Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 294/1/2015
Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie - preşedintele
completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a
civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale
Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă
Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă
Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă -
judecător-raportor
Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă
Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă
Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă
Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă
Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă -
judecător-raportor
Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă
Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Elena Canţăr - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Angela Dragne - judecător la Secţia penală
Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală
Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală -
judecător-raportor
Mariana Ghena - judecător la Secţia penală
Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 294/1/2015 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă în Dosarul nr. 18.699/306/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în aplicarea art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal? b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat? Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse practica judiciară şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, care au depus puncte de vedere în termenul prevăzut de lege, şi că la data de 24 aprilie 2015 s-a comunicat punctul de vedere al procurorului general, care a opinat, în principal, în sensul respingerii sesizării ca inadmisibilă, iar pe fondul sesizării a apreciat că sechestrul asigurător penal constituie un impediment la iniţierea ori, după caz, continuarea executării silite a unui bun asupra căruia au fost constituite garanţii reale. Se ia act că după renumerotarea textelor, ca urmare a republicării Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, art. 711 din Codul de procedură civilă a devenit art. 712. Ca urmare, toate referirile din cuprinsul prezentei decizii la art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă se vor considera ca fiind făcute la art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: 1. Titularul şi obiectul sesizării Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 23 decembrie 2014 în Dosarul nr. 18.699/306/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, în apel, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în aplicarea art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal?; b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat? 2. Expunerea succintă a procesului Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 25 noiembrie 2013 sub nr. 18.699/306/2013, contestatoarea Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii BRD - GSG - S.A. - Sucursala S. şi garanţii ipotecari C. I. şi C. I. C., anularea formelor de executare silită efectuate în dosarul execuţional nr. .../A/2013 al Societăţii Civile Profesionale de Executori Judecătoreşti Asociaţi H. R. şi P. I., anularea publicaţiei de vânzare imobiliară nr. .../2013 din acelaşi dosar, vizând vânzarea prin licitaţie publică a imobilului situat în S., str. D. C. nr. ..., precum şi suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare. Prin Sentinţa civilă nr. 2.383 din 22 aprilie 2014, Judecătoria Sibiu a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii completării contestaţiei, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes a contestatoarei şi excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare. A respins contestaţia la executare formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în contradictoriu cu intimaţii BRD - GSG S.A. - Sucursala S. şi C. I. şi C. I. C. ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că la data de 7 noiembrie 2013 s-a comunicat contestatoarei un exemplar din publicaţia de vânzare nr. ... din ... 2013, întocmită de executorul judecătoresc H. R., cu privire la imobilul situat în S., str. D. C. nr. ..., jud. S., înscris în cartea funciară, ce urma a fi scos la licitaţie publică în data de 3 decembrie 2013, ora 13,30, preţul de pornire fiind fixat la 45.000 euro. Proprietarii acestui imobil erau numiţii C. I. şi C. I. C., în calitate de garanţi ipotecari. În cuprinsul publicaţiei de vânzare imobiliară se arată că vânzarea imobilului în litigiu se realizează la solicitarea creditoarei S.C. BRD - GSG - S.A., întrucât debitorii-garanţi ipotecari datorează acesteia suma totală de 381.086,28 euro reprezentând credit-dobânzi şi comisioane calculate şi neîncasate, în temeiul titlurilor executorii constând în contract de credit-novaţie nr. .../2011, modificat prin actele adiţionale nr. .../2012 şi nr. .../2012, contract de credit-novaţie nr. .../2011, contracte de ipotecă nr. .../2011 şi nr. .../2011 autentificate, la care se adaugă cheltuielile de executare. În acelaşi timp, imobilul urmărit era grevat şi de alte sarcini, notate în cartea funciară. Faţă de această stare de fapt, instanţa de fond a apreciat că trebuie să analizeze care dintre cele două proceduri va avea întâietate: desfăşurarea procedurii executării silite conform normelor de procedură civilă sau sechestrul asigurător instituit potrivit Codului de procedură penală. Aşa fiind, a reţinut că executarea silită a fost încuviinţată prin Încheierea nr. 2.107/CC din 10 aprilie 2013, în temeiul art. 665 alin. (3) din Codul de procedură civilă*1), la solicitarea creditoarei S.C. BRD - GSG - S.A. împotriva debitorilor garanţi C. I. şi C. I. C., că la acel moment nu s-a reţinut niciun impediment care să conducă la respingerea cererii de încuviinţare a executării silite şi că, odată încuviinţată executarea silită, este permis creditorului să ceară executorului judecătoresc să recurgă simultan ori succesiv la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale.────────── *1) Art. 666 alin. (3) din Codul de procedură civilă după renumerotare, ca urmare a republicării Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.────────── Instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 163 din Codul de procedură penală din 1968, conform căruia măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru asigurător, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, precum şi în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune. Ca atare, sechestrul este instituit pentru a se asigura despăgubirea părţilor civile din dosarul penal. Or, în prezenta cauză, părţile civile din dosarul penal vin în concurs cu intimata S.C. BRD - GSG - S.A., creditor ipotecar. La momentul instituirii sechestrului penal, imobilul era afectat deja de o ipotecă, drept urmare a unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară. De aceea, sechestrul instituit potrivit art. 163 din Codul de procedură penală din 1968 nu poate să constituie un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, ci, ulterior valorificării bunului şi adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menţine asupra sumei de bani rezultate din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei garantate. Executarea silită demarată de creditorul ipotecar ce deţine un titlu executoriu, prin care încearcă recuperarea creanţei sale, nu are nicio legătură cu cauza penală în care a fost dispusă măsura asigurătorie a sechestrului. Aşadar, este vorba despre un fals conflict între acţiunea penală în care a fost dispus sechestrul şi executarea silită demarată de creditor pentru recuperarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Chiar dacă sechestrul asigurător se poate transforma, ca urmare a unei hotărâri de condamnare, într-un sechestru definitiv executoriu - şi astfel creanţa statului dintr-una eventuală sau sub condiţie într-una simplă -, în niciun caz legalitatea măsurii asigurătorii nu are vreo înrâurire asupra posibilităţii de executare silită a creanţei puse în executare. În concluzie, instanţa de fond a reţinut că prin instituirea sechestrului şi indisponibilizarea bunului potrivit art. 163 din Codul de procedură penală nu s-a realizat în mod automat o blocare a demarării sau a continuării executării silite iniţiate de către un creditor ipotecar. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel contestatoarea, care a solicitat modificarea în parte a sentinţei şi anularea executării silite iniţiate de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti Asociaţi H. R. şi P. I. în dosarul de executare .../A/2013 şi a publicaţiei de vânzare imobiliară nr. ... din ... 2013. Cererea de apel a fost întemeiată pe aceleaşi considerente promovate prin contestaţia la executare. La termenul din data de 11 decembrie 2014, intimata S.C. BRD - GSG - S.A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal?; b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat? 3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Prin Încheierea pronunţată în data de 23 decembrie 2014 în Dosarul nr. 18.699/306/2013, Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: 3.1. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât temeiul de drept arătat produce efectul suspendării executării silite şi al anulării actelor de executare (existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice suspendă executarea silită începută de un creditor garantat sau determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri). 3.2. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. 3.3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data de 18 decembrie 2014. 4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 4.1. Apelanta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin note de şedinţă, a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că: Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, de lămurirea chestiunii de drept ce se solicită a fi supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să depindă soluţionarea pe fond a cauzei cu care este învestită instanţa de trimitere. Aşadar, textul citat reglementează posibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu lămurirea unei chestiuni prejudiciale, care trebuie să aibă un caracter prealabil, adică să preceadă judecata pe care instanţa de control judiciar o va face asupra fondului cauzei. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin prealabil se înţelege "care trebuie cercetat înainte de începerea unei acţiuni principale, care trebuie examinat înainte de a trece mai departe, preparator, preliminar, anticipat, anterior", iar prin prejudicial "care precede o judecată, care trebuie judecată în primul rând, preliminar". Or, în speţă "chestiunea de drept" invocată de intimată reprezintă, în realitate, chiar problema de fond (litigioasă) a cauzei. A da eficienţă cererii intimatei ar echivala cu pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra fondului, în locul instanţei de control judiciar, legal învestită în acest sens. Contestatoarea-apelantă a opinat în sensul că prin intermediul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă intimata urmăreşte, de fapt, să obţină efectul generat de instituţia recursului în interesul legii. Că este aşa o arată chiar faptul că intimata face o simplă analiză a practicii judiciare în materie, departajând-o în funcţie de natura soluţiilor, favorabile sau defavorabile. Pe fondul chestiunii, a arătat că în interpretarea dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii penale constituie măsuri procesuale cu caracter real întrucât, pe perioada activităţii lor, au ca efect indisponibilizarea bunurilor asupra cărora au fost instituite, anume împiedică încheierea oricărui act juridic civil având ca obiect înstrăinarea acestora, inclusiv executarea silită, efectul de indisponibilizare răsfrângându-se asupra întregii situaţii (realităţi) juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei sarcini a terţilor cu privire la acestea. Interesul ocrotit de sechestrul asigurător penal este unul general, al societăţii, spre deosebire de sarcinile civile (ipotecă, gaj etc.) care sunt instituite convenţional, pentru protejarea unui singur creditor în raport cu actele debitorului care îi pot vătăma interesele. Ipoteca, ca drept real accesoriu, de garantare, nu are drept efect indisponibilizarea bunului, proprietarul acestuia păstrând toate atributele dreptului său, recunoscut de lege, inclusiv dreptul de dispoziţie sub toate aspectele. Contrar interpretării intimatei-creditoare, sechestrul asigurător penal este complet diferit de cel civil atât din punctul de vedere al naturii juridice, cât şi al efectelor pe care le produce. Or, prin combinarea normelor care reglementează sechestrul asigurător civil cu cele care guvernează sechestrul asigurător penal, pentru a ajunge la concluzia dorită, intimata-creditoare nu urmăreşte altceva decât legitimarea unei lex tertiae. Întrucât art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală nu distinge, indisponibilizarea generată de instituirea sechestrului asigurător asupra bunului imobil în cauză vizează atât efectele actelor civile anterioare, cât şi pe cele ale actelor ulterioare aplicării măsurii respective. Eventuala ordine de preferinţă a creanţelor poate fi pusă în discuţie şi analizată numai după ridicarea definitivă a sechestrului asigurător penal, care nu reprezintă o măsură cu caracter dispozitiv, ci imperativ. Indisponibilizarea reglementată de art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală nu reprezintă o alternativă de care să nu se ţină seama, ci o cerinţă absolută în aplicarea legii. Bunurile sunt scoase din circuitul civil pe durata procesului penal, ceea ce înseamnă că nu pot fi vândute la licitaţie chiar dacă există cererea de executare silită a creditorilor ipotecari. Bunurile se află în afara circuitului civil până la soluţionarea cauzei în mod definitiv, după cum prevede art. 397 din Codul de procedură penală. Aşadar, în ipoteza instituirii unui sechestru asigurător în baza art. 249 din Codul de procedură penală nu se înlătură dreptul de urmărire preferenţială al creditorului ipotecar, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silite. Ulterior instituirii sechestrului asigurător penal şi până la ridicarea definitivă a acestuia, bunul nu mai poate face obiectul niciunui act sau niciunei operaţiuni juridice cu caracter civil, indiferent că este vorba despre un terţ de bună-credinţă. Contrar opiniei creditoarei, în ipoteza adjudecării bunului la licitaţie publică, acesta nu trece liber de sarcini în proprietatea adjudecatarului, ci grevat de sechestrul asigurător penal (desigur, atâta vreme cât acesta nu a fost ridicat de organul judiciar penal competent pe calea prevăzută de lege). A primi argumentele creditoarei ar însemna ca executorul judecătoresc să poată dispune ridicarea sechestrului asigurător penal prin întocmirea actului de adjudecare, ceea ce ar genera o stare de anomie. 4.2. Intimata S.C. BRD - GSG - S.A., prin cererea depusă la termenul de judecată din 11 noiembrie 2014, şi-a exprimat următorul punct de vedere: În cursul procesului penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 163 şi următoarele din Codul de procedură penală din 1969 (art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală) pot fi luate de către procuror sau de către instanţa de judecată trei măsuri asigurătorii: sechestrul penal propriu-zis (art. 165 şi art. 166 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală din 1969); inscripţia ipotecară (art. 166 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1969); poprirea (art. 167 din Codul de procedură penală din 1969). Potrivit Codului de procedură penală din 1969, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei (în noul Cod de procedură penală şi în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare) se iau asupra bunurilor învinuitului (în noul Cod de procedură penală, suspect), a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente, iar măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale şi a garantării executării pedepsei amenzii se iau doar asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului (persoană fizică sau persoană juridică). Măsurile luate în cursul procesului penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice au, aşadar, o natură asigurătorie. Scopul evident al acestor măsuri este următorul: prin înfiinţarea sechestrului se urmăreşte ca debitorul (învinuit/inculpat sau parte responsabilă civilmente) să nu îşi risipească/ascundă averea. Având în vedere cele expuse mai sus, în ipoteza în care bunul asupra căruia a fost luată măsura asigurătorie făcuse în prealabil obiectul unei ipoteci, valabil constituită şi opozabilă terţilor, executarea desfăşurându-se cu privire la un astfel de bun în temeiul unui titlu executoriu, există un concurs între o măsură asigurătorie care apără o incertitudine şi o măsură executorie care apără o certitudine, adică executarea silită demarată de creditorul ipotecar. În contestaţiile la executare formulate de parchet, cum este şi cazul în speţa de faţă, acesta nu menţionează în realitate niciun temei legal pentru care sechestrul penal poate să blocheze o executare silită care se desfăşoară în baza unui titlu executoriu, încuviinţată de altfel de instanţă. Este evident că un asemenea temei nu există. Pe cale de consecinţă, nicio dispoziţie legală nu se opune ca bunul sechestrat să fie vândut la licitaţie; desigur, în măsura în care se produce o ieşire din patrimoniul debitorului (învinuit/inculpat) a bunului sechestrat, suma de bani încasată în schimb se va subroga cu titlu particular, fiind grevată de aceleaşi sarcini, în sensul în care se vor acoperi cheltuielile de executare, se va plăti creditorul ipotecar şi întreaga sumă rămasă va fi păstrată la dispoziţia organului de urmărire penală pentru a fi utilizată pentru scopul pentru care a fost înfiinţată măsura. S-a invocat, de asemenea, şi lipsa de interes a parchetelor în astfel de acţiuni, având în vedere că şi dacă debitorul ar fi condamnat definitiv şi acţiunea civilă ar fi admisă, tot creditorul ipotecar ar avea prioritate în cazul executării, în temeiul dreptului de ipotecă valabil constituit. 5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Punctul de vedere al completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 18.699/306/2013 al Tribunalului Sibiu asupra chestiunii de drept pendinte, exprimat prin încheierea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, este în sensul că măsura asigurătorie instituită de organul de cercetare penală nu constituie un impediment în continuarea executării silite, deoarece procedura de executare silită nu are legătură cu cauza penală în care a fost dispusă măsura asigurătorie, iar bunul imobil, sechestrat de procuror sau de instanţa de judecată în cadrul unui proces penal nefinalizat, poate fi vândut. Măsurile asigurătorii sunt măsuri de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice partea adversă ca în timpul procesului să distrugă sau să înstrăineze bunurile ori, după caz, să îşi diminueze activul patrimonial. Măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită, ci mijloace procesuale care intră în conţinutul acţiunii civile şi care au ca scop doar asigurarea părţii, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului, asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite (prin echivalent sau în natură). În cadrul procesului penal, măsurile asigurătorii au acelaşi caracter, de indisponibilizare a bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului sau inculpatului. Aşadar, într-un proces penal, partea civilă (statul - cum este cazul în speţă) nu deţine un titlu executoriu. Conform art. 110 alin. (3) lit. h) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti sunt titluri de creanţă. Instituirea sechestrului penal nu poate duce la suspendarea legală a executării silite în cazul în care un alt creditor ce deţine un titlu executoriu împotriva învinuitului sau inculpatului a solicitat executarea silită a imobilului sechestrat, întrucât cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc şi cele privind instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite penal. În situaţia analizată, respectiv în cazul instituirii sechestrului penal asupra unui bun imobil al învinuitului sau inculpatului de către procuror sau instanţa de judecată, este vorba despre o creanţă condiţionată ce îşi are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi care angajează răspunderea civilă delictuală a acestora, creanţă care se va plăti în ordinea de preferinţă stabilită de art. 563 şi 564 din Codul de procedură civilă de la 1865. În speţă, este vorba despre o creanţă sub condiţie suspensivă, care se îndeplineşte în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti penale. În ceea ce priveşte conflictul între sechestrul asigurător penal şi executarea silită demarată în baza unui titlu executoriu civil, dispoziţiile procesuale civile devin izvor de drept procesual penal. Aşadar, dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Între dispoziţiile procesual civile şi cele procesual fiscale există compatibilitate în ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii. Dispoziţiile art. 129 din Codul de procedură fiscală se referă la poprire şi la sechestru asigurător, iar determinarea acestora sub aspectul naturii şi obiectului lor se face după dreptul comun, reprezentat de legea procesual civilă. Instituţia măsurii asigurătorii nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un drept de preferinţă faţă de alţi creditori decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 2.328 din Codul civil şi ale art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare. Instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal nu poate împiedica executarea silită pornită de un creditor ipotecar, pentru că s-ar nesocoti toate dispoziţiile care reglementează drepturile acestuia prevăzute de art. 2.327 şi 2.345 din Codul civil. Nu poate fi primită susţinerea apelantei conform căreia, în situaţia executării silite a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul ipotecar trebuie să parcurgă procedura contestaţiei prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, deoarece executarea silită nu este condiţionată de ridicarea sechestrului, iar odată finalizată procedura, sechestrul se va strămuta asupra sumei de bani obţinută din vânzare, care a rămas după plata creanţei creditorului urmăritor. 6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 6.1. Jurisprudenţa Tribunalului Sibiu: prezentându-şi jurisprudenţa proprie, instanţa de sesizare a depus două sentinţe pronunţate de Judecătoria Sibiu, cu soluţii contrare. 6.2. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară: majoritar, instanţele care au avut pe rol asemenea cereri au concluzionat că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare. 6.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - la dosar au fost depuse deciziile nr. 1.392 din 23 aprilie 2013 şi nr. 3.507 din 1 iunie 2006, pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut prioritatea creanţei ipotecare faţă de sechestrul asigurător instituit de procuror în temeiul dispoziţiilor art. 163 din Codul de procedură penală din 1968. 7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la textele de lege în discuţie, respectiv art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă. De asemenea, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. 8. Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă deoarece: problema enunţată nu îşi găseşte rezolvarea prin interpretarea art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă care constituie obiectul prezentei sesizări; întrebarea formulată nu are ca obiect interpretarea punctuală a unui text de lege, ci "interpretarea dispoziţiilor art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă", iar pe de altă parte, soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de rezolvarea unei chestiuni de drept cuprinse în textele de lege indicate în sesizarea adresată Înaltei Curţi; în cauză, Înalta Curte - Secţia penală s-a pronunţat punctual asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare se solicită, prin Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, în Dosarul nr. 423/64/2012/a1; chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, majoritar, aceeaşi interpretare. Asupra fondului sesizării, judecătorii-raportori au apreciat că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal; b) nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, neîmpiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat. 9. Înalta Curte Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. Potrivit dispoziţiilor amintite, "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; - instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; - cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; - soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Primele patru condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze, iar soluţia ce se va pronunţa pe fondul cauzei depinde în mod direct de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere. În ceea ce priveşte condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, se constată că în cauză această cerinţă nu este îndeplinită. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă impune condiţia ca asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat (în recurs în interesul legii sau în recurs în casaţie) şi respectiva problemă de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În situaţia excepţională în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja, sub orice formă, asupra problemei în discuţie, iar interpretarea dată este una eronată, există posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, însă calea hotărârii prealabile nu mai este deschisă. Or, în cauză, Înalta Curte - Secţia penală s-a pronunţat punctual asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare se solicită, prin Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, în Dosarul nr. 423/64/2012/a1, reţinând următoarele: "În această succesiune logico-juridică Înalta Curte constată că la data instituirii sechestrului asigurător penal, imobilul era afectat de o ipotecă urmare a unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară. Întrucât nu s-a realizat restituirea împrumutului, s-a procedat la executarea silită a imobilului care a fost vândut la licitaţie, apoi adjudecat de către creditorul ipotecar. În această împrejurare, situaţia imobilului s-a schimbat, acesta devenind proprietatea petentei B.D., care nu avea legătură cu faptele care constituie obiectul raportului juridic dedus judecăţii. Pe de altă parte, este evident că executorul s-a găsit în faţa unui concurs între o creanţă ipotecară şi o prezumtivă creanţă a unor prezumtivi creditori chirografari. Ca atare, creanţa ipotecară a avut prioritate şi are prioritate chiar şi în ipoteza în care părţile vătămate au un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului, dar fiind vorba de creditori chirografari, aceştia îşi vor satisface pretenţiile în măsura în care va mai rămâne ceva din acel bun. Împrumutul garantat a fost în valoare de 300 mii de euro, imobilul fiind adjudecat la 60 mii de euro. Potrivit art. 163 din Codul de procedură penală*2) măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubelor produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.────────── *2) Codul de procedură penală din 1968.────────── Drept urmare, sechestrul este instituit pentru a se asigura despăgubirea părţilor civile. Or, în situaţia de faţă, chiar în cazul în care se va încuviinţa şi se va dispune despăgubirea părţilor vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs cu petenta din prezenta cauză, B.D., creditoare ipotecară, care în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi şi un drept de preferinţă în privinţa satisfacerii creanţei sale faţă de ceilalţi creditori. Chiar şi în raport cu alţi creditori ipotecari, petenta ar fi avut dreptul să fie prima despăgubită, întrucât dintre doi creditori cu rang diferit cel cu rang prioritar, deci cel care a înregistrat-o mai întâi, în cazul de faţă B.D., are întâietate, având dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat şi numai după aceea şi din ce rămâne urmând a fi chemaţi să se despăgubească mai întâi creditorul ipotecar de rang subsecvent şi abia după aceea creditorii chirografari. Potrivit art. 518 alin. 3 din Codul de procedură civilă*3), de la data intabulării proprietăţii transmise prin actul de adjudecare imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii - fără a fi cazul beneficiarilor notării sechestrului asigurător - putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut.────────── *3) Codul de procedură civilă de la 1865.────────── În acest sens, este şi practica şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în sensul că dacă un imobil asupra căruia a fost instituit sechestrul asigurător a fost valorificat prin vânzarea la licitaţie publică, iar o parte din preţul obţinut a fost distribuit creditorilor, menţinerea măsurii asigurătorii asupra imobilului nu se mai justifică, ci sechestrul asigurător va fi menţinut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor şi asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurenţa valorii prejudiciului cauzat (Decizia penală nr. 3.507 din 1 iunie 2006)". Nici condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită nu este îndeplinită. Din interpretarea gramaticală a art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată", rezultă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este o condiţie diferită de aceea a nepronunţării anterioare a instanţei supreme asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare cu privire la acea chestiune de drept, numai în acest fel justificându-se folosirea conjuncţiei "şi" în cuprinsul normei citate. Prin urmare, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept respective, fie printr-o decizie de speţă, fie printr-o decizie în interesul legii. În lipsa unei definiţii a "noutăţii" chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul textului analizat, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. În doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi -, ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale pe care le apreciază ca fiind noi, ca urmare a faptului că sunt cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Însă, analizând comparativ dispoziţiile art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, indicate de titularul sesizării şi care sunt cuprinse în cartea a V-a titlul I capitolul VI, intitulat "Contestaţia la executare", cu dispoziţiile art. 399-404 din cartea V capitolul I secţiunea a VI-a, intitulată "Contestaţia la executare", din Codul de procedură civilă de la 1865, se constată că noile dispoziţii preiau vechile reglementări şi le aduc anumite completări care vin să valorifice soluţii ale doctrinei şi jurisprudenţei anterioare şi care sunt irelevante sub aspectele care interesează prezenta cauză. Or, împrejurarea că aceleaşi dispoziţii sunt cuprinse într-o altă reglementare, chiar dacă mai detaliată şi nuanţată decât cea anterioară, nu conferă acestor dispoziţii caracter de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă. Mai mult, reglementările anterioare au fost analizate în doctrina mai veche, problema de drept cercetată în prezentul raport fiind soluţionată în sensul că în situaţia în care sechestrul asigurător nu a devenit definitiv, chiar dacă creanţa respectivă are un grad de preferinţă superior, în lipsa altor bunuri urmăribile, nu va putea fi împiedicată urmărirea pornită de către un creditor chirografar sau pentru o creanţă cu un rang de preferinţă inferior, dar care posedă un titlu executoriu. În consecinţă, câtă vreme problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a mai fost analizată în doctrină, în interpretarea unui act normativ mai vechi, dar care cuprindea o reglementare similară sub aspectele care interesează în prezentul raport, caracterul de noutate se pierde şi face inadmisibilă sesizarea Înaltei Curţi în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă. În acest sens, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este constantă, o soluţie similară fiind adoptată prin Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014. În plus, în doctrină s-a susţinut că această chestiune de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Prin urmare, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Or, nici această condiţie nu este îndeplinită în cauză. Din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de curţile de apel se observă că instanţele au pe rol cauze similare de o bună perioadă de timp, pronunţând în această materie hotărâri definitive. În acest moment, practica este orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie. Astfel, hotărârile judecătoreşti aflate la dosar cuprind, în cele mai multe cazuri, soluţia de respingere a contestaţiilor la executare formulate de parchet, reţinându-se, în principal, că o măsură asigurătorie instituită într-un dosar penal nu poate constitui un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite, iar creanţa ipotecară are prioritate chiar şi în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în marea lor majoritate, aceeaşi interpretare. Pe de altă parte, doctrina apărută după adoptarea noului Cod de procedură civilă este constantă în a afirma că instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit. Existenţa unei practicii cristalizate în timp a instanţelor şi orientarea majoritară a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate, coroborate cu argumentele oferite de doctrină, fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. Prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor se poate realiza cu uşurinţă, aşa cum de altfel au procedat majoritatea instanţelor naţionale, interpretarea normelor ce fac obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât scopul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile - care este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept - nu este atins în prezenta cauză. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă, prin Încheierea pronunţată în data de 23 decembrie 2014 în Dosarul nr. 18.699/306/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 aprilie 2015. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Adriana Stamatescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
