respecte un just echilibru între exigenţele interesului general şi imperativul salvãrii drepturilor fundamentale, cu referire directã la dreptul de proprietate. Însã legea criticatã opereazã practic o expropriere în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie, fãrã însã a acorda o justã şi prealabilã despãgubire. Legiuitorul nici mãcar nu justificã existenţa unei cauze de utilitate publicã. V. Cu referire la art. 16 din Constituţie, se aratã cã reducerea salariilor se aplicã numai sectorului bugetar, ceea ce determinã o discriminare evidentã între persoanele angajate în sectorul public şi cel privat. Astfel, persoane plasate în situaţii identice, şi anume angajaţii, se bucurã de tratament diferenţiat, fãrã o justificare obiectivã şi raţionalã. VI. Cu privire la încãlcarea art. 53 din Constituţie, se aratã cã drepturile salariale, cele de naturã salarialã, precum şi drepturile decurgând din asigurãrile sociale aflate în platã sunt drepturi legal câştigate, ceea ce exclude posibilitatea eliminãrii sau diminuãrii lor. În lipsa precizãrii cauzei care a impus restrângerea dreptului la salariu şi la pensie, nu rezultã dacã aceastã restrângere "se impune", astfel cum prevede art. 53 alin. (1) din Constituţie. Motivarea mãsurii luate în expunerea de motive a legii este superfluã şi exprimatã pro causa, fãrã a putea deci sã justifice în mod obiectiv afectarea drepturilor menţionate. Se aratã cã justificarea restrângerii operate pentru raţiuni de siguranţã/securitate naţionalã, determinate la rândul lor de existenţa unei situaţii de crizã economicã, nu este realã, deoarece criza economicã nu se regãseşte în niciunul dintre elementele care definesc securitatea/siguranţa naţionalã. În acest sens, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate citeazã definiţia noţiunii de siguranţã naţionalã din <>Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României. Se mai susţine cã art. 53 din Constituţie este corespondentul art. 15 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care a fost aplicat doar în situaţii de rãzboi, asediu sau luptã antiteroristã, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţã. În acest sens, se aratã cã Guvernul a invocat în mod greşit Cauza Lawless împotriva Irlandei, 1961, pentru justificarea mãsurii luate. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai aratã cã, şi în situaţia în care s-ar accepta motivele legate de siguranţa naţionalã pentru justificarea restrângerilor în discuţie, legea ar fi tot neconstituţionalã, întrucât restrângerea exerciţiului dreptului la salariu şi pensie ar putea fi dispusã numai temporar, pe când, în cauza de faţã, prin efectul art. 17 alin. (2) din lege, cheltuielile de personal, precum şi cele cu pensiile avansate de stat se vor situa sub nivelul rezultat prin aplicarea reducerilor prevãzute de legea criticatã. Se mai susţine cã necesitatea stringentã de reducere a cheltuielilor bugetare nu trebuie sã fie de naturã sã fundamenteze afectarea unor drepturi fundamentale. Intervenţia directã a statului în sensul restrângerii unor drepturi fundamentale, justificatã din raţiuni imperative de naturã economicã, apare ca fiind inadmisibilã, în condiţiile în care aceastã limitare nu a fost aplicatã cu titlu excepţional şi nu a fost însoţitã de garanţii destinate sã asigure protecţia nivelului de trai al categoriilor sociale afectate. Dimpotrivã, mãsura duce iremediabil la adâncirea stãrii de pauperizare a unor categorii sociale. În fine, se apreciazã cã Guvernul avea la îndemânã adoptarea şi a altor soluţii care sã asigure reducerea cheltuielilor bugetare şi asigurarea sustenabilitãţii bugetului de stat, printre care reducerea sumelor alocate achiziţiilor publice. Or, mãsura de reducere a cuantumului salariilor şi pensiilor nu poate avea, în mod singular, finalitatea mai sus menţionatã. În sesizarea formulatã care face obiectul Dosarului nr. 1.542A/2010 sunt învederate urmãtoarele motive de neconstituţionalitate: I. În lipsa unei declaraţii în sensul existenţei unei situaţii excepţionale, Guvernul nu poate restrânge exercitarea unor drepturi fundamentale, iar criza economicã şi cuantumul ridicat al cheltuielilor publice nu se pot constitui în argumente pentru aplicarea art. 53 din Constituţie. Se apreciazã cã mãsurile luate prin legea criticatã nu se pot justifica prin ameninţarea adusã siguranţei naţionale, din moment ce nu a fost declaratã starea de urgenţã sau de asediu potrivit dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 1/1999 . Se aratã cã restrângerea dreptului la pensie sau salariu din perspectiva unei simple utilitãţi publice nu poate fi acceptatã, în acest sens fãcându-se trimitere la hotãrârea pronunţatã în Cauza Lawless împotriva Irlandei, 1961, de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului. Se susţine cã mãsurile adoptate nu sunt necesare într-o societate democraticã şi cã România nu se aflã în niciuna dintre situaţiile de excepţie la care face referire art. 53 din Constituţie. Se mai aratã cã aceastã soluţie promovatã de Guvern, prin asumarea rãspunderii, putea fi evitatã, întrucât existã multiple alte soluţii legislative pentru contracararea crizei, menţionând printre altele: scãderea cotei unice de impozitare, reducerea taxei pe valoarea adãugatã, adoptarea mai rapidã a monedei euro etc. Invocarea conceptului de siguranţã naţionalã ca temei al restrângerii unor drepturi contravine <>art. 1 din Legea nr. 51/1991 , întrucât siguranţa naţionalã se constituie ca temei pentru restrângerea exercitãrii unor drepturi doar pe timp de rãzboi, pentru a salva democraţia, şi nu pentru a o înãbuşi. Or, situaţia de crizã economicã nu este element component al conceptului de siguranţã/securitate naţionalã, astfel încât criza menţionatã nu poate fi o justificare pentru invocarea siguranţei/securitãţii naţionale în sensul art. 53 din Constituţie. De asemenea, invocarea în fundamentarea mãsurii a <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 este greşitã, întrucât aceasta se referã la regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale. Se mai aratã cã Guvernul nu a garantat cã diminuarea pensiei este temporarã şi cã sumele cu care au fost diminuate drepturile bãneşti în cauzã vor fi restituite. II. Mãsurile legislative preconizate sunt de naturã a încãlca dreptul la un nivel de trai decent, afectându-se, în mod drastic, acest drept constituţional, mai ales în privinţa celor cu venituri reduse. III. Pensia reprezintã o creanţã asupra statului pe care acesta este obligat sã o plãteascã şi sã o ocroteascã; or, prin mãsurile adoptate, proprietatea nu mai este protejatã, ci jefuitã. De asemenea, este invocatã jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cãreia noţiunea de "bun" acoperã şi dreptul persoanei asupra unei creanţe, respectiv orice interes al unei persoane de drept privat care are o valoare economicã. Se mai aratã cã, în Cauza Bⁿ'62chen împotriva Republicii Cehe, 2002, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului ar fi statuat cã a reduce pensia atribuitã unui pensionar reprezintã o nesocotire gravã a dreptului de proprietate. IV. Se aratã cã restrângerea exerciţiului dreptului la pensie şi la salariu contravine art. 15 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 1 pct. 2 şi 4, art. 20, 23 şi 24 din Carta socialã europeanã şi art. 6 din Tratatul Uniunii Europene. V. Se aratã cã mãsura legalã criticatã nu se aplicã în mod nediscriminatoriu în sensul art. 53 alin. (2), întrucât salariaţii societãţilor comerciale cu capital de stat, ai regiilor autonome, subvenţionate de la bugetul de stat, nu intrã sub incidenţa mãsurilor promovate prin legea criticatã. VI. Se susţine cã legea criticatã încalcã jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, citându-se în acest sens cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 1996, Akdeejeva împotriva Letoniei, 2007, Mⁿ'62ller împotriva Austriei, 1974 [de fapt, hotãrârea în aceastã cauzã a fost pronunţatã de cãtre fosta Comisie Europeanã a Drepturilor Omului], în care s-ar fi decis cã o reducere substanţialã a nivelului pensiei ar putea fi consideratã ca afectând substanţa dreptului de proprietate. Totodatã, este încãlcatã noţiunea de "speranţã legitimã" în ceea ce priveşte stabilitatea şi coerenţa legislativã. În consecinţã, se ajunge la situaţia ca statul, la sfârşitul carierei profesionale a unei persoane, sã nu asigure o pensie stabilã şi corespunzãtoare. La data de 21 iunie 2010 au fost înregistrate la Curtea Constituţionalã, sub nr. 8.109 şi 8.111, cererile de "intervenţie în interes propriu" depuse de Iuliu Regnard Popescu şi Alexandru Petculescu, prin care aceştia solicitã constatarea neconstituţionalitãţii Legii privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, considerând cã aceasta este abuzivã, iar fundamentarea ei nu poate fi fãcutã decât cu încãlcarea flagrantã a art. 15 alin. (2), art. 11, 20, 44 şi 47 din Constituţie, art. 14, 15 şi 18 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 1, 5 şi 969 din Codul civil. Curtea, având în vedere cã obiecţiile de neconstituţionalitate care formeazã obiectul dosarelor sus-menţionate au conţinut identic, prin Încheierea din 24 iunie 2010, în temeiul art. 164 din Codul de procedurã civilã, coroborat cu <>art. 14 din Legea nr. 47/1992 , a dispus conexarea Dosarului nr. 1.542A/2010 la Dosarul nr. 1.541A/2010, care este primul înregistrat. În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere. Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 1.541A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 2.026 din 22 iunie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã, reluându-se, în esenţã, motivele de neconstituţionalitate dezvoltate în obiecţia de neconstituţionalitate. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul sãu de vedere, înregistrat la Curtea Constituţionalã sub nr. 8.265 din 23 iunie 2010, din care rezultã cã obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În argumentarea punctului sãu de vedere, Guvernul recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale ale dreptului la muncã (inclusiv componenta sa, dreptul la salariu), la pensie ori la şomaj, însã aceste drepturi nu sunt absolute, exerciţiul acestora putând fi restrâns în condiţiile art. 53 din Constituţie. Se apreciazã cã, în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, art. 53 din Constituţie impune o mai mare rigoare decât prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi. În consecinţã, în situaţia în care condiţiile din Constituţia României sunt mai stricte în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, acestea urmeazã sã fie aplicate cu prioritate raportat la prevederile Convenţiei menţionate. De asemenea, se susţine cã, în mod implicit, şi prevederile Convenţiei sunt respectate prin restrângerile de drepturi operate. Se susţine cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autoritãţile naţionale dispun de o anumitã putere discreţionarã în a aprecia noţiunea de interes general al comunitãţii, în acest sens fiind citatã Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000. Privarea de un bun, prevãzutã de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi fãcutã pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de naturã sã confere statelor semnatare o anumitã marjã de apreciere întotdeauna aflatã sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului; totodatã, privarea de un bun trebuie sã fie proporţionalã cu scopul urmãrit. De asemenea, se aratã cã restrângerea dreptului de proprietate este contrarã Convenţiei numai dacã este discriminatorie şi insuficient motivatã. Or, în cauza de faţã se observã cã restrângerea exerciţiului drepturilor menţionate este prevãzutã de lege, este luatã pe o perioadã determinatã (pânã la data de 31 decembrie 2010) şi este justificatã de salvarea securitãţii naţionale. Cu privire la noţiunea de securitate naţionalã, se aratã cã acesta este un concept constituţional şi este definit prin <>art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, iar potrivit acestei definiţii un element esenţial al securitãţii/siguranţei naţionale îl constituie starea de echilibru şi de stabilitate economicã. Posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertãţi prevãzutã de art. 53 din Constituţie este o prerogativã constituţionalã distinctã de instituirea unor mãsuri excepţionale (starea de urgenţã sau de asediu) reglementate de prevederile art. 93 din Constituţie. Astfel, restrângerea exerciţiului unor drepturi nu implicã aplicarea de principiu a dispoziţiilor art. 93 din Constituţie, în timp ce, în urma aplicãrii acestui din urmã text constituţional, pot fi dispuse mãsuri de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertãţi. Se aratã cã dispoziţiile legale criticate vizeazã restrângerea exerciţiului dreptului, şi nu a substanţei dreptului (la muncã, la pensie sau la şomaj), din moment ce acesta continuã sã fie recunoscut şi respectat în deplinãtatea sa. Totodatã, se aratã cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea nu garanteazã un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat. Mãsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autoritãţile publice, indiferent de regimul de finanţare, iar reducerea pensiilor aplicându-se tuturor pensionarilor, indiferent de natura pensiei, urmând ca nivelul de trai al pensionarilor sã fie pãstrat prin menţinerea nivelului pensiei minime garantate. Mãsurile propuse sunt obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice cu care se confruntã România. Totodatã, se aratã cã, în absenţa acestor mãsuri, statul ar urma sã fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi democratic. În fine, se susţine cã mãsurile preconizate sunt absolut necesare într-o societate democraticã, ţinând cont cã, prin aplicarea acestora, se realizeazã economii la bugetul de stat în valoare de 7.814,9 milioane lei. În sensul celor menţionate, Guvernul invocã şi <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 . Totodatã, Guvernul a mai comunicat, prin Adresa înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 8.260 din 23 iunie 2010, un tabel referitor la impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani). Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul sãu de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale <>art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care, în esenţã, prevãd: I. Diminuarea cu 25% a urmãtoarelor cheltuieli bugetare: 1. cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare - dar fãrã a coborî sub plafonul minim de 600 RON -, precum şi al altor drepturi de naturã salarialã din sectorul bugetar; 2. valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenţa medicalã, medicamentele şi protezele; 3. suma forfetarã destinatã plãţii drepturilor bãneşti ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor; 4. mãsurile de la pct. 1-3 se aplicã şi personalului Bãncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi al Comisiei de Supraveghere a Asigurãrilor; 5. cuantumul sprijinului statului pentru salarizarea personalului clerical şi neclerical; 6. indemnizaţiile lunare prevãzute la <>art. 12 alin. (1) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti" şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare; 7. cuantumul indemnizaţiilor acordate membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţã din România, membrilor Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membrilor Academiei de Ştiinţe Tehnice din România. II. Diminuarea cu 15% a urmãtoarelor cheltuieli bugetare: 1. indemnizaţia de şomaj, prestaţiile sociale din partea statului ce vizeazã plata unor sume pentru încurajarea şomerilor de a se angaja; 2. pensiile, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I (art. 9 din lege). Textul în cauzã are urmãtorul cuprins: "(1) De la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, cuantumul brut al pensiilor cuvenite sau aflate în platã, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I se diminueazã cu 15%. (2) La determinarea cuantumului brut al pensiilor, precum şi a indemnizaţiei de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I, ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrãrii în vigoare a prezentei legi, valoarea punctului de pensie utilizatã este de 622,9 lei."; 3. obligaţiile statului rezultate din contractele colective de muncã ca urmare a disponibilizãrilor prin concedieri colective; 4. indemnizaţia pentru creşterea copilului, fãrã a scãdea însã sub pragul de 600 RON; 5. cuantumul indemnizaţiilor acordate urmaşilor membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţã din România; 6. ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor; 7. indemnizaţia de merit prevãzutã de <>Legea nr. 118/2002 privind instituirea indemnizaţiei de merit; 8. indemnizaţiile prevãzute de Legea recunoştinţei faţã de eroii-martiri şi luptãtorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004. III. Fixarea cuantumului pensiei sociale minime la 350 RON. IV. Eliminarea ajutoarelor sau indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere sau la trecerea în rezervã. V. Biletele de odihnã pentru anul 2010 nu se vor mai contracta de cãtre Casa Naţionalã de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurãri Sociale. VI. Se abrogã, prin art. 16 din lege, o serie de prevederi legale care vizeazã cheltuieli bugetare de personal, dar şi alte prestaţii sociale din partea statului. VII. Potrivit art. 17 alin. (1) din lege, mãsurile de diminuare a cheltuielilor se aplicã pânã la 31 decembrie 2010. De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi text legal prevede cã "(2) Începând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care sã asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicãrii mãsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile <>Legii-cadru nr. 330/2009 , precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale bugetului asigurãrilor sociale de stat pentru anul 2011". Dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectãrii legilor, ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 privind dreptul de proprietate privatã, art. 47 privind nivelul de trai, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertãţi şi ale art. 56 alin. (2) privind aşezarea justã a sarcinilor fiscale. Totodatã, sunt considerate ca fiind încãlcate şi urmãtoarele acte cu caracter internaţional: - Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, şi anume art. 17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilã şi la protecţie socialã şi art. 25 pct. 1 privind dreptul la un nivel de trai decent; - art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - privind recunoaşterea de cãtre statele semnatare a tuturor drepturilor garantate de Pact persoanelor care se aflã pe teritoriul lor; - art. 6 din Tratatul Uniunii Europene privind recunoaşterea drepturilor, libertãţilor şi principiilor rezultate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; - Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi anume art. 1 privind demnitatea umanã, art. 17 alin. (1) privind dreptul de proprietate, art. 25 privind drepturile persoanelor în vârstã, art. 34 alin. (1) privind securitatea socialã şi asistenţa socialã şi art. 52 alin. (1) privind întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor; - art. 15 privind derogarea în caz de stare de urgenţã şi art. 18 privind limitarea folosirii restrângerii drepturilor din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale privind protecţia proprietãţii; - Carta socialã europeanã, şi anume art. 1 pct. 2 şi 4 privind dreptul la muncã, art. 4 privind dreptul la o salarizare echitabilã, art. 20 privind egalitatea de şanse a lucrãtorilor, art. 23 privind dreptul persoanelor vârstnice la protecţie specialã, art. 24 privind protecţia lucrãtorilor în caz de concediere şi art. F din partea a V-a privind derogãrile în caz de rãzboi sau de pericol public. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele: I. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de domnii Iuliu Popescu Renard şi Alexandru Petculescu sunt inadmisibile, întrucât instituţia intervenţiei prevãzutã de art. 49 şi urmãtoarele din Codul de procedurã civilã nu este compatibilã cu procedura de judecatã din faţa Curţii Constituţionale (ad similis, a se vedea, <>Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009). Potrivit <>art. 14 din Legea nr. 47/1992 , numai Curtea Constituţionalã se poate pronunţa asupra compatibilitãţii regulilor din procedura civilã cu procedura din faţa sa; or, în procedura prevãzutã de art. 146 lit. a) din Constituţie, o atare intervenţie este inadmisibilã, fiind contrarã regulilor procedurale stabilite prin <>Legea nr. 47/1992 . II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizeazã neconstituţionalitatea diminuãrii cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmeazã. Referitor la calificarea de cãtre autorii sesizãrii a mãsurii de reducere a cuantumului salariilor ca fiind un impozit, nereglementat de <>art. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, Curtea constatã cã o atare calificare este eronatã. Potrivit <>art. 2 pct. 29 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2003, impozitul este definit ca fiind acea "prelevare obligatorie, fãrã contraprestaţie şi nerambursabilã, efectuatã de cãtre administraţia publicã pentru satisfacerea necesitãţilor de interes general", deci impozitul este un venit cu caracter de regularitate al bugetului de stat. În schimb, Curtea observã cã în cauza de faţã nu este stabilitã o nouã sursã de venit la bugetul de stat, ci, din contrã, mãsurile criticate vizeazã cheltuielile bugetare, şi anume reducerea lor. Astfel, reducerea cu 25% a salariilor nu se constituie într-un venit la bugetul de stat, ci în reducerea cheltuielilor pe care acesta trebuie sã le suporte. Cu alte cuvinte, statul nu îşi mai plãteşte obligaţiile financiare la valoarea lor nominalã pentru a proteja bugetul, fãrã însã a institui o nouã sursã de venituri la buget sub forma impozitului. De altfel, se poate constata cã, în mod implicit, ca efect al reducerii cheltuielilor, scad şi veniturile la bugetul de stat, spre exemplu, fiind afectat cuantumul impozitului pe venit colectat de cãtre stat. Ca atare, Curtea nu poate reţine încãlcarea art. 1 alin. (5) şi art. 56 alin. (2) din Constituţie. Raportat la critica de neconstituţionalitate cu privire la încãlcarea art. 16 din Constituţie, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã, întrucât angajaţii din mediul public nu se aflã în aceeaşi situaţie juridicã precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajaţi în raporturi de muncã în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasãrile şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizaţiile/soldele reprezintã astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncã sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncã încheiat între un angajat şi un angajator. Curtea Constituţionalã, prin <>Decizia nr. 448 din 15 septembrie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 septembrie 2005, a statuat: "Contractul individual de muncã este convenţia prin care se materializeazã voinţa angajatorului şi a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncã. În aceastã convenţie, negociatã şi liber consimţitã, sunt prevãzute, în limitele stabilite de legislaţie şi de contractele colective de muncã, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfãşurare şi de încetare a raportului de muncã, drepturile, obligaţiile şi rãspunderile ambelor pãrţi". Or, obligarea de cãtre stat, deci de cãtre un terţ, raportat la contractul individual de muncã încheiat, atât a angajatorului de a-şi reduce cheltuielile de personal, cât şi a angajatului în sensul diminuãrii veniturilor sale, ar încãlca în mod flagrant art. 1 alin. (3) şi (5), art. 41, art. 44 şi art. 45 din Constituţie. De asemenea, Curtea constatã cã este neîntemeiatã şi critica de neconstituţionalitate ce vizeazã încãlcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul cã Guvernul nu ar fi respectat anumite cerinţe privitoare la iniţierea proiectului de lege, exigenţe prevãzute expres de <>Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, întrucât dispoziţiile legale la care se face referire în obiecţia de neconstituţionalitate nu au relevanţã constituţionalã. Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizeazã pretinsa încãlcare a art. 41 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional reţine cã, în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin <>Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis cã dreptul la muncã este un drept complex care include şi dreptul la salariu. Astfel, salariul reprezintã o componentã a dreptului la muncã şi reprezintã contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestatã de cãtre angajat în baza unor raporturi de muncã. Efectele raporturilor de muncã stabilite între angajat şi angajator se concretizeazã în obligaţii de ambele pãrţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestatã. Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncã, se constatã cã diminuarea sa se constituie într-o veritabilã restrângere a exerciţiului dreptului la muncã. O atare mãsurã se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevãzute de art. 53 din Constituţie. Pentru ca restrângerea menţionatã sã poatã fi justificatã, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevãzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: - sã fie prevãzutã prin lege; - sã se impunã restrângerea sa; - sã se circumscrie motivelor expres prevãzute de textul constituţional, şi anume pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; - sã fie necesarã într-o societate democraticã; - sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o; - sã fie aplicatã în mod nediscriminatoriu; - sã nu aducã atingere existenţei dreptului sau a libertãţii. Astfel, Curtea reţine cã diminuarea cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncã, cu 25% este prevãzutã prin legea criticatã şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluţia legislativã cuprinsã în art. 1 din legea criticatã a fost determinatã de apãrarea securitãţii naţionale, astfel cum rezultã din expunerea de motive a Guvernului. Este evident cã securitatea naţionalã nu implicã numai securitatea militarã, deci domeniul militar, ci are şi o componentã socialã şi economicã. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii "securitate naţionalã" din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale -, care ar putea afecta însãşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. În acest sens, prin <>Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat cã situaţia de crizã financiarã mondialã ar putea afecta, în lipsa unor mãsuri adecvate, stabilitatea economicã a ţãrii şi, implicit, securitatea naţionalã. De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi <>Decizia nr. 712 din 25 mai 2010 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010 , nepublicate încã, Curtea a analizat constituţionalitatea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 , care suspenda executarea unor hotãrâri judecãtoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de crizã economicã avutã în vedere prin <>Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 . În consecinţã, Curtea va trebui sã stabileascã dacã se menţine în continuare existenţa unei ameninţãri la adresa stabilitãţii economice a ţãrii, deci, implicit, la adresa securitãţii naţionale. Astfel, Curtea constatã cã în expunerea de motive a legii criticate se aratã cã, potrivit evaluãrii Comisiei Europene, "activitatea economicã a României rãmâne slabã şi, contrar aşteptãrilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economicã s-a menţinut negativã în primul trimestru al anului 2010. [...] Pânã la sfârşitul anului 2010, se aşteaptã ca inflaţia sã scadã în continuare la aproximativ 3,75% datoritã cererii interne slabe şi implementãrii unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabã a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial". Se mai aratã cã, "din misiunea de evaluare efectuatã de serviciile Comisiei împreunã cu experţii FMI şi ai Bãncii Mondiale în perioada 26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţã financiarã, a rezultat faptul cã, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinitã, din cauza unor deteriorãri ale condiţiilor economice, a unor dificultãţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua mãsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de cãtre Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizeazã faptul cã, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate pânã în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipatã, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv mãsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţã bugetarã anticipatã". În consecinţã, Curtea constatã cã aceastã ameninţare la adresa stabilitãţii economice continuã sã se menţinã, astfel încât Guvernul este îndrituit sã adopte mãsuri corespunzãtoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste mãsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, mãsurã concretizatã, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%. De asemenea, Curtea observã cã autorii obiecţiei pornesc de la o ipotezã greşitã, şi anume cã pentru aplicarea restrângerii menţionate ar fi trebuit declaratã starea de urgenţã, asediu sau necesitate, instituţii prevãzute la art. 93 din Constituţie. Or, chiar dacã instituirea stãrii de urgenţã sau asediu poate avea drept consecinţã restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertãţi, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situaţiilor prevãzute de art. 93 din Constituţie. În consecinţã, Curtea constatã cã, în situaţia de speţã, art. 53 teza referitoare la securitatea naţionalã este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie într-un temei pentru justificarea mãsurilor preconizate. Curtea reţine cã restrângerea prevãzutã de legea criticatã este necesarã într-o societate democraticã, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului. Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea constatã cã existã o legãturã de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmãrit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi cã existã un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivitãţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Curtea constatã, totodatã, cã mãsura legislativã criticatã este aplicatã în mod nediscriminatoriu, în sensul cã reducerea de 25% se aplicã tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi în acelaşi mod. Curtea reţine cã legea criticatã nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevãzute de art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observã, de asemenea, cã mãsura criticatã are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident cã restrângerea exerciţiului unui drept trebuie sã dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea cãreia aceastã mãsurã a fost edictatã. În acest sens, Curtea constatã cã mãsura criticatã are o duratã limitatã în timp, şi anume pânã la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului cã art. 17 alin. (2) din lege acordã o posibilitate nelimitatã Guvernului sau Parlamentului de a aplica, dupã data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constatã cã aceastã criticã nu este realã, întrucât astfel cum rezultã din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor mãsuri de diminuare, în condiţiile încadrãrii în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie sã se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicãrii mãsurilor criticate se va menţine în platã acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticatã. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul, pentru cã, în caz contrar, s-ar ajunge la încãlcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constatã cã mãsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/ soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncã ce afecteazã dreptul la salariu, cu respectarea însã a prevederilor art. 53 din Constituţie. III. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind reducerea cuantumului pensiilor, Curtea constatã cã aceasta este întemeiatã pentru urmãtoarele motive: Pensia este o formã de prestaţie de asigurãri sociale plãtitã lunar [art. 7 alin. (2) şi <>art. 90 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000] în baza legii, inerentã şi indisolubil legatã de calitatea de pensionar, obţinutã în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor <>art. 1 din Legea nr. 19/2000 , dreptul la asigurãri sociale este garantat de stat şi se exercitã, în condiţiile legii menţionate, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale. Acesta se organizeazã şi funcţioneazã, printre altele, şi pe principiul contributivitãţii, conform cãruia fondurile de asigurãri sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurãri sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurãri sociale plãtite [<>art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 ]. Aceasta înseamnã cã pensia, ca prestaţie din partea sistemului public de pensii, intrã sub incidenţa principiului contributivitãţii. Art. 9 alin. (1) teza întâi din legea criticatã reglementeazã diminuarea cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în platã; de asemenea, art. 9 alin. (2) teza întâi din aceeaşi lege prevede cã valoarea punctului de pensie utilizat pentru determinarea cuantumului brut al pensiilor ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrãrii în vigoare a legii este de 622,9 lei. În consecinţã, în mod evident, prevederile anterior menţionate vizeazã pensiile contributive cuvenite sau aflate în platã şi cele ce vor fi stabilite sau acordate. În Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit cã art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie nu vizeazã un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socialã. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricãrui regim de securitate socialã sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordã în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusã statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacã, în schimb, statul a adoptat o legislaţie care reglementeazã drepturi provenite din sistemul de asigurãri sociale - indiferent dacã acestea rezultã sau nu din plata unor contribuţii -, acea legislaţie trebuie sã fie consideratã ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de naturã contributivã şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie [a se vedea, în acelaşi sens, şi Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 (şi nu Akdeejeva împotriva Letoniei, 2007, astfel cum este, în mod eronat, indicat în obiecţia de neconstituţionalitate)]. Distinct de exigenţele Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod expres, la art. 47 alin. (2) dreptul la pensie, ca drept fundamental. Textul constituţional nu calificã dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale suplimentare, astfel încât sã se asigure un nivel de ocrotire a acestui drept superior celui prevãzut de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. În aceste condiţii devine aplicabil art. 60 din Convenţie, potrivit cãruia "nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretatã ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertãţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricãrei pãrţi contractante sau oricãrei alte convenţii la care aceastã parte contractantã este parte". Curtea constatã cã dreptul la pensie este un drept preconstituit încã din perioada activã a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege sã contribuie la bugetul asigurãrilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivã a vieţii individului sã îi plãteascã o pensie al cãrei cuantum sã fie guvernat de principiul contributivitãţii, cele douã obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivã a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vãrsate de cãtre aceasta la bugetul asigurãrilor sociale de stat în temeiul principiului contributivitãţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţã a celor care au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadã contributivã, vârstã de pensionare etc.) Astfel, statul are obligaţia pozitivã de a lua toate mãsurile necesare realizãrii acestei finalitãţi şi de a se abţine de la orice comportament de naturã a limita dreptul la asigurãri sociale. Deşi sumele plãtite cu titlu de contribuţie la asigurãrile sociale nu reprezintã un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţã asupra statului sau asupra fondurilor de asigurãri sociale (Decizia Curţii Constituţionale nr. 861 din 28 noiembrie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 22 ianuarie 2007), ele îndreptãţesc persoana care a realizat venituri şi care a plãtit contribuţia sa la bugetul asigurãrilor sociale de stat sã beneficieze de o pensie care sã reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activã a vieţii. Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivitãţii, se constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate fi acceptatã nici mãcar cu caracter temporar. Prin sumele plãtite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurãrilor sociale, persoana în cauzã, practic, şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivitãţii; astfel, contributivitatea, ca principiu, este de esenţa dreptului la pensie, iar derogãrile, chiar şi temporare, referitoare la obligaţia statului de a plãti cuantumul pensiei rezultat în urma aplicãrii acestui principiu afecteazã substanţa dreptului la pensie. Aceasta nu înseamnã cã legea nu poate în viitor sã reaşeze sistemul de calcul al pensiilor, bazându-se, însã, tot pe principiul contributivitãţii, pentru cã, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea juridicã a acestui domeniu. De aceea, dacã prin reaşezarea sistemului de calcul al pensiei în sensul arãtat mai sus rezultã un cuantum mai mic al acesteia, statul este obligat sã adopte reglementãri similare <>art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, şi anume sã menţinã în platã cuantumul pensiei stabilit potrivit reglementãrilor anterior în vigoare dacã acesta este mai avantajos. Aceasta este o mãsurã de protecţie a persoanelor care beneficiazã de pensie în sensul art. 47 alin. (2) din Constituţie, constituind, de asemenea, o speranţã legitimã a asiguratului, întemeiatã pe prevederile legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum al pensiei. De asemenea, Curtea constatã şi anumite insuficienţe de redactare a textului art. 9 din lege. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din legea criticatã, are loc o diminuare cu 15% a cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în platã, ceea ce, coroborat cu art. 17 alin. (1) din lege, duce la concluzia cã o atare diminuare este temporarã - pânã la 31 decembrie 2010. Însã, cu privire la pensiile ce vor fi stabilite sau acordate, a fost diminuatã chiar valoarea punctului de pensie, astfel încât coroborarea acestui text legal cu art. 17 alin. (1) din lege nu mai apare ca fiind una clarã, ceea ce înseamnã cã pentru aceste pensii legiuitorul va trebui sã adopte ulterior o lege pentru a le aduce dupã 1 ianuarie 2011 la nivelul pensiilor care erau în platã la momentul intrãrii în vigoare a legii criticate. Altfel, s-ar crea o diferenţã de tratament nepermisã între pensiile aflate în platã şi cele ce vor fi stabilite sau acordate. Mai mult, proporţional, valoarea punctului de pensie în ipoteza art. 9 alin. (1) din lege ar fi mai micã decât cea reglementatã de art. 9 alin. (2) din lege, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil. Totodatã, Curtea constatã cã dificultãţile bugetului asigurãrilor sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuãrii, chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de cãtre stat. De asemenea, Curtea observã şi unele considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale. Astfel, Curtea Constituţionalã a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit cã pensia calculatã dupã regulile sistemului de asigurãri sociale nu poate fi afectatã, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat cã modificarea unilateralã a cuantumului pensiilor este neconstituţionalã, cu referire directã la imposibilitatea legiuitorului de a scãdea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodatã, prin Decizia nr. 39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţã constituţionalã a statuat cã pensia (contributivã) este un drept câştigat şi cumpãrat într-o atât de mare mãsurã încât modificarea cuantumului sãu nominal este neconstituţionalã. De altfel, considerente similare se regãsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009. În consecinţã, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, pentru motivele sus-arãtate, reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadã, nu poate fi realizatã. Rezultã cã art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie. Totodatã, Curtea constatã cã, potrivit <>art. 54 lit. a) din Legea nr. 19/2000 , invaliditatea de gradul I este caracterizatã "prin pierderea totalã a capacitãţii de muncã, a capacitãţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţialã, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentã din partea altei persoane". În consecinţã, diminuarea cu 15% a indemnizaţiilor de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I, precum şi stabilirea unei valori a punctului de pensie inferioare celei existente, necesarã la calculul cuantumului brut al indemnizaţiei de însoţitor, contravine art. 47 alin. (1) din Constituţie, statul neîndeplinindu-şi obligaţia de a lua mãsuri adecvate de protecţie socialã. IV. Curtea constatã cã prestaţiile sociale care au fost eliminate de textul art. 16 din legea criticatã nu sunt prevãzute la nivel constituţional, astfel încât legiuitorul este liber sã aprecieze asupra acordãrii sau neacordãrii acestora, în funcţie de posibilitãţile bugetare ale statului. În consecinţã, eliminarea acestor prestaţii sociale nu contravine prevederilor constituţionale invocate. V. Cu privire la prestaţiile sociale al cãror cuantum a fost diminuat, Curtea constatã urmãtoarele: - cuantumul prestaţiilor sociale prevãzute expres de textul constituţional al art. 47 (de exemplu: ajutorul de şomaj) poate fi diminuat cu respectarea condiţiilor impuse de art. 53 din Constituţie; cele constatate de cãtre Curte la analiza constituţionalitãţii restrângerii exerciţiului dreptului la muncã fiind mutatis mutandis aplicabile şi în acest caz; - cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevãzute de textul constituţional al art. 47 (de exemplu, cele cuprinse la art. 15 din legea criticatã) poate fi dimensionat de cãtre legiuitor în funcţie de posibilitãţile bugetare existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui cuantum nu contravine prevederilor constituţionale invocate. VI. Curtea reţine cã legea criticatã nu contravine prevederilor actelor cu caracter internaţional invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, având în vedere marja de apreciere a statului în realizarea şi garantarea drepturilor sociale şi economice. De altfel, astfel cum s-a arãtat mai sus, neconstituţionalitatea art. 9 din lege rezultã din însuşi textul constituţional al art. 47, şi nu din prevederile actelor internaţionale invocate. VII. Curtea observã cã, prin <>Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, a stabilit cã "dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie disting - cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între competenţa Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de o parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altã parte. Ca atare, pe o perioadã de 45 de zile de la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţã de urgenţã pentru a pune de acord prevederile Legii [...] constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie". Raportat la situaţia de faţã, Curtea reţine cã legea criticatã a fost adoptatã prin procedura angajãrii rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comunã din data de 7 iunie 2010. Chiar dacã legea a fost adoptatã prin aceastã procedurã, ea este şi va rãmâne un act al Parlamentului atât în sens formal, cât şi material. Prin urmare, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constatã cã este de competenţa exclusivã a Parlamentului reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, iar reexaminarea se va realiza tot în şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului. Totodatã, Curtea constatã cã, în aplicarea art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale pentru a le pune de acord cu prezenta decizie şi, în mãsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnicã legislativã. Ad similis, a se vedea, <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.177 din 12 decembrie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007. VIII. În final, Curtea constatã cã, potrivit <>Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta. Astfel, Curtea reţine cã atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept. În consecinţã, aşa cum a statuat Curtea şi în jurisprudenţa sa (a se vedea <>Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, <>Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau <>Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autoritãţile şi instituţiile publice urmeazã sã respecte cele stabilite de Curtea Constituţionalã în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
1. Constatã cã dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale. 2. Constatã cã dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale. Definitivã şi general obligatorie. Decizia se comunicã preşedintelui României, preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterile au avut loc la datele de 24 şi 25 iunie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecãtori.
