Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 82 din 8 martie 2001 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 56 alin. 3 si 4, art. 57 alin. 1 si art. 60 alin. 1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 293 din 4 iunie 2001
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. 3 şi 4, art. 57 alin. 1 şi art. 60 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Anton Sommert în dosarele nr. 1.318/2000 şi nr. 1.319/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 1 martie 2001, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, la cererea autorului exceptiei, a amânat pronunţarea la data de 6 martie 2001 şi apoi la data de 8 martie 2001.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierile din 20 iunie 2000, pronunţate în dosarele 1.318/2000 şi nr. 1.319/2000, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. 3 şi 4, art. 57 alin. 1 şi art. 60 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţii ridicate de Anton Sommert.
În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate se susţine ca aceste prevederi legale sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor din Legea fundamentalã cuprinse în: art. 16 alin. (1) care reglementeazã egalitatea în drepturi a cetãţenilor, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri; art. 20 alin. (1) şi (2) care reglementeazã interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor în concordanta cu tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, iar dacã exista neconcordante între acestea şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale; art. 22 alin. (1) care reglementeazã garantarea dreptului la viata, la integritate fizica şi psihicã a persoanei; art. 24 alin. (1) care reglementeazã garantarea dreptului la apãrare; art. 31 alin. (1) care reglementeazã dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public; art. 123 alin. (1) şi (2) care reglementeazã baza legalã a infaptuirii justiţiei şi, respectiv, independenta judecãtorului şi art. 128 care reglementeazã folosirea cãilor de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti.
Totodatã autorul exceptiei considera ca textele legale criticate vin, de asemenea, în contradictie cu art. 6, 7, 8, 10, 12 şi cu art. 20 alin. (2) din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, precum şi cu art. 1, 6, 13 şi 17 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, fãrã a se dezvolta însã motivele pentru care aceste neconcordante sunt invocate.
Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã, exprimandu-şi opinia, considera excepţia ca fiind neîntemeiatã, apreciind ca dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca "instituirea unei proceduri speciale în cazul judecãrii cererii de strãmutare, procedura care nu contravine nici unei prevederi constituţionale, se explica prin aceea ca strãmutarea unei cauze penale nu numai ca nu afecteazã cu nimic judecarea în fond a procesului, ci strãmutarea se face tocmai în scopul de a se asigura condiţii mai bune de judecata, dacã instanta suprema sau, dupã caz, procurorul general ori ministrul justiţiei deţine unele date ca judecãtorii cauzei penale nu pot fi impartiali, fiind interesaţi în pronunţarea unei anume soluţii". În consecinta, se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile partii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Prevederile legale criticate au urmãtoarea redactare:
- art. 56 alin. 3 şi 4: "Suspendarea judecãrii cauzei poate fi dispusã de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie la primirea cererii, sau de cãtre Curtea Suprema de Justiţie dupã ce aceasta a fost investitã.
Cererea facuta de ministrul justiţiei sau de procurorul general suspenda de drept judecarea cauzei.";
- art. 57 alin. 1: "Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie cere, pentru lãmurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se afla cauza a carei strãmutare se cere, comunicându-i totodatã termenul fixat pentru judecarea cererii de strãmutare.";
- art. 60 alin. 1: "Curtea Suprema de Justiţie dispune, fãrã arãtarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii."
Textele constituţionale invocate sunt:
- art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.";
- art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale.";
- art. 22 alin. (1): "Dreptul la viata, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihicã ale persoanei sunt garantate.";
- art. 24 alin. (1): "Dreptul la apãrare este garantat.";
- art. 31 alin. (1): "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrãdit.";
- art. 123: "(1) Justiţia se înfãptuieşte în numele legii.
(2) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii.";
- art. 128: "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii."
I. Principiul constituţional al liberului acces la justiţie, prevãzut la art. 21, are semnificatia ca acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecãtoreşti - judecãtorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Suprema de Justiţie - şi în privinta tuturor cãilor de atac prevãzute de lege. În aceste condiţii, prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite. În consecinta, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit cãreia hotãrârea de strãmutare nu este supusã nici unei cai de atac, deoarece prin aceasta instanta nu se pronunţa asupra fondului, iar exercitarea unor cai de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitiva a cauzelor.
Nici dreptul la apãrare, consacrat prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţie, nu este încãlcat, întrucât acesta se realizeazã cu prilejul judecãrii pe fond a cauzei şi al soluţionãrii cãilor de atac. Mai mult, art. 59 alin. 2 din Codul de procedura penalã prevede ca, atunci "Când pãrţile se înfãţişeazã, se asculta şi concluziile acestora". În consecinta, de vreme ce nu se judeca fondul cauzei, nu se poate susţine ca interesele justitiabililor ar fi prejudiciate. În realitate faptele asupra cãrora este chematã sa se pronunţe instanta competenta sa judece cererea de strãmutare nu ţin de pricina însãşi, ci de asigurarea condiţiilor pe care le implica normele procedurale, respectiv nepãrtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea cauzei, condiţii care vizeazã toate pãrţile în proces, indiferent de calitatea lor procesuala.
Asa fiind, susţinerea autorului exceptiei privind încãlcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi ale art. 128 din Constituţie nu poate fi primitã şi, în consecinta, sub acest aspect, excepţia nu este intemeiata, urmând sa fie respinsã.
De altfel, Curtea Constituţionalã a mai soluţionat o excepţie care privea neconstituţionalitatea reglementãrii instituţiei strãmutãrii, însã în cadrul procesului civil. Astfel, prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996, în temeiul unor argumente similare celor avute în vedere în prezenta decizie, Curtea a respins excepţia.
În legatura cu pretinsa încãlcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, în care se garanteazã dreptul persoanei la viata şi la integritate fizica şi psihicã, Curtea retine ca referirea facuta de autorul exceptiei la acest text constituţional nu prezintã legatura cu obiectul litigiului, fiind evident ca strãmutarea judecãrii unei cauze de la o instanta la alta nu poate avea semnificatia unei mãsuri care sa pericliteze viata sau integritatea fizica ori psihicã a celui ce solicita aceasta procedura. De aceea, şi sub acest aspect, excepţia de neconstituţionalitate urmeazã sa fie respinsã.
II. De asemenea nu poate fi primitã nici critica referitoare la dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora "Cererea facuta de ministrul justiţiei sau de procurorul general suspenda de drept judecarea cauzei", în sensul ca acest text de lege ar incalca dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Curtea Constituţionalã a decis în mod constant ca principiul egalitãţii implica un tratament juridic egal pentru toţi cetãţenii aflaţi în situaţii egale, fãrã discriminãri şi fãrã privilegii. În acelaşi timp însã principiul egalitãţii nu este lezat atunci când legiuitorul stabileşte un tratament juridic diferit în situaţii diferite, condiţiile de exercitare a aceluiaşi drept putând fi diferite în raport cu situaţiile specifice în care se afla titularul. În acest sens Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 4 din 16 ianuarie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, şi prin Decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996.
Curtea constata însã ca prevederea art. 56 alin. 4 teza întâi din Codul de procedura penalã, conform cãreia judecarea cauzei se suspenda de drept dacã cererea de strãmutare este facuta de ministrul justiţiei, este neconstitutionala, şi anume în raport cu principiul separaţiei puterilor în stat. Este adevãrat ca în Constituţie acest principiu nu este consacrat în terminis, dar, astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenta sa (de exemplu, prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996), existenta principiului separaţiei puterilor în stat poate fi dedusã din ansamblul reglementãrilor constituţionale, îndeosebi din acelea având ca obiect precizarea funcţiilor autoritãţilor publice şi a raporturilor dintre acestea.
Într-adevãr ministrul justiţiei, ca membru al Guvernului, care exercita conducerea generalã a administraţiei în domeniul justiţiei, nu poate interveni în actul de justiţie, aceasta având semnificatia unei ingerinţe a executivului în activitatea autoritãţii judecãtoreşti.
În ceea ce priveşte reglementarea din teza a doua a textului de lege criticat, prin care se prevede ca cererea de strãmutare facuta de procurorul general suspenda de drept judecarea cauzei, Curtea retine ca aceasta reglementare este constituţionalã, atâta timp cat art. 130 alin. (1) din Constituţie consacra poziţia specialã a Ministerului Public, care, "În activitatea judiciarã, [...] reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor". De altfel, instituţia Ministerului Public este reglementatã în Constituţie alãturi de "Instanţele judecãtoreşti", în cadrul cap. VI ("Autoritatea judecãtoreascã") din titlul III ("Autoritãţile publice").
III. Celelalte sustineri ale autorului exceptiei nu au relevanta în cauza, ele, de altfel, nefiind argumentate de cãtre acesta (asa cum este de exemplu, referirea la dreptul la informare sau enumerarea aleatorie a unor prevederi din diverse documente internaţionale).
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 56 alin. 1 teza întâi din Codul de procedura penalã şi cu unanimitate de voturi în privinta celorlalte dispoziţii,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Anton Sommert în dosarele nr. 1.318/2000 şi nr. 1.319/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã şi constata ca sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 56 alin. 4 teza întâi din Codul de procedura penalã, referitoare la caracterul suspensiv al cererii de strãmutare formulate de ministrul justiţiei.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. 3, ale art. 56 alin. 4 teza a doua, ale art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de acelaşi autor în aceleaşi dosare.
Definitiva şi obligatorie.
Decizia se comunica Guvernului şi celor doua Camere ale Parlamentului.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 8 martie 2001.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Maria Bratu
---------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
