Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 558/1/2016
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală
Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală
Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală
Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală
Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală
Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală
Cristina Rotaru-Radu - judecător la Secţia penală
S-a luat în examinare sesizarea prin care Curtea de Apel Braşov - Secţia penală solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală care consfinţeşte principiul "ne bis in idem" are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă - indiferent de încadrarea juridică dată faptei - sau noţiunea de "hotărâre penală" este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 558/1/2016 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. Conform art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Valentina Cruceanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 558/1/2016, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Maramureş. A menţionat că la dosar au transmis puncte de vedere toate curţile de apel, cu excepţia Curţii de Apel Craiova; unele curţi de apel au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate, fiind conturate două opinii, astfel cum sunt menţionate în raportul depus la dosar. A arătat că a fost depus la dosar raportul întocmit de către judecătorul-raportor, care a fost comunicat procurorului (Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi părţilor (M.F.P., S.C. F. S.A. şi M.M.C.) la data de 10 martie 2016, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 251/C/358/III/-5/2016 din 7 martie 2016, a transmis că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Braşov. Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, prin Adresa nr. 5.856/III/2/2015 din 22 martie 2016, a arătat că achiesează la cea de-a doua propunere făcută de judecătorul-raportor (prima fiind respingerea sesizării, ca inadmisibilă), în sensul admiterii sesizării formulate şi stabilirii că o hotărâre judecătorească civilă, pronunţată de judecătorul-sindic, în materia insolvenţei, ca urmare a unei proceduri declanşate la cererea unei persoane fizice ori juridice, prejudiciate de societatea comercială al cărei administrator este cercetat penal şi trimis în judecată pentru evaziune fiscală, nu poate fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. În încheiere, magistratul-asistent a arătat că părţile nu au depus la dosar puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii. Doamna procuror Marinela Mincă a apreciat sesizarea din prezenta cauză ca fiind inadmisibilă, pentru următoarele trei considerente: 1. Întrebarea formulată de instanţă nu ridică o veritabilă problemă de drept, având în vedere împrejurarea că cerinţa ca întrebarea să evoce o problemă de drept de o reală dificultate a fost identificată de jurisprudenţa formată în materie drept o condiţie de admisibilitate intrinsec conţinută în noţiunea de problemă de drept cu care operează art. 475 din Codul de procedură penală. Or, în acest context, a învederat dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dispoziţiile constituţionale, referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, trebuie interpretate şi aplicate în acord cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu cele ale tratatelor şi pactelor internaţionale la care România este parte; prin urmare, şi componenta referitoare la dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, trebuie să se supună acestei condiţionări. Totodată, art. 20 alin. (2) din Constituţie prevede că, în măsura în care există neconcordanţă între dispoziţiile interne referitoare la drepturile fundamentale ale omului şi cele din reglementările internaţionale, au prioritate acestea din urmă, fiind în afara oricărei discuţii că şi art. 6 din Codul de procedură penală trebuie interpretat şi aplicat în concordanţă cu dispoziţiile convenţiilor sau cu cele ale protocoalelor adiţionale la convenţie şi că nu există niciun motiv rezonabil pentru care să poată fi pusă în discuţie, de plano, aplicarea acestui text de lege, altfel decât în concordanţă cu dispoziţiile convenţiilor sau ale art. 4 din Protocolul adiţional la Convenţie. 2. În continuare, a arătat că, în opinia Parchetului, rezolvarea fondului cauzei nu depinde de dezlegarea problemei de drept ridicate de instanţă în încheierea de sesizare, ci de rezolvarea unei chestiuni care ţine de particularităţile speţei, şi anume de stabilirea faptului dacă obligarea la despăgubiri, printr-o hotărâre a unei instanţe civile, poate constitui un impediment în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie. Or, condiţia ca întrebarea să tindă la interpretarea în abstract a unor dispoziţii legale, iar nu la stabilirea modului de aplicare concretă a acestor dispoziţii în cauza de faţă, reprezintă, de asemenea, o condiţie de admisibilitate a întrebării formulate. A subliniat că, în cauză, apelul exercitat vizează stabilirea unei chestiuni concrete, şi anume dacă obligarea la despăgubiri a inculpatului, administrator în cauza civilă, constituie sau nu, în concret, o sancţiune în sensul art. 4 din Protocol; aşadar, chestiunea este una care ţine de specificul speţei şi poate fi rezolvată de către instanţa de judecată prin aplicarea dispoziţiilor legale şi convenţionale menţionate, în funcţie de particularităţile cauzei, respectiv prin aplicarea criteriilor de calificare a unei sancţiuni ca fiind una penală, prin raportare la dispoziţiile de obligare a inculpatului la suportarea pagubei în procesul civil. 3. Al treilea motiv pentru care a apreciat sesizarea ca fiind inadmisibilă îl reprezintă acela că, în opinia Parchetului, problema de drept a fost greşit identificată de instanţa de judecată ca fiind una care ţine de latura penală a cauzei şi care ar interesa principiul "ne bis in idem", pentru că, în realitate, este vorba de exercitarea în paralel a unei acţiuni civile cu consecinţa angajării răspunderii civile a inculpatului, administrator în cauza civilă, şi a obligării acestuia la plata de despăgubiri; prin urmare, această împrejurare poate fi examinată exclusiv din perspectiva laturii civile a cauzei, respectiv incidenţei dispoziţiilor art. 27 şi 28 din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili în ce măsură acţiunea civilă, care are ca obiect prejudiciul produs, şi care este reclamat şi în cauza penală, a fost sau nu deja soluţionată. A precizat că cumulul răspunderii civile cu răspunderea penală pentru fapta generatoare de prejudiciu, care face obiectul acţiunii penale, este un principiu care este statuat în art. 19 din Codul de procedură penală şi care nu poate fi confundat cu principiul "ne bis in idem". De altfel, chiar art. 138 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 prevedea în mod expres că angajarea răspunderii patrimoniale pentru pasivul societăţii, a persoanei vinovate de insolvenţă, nu înlătura aplicarea legii penale pentru faptele care constituiau infracţiuni, dispoziţii care în prezent îşi au corespondent în art. 169 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, care a abrogat actul normativ menţionat. Concluzionând, a arătat că, în opinia parchetului, nu este vorba de raportul dintre două sancţiuni, ci de exercitarea simultană a acţiunii civile, atât în faţa instanţei civile, cât şi a celei penale, astfel încât acest demers nu poate fi confundat cu incidenţa principiului "ne bis in idem", şi, ca atare, calificarea problemei de drept a fost greşit ridicată de către instanţă, aspect care atrage inadmisibilitatea sesizării din cauză. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 74/119/2014, având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna şi părţile civile M.F.P., A.N. DE A.F. - D.G.R. A F.P. B. - A J. A.F.P. C. împotriva Sentinţei penale nr. 33 din 8 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Covasna în Dosarul penal nr. 74/119/2014, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă - indiferent de încadrarea juridică dată faptei - sau noţiunea de "hotărâre penală" este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. II. Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa penală nr. 33 din 8 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul penal nr. 74/119/2014, Tribunalul Covasna a hotărât următoarele: În temeiul art. 386 din Codul de procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3, cu aplicarea art. 41 alin. 2 (3 acte materiale) din Codul penal anterior, în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) (3 acte materiale) din Codul penal. 1. În baza art. 244 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (3 acte materiale) şi art. 5 din Codul penal a fost condamnat inculpatul M.M.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. În temeiul art. 91 alin. (1) din Codul penal s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, iar în temeiul art. 92 alin. (1) din Codul penal s-a stabilit termen de supraveghere 4 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii. În temeiul art. 93 alin. (1) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În temeiul art. 93 alin. (2) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune. În temeiul art. 93 alin. (2) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 120 de zile, de câte 3 ore pe zi. În temeiul art. 91 alin. (4) din Codul penal i s-a atras atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare, precum şi cu privire la posibilitatea revocării suspendării, dacă va mai comite alte infracţiuni, nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. În temeiul art. 397 din Codul de procedură penală a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. F. S.A. B., prin C. de I. T. - F. B. SPRL. 2. În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, raportat la art. 4 din Protocolul 7 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. În temeiul art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă. În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că inculpatul M.M.C. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior (3 acte materiale), şi evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal anterior. Inculpatul M.M.C. a fost asociat unic şi administrator al S.C. R. S.R.L. S. G. de la înfiinţare, adică 1 iunie 2009, până la data de 11 noiembrie 2011, când, prin Sentinţa civilă nr. 261/S/2011, a fost dispusă închiderea procedurii falimentului societăţii şi radierea acesteia din registrul comerţului. La data de 15 iunie 2009, între S.C. F. S.A. B., în calitate de vânzătoare, şi S.C. R. S.R.L., reprezentată de O.E. (împuternicit de inculpatul M.M.C), în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat Contractul de furnizare apă minerală nr. 388/2009, în baza căruia, în perioada 23 iunie 2009-2 iulie 2009, S.C. R. S.R.L. a achiziţionat de la persoana vătămată cantitatea de 93.720 bucăţi de peturi de 0,5 litri apă minerală Bodoc, în valoare totală de 83.645,10 lei. Cu această ocazie au fost întocmite facturile nr. FAV 0019323 din 23 iunie 2009, în valoare de 34.700,4 lei, FAV 0019398 din 26 iunie 2009, în valoare de 2.677,5 lei, FAV 0019499 din 30 iunie 2009, în valoare de 34.700,4 lei, şi FAV 0021055 din 2 iulie 2009, în valoare de 11.566 lei. Pentru plata primelor 3 facturi, la momentul livrării mărfurilor, inculpatul M.M.C. a emis biletele la ordin: nr. BTRL3BT8196873, în valoare de 34.700 lei, emis la data de 23 iunie 2009 şi scadent la data de 9 iulie 2009; BTRL3BT8196875, în valoare de 2677,5 lei, emis la data de 26 iunie 2009 şi scadent la data de 20 iulie 2009, şi nr. BTRL3BT8196874, în valoare de 34.700 lei, emis la data de 30 iunie 2009 şi scadent la data de 20 iulie 2009, pe care le-a înmânat martorului K.J., reprezentantul de atunci al S.C. F. S.A. B. Fiind introduse spre decontare, cele 3 instrumente de plată au fost refuzate pentru lipsa totală de disponibil. Marfa a fost ridicată de inculpatul M.M.C. şi numitul O.E.G., transportată într-un spaţiu situat în zona Gării din Sfântu Gheorghe, aparţinând martorului D.I., găsită de D.E. şi O.E.G. şi valorificată la scurt timp după achiziţie. S-a reţinut, de asemenea, în sarcina inculpatului, că, în perioada iunie-decembrie 2009, în calitate de administrator al S.C. R. S.R.L. S. G., a efectuat o serie de operaţiuni comerciale (achiziţii de la furnizorii S.C. F. S.A. B., S.C. V. S.R.L., S.C. C. S.A., S.C. N. S.R.L., S.C. D. R. S.A., S.C. A. I. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. S. S.R.L., S.C. H. C. S.R.L. şi S. de S. I. I.-C. S.A., precum şi livrarea cantităţii de apă minerală achiziţionată de la persoana vătămată S.C. F. B. S.A.), fără a întocmi vreo evidenţă contabilă a societăţii, respectiv fără a depune la organele fiscale ale statului declaraţii fiscale, deconturi de T.V.A. sau bilanţ, ascunzând sursa impozabilă în scopul neîndeplinirii obligaţiilor fiscale şi creând prin aceasta bugetului consolidat al statului un prejudiciu de 10.570,5 lei, din care impozit pe profit în sumă de 4.832 lei şi TVA în sumă de 5.738,5 lei. Prima instanţă a constatat, pe baza materialului probator administrat, vinovăţia inculpatului M.M.C. în ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, reţinând că sunt întrunite condiţiile tragerii la răspundere penală a acestuia, identificând legea penală mai favorabilă noul Cod penal şi pronunţând soluţia de condamnare în temeiul art. 244 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal. În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, instanţa de fond a considerat că sunt incidente dispoziţiile vizând încetarea procesului penal prin raportare la existenţa autorităţii de lucru judecat şi la art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, pentru următoarele considerente: La data de 12 martie 2010, prin Sentinţa civilă nr. 99/S a Tribunalului Covasna, pronunţată în Dosarul nr. 1.686/119/2009, judecătorul-sindic a admis cererea creditoarei S.C. F. S.A. şi a deschis procedura insolvenţei cu privire la S.C. R. S.R.L., hotărârea rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 229/R din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Braşov, prin anularea, ca netimbrată, a recursului. Prin Sentinţa civilă nr. 261/S a Tribunalului Covasna din data de 11 noiembrie 2011, pronunţată în acelaşi dosar, judecătorul-sindic a dispus radierea societăţii din registrul comerţului. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna cu nr. 789/119/2011, la data de 18 februarie 2011, reclamanta, C. 2000 SPRL S. G, lichidator judiciar al S.C. R. S.R.L. S. G, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.C, administrator al debitoarei, stabilirea răspunderii reparatorii a acestuia pentru pasivul societăţii de 218.449,00 lei. În motivare, reclamanta a învederat că pârâtul a săvârşit fapta prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv nu a ţinut evidenţele contabile ale operaţiunilor comerciale efectuate, ale veniturilor realizate, folosindu-le în interesul său personal sau al altor persoane. Judecătorul-sindic, examinând acţiunea reclamantei, a reţinut următoarele: La cererea creditoarei urmăritoare, S.C. F. S.A. B., prin Sentinţa civilă nr. 99/S din 12 martie 2010, dată în Dosarul nr. 1.686/119/2009, judecătorul-sindic a pronunţat deschiderea procedurii insolvenţei pe cale generală a debitoarei, S.C. R. S.R.L. S. G, în temeiul art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o creanţă de 83.645,10 lei. Nefiind găsite soluţii de redresare a activităţii, prin Sentinţa civilă nr. 299/S din 1 octombrie 2010 s-a dispus trecerea la procedura falimentului pe cale simplificată, lichidator judiciar fiind desemnat C. 2000 SPRL S. G. S-a reţinut că administratorul statutar nu a predat gestiunea scriptică şi faptică a debitoarei, iar acesta nu a putut fi contactat. Potrivit tabelului definitiv suplimentar al creditorilor, la masa credală a debitoarei au fost admise creanţe în valoare de 218.449,00 lei. Din datele şi informaţiile furnizate de registrul comerţului la data de 8 aprilie 2011 a rezultat că firma falită s-a constituit ca persoană juridică la data de 3 iunie 2009, cu obiect de activitate principal constând în "intermedieri cu produse diverse", alături de alte activităţi secundare. Activitatea societăţii a fost administrată de asociatul unic M.M.C. Raportul privind cauzele şi împrejurările insolvenţei, întocmit de lichidator la 14 ianuarie 2011, a consemnat că administratorul social nu a putut fi contactat, nu a colaborat cu lichidatorul şi nu s-a putut intra în posesia unor documente de evidenţă a activităţii derulate. În continuare, lichidatorul a concluzionat că starea de insolvenţă a fost generată de M. M.C. personal, care a achiziţionat apă minerală de la S.C. F. S.A. B., pe care a livrat-o la diverse firme. Lichidatorul a cerut angajarea răspunderii materiale a fostului administrator, M.M.C, conform art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, susţinând ca acesta nu a ţinut contabilitatea firmei în conformitate cu legea, neîntocmind niciun document financiar-contabil, nicio declaraţie de venituri care să fie depusă la autorităţile fiscale locale în vederea calculării şi plăţii obligaţiilor corespunzătoare exigenţelor legale, fapt pentru care se impune suportarea consecinţelor. Raportat la starea de fapt învederată, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează posibilitatea stabilirii de către judecătorul-sindic a răspunderii organelor de conducere ale falitului, printre care şi administratorii acestuia pentru o parte din pasiv, dacă s-a demonstrat săvârşirea uneia sau mai multor fapte ilicite, dintre cele enumerate limitativ la lit. a)-g) ale acestui alineat. Pe de altă parte, s-a arătat că faptele imputate acestor persoane trebuie să fie cauza insolvenţei debitorului, la care se adaugă cerinţa îndeplinirii condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale, instituită de art. 998-999 din Codul civil anterior. Articolul 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 permite atragerea răspunderii materiale a organelor de conducere ale unui comerciant care se fac vinovate de apariţia sau creşterea stării de insolvenţă prin neţinerea unei contabilităţi conform legii. Această faptă nu este aptă prin ea însăşi să provoace o stare de faliment, neputându-se stabili o relaţie de cauzalitate cu insolvenţa. Instanţa a reţinut în continuare că, potrivit unui control încrucişat efectuat de către organele fiscale, s-a constatat prin procesul-verbal instrumentat la 29 octombrie 2010 că societatea debitoare, în perioada 1 iunie 2009 - 31 martie 2010, nu a ţinut evidenţa contabilă a operaţiunilor comerciale efectuate, nu a depus nicio declaraţie fiscală, deconturi de T.V.A. şi bilanţuri contabile, cu toate că a achiziţionat şi vândut mărfuri unor firme. În consecinţă, s-a calculat suma de 92.913, T.V.A. suplimentar şi impozit pe profit de 17.618 lei. O altă verificare a activităţii falitei a fost întreprinsă de Garda financiară, potrivit procesului-verbal de constatare încheiat la data de 22 septembrie 2010, în care s-a reţinut că a valorificat mai multe cantităţi de apă minerală fără ca veniturile obţinute în valoare de 94.657,10 lei să fie înregistrate în evidenţele contabile. Mai mult, nu a depus declaraţii, deconturi şi bilanţuri contabile la autorităţile locale fiscale. S-a procedat şi de această dată la calculul T.V.A.-ului şi al impozitului pe profit datorate, totalizând 112.642,30 lei. Lipsind documentele de evidenţă a operaţiunilor comerciale realizate pe perioada cât a funcţionat societatea, lichidatorul sa aflat în imposibilitatea de a stabili alte cauze ale insolvenţei. Instanţa a constatat că pârâtul nu a răsturnat prezumţia existenţei raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, mai mult, conduita ilicită a pârâtului a condus la concluzia că veniturile pe care le-a realizat au fost folosite în interes personal, în accepţiunea art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, şi că în mod deliberat a adoptat această conduită pentru a prejudicia firma cu 122.462 lei şi a determina în cele din urmă starea de insolvenţă, fiind conştient că neţinând evidenţele financiar-contabile şi neplătind obligaţiile fiscale aferente va determina autorităţile fiscale să calculeze dobânzi şi penalităţi de întârziere, care în mod inevitabil vor genera falimentul, ceea ce de altfel s-a şi înfăptuit. S-a mai reţinut că administratorul pârât a manifestat dezinteres total faţă de soarta firmei şi data la care creditoarea S.C. F. S.A. S. G. a solicitat declanşarea procedurii insolvenţei, întrucât nu a depus nicio contestaţie, cu toate că a fost notificat în condiţiile art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2006. Aspectele de fapt învederate, coroborate cu refuzul pârâtului de a se prezenta la interogatoriu, având valoarea probatorie a unei recunoaşteri depline a faptelor săvârşite, au îndreptăţit instanţa să aprecieze că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii personale patrimoniale a administratorului M.M.C. în dezdăunare, în limita sumei de 218.449,00 lei. Hotărârea a rămas irevocabilă prin nerecurare la 17 august 2011. În raport cu această hotărâre, prima instanţă a constatat că judecătorul-sindic a aplicat inculpatului "sancţiunea" suportării pasivului patrimonial al societăţii radiate din patrimoniul propriu, constatând că fapta ilicită care a determinat insolvenţa şi ulterior falimentul societăţii a fost generată de reaua-credinţă a administratorului personal, care, pe de o parte, nu a ţinut evidenţele contabile, potrivit legii, iar, pe de altă parte, nu a achitat obligaţiile fiscale aferente perioadei 1 iunie 2009 - 31 martie 2010, cauzând statului un prejudiciu de 92.913 lei, T.V.A. suplimentar şi impozit pe profit de 17.618 lei. Mai mult, aceste sume au fost stabilite în baza aceluiaşi raport întocmit de organele fiscale la 29.10.2010, ce a stat şi la baza inculpării inculpatului pentru evaziune fiscală, sumele de care acesta este învinuit prin rechizitoriu că nu le-a plătit fiind incluse în cuantumul celor pentru care instanţa administrativă a atras răspunderea sa patrimonială personală cu titlu de "sancţiune" pentru fapta ilicită de a fi cauzat falimentul societăţii, exact prin neplata obligaţiilor fiscale, instanţa specificând caracterul deliberat al conduitei adoptate, sub aspectul deplinei conştientizări a dobânzilor şi penalităţilor care urmau a fi calculate şi care, prin neplată, ar fi atras falimentul. Or, art. 4 al Protocolului nr. 7 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului prevede următoarele: "nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat". Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna şi M.F.P., A.N. de A.F. prin D.G.R. a F.P. B., AJ. a F.P. C, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi solicitând desfiinţarea ei, iar în cadrul rejudecării, pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice prin care să se dispună condamnarea inculpatului M.M.C. pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi obligarea inculpatului la plata de despăgubiri materiale către persoana vătămată S.R. prin A.N. de A.F. - D.G.R. a F.P. B., AJ. a F.P. C. În dezvoltarea motivelor de apel, Parchetul a arătat că, în speţă, nu există autoritate de lucru judecat, raportat la Sentinţa civilă nr. 176/S/10.06.2011 a Tribunalului Covasna, pronunţată în Dosarul civil nr. 789/119/2011 întrucât, prin această hotărâre, s-a admis acţiunea formulată de S.C. C. 2000 SPRL, lichidator judiciar al S.C. R. S.R.L. S. G., în contradictoriu cu pârâtul M.M.C. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului, în calitate de administrator al debitoarei, să suporte întregul pasiv de 218.449 lei, care se va plăti în contul de lichidare, fiind înfiinţate măsuri asigurătorii asupra averii acestuia până la concurenţa debitului datorat. Or, este evident că, în cauza de faţă, nu este incident art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, în condiţiile în care inculpatul, în Dosarul nr. 789/119/2011 al Tribunalului Covasna, nu a fost urmărit sau condamnat penal, nici chiar sancţionat contravenţional pentru aceeaşi faptă pentru care a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 93/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, fiind doar angrenată răspunderea materială, civilă, a acestuia, pentru prejudiciile cauzate prin conduita sa, în calitate de asociat şi administrator al S.C. R. S.R.L. În motivarea apelului formulat, persoana vătămată S.R. prin A.N. de A.F. - D.G.R. a F.P. B., A.J. a F.P.C. a arătat, în esenţă, că suma cu care s-a constituit parte civilă în procesul penal aflat pe rol în prezent, respectiv 10.569,68 lei, cu accesoriile aferente, reprezintă prejudiciul cauzat statului român prin fapta dedusă judecăţii în prezent, respectiv ascunderea sursei impozabile prin neînregistrarea anumitor operaţiuni comerciale în contabilitate, pe când suma de 218.449 lei, inserată în Sentinţa civilă nr. 176/S/10.06.2011 a Tribunalului Covasna, reprezintă prejudiciul cauzat prin fapta fostului administrator al S.C. R. S.R.L., prin care s-a contribuit la ajungerea societăţii în încetare de plăţi, faptă prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, formând obiectul Dosarului civil nr. 789/119/2011 al Tribunalului Covasna, banii urmând a fi depuşi în contul de lichidare al debitoarei în vederea plăţii datoriilor. De asemenea s-a arătat că nu se poate reţine că partea civilă S.R. prin A.N. de A.F. - D.GR. a F.P. B., A.J. a F.P. C. şia valorificat pretenţiile civile formulate împotriva inculpatului M.M.C. şi nici faptul că suma de 10.596,68 lei, pentru care statul român s-a constituit în dosarul penal parte civilă, este inclusă în suma la care a fost obligat fostul administrator în cadrul Dosarului nr. 789/119/2011 al Tribunalului Covasna, întrucât această sumă reprezintă impozit pe profit suplimentar, respectiv debitul principal, sumă la care se vor calcula accesorii, conform Codului de procedură fiscală, calculate până la data plăţii efective. În cursul soluţionării apelurilor, la termenul din 21 ianuarie 2016, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: dacă sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă - indiferent de încadrarea juridică dată faptei - sau noţiunea de "hotărâre penală" este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Reprezentantul Ministerului Public şi avocatul inculpatului au pus concluzii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că hotărârea civilă pronunţată de judecătorul-sindic de la Tribunalul Covasna nu poate sta la baza aplicării principiului "ne bis in idem", reglementat de art. 6 din Codul de procedură penală, întrucât nu este o hotărâre de condamnare penală sau rezultată în urma parcurgerii unei proceduri penale, în timp ce inculpatul, prin avocat, a arătat că este de acord cu interpretarea dată de către prima instanţă dispoziţiilor art. 6 din Codul de procedură penală. III. Punctul de vedere al instanţei care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: 1. Existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de art. 475 din Codul de procedură penală Cauza se află pe rolul Curţii de Apel Braşov, sesizată cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna şi M.F.P., A.N. de A.F. prin D.GR. a F.P. B., A.J. a F.P. C. împotriva Sentinţei penale nr. 33 din 8 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Covasna în Dosarul penal nr. 74/119/2014, cauza aflându-se în ultimul grad de jurisdicţie. 2. Soluţionarea în fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării S-a dispus de către prima instanţă încetarea procesului penal pornit faţă de inculpatul M.M.C., în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală şi art. 4 din Protocolul 7 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. De modul de interpretare a sintagmei "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", depinde admiterea apelurilor promovate în cauză şi condamnarea inculpatului sau, dimpotrivă, păstrarea soluţiei de încetare a procesului penal dispusă de prima instanţă, ca urmare a aplicării în mod direct a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru interpretarea art. 6 din Codul de procedură penală. 3. Problema de drept nu a fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nu face în prezent obiectul unui recurs în interesul legii, din verificările efectuate pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultând că nu a fost sesizată cu privire la această problemă de drept. În ceea ce priveşte opinia instanţei de apel asupra chestiunii de drept, aceasta a apreciat că sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei trimise mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Astfel, pornind de la conţinutul art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenţia europeană a drepturilor omului, intitulat "Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori": "Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat" şi de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea acestui articol [Sergey Zolotukhin c. Rusiei din 10 februarie 2009 din care rezultă ca încadrarea juridică a procedurii în dreptul intern nu poate fi singurul criteriu pertinent pentru aplicabilitatea principiului "non bis in idem" în sensul articolului 4 § 1 al Protocolului nr. 7, Haarvig c. Norvegiei, Rosenquist c. Suediei, Manasson c. Suediei din care se desprinde concluzia că noţiunea de "procedură penală" din textul articolului 4 al Protocolului nr. 7 trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale cu privire la termenii "acuzaţie în materie penală" şi "pedeapsă" din articolele 6 şi, respectiv, 7 ale Convenţiei, Engel şi alţii c. Olandei, în care Curtea a stabilit trei criterii care trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă există sau nu o "acuzaţie în materie penală" - încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul naţional, natura infracţiunii şi gradul de severitate al pedepsei pe care persoana în cauză riscă să o suporte - Gradinger c. Austriei în care Curtea a constatat că, deşi denumirea, natura şi scopul celor două infracţiuni au fost diferite, a existat o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr. 7, în măsura în care ambele decizii s-au bazat pe acelaşi comportament al reclamantului, Oliveira c. Elveţiei şi Franz Fischer c. Austriei, în care Curtea a statuat că acelaşi comportament poate constitui mai multe infracţiuni (concurs ideal), care pot fi judecate în cadrul unor proceduri separate sau persoanele pot fi judecate sau pedepsite din nou pentru infracţiunile care au fost pur şi simplu "nominal diferite", fiind atrasă astfel incidenţa articolului 4 al Protocolului nr. 7 şi necesitatea examinării suplimentare dacă astfel de infracţiuni au avut sau nu aceleaşi "elemente esenţiale"], instanţa de apel a apreciat că sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitorul român în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", nu are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă - indiferent de încadrarea juridică dată faptei, ci se impune o analiză amănunţită, prin prisma criteriilor cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a caracterului şi naturii primei hotărâri pronunţate. Această analiză se impune cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, menţionată anterior, instanţa de contencios european a extins şi mai mult sfera noţiunilor de acuzaţie în materie penală şi sancţiune penală şi în domeniul administrativ şi fiscal, în Cauza Rosenquist c. Suediei, spre exemplu stabilind că impunerea unei suprataxe (asimilabile în dreptul român dobânzilor şi penalităţilor) asupra obligaţiilor fiscale datorate de un contribuabil are caracter penal. Ca atare, instanţa de apel a apreciat că atunci când se analizează incidenţa în cauză a principiului "ne bis in idem", reglementat de art. 6 din Codul de procedură penală, prin hotărâre penală definitivă trebuie avut în vedere rezultatul obţinut în urma parcurgerii unei proceduri judiciare ori extrajudiciare, prin care se tranşează asupra fondului cauzei, fie printr-o soluţie de sancţionare penală, civilă, contravenţională, administrativă sau fiscală, fie printr-o soluţie de nesancţionare (spre exemplu, un proces-verbal de sancţionare contravenţională anulat de o instanţă civilă printr-o hotărâre judecătorească), dacă fapta care a dat naştere celor două proceduri este identică. Verificând jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov în materie, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în cadrul cărora, în soluţionarea acţiunii penale exercitate împotriva inculpatului, trimis în judecată pentru infracţiuni de evaziune fiscală, să fie analizată incidenţa principiului "ne bis in idem" în raport cu existenţa unei hotărâri civile prin care administratorul societăţii (inculpat în cauza penală) a fost obligat, în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, să suporte pasivul societăţii falimentate. Având în vedere aceste considerente, apreciind că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, instanţa de apel a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi dezlegarea chestiunii de drept arătate şi, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea sesizării. IV. Opiniile şi jurisprudenţa instanţelor IV.1. Opiniile instanţelor În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma solicitării unui punct de vedere cu privire la chestiunea de drept pentru a cărei lămurire Înalta Curte a fost sesizată, s-au primit comunicări de la toate curţile de apel, mai puţin de la Curtea de Apel Craiova, care nu a transmis niciun punct de vedere; comunicările respective au vizat şi opinia unora din instanţele aflate în raza de activitate a acestor curţi. 1. Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia a arătat că a fost identificat Dosarul nr. 1.096/298/2011 (instanţă de fond Judecătoria Sebeş), în care a fost pronunţată Decizia penală nr. 1.209 din 2 decembrie 2013 şi în care instanţa a apreciat că noţiunea de hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, reprezintă orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei. 2. Curtea de Apel Bacău a arătat că, în art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, intitulat "Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune" se prevede că "nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea". În ceea ce priveşte aplicarea principiului "ne bis in idem", enunţat la art. 50 din Cartă, unei urmăriri penale pentru fraudă fiscală (precum şi cea care face obiectul litigiului în cauza pendinte a instanţei care a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), în Cauza C-617/10, soluţionată prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 26 februarie 2013, Marea Cameră a decis că aceasta: "presupune ca măsurile care au fost deja adoptate împotriva învinuitului prin intermediul unei decizii devenite definitive să îmbrace un caracter penal". În această privinţă, s-a arătat că art. 50 din Cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor declarative în domeniul fiscal, o combinaţie de sancţiuni fiscale şi penale, întrucât, pentru a garanta perceperea integralităţii încasărilor TVA şi, prin aceasta, protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, statele dispun de libertatea de alegere a sancţiunilor aplicabile - obligaţie prevăzută în sarcina statelor membre prin art. 325 TFUE. Sancţiunile pot să îmbrace forma unei sancţiuni administrative, a unor sancţiuni penale sau o combinaţie a celor două şi doar atunci când sancţiunea fiscală îmbracă un caracter penal (evaluat prin criteriile pertinente indicate tot de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C-489/10, pct. 37, respectiv calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, natura infracţiunii şi natura, respectiv gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte) şi este definitivă, art. 50 din Cartă se opune ca pentru aceleaşi fapte să se desfăşoare o urmărire penală împotriva aceleiaşi persoane. S-a arătat, totodată, că revine instanţei de judecată sarcina de a aprecia, în lumina criteriilor menţionate, dacă este necesar să se aprecieze la o examinare a cumulului de sancţiuni fiscale şi penale prevăzut de legislaţia naţională şi, eventual, să considere acest cumul ca fiind contrar standardelor amintite, cu condiţia ca sancţiunile restante să fie efective, proporţionale şi disuasive. De asemenea, s-a arătat că, atunci când se analizează principiul "ne bis in idem", instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie care a stabilit că "pentru a se putea considera că în privinţa unei persoane a fost pronunţată o hotărâre definitivă pentru fapte care îi sunt imputate unei persoane, trebuie ca acţiunea penală să se fi stins în mod definitiv - Hotărârea Turansky, C-491/07, şi că această decizie a fost pronunţată în urma unei aprecieri asupra fondului cauzei (Hotărârea Miraglia, C-469/03), şi pe baza dreptului intern în care această decizie a fost adoptată. Magistraţii Secţiei penale a Tribunalului Bacău au arătat că ar trebui avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat că pentru a reţine aplicabilitatea principiului "ne bis in idem" trebuie satisfăcute următoarele condiţii: a) să existe o hotărâre definitivă conform legii statului în care a fost pronunţată, fie prin epuizarea căilor ordinare de atac, fie prin neexercitarea acestora în termenul prevăzut de lege; b) hotărârea definitivă să fie pronunţată în materie penală; este avută în vedere pentru determinarea caracterului penal al hotărârii noţiunea de acuzaţie în materie penală, astfel cum aceasta este înţeleasă în sensul art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit mai multe criterii alternative (cunoscute sub denumirea de "criteriile Engel") pentru a aprecia dacă există o acuzaţie în materie penală în sens european: calificarea faptei ca infracţiune în dreptul intern, natura faptei incriminate, scopul, natura şi gradul de severitate al sancţiunii ce poate fi aplicată persoanei acuzate (avându-se în vedere sancţiunea maximă ce poate fi aplicată). S-a arătat că al doilea şi al treilea criteriu sunt alternative şi, nu în mod necesar, cumulative. Totuşi, aceasta nu exclude o analiză cumulativă a acestora, în situaţia în care analiza separată a fiecărui criteriu nu face posibilă ajungerea la o concluzie clară cu privire la existenţa unei acuzaţii penale (CtEDO, Marea Cameră, Sergey Zolotukhin c. Rusiei, Hotărârea din 10 februarie 2009, paragraful 53); c) autorităţile judiciare competente să formuleze din nou aceeaşi acuzaţie, privind aceleaşi fapte cu caracter penal, împotriva aceleiaşi persoane. Nu prezintă importanţă în această a doua procedură dacă faptele au aceeaşi încadrare juridică sau o altă încadrare juridică. Magistraţii din cadrul Secţiei penale a Judecătoriei Bacău au apreciat că sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europe a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Magistraţii Judecătoriei Oneşti au opinat în sensul că sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă, indiferent de încadrarea juridică dată faptei. S-a arătat că nu sunt similare noţiunile de hotărâre penală şi hotărâri în alte materii. 3. Curtea de Apel Braşov a arătat că opinia majoritară a fost în sensul că sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", trebuie corelată cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că va fi avută în vedere orice fel de hotărâre, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată întrun proces penal pentru aceeaşi faptă. Opinia minoritară a fost în sensul că nu este aplicabil principiul "ne bis in idem", inculpatul putând fi tras la răspundere penală, însă sub aspectul laturii civile, alăturată celei penale, inculpatul nu mai poate fi obligat la plata despăgubirilor, câtă vreme i s-a angajat răspunderea patrimonială, în calitate de administrator, în faţa instanţei civile. 4. Curtea de Apel Cluj a considerat că trebuie făcută distincţie între aplicarea principiului "ne bis in idem" şi principiul securităţii raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil. S-a arătat că hotărârea pronunţată în Cauza Lungu contra României, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este incidentă nu doar în cazul în care există identitate de părţi şi de obiect, ci în orice situaţie în care procedurile diferite vizează aceeaşi chestiune determinantă pentru soluţionarea acestora (pct. 40 din hotărâre). În cauza menţionată, Curtea a statuat că repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (pct. 37 din hotărâre). În consecinţă, s-a arătat că instanţele sunt chemate să asigure, pe lângă respectarea în cauză a principiului autorităţii de lucru judecat, şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, datorită obligaţiei de a asigura aplicarea Hotărârii din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, în cadrul demersului general de punere în executare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate contra României. La nivelul Tribunalului Maramureş şi al instanţelor din circumscripţia acestuia a fost împărtăşit punctul de vedere potrivit căruia noţiunea de "hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" nu cuprinde în sfera înţelesului său hotărârile prin care s-a angrenat răspunderea fiscală sau civilă a persoanei, trimise ulterior în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. S-a apreciat că pot coexista mai multe forme de răspundere juridică cu temei şi natură diferite, arătându-se că o conduită contrară legii poate atrage răspunderea penală a titularului ei, acesta fiind sancţionat în limitele prevăzute de legea penală. În ipoteza în care conduita imputabilă autorului ei a avut şi consecinţe de natură patrimonială, în mod firesc, persoana vinovată va fi obligată să suporte şi repararea pagubei cauzate. De asemenea, s-a arătat că, în ipoteza expusă, temeiul răspunderii penale îl reprezintă legea penală, aplicându-se principiul legalităţii incriminării. Temeiul răspunderii civile îl reprezintă, în mod corelativ, legea civilă, respectiv răspunderea civilă delictuală (art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil). Cele două forme de răspundere nu se exclud reciproc, fiind posibilă coexistenţa acestora. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că autorităţile pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal în sensul Convenţiei, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penală şi independent dacă această sancţiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă (Cauza Franz Fischer contra Austriei). Art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune însă ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor declarative în domeniul TVA-ului, o combinaţie de sancţiuni fiscale şi penale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că doar în situaţia în care sancţiunea fiscală îmbracă un caracter penal în sensul art. 50 din Cartă şi este rămasă definitivă se opune dispoziţia menţionată ca pentru aceleaşi fapte să se desfăşoare o urmărire penală împotriva aceleiaşi persoane. Pentru a determina dacă sancţiunea are caracter penal, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut trimitere la criteriile Engel din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, natura însăşi a infracţiunii, natura şi gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte (CJUE, Marea Cameră, Aklagaren contra Hans Akerberg Fransson, paragrafele 32-37). Curtea Europeană a considerat în jurisprudenţa sa că analiza ce trebuie efectuată în determinarea noţiunii de "idem", prin raportare la criteriul fapte identice sau fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi, trebuie axată pe acele fapte care constituie un set de împrejurări factuale concrete privind pe acelaşi acuzat şi care sunt inextricabil legate în timp şi spaţiu. S-a considerat că, în speţa ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, răspunderea personală, reparatorie, a administratorului unei societăţi comerciale, trimis ulterior în judecată şi pentru comiterea infracţiunii fiscale, nu poate să justifice o soluţie de achitare, întrucât cele două forme de răspundere intervin pentru conduite diferite. Astfel, răspunderea penală intervine pentru "ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, respectiv pentru omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate" (aşa cum se arată în art. 9 din Legea nr. 241/2005). Pe de altă parte, răspunderea personală a administratorului intervine pentru că lui îi este imputabilă apariţia stării de insolvenţă a persoanei juridice, motivele acestei stări putând fi variate. Tribunalul Sălaj a arătat că nu deţine hotărâri judecătoreşti în această materie, dar a apreciat că, în problema de drept invocată, este relevantă Cauza Lungu c/a României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susţinut că, prin condamnarea inculpatului pentru fapte care au fost tranşate în mod definitiv de către instanţa de drept fiscal, s-a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice şi implicit dreptul la un proces echitabil. 5. Curtea de Apel Constanţa a arătat că, luând in discuţie această problemă de drept, s-a exprimat următoarea opinie: Sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, trebuie interpretată în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată întrun proces penal pentru aceeaşi faptă. În acest sens, s-a avut în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a extins sfera noţiunii de acuzaţie în materie penală şi sancţiune penală şi în domeniul administrativ şi fiscal, în Cauza Rosenquist c. Suediei, stabilindu-se că impunerea unei suprataxe "asimilabile în dreptul român dobânzilor şi penalităţilor" asupra obligaţiilor fiscale datorate de un contribuabil are caracter penal. De asemenea, s-a susţinut că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Cauza Fransson că se aduce atingere principiului prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenţie, intitulat "dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori", avându-se în vedere că, atât în urmărirea fiscală, cât şi în urmărirea penală, părţile sunt aceleaşi, "statul şi contribuabilul", având o identitate de părţi, obiectul este acelaşi şi cauza este aceeaşi, cu excepţia faptului că urmărirea fiscală sancţionează prin plata unor obligaţii, iar cea penală adaugă şi o sancţiune penală, iar prezumţia autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o constatare (nu neapărat în sens de soluţie privind raporturile litigioase dintre părţi) făcută printr-o hotărâre definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre: res iudicata pro veritate habetur. S-a precizat că la nivelul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Constanţa nu există jurisprudenţă. Astfel, opinia majoritară a Secţiei penale din cadrul Judecătoriei Constanţa este în sensul că noţiunea de hotărâre penală folosită de legiuitor în sens larg, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi chiar a Curţii Europene de Justiţie a Uniunii Europene, se referă inclusiv la o "condamnare" în materia contravenţională. Opinia Judecătoriei Babadag a fost în sensul că sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, are în vedere orice fel de hotărâre, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă poate fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Tribunalul Tulcea a arătat că este de acord cu argumentele expuse de instanţa de apel în prezentarea opiniei sale asupra chestiunii de drept invocate. 6. Opinia majoritară exprimată de judecătorii Secţiei penale şi pentru cauze cu minori a Curţii de Apel Galaţi, precum şi din cadrul instanţelor din circumscripţie a fost în sensul că sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală, nu şi în alte materii, respectiv civil, fiscal sau contravenţional. S-a arătat că textul art. 6 din Codul de procedură penală stabileşte în mod clar că este vorba de o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică, dispoziţiile procedural-penale fiind de strictă interpretare. De asemenea, s-a arătat că există şi opinia în sensul că noţiunea de "hotărâre penală" trebuie să cuprindă şi materia contravenţională, dacă fapta a fost cercetată anterior şi sancţionată ca atare ca delict contravenţional. 7. Curtea de Apel Iaşi a transmis jurisprudenţă relevantă şi punctul de vedere al unora dintre instanţele din circumscripţia sa. La nivelul Secţiei penale a Tribunalului Iaşi a fost identificată Decizia penală nr. 364/CJ pronunţată în Dosarul nr. 24.710/245/2015, din considerentele căreia rezultă că interpretarea noţiunii de "hotărâre penală" este concordantă cu cea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa, prin care s-a stabilit că aceasta nu se referă numai la hotărârile judecătoreşti, ci şi la actele altor autorităţi judiciare sau organisme jurisdicţionale prin care se soluţionează o cauză penală, stabilind că principiul sus-menţionat se aplică şi procedurilor urmate de stingerea acţiunii penale, prin care Ministerul Public dintr-un stat membru încetează urmărirea penală, chiar dacă această procedură nu implică vreo hotărâre din partea instanţei judecătoreşti. Judecătoria Paşcani a comunicat că sintagma "când faţă de aceea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", cuprinsă în art. 6 din Codul de procedură penală, are în vedere hotărârea penală în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura în care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. De asemenea, s-a apreciat că această problemă de drept este enunţată şi în principiul ce rezultă din Cauza Lungu şi alţii împotriva României, respectiv respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii care a dobândit prima dată acest caracter, chiar dacă este vorba despre o altă hotărâre pronunţată într-o cauză care nu este de natură penală. În acest sens, s-a arătat că în practica Judecătoriei Paşcani a fost identificată o singură hotărâre care a avut în vedere această chestiune de drept. Judecătoria Iaşi - Secţia penală a comunicat că nu are jurisprudenţă în materie, iar punctul de vedere al magistraţilor a fost în sensul că noţiunea de "hotărâre penală" este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Opinia judecătorilor din cadrul Judecătoriei Vaslui cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării a fost în sensul că, în raport cu criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, respectiv "criteriile Frigel" (Engel şi alţii c. Olandei), se poate concluziona că în procesul penal inculpatului i se impută acelaşi comportament ilicit pentru care a fost sancţionat în altă materie decât cea penală (civilă, fiscală sau contravenţională), putându-se aprecia prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7, conform căruia "nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat", că s-a produs "condamnarea" acestuia. 8. În ceea ce priveşte problema de drept invocată, judecătorii din cadrul Secţiei penale şi pentru cauze cu minori a Curţii de Apel Oradea şi a Tribunalului Bihor au opinat în sensul că sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere orice fel de hotărâre, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată întrun proces penal pentru aceeaşi faptă. 9. Opinia exprimată de judecătorii din cadrul secţiilor penale ale Curţii de Apel Piteşti şi instanţelor judecătoreşti din circumscripţia teritorială a acesteia a fost în sensul că noţiunea de "hotărâre penală" este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, cu condiţia ca fapta care a determinat procedurile respective să fie identică. Alăturat a fost transmisă copie de pe Sentinţa penală nr. 26 din 7 februarie 2013 a Judecătoriei Curtea de Argeş, pronunţată în Dosarul nr. 151/216/2013, cu precizarea că opinia judecătorilor Secţiei penale şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Piteşti este diferită, în sensul că în scopul protejării fondului forestier naţional şi pentru a se realiza conţinutul constitutiv al infracţiunilor de sustragere sau tăiere ilegală de arbori, faptele de natură contravenţională comise în mod repetat într-o perioadă limitată de timp dobândesc caracter penal, conform reglementărilor legale în vigoare - Codul silvic. 10. Curtea de Apel Ploieşti a transmis că la nivelul Curţii şi al instanţelor arondate acesteia nu s-au pronunţat soluţii care să aibă în vedere ipoteza în discuţie. 11. De asemenea, Curtea de Apel Suceava a comunicat că nici la instanţele din circumscripţia sa nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în problema de drept supusă analizei. 12. La nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş şi al instanţelor din circumscripţia acesteia nu au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dezlegat chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comunicându-se următoarele puncte de vedere formulate de către instanţele din circumscripţia sa: Opinia magistraţilor Secţiei penale din cadrul Tribunalului Mureş a fost în sensul că, în aprecierea sintagmei "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", se impune a se verifica pentru fiecare speţă în parte dacă sancţiunea aplicată îndeplineşte criteriile stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a fi considerată o sancţiune de natură penală, care este o noţiune autonomă, conform jurisprudenţei Curţii. Judecătoria Reghin a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Codul de procedură penală, nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică, principiul "ne bis in idem" fiind aplicabil ori de câte ori autorităţile competente formulează din nou împotriva unei persoane o acuzaţie în materie penală, în sensul art. 6 paragraful I din Convenţia europeană. S-a considerat că expresia "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in Idem", nu are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă, ci este necesar a se avea în vedere caracterul şi natura hotărârii pronunţate, caracter analizat prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Judecătoria Odorheiu Secuiesc s-a raliat opiniei completului Curţii de Apel Braşov în sensul că noţiunea de "hotărâre penală" este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. 13. Curtea de Apel Timişoara a comunicat că, în urma consultării judecătorilor de la Secţia penală a Curţii de Apel, s-a apreciat că sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă, indiferent de încadrarea juridică dată faptei. S-a apreciat că aceasta rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 6 din Codul de procedură penală, care face referire la noţiunea de hotărâre penală definitivă în accepţiunea dreptului intern, precum şi din dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală în care se arată că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unor chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Tribunalul Timiş a arătat că, în urma consultării magistraţilor Secţiei penale, opinia unanimă este că sintagma folosită în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală are în vedere orice fel de hotărâre, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Judecătorii din cadrul Secţiei penale a Tribunalului Caraş-Severin au opinat în sensul că aceeaşi sintagmă are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă - indiferent de încadrarea juridică dată faptei, întrucât o hotărâre civilă nu este o hotărâre de condamnare penală sau rezultată în urma parcurgerii unei proceduri penale. Cu privire la problema supusă analizei, Judecătoria Reşiţa a comunicat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza F. Fischer c/a Austriei), autorităţile naţionale au posibilitatea de a aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal în sensul Convenţiei, indiferent dacă ea este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională ori penală. Cerinţa impusă este aceea de a verifica dacă în cauză sunt respectate criteriile Engel din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a stabili dacă sancţiunea are un caracter penal, respectiv calificarea juridică a faptei, natura infracţiunii, natura şi gradul de severitate a sancţiunii ce poate fi aplicată persoanei. În consecinţă, judecătorii de la Judecătoria Reşiţa au apreciat că, cel puţin în materie contravenţională şi fiscală, noţiunea de "hotărâre penală" prevăzută de art. 6 din Codul de procedură penală este aplicabilă. 14. Curtea de Apel Bucureşti a arătat, în opinia majoritară, următoarele: Articolul 4 al Protocolului 7 al Convenţiei consacră "dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori", cunoscut sub denumirea tradiţională de "ne bis in idem": "Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat. (...)". Legea şi procedura "penală" de care vorbeşte articolul respectiv au un înţeles autonom comun identic cu cel al "acuzaţiei în materie penală" din articolele 6 şi 7 din Convenţie. Pe scurt, Curtea determină dacă fapta intră în domeniul de aplicare al "materiei penale" în funcţie de criterii alternative: calificarea juridică a infracţiunii litigioase în dreptul naţional, natura însăşi a acesteia şi severitatea sancţiunii aplicabile (Engel şi alţii c. Olandei; Ozturk c. Germaniei; Jussila c. Finlandei). Curtea a decis că nu există o jurisprudenţă clară din care să rezulte că gradul redus de severitate al sancţiunii aplicabile poate fi decisiv în excluderea unei fapte de natură penală din câmpul de aplicare al articolului 6 [Jussila c. Finlandei (MC)]. Tocmai de aceea amenzi contravenţionale de un cuantum relativ redus au fost privite ca intrând în câmpul de aplicare al "materiei penale", chiar în absenţa unui mecanism de transformare a amenzii într-o sancţiune privativă de libertate: Ziliberberg vs Moldova, Masaev vs Moldova, Tsonyo Tsonev vs Bulgaria, Anghel vs România. Din această perspectivă se apreciază că majoritatea contravenţiilor din sistemul român vor intra în câmpul de aplicare al "materiei penale" din Convenţie; în consecinţă, vor fi aplicabile garanţiile prevăzute nu doar de art. 6 în materie penală (inclusiv prezumţia de nevinovăţie), ci şi celelalte garanţii, mai generale (art. 7 din Convenţie, dublul grad de jurisdicţie etc.), inclusiv principiul "ne bis in idem". Ca urmare, o persoană sancţionată contravenţional nu ar putea fi cercetată penal (chiar dacă ar fi achitată) pentru aceeaşi faptă. În ceea ce priveşte aplicarea principiului în situaţia în care aceeaşi faptă a fost sancţionată pe tărâmul dreptului fiscal, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în acest sens în Cauza Fransson (C-617/10), în care s-a ridicat problema dacă reglementările naţionale prin care se sancţionează un comportament contrar dreptului fiscal, atât prin taxarea suplimentară în dreptul administrativ, cât şi prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea în plan penal, sunt compatibile cu art. 50 din Cartă. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 50 din Cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor declarative în domeniul taxei pe valoarea adăugată, în mod succesiv, o sancţiune fiscală şi o sancţiune penală, în măsura în care sancţiunea fiscală nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanţa naţională. În ceea ce priveşte criteriile după care instanţa naţională poate stabili dacă o anumită sancţiune îmbracă sau nu caracter penal s-a arătat că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene face trimitere la trei criterii. Primul este calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, al doilea, natura însăşi a infracţiunii, iar al treilea, natura şi gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte, criterii stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Bonda (C-489/10), inspirate însă de Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza Engel împotriva Olandei. S-a mai arătat că sintagma "când faţă de acea persoană sa pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", din cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7, că are un caracter penal. În acest sens s-a arătat că prezintă relevanţă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul sferei de aplicare a prevederilor art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Gradinger vs Austria, Haarvig vs Norvegia, Manasson vs Suedia, Anghel c. României şi Tsonyo Tsonev c. Bulgariei etc.), Curtea de la Strasbourg statuând cu valoare de principiu că noţiunea de procedură penală utilizată în acest articol trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale cu privire la termenii de acuzaţie în materie penală şi pedeapsă din art. 6 şi 7 ale Convenţiei, astfel cum au fost definiţi de Curte. Sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" trebuie interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sub aspectul art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, în condiţiile în care principiul "ne bis in idem" a fost introdus în legislaţia penală românească tocmai în vederea compatibilizării acesteia cu principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii. În acelaşi sens se au în vedere şi cauzele C-187/01 şi C 385/01, Gozutok şi Brugge ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. S-a arătat, de asemenea, că a existat şi opinia, conturată la nivelul Secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit căreia sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem" are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţa de o persoană pentru aceeaşi faptă, indiferent de încadrarea juridică dată faptei. IV.2 Jurisprudenţa instanţelor Din analiza răspunsurilor primite se constată că jurisprudenţa care să trateze problema pusă în discuţie este relativ redusă. Astfel: 1. Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat Decizia penală nr. 1.209 din 2 decembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.096/298/2011 (instanţă de fond Judecătoria Sebeş), în care instanţa a apreciat că noţiunea de "hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală reprezintă orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei. 2. Curtea de Apel Bacău a comunicat Sentinţa penală nr. 1.561 din 26 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 1.931/180/2015. 3. Tribunalul Maramureş a comunicat Sentinţa penală nr. 416 din 26 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.904/182/2011 al Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 483/A din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Cluj. 4. Curtea de Apel Constanţa a comunicat următoarele hotărâri: - Sentinţa penală nr. 1.188 din 15 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul penal nr. 41.895/212/2010, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 41 1/P din 26 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul penal nr. 41.895/212/2010; - Sentinţa penală nr. 1.734 din 22 iulie 2015, pronunţată de Judecătoria Medgidia în Dosarul penal nr. 4.322/256/2015; - Sentinţa penală nr. 1.738 din 22 iulie 2015, pronunţată de Judecătoria Medgidia în Dosarul penal nr. 4.743/256/2015. 5. Curtea de Apel Galaţi a înaintat Sentinţa penală nr. 1.496 din 29 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 19.125/233/2014 al Judecătoriei Galaţi, care a fost desfiinţată în calea de atac prin Decizia penală nr. 173 din 11 decembrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi. 6. Curtea de Apel Iaşi a comunicat următoarele hotărâri: - Decizia penală nr. 658/24 septembrie 2015 (Dosarul nr. 2.546/333/2014), pronunţată de Curtea de Apel Iaşi; - Decizia penală nr. 765/26 octombrie 2015 (Dosarul nr. 2.635 24-4/2014), pronunţată de Curtea de Apel Iaşi; - Decizia penală nr. 364/C.J. din 17 decembrie 2015 a Tribunalului Iaşi; Încheierea penală nr. 43 a Judecătoriei Paşcani. 7. Curtea de Apel Piteşti a comunicat Sentinţa penală nr. 26 din 7 februarie 2013 a Judecătoriei Curtea de Argeş, pronunţată în Dosarul nr. 151/216/2013. 8. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat Decizia penală nr. 1.234/A din data de 16 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 8.735/236/2012, şi Sentinţa civilă nr. 4.646 din data de 2 iulie 2015, pronunţată de Judecătoria Buftea - Secţia civilă în Dosarul nr. 1.023/94/2014. V. Opinia Ministerului Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 251/C/358/III/-5/2016 din 7 martie 2016, a transmis că, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Braşov. Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, prin Adresa nr. 5.856/III/2/2015 din 22 martie 2016, a arătat că achiesează, pentru motivele arătate în susţinerea acestei propuneri, la cea de-a doua propunere făcută de judecătorul-raportor (prima fiind respingerea sesizării, ca inadmisibilă), în sensul admiterii sesizării formulate şi stabilirii că o hotărâre judecătorească civilă, pronunţată de judecătorul-sindic, în materia insolvenţei, ca urmare a unei proceduri declanşate la cererea unei persoane fizice ori juridice, prejudiciate de societatea comercială al cărei administrator este cercetat penal şi trimis în judecată pentru evaziune fiscală, nu poate fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României La raportul întocmit de către judecătorul-raportor au fost anexate decizii relevante ale Curţii Constituţionale în care a fost examinat principiul "ne bis in idem", niciuna însă în legătură cu tipul hotărârii judecătoreşti care a stat la baza pronunţării sentinţei prin aplicarea art. 4 din Protocolul 7 (au fost examinate aspecte privind reţinerea permisului de conducere şi trimiterea în judecată pentru vătămare corporală din culpă sau ucidere din culpă; sancţionarea contravenţională şi obligarea la plata unui tarif de despăgubire în cazul lipsei rovinietei; infracţiuni în materia regimului silvic; aplicarea, pe lângă sancţiunea principală a amenzii contravenţionale, şi a unor sancţiuni complementare, potrivit Codului rutier etc.). VII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Textul art. 4 alin. 1 din Protocolul 7 a fost amplu examinat în jurisprudenţa celor două instanţe europene, existând o jurisprudenţă coerentă, constantă şi clară în materia interpretării "ne bis in idem". Mai multe hotărâri relevante au fost anexate la raportul întocmit, cele mai importante aspecte fiind menţionate în motivarea opiniei judecătorului-raportor. În sinteză, în ceea ce priveşte criteriile după care instanţa naţională poate stabili dacă o anumită sancţiune îmbracă sau nu caracter penal, se face trimitere la trei criterii. Primul este calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, al doilea, natura însăşi a infracţiunii, iar al treilea, natura şi gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte, criterii stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Bonda (C-489/10), inspirate însă de Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza Engel împotriva Olanda şi denumite în mod tradiţional în consecinţă Criteriile Engel. VIII. Textele de lege incidente art. 6 din Codul de procedură penală - ne bis in idem Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică. Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Articolul 4 Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori 1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat. 2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale art. 9 alin. (1) lit. a) (infracţiunea pentru care s-a dispus de instanţa de fond încetarea procesului penal prin aplicarea "ne bis in idem") (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive; d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor; e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor; f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate; g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală. (2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani. (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (abrogată prin Legea nr. 85/2014) art. 138 alin. (1) lit. d) (temei de drept în baza căruia s-a solicitat judecătorului-sindic de la Tribunalul Covasna pronunţarea Sentinţei nr. 176/S din 10 iunie 2011), art. 138 alin. (1) lit. a) (temei de drept pe baza căruia se pare că judecătorul a dispus admiterea cererii) şi art. 138 alin. (2) (1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora lear fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; ...................................................................... d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; ...................................................................... (2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni. ...................................................................... Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (lege în vigoare) art. 169 alin. (1) lit. d) şi alin. (8) (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: ...................................................................... d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă; ...................................................................... (8) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni. IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Judecătorul-raportor a opinat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, considerând că această soluţie derivă din practica constantă şi clară a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, jurisprudenţă pentru care nu este nevoie de "dezlegarea" ori de "lămurirea" Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Prealabil examinării sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesare unele precizări: În principiu, pentru aplicarea principiului "ne bis in idem", trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzaţie în materie penală, iar autorităţile să demareze o a doua procedură penală ("elementul bis"), pentru aceeaşi faptă ("elementul idem") cu privire la aceeaşi persoană. Pentru a fi aplicabilă garanţia instituită de principiul "ne bis in idem", ambele proceduri trebuie să fie desfăşurate în urma formulării unei "acuzaţii în materie penală". Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că termenul "procedură penală" folosit în cadrul art. 4 din Protocolul 7 trebuie să fie interpretat în lumina principiilor generale aplicabile expresiilor "acuzaţie în materie penală" şi "pedeapsă" care sunt prevăzute de art. 6 şi 7 din Convenţie. Cu privire la prima procedură este necesar ca aceasta să se fi încheiat cu o hotărâre definitivă prin care să se fi pronunţat achitarea sau condamnarea acuzatului. Reluând considerentele Raportului explicativ privind Protocolul 7 al Convenţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că art. 4 din Protocolul 7 are drept scop împiedicarea repetării procedurilor penale închise în mod definitiv. Instanţa europeană consideră că o decizie este definitivă atunci când este irevocabilă, adică nu este susceptibilă de căi ordinare de atac sau părţile au epuizat aceste căi sau au lăsat să se împlinească termenul necesar pentru exercitarea lor. Pe de altă parte, fiind chemată să se pronunţe asupra semnificaţiei "hotărâre definitivă" din art. 54 Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că decizia trebuie să fie definitivă şi obligatorie în sensul dreptului naţional al statului contractant ale cărui autorităţi au adoptat-o şi să se asigure că decizia respectivă conferă în acest stat protecţia acordată în temeiul principiului "ne bis in idem". Niciunul dintre cele două texte nu face referire la o hotărâre pronunţată de către o autoritate judiciară. Ambele instanţe europene au analizat caracterul definitiv al deciziei, şi nu tipul autorităţii care a pronunţat decizia, recunoscând caracter definitiv chiar deciziilor pronunţate de către autorităţi administrative. În jurisprudenţa internă, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nu au fost aspecte de abordare diferite atunci când "elementul bis" a constat dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată de o instanţă de drept penal, acest aspect de drept nefiind controversat. Multiple aspecte au fost examinate de instanţele europene cu referire la reţinerea "elementului bis" în alte ipoteze decât cele derivând din hotărâri penale de condamnare sau achitare. Sub acest ultim aspect există o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din examinarea hotărârilor constatându-se că există deja cristalizată o jurisprudenţă coerentă şi clară a celor două instanţe europene cu privire la situaţiile derivând din: 1) aplicarea unor sancţiuni contravenţionale şi, apoi, cercetarea şi trimiterea în judecată (în instanţa penală) a făptuitorului; 2) dispunerea de către Ministerul Public a unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată şi, ulterior, infirmarea soluţiei şi trimiterea în judecată a făptuitorului; 3) dispunerea unor decizii de către autorităţile administrative şi, apoi, după caz, urmărirea penală sau chiar trimiterea în judecată a făptuitorului. Examinând sesizarea Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive: Conform sesizării se solicită ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României să pronunţe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă - indiferent de încadrarea juridică dată faptei - sau noţiunea de "hotărâre penală" este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, daca aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Din modul de formulare a întrebării prealabile rezultă că instanţa de sesizare solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu să dea rezolvare de principiu unei chestiuni de drept (punctuală şi direct incidentă în cauza respectivă), ci să facă un studiu exhaustiv al întregii legislaţii şi jurisprudenţe naţionale şi să determine care dintre multiplele hotărâri judecătoreşti ce pot fi pronunţate de instanţele din România, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, pot constitui "elementul bis". Or, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României - stabilit de legiuitor în procedura "pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept" - nu este de a oferi studii, note sau opinii consultative asupra unor probleme de drept generale sau ipotetice. De altfel, în dispoziţiile art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală se arată că "Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării"; această dispoziţie legală relevă care este competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura "pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept". În acest sens, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat, în mai multe hotărâri, că funcţia conferită Curţii, în cadrul art. 267 TFUE, este de a contribui la administrarea justiţiei în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative asupra unor probleme generale sau ipotetice (a se vedea, printre altele, hotărârea Paint Graphos, punctul 32). Curtea poate refuza să soluţioneze o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanţă naţională dacă este evident că interpretarea solicitată, a dreptului Uniunii, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care iau fost adresate (a se vedea Hotărârea din 7 iunie 2007, Van der Weerd şi alţii, C 222/05-C 225/05, Rep., p. I 4233, pct. 22, Hotărârea Les Vergers du Vieux Tauves, pct. 17, precum şi Hotărârea Paint Graphos şi alţii, pct. 31). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a mai arătat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, deşi nu este de competenţa ei să se pronunţe în cadrul unei proceduri iniţiate în temeiul art. 267 TFUE, cu privire la compatibilitatea unor norme de drept intern cu dreptul Uniunii şi nici să interpreteze actele cu putere de lege sau normele administrative naţionale, Curtea este totuşi competentă să furnizeze instanţei de trimitere toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care îi pot permite acesteia să aprecieze o asemenea compatibilitate în vederea soluţionării cauzei cu care este sesizată (a se vedea în special Hotărârea din 15 decembrie 1993, Hunermund şi alţii, C 292/92, Rec., p. I 6787, pct. 8, precum şi Hotărârea din 27 noiembrie 2001, Lombardini şi Mantovani, C 285/99 şi C 286/99, Rec., p. I 9233, pct. 27). Un alt motiv de respingere ca inadmisibilă a sesizării derivă din practica constantă şi clară a celor două instanţe europene, jurisprudenţă pentru care nu este nevoie de "dezlegarea" ori de "lămurirea" Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Examinarea acestei jurisprudenţe este suficientă, în opinia Înaltei Curţi, să lămurească instanţa de trimitere (în sensul art. 475 din Codul de procedură penală) cu privire la chestiunea de drept strict incidentă în cauza penală, respectiv în ce măsură o hotărâre civilă de tipul celei avute în vedere de instanţa de fond poate constitui sau nu "elementul bis". De altfel, în înscrisurile emise de instanţele implicate direct sau indirect în adoptarea unor soluţii cu privire la societatea comercială şi la administratorul acesteia (sentinţe civile, sentinţa penală şi încheierea de sesizare) se fac trimiteri la hotărâri din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin raportare la trimiterea în judecată a administratorului societăţii, pentru infracţiunea de evaziune fiscală, unele cu referire la unele state nordice (Suedia, Norvegia, Finlanda etc.), chiar făcându-se "echivalări" ale "sancţiunilor" din legea naţională cu cele ale respectivelor state în domeniul fiscal ["Această constatare, dublată de cea anterioară, potrivit căreia în jurisprudenţa C.E.D.O. procedura de impunere a unei suprataxe (asimilabile în dreptul român dobânzilor şi penalităţilor) asupra obligaţiilor fiscale datorate de un contribuabil are caracter penal, coroborat cu faptul că sancţiunea pecuniară stabilită de instanţa administrativă este irevocabilă, a condus Tribunalul Covasna la concluzia că pentru faptele de evaziune fiscală imputate inculpatului prin rechizitoriu există autoritate de lucru judecat."]. Or, din examinarea hotărârilor celor două instanţe europene, pronunţate în materie fiscală, rezultă existenţa unui sistem complex (spre exemplu, în Suedia) de "sancţionare", după caz, administrativă ori penală, a faptelor, în materia stabilirii şi plăţii taxelor şi impozitelor datorate statului (Legea privind infracţiunile fiscale şi Legea privind stabilirea impozitelor, în cazul ambelor, Statul, prin organe specializate, fiind subiect al procedurilor administrative ori judiciare). În consecinţă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este clară şi unitară în materia reţinerii sau nu a tipului/felului unei decizii administrative ori a unei hotărâri judecătoreşti ca "elementul bis". Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 74/119/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, care consfinţeşte principiul "ne bis in idem", are în vedere doar hotărârile pronunţate în materie penală faţă de o persoană pentru aceeaşi faptă - indiferent de încadrarea juridică dată faptei - sau noţiunea de "hotărâre penală" este folosită de legiuitor în sens larg, prin ea înţelegându-se orice fel de hotărâre indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, dacă aceasta ar putea fi apreciată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2016. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, judecător Mirela Sorina Popescu Magistrat-asistent, Valentina Cruceanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
