Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 871 din 10 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Adrian Filer şi Gheorghe Uscatu în Dosarul nr. 3.370/97/2013 al Tribunalului Hunedoara - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.433D/2015. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 3 decembrie 2015, în prezenţa avocatului autorilor excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, în vederea depunerii de concluzii scrise, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 10 decembrie 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din data de 24 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.370/97/2013, Tribunalul Hunedoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Adrian Filer şi Gheorghe Uscatu, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că textul criticat incriminează ca infracţiune fapta unei persoane săvârşită în modalităţile reglementate la art. 9 alin. 1 lit. a)-g) din Legea nr. 241/2005 în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Totodată, legea care incriminează fapta ca infracţiune face trimitere în mod expres la codul fiscal şi la Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte noţiunea de obligaţii fiscale. Cu toate acestea, codul fiscal şi Codul de procedură fiscală nu indică expresis verbis în cuprinsul lor care sunt obligaţiile fiscale ce intră în sfera penalului, mai precis ce ar putea face obiectul incriminării de la art. 9 din Legea nr. 241/2005. Astfel, susţin autorii excepţiei, prevederile criticate sunt lipsite de previzibilitate, deoarece din modul de definire a infracţiunii nu poate fi determinată cu exactitate noţiunea de obligaţii fiscale, aşa încât o persoană nu poate să îşi dea seama dacă acţiunea sau inacţiunea sa intră sub incidenţa normei penale. 5. În continuare, autorii excepţiei arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă. În ciuda acestei prevederi constituţionale, legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, ceea ce determină lipsa de previzibilitate şi accesibilitate a textului criticat. 6. Tribunalul Hunedoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului arată că sediul materiei obligaţiilor fiscale ale contribuabililor este constituit din codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, în timp ce sustragerea de la îndeplinirea acestor obligaţii constituie infracţiune, ce face obiectul Legii nr. 241/2005. Totodată, arată că, în vederea înţelegerii şi îndeplinirii acestor obligaţii, contribuabilii - persoane fizice şi juridice - au la dispoziţie serviciile de asistenţă din cadrul organelor fiscale şi pot apela la consultanţi fiscali. În plus, chiar textul criticat menţionează la alin. (1) lit. a)-g), în concret, faptele incriminate. Cât priveşte critica potrivit căreia textul criticat contravine principiului previzibilităţii normei juridice, arată că, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut în mod constant că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la consiliere de specialitate pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: "(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive; d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor; e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor; f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate; g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală. (2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani. (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani." 12. În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie şi art. 23 alin. (12) potrivit cărora o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, a statuat cu valoare de principiu că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 14. Având în vedere jurisprudenţa proprie şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile pe care o lege trebuie să le îndeplinească pentru a fi conformă Constituţiei şi Convenţiei, Curtea a statuat că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe, poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii. 15. Referitor la dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că, potrivit acestora, constituie infracţiune de evaziune fiscală săvârşirea faptelor în modalităţile prevăzute la alin. (1) lit. a)-g) al art. 9 din Legea nr. 241/2005, sub aspectul laturii subiective presupunând intenţia directă calificată prin scop, şi anume sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. De asemenea, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 2 din Legea nr. 241/2005, în înţelesul legii, expresia "obligaţii fiscale" se referă la obligaţiile prevăzute de codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală. 16. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din Codul fiscal, "codul stabileşte cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 din acelaşi act normativ", precizându-se şi contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. Astfel, codul fiscal reglementează fiecare categorie de impozit, taxă şi contribuţie, indicând, de asemenea, persoana impozabilă, modul de determinare a impozitului, modul de declarare şi termenele legale. 17. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 22 din Codul de procedură fiscală, prin obligaţii fiscale, în sensul acestui cod, se înţelege: obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a plăti dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii; obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă; orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale. 18. De asemenea, Curtea observă că termenul de "obligaţie fiscală" este definit şi în art. 1 pct. 27 din Codul de procedură fiscală din 20 iulie 2015, care, potrivit art. 353, intră în vigoare de la 1 ianuarie 2016. Astfel, obligaţia fiscală reprezintă obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie. Totodată, potrivit art. 1 pct. 28 şi 29 din acelaşi act normativ, obligaţia fiscală principală reprezintă obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar obligaţia fiscală accesorie este definită ca fiind obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor aferente unor obligaţii fiscale principale. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din codul fiscal din 8 septembrie 2015, care potrivit art. 501 intră în vigoare la 1 ianuarie 2016, acesta stabileşte cadrul legal privind impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru şomaj şi fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată a acestora. 19. În acest context Curtea reţine că, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, precitată, a statuat că este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. În acest sens, normele de tehnică legislativă statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeaşi forţă juridică. 20. Referitor la tehnica trimiterilor legislative, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a reţinut că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. 21. Plecând de la aceste premise, Curtea apreciază că sintagma "obligaţii fiscale" prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 este clar definită de lege, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora, prevederile criticate întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 22. În sensul celor expuse anterior s-a pronunţat Curtea prin Decizia nr. 817 din 24 noiembrie 2015, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii. Astfel, Curtea apreciază că atât considerentele, cât şi soluţia din această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi de natură să determine o reconsiderare a jurisprudenţei sale.
23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Filer şi Gheorghe Uscatu în Dosarul nr. 3.370/97/2013 al Tribunalului Hunedoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 decembrie 2015.
