Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 779 din 17 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53, art. 82 alin. (1), art. 296^2-296^13 şi art. 296^15-296^20 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ordonanţa de urgenţă în ansamblul său, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, precum şi ale art. 119, art. 120^1, art. 121, art. 122 şi art. 124^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53, art. 82 alin. (1) şi titlul IX^2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Gilmar Belecciu în Dosarul nr. 6.523/118/2014 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 279D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantul Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens Decizia nr. 1.432 din 25 octombrie 2011 şi Decizia nr. 561 din 16 octombrie 2014.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 22 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.523/118/2014, Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53, art. 82 alin. (1) şi titlul IX^2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Gilmar Belecciu într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii acestuia de anulare a unei decizii a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Galaţi prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva unei decizii de impunere referitoare la obligaţii de plată accesorii prin care au fost calculate dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe venituri din activităţi independente, diferenţelor de impozit anual de regularizat şi contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele care realizează venituri din activităţi independente. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 53 privind plăţile anticipate ale impozitului pe veniturile din activităţile independente şi art. 82 alin. (1) referitor la stabilirea plăţilor anticipate de impozit din Legea nr. 571/2003 contravin principiului constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale prevăzut de art. 56 din Legea fundamentală. Taxa reprezentând plata anticipată încalcă şi principiul unicităţii taxei, în sensul că pentru una şi aceeaşi impunere în sarcina unei persoane aceasta nu datorează o taxă decât o singură dată. Obligarea justiţiabilului la plata anticipată a unei taxe pentru venituri ce nu sunt realizate reprezintă o plată nedatorată. 6. Dispoziţiile titlului IX^2 din Legea nr. 571/2003 încalcă prevederile constituţionale ale art. 56, deoarece statul a impus un impozit pe venit "camuflat în contribuţii sociale", impunere care nu poate fi încadrată la o justă aşezare a sarcinilor fiscale. 7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 susţine că ordonanţa de urgenţă a fost emisă fără a se evidenţia existenţa unei situaţii extraordinare, elementele cuprinse în nota de fundamentare nefiind de natură să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă. Totodată, ordonanţa de urgenţă a Guvernului modifică o lege organică, iar conţinutul acesteia încalcă principiul supremaţiei legii şi a amestecului executivului în sistemul constituţional de legiferare. Mai arată că ordonanţa de urgenţă nu a fost pusă în dezbatere publică potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Având în vedere că textele legale criticate au fost modificate atât prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011, cât şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010, apreciază că şi aceasta din urmă este neconstituţională, fiind emisă fără a se evidenţia existenţa unei situaţii extraordinare, elementele cuprinse în nota de fundamentare nefiind de natură să justifice adoptarea sa. 8. Se mai susţine că contribuţiile la un sistem de sănătate nu reprezintă taxe şi impozite pentru a fi reglementate prin codul fiscal şi impuse de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Asigurările de sănătate pot fi pretinse doar de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, motiv pentru care aceste sume nu pot fi solicitate pe calea titlului executoriu emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întrucât această instituţie nu are calitatea legală de a emite o decizie referitoare la asigurări de sănătate. Contribuţiile privind asigurările sociale de sănătate pot fi calculate şi solicitate doar de către instituţia care se pretinde asigurator şi doar în baza unui contract de asigurare, în caz contrar aflându-ne în faţa unei duble impuneri a unui impozit pentru acelaşi venit. 9. În ceea ce priveşte dispoziţiile legale din Codul de procedură fiscală, susţine, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor constituţionale invocate, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, însă prevederile de lege criticate contravin principiului echităţii. Astfel, arată că, "în cazul în care statul, prin instituţiile sale, datorează contribuabilului o sumă căreia îi este aplicabilă o dobândă, în temeiul art. 124 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, atunci această dobândă poate fi acordată doar la cererea justiţiabilului şi într-un procent nespecificat în legislaţia fiscală". În schimb, "statul poate impune penalităţi şi majorări la sumele datorate, pe care le impune în baza unui temei de drept", temei "care nu acordă însă şi cetăţeanului contribuabil dreptul la o despăgubire echitabilă". Aşa fiind, apreciază că "justiţiabilul român este discriminat în relaţia cu instituţia, prin aplicarea unor pretenţii fiscale doar unilateral". De asemenea, arată că prevederile de lege criticate încalcă şi principiul impunerii fiscale şi al unicităţii taxei, în sensul că pentru una şi aceeaşi impunere în sarcina unei persoane aceasta nu datorează o taxă decât o singură dată, caz în care justiţiabilul datorează daune pentru neplată o singură dată, şi nu de trei ori, aşa cum este reglementat de Codul de procedură fiscală. În acest context, arată că se încalcă principiul justei aşezări a taxelor fiscale, deoarece "statul, prin pretenţia unei plăţi inechitabile, beneficiază de o sumă nedatorată şi de o dobândă la bani care nu sunt datoraţi". 10. Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile din codul fiscal este neîntemeiată. Prevederile legale criticate dau expresie competenţei constituţionale a legiuitorului de a reglementa raportul juridic de drept fiscal, care este caracterizat prin existenţa unei legături de subordonare în favoarea statului, fiind vorba de un regim de drept public. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 53, art. 82 alin. (1) şi titlul IX^2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi dispoziţiile art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Curtea constată că, potrivit notelor scrise ale autorului excepţiei, acesta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 şi art. 82 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010, ale art. 296^2-296^13 şi art. 296^15-296^20 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. 119, art. 120^1, art. 121, art. 122 şi art. 124^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 53, art. 82 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 şi titlul IX^2 din Legea nr. 571/2003, fără a se pronunţa în vreun fel asupra celorlalte dispoziţii legale indicate de autorul excepţiei. 15. Din perspectiva stabilirii obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, se constată că, prin Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Curtea a reţinut că, deşi excepţia de neconstituţionalitate prezintă particularităţi semnificative, ea se încadrează în categoria excepţiilor procesuale şi reprezintă, deci, un mijloc procedural prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa, din oficiu, invocă în cadrul procesului, şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Legea fundamentală. Sesizarea Curţii este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei realizat de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare; recursul se judecă în termen de 3 zile". 16. Astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul solicită instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri. În ipoteza formulării unei excepţii prin care se invocă neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din legi sau ordonanţe, instanţa judecătorească are obligaţia de a analiza întrunirea condiţiilor de admisibilitate referitoare la fiecare dintre dispoziţiile vizate şi de a se pronunţa cu privire la sesizarea Curţii sau la respingerea cererii de sesizare, corespunzător rezultatului controlului efectuat. Cu alte cuvinte, formularea unor critici de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii diferite din legi sau ordonanţe necesită o analiză a fiecăruia dintre aceste texte în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. 17. Din această perspectivă, Curtea constată că omisiunea instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la unele dispoziţii din legi sau ordonanţe a căror neconstituţionalitate a fost invocată de autorul excepţiei nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului realizat de Curtea Constituţională. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte extra legem şi chiar contra legem omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către instanţa de contencios constituţional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 527 din 11 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 8 noiembrie 2005). 18. Aşa fiind, în cazul în care instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. 19. Numai în cazul în care, însă, instanţa judecătorească se pronunţă prin dispozitivul hotărârii apreciind excepţia referitoare la una/unele dintre dispoziţiile legale criticate drept inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. 20. În continuare, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte dispoziţiile titlului IX^2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, criticile sunt formulate doar cu privire la art. 296^2-296^13 şi art. 296^15-296^20 din cap. I - Contribuţii sociale obligatorii privind persoanele care realizează venituri din salarii, venituri asimilate salariilor şi venituri din pensii, precum şi persoanele aflate sub protecţia sau în custodia statului al titlului IX^2 - Contribuţii sociale obligatorii din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 criticile autorului sunt formulate atât cu privire la dispoziţia legală criticată punctual, cât şi cu privire la ordonanţa de urgenţă în ansamblul său, iar în privinţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010, Curtea observă că aceasta este criticată în ansamblul său. 21. Având în vedere cele expuse, precum şi modul de redactare a excepţiei, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 53 - Plăţi anticipate ale impozitului pe veniturile din activităţi independente, art. 82 alin. (1) referitor la stabilirea plăţilor anticipate de impozit şi art. 296^2-296^13, art. 296^15-296^20 din cap. I - Contribuţii sociale obligatorii privind persoanele care realizează venituri din salarii, venituri asimilate salariilor şi venituri din pensii, precum şi persoanele aflate sub protecţia sau în custodia statului al titlului IX^2 - Contribuţii sociale obligatorii din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 30 decembrie 2011, aprobată prin Legea nr. 106/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 9 iulie 2012, şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblu său, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 30 decembrie 2010, în ansamblul său, precum şi ale art. 119 - Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere, art. 120^1 - Penalităţi de întârziere, art. 121 - Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, art. 122 - Dobânzi şi penalităţi de întârziere în cazul compensării şi art. 124^1 - Majorări de întârziere în cazul creanţelor datorate bugetelor locale din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare. 22. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 56 privind contribuţiile financiare, art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. p) privind legiferarea şi reglementarea prin lege organică a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială şi art. 115 alin. (4) privind regimul adoptării ordonanţelor de urgenţă. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia susţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 sunt neconstituţionale, deoarece Guvernul nu poate adopta legi organice, acte normative cu caracterul unei legi organice şi nu poate aduce modificări unei legi organice printr-o ordonanţă de urgenţă. Mai arată că elementele conţinute în textele ordonanţelor de urgenţă nu sunt de natură să justifice adoptarea acestora, în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie, neexistând o situaţie extraordinară, iar aceasta trebuie să fie motivată pertinent şi să justifice o astfel de situaţie. 24. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea observă că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (1), interdicţia de a reglementa în domeniul legilor organice priveşte ordonanţele simple, şi nu ordonanţele de urgenţă. De altfel, prin Decizia nr. 619 din 12 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011, Curtea a arătat că Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă în domeniile legilor organice, prevăzute la art. 73 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile art. 115 alin. (4)-(6) din Legea fundamentală. Interdicţia Guvernului de a reglementa în aceste domenii se referă, în mod expres, numai la ordonanţele emise în temeiul legilor speciale de abilitare, în condiţiile alin. (1)-(3) ale aceluiaşi art. 115, nu şi la ordonanţele de urgenţă. 25. Astfel cum rezultă din preambulul său, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 a fost adoptată în temeiul delegării legislative, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere necesitatea completării legislaţiei cu reguli fiscale pentru contribuabilii care aplică Standardele internaţionale de raportare financiară, al clarificării tratamentului fiscal aplicabil contribuabililor inactivi sau a căror înregistrare în scopuri de T.V.A. a fost anulată, precum şi pentru asigurarea atingerii nivelului minim obligatoriu de accize conform graficului asumat prin documentul de poziţie adoptat în cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, pentru preîntâmpinarea declanşării procedurii de infringement, în contextul în care este necesară continuarea simplificării şi unificării legislaţiei şi a administrării contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice şi având în vedere necesitatea eliminării dificultăţilor de natură tehnică apărute în aplicarea actului normativ supus modificării şi completării. 26. De asemenea, în privinţa constituţionalităţii extrinseci a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010, Curtea a reţinut prin Decizia nr. 261 din 20 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 31 mai 2012, că acest act normativ a fost adoptat cu respectarea prevederilor art. 115 alin. (5) şi (6) din Constituţie. 27. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la ignorarea dreptului la transparenţă, se observă că, potrivit Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013, în cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative, autoritatea administraţiei publice are obligaţia să publice un anunţ referitor la această acţiune pe site-ul propriu, să îl afişeze la sediul propriu într-un spaţiu accesibil publicului şi să îl transmită către mass-media centrală sau locală, după caz. Însă art. 7 alin. (13) din legea menţionată instituie o excepţie de la procedura efectuării transparenţei decizionale, caz în care adoptarea de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă nu impune efectuarea procedurii transparenţei decizionale prevăzute de această lege. 28. În privinţa dispoziţiilor art. 53 şi art. 82 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, autorul excepţiei critică obligaţia plăţii anticipate cu titlu de impozit pentru veniturile realizate din activităţi independente şi din cedarea folosinţei bunurilor. Arată că obligarea justiţiabilului la plata anticipată a unei taxe pentru venituri ce nu sunt realizate reprezintă o plată nedatorată. Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 1.432 din 25 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 15 februarie 2012, prilej cu care a reţinut că dispoziţiile legale criticate dau expresie art. 56 alin. (1) din Constituţie potrivit cărora cetăţenii au obligaţia să contribuie la cheltuielile publice, prin impozite şi taxe. Totodată, în conformitate cu art. 139 alin. (2) din Constituţie, impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene "în limitele şi în condiţiile legii". Din aceste prevederi constituţionale rezultă dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili impozitele datorate bugetului de stat, modalităţile de plată, precum şi cuantumul acestora. 29. Curtea a remarcat, în jurisprudenţa sa, că impunerea unei astfel de obligaţii este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului, iar încasarea impozitelor şi taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naţionale pe plan financiar (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 158 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999). 30. Curtea observă că legiuitorul a reglementat plata obligaţiilor fiscale în aşa fel încât să existe posibilitatea regularizării în ce priveşte plata impozitului pe venit. Astfel, contribuabilul care realizează venituri dintre cele prevăzute la art. 82 din codul fiscal va depune, până la data de 25 mai, inclusiv, a anului următor celui de realizare a venitului o declaraţie rectificativă cu privire la venitul realizat efectiv, astfel cum prevede art. 83 din Codul fiscal. Consecutiv, organul fiscal va proceda la o recalculare a impozitului datorat corespunzător venitului efectiv realizat, emiţând o nouă decizie de impunere în care sunt evidenţiate diferenţele, stabilite în plus sau în minus, în plata impozitului pe venit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 447 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 10 noiembrie 2014). 31. În continuare autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate din titlul IX^2 din Legea nr. 571/2003 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 56, deoarece statul a impus un impozit pe venit "camuflat în contribuţii sociale", impunere care nu poate fi încadrată la o justă aşezare a sarcinilor fiscale. 32. În legătură cu această critică Curtea reţine că art. 56 din Constituţie trebuie coroborat cu art. 139 alin. (3) din Constituţie potrivit căruia "Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora". Contribuţiile datorate potrivit dispoziţiilor legale criticate sunt destinate acoperirii unor cheltuieli publice - cele privind asigurarea sănătăţii populaţiei. Cuantumul acestor contribuţii se raportează la venitul persoanei fizice, dar serviciile medicale de care beneficiază nu sunt limitate la valoarea contribuţiei achitate. Contribuţiile de asigurări sociale de sănătate reprezintă contribuţii a căror destinaţie este Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi îşi au reflectarea în textele constituţionale menţionate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 504 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 12 august 2015). 33. Referitor la dispoziţiile art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 se observă că, începând cu anul 2011, s-au preluat în codul fiscal contribuţiile sociale obligatorii, iar prin actul normativ criticat a fost stabilită competenţa Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de administrare a contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. 2 şi 3 ale titlului IX^2 al Codului fiscal şi a fost reglementată procedura de predare-primire a acestor contribuţii de la casele de asigurări sociale. Începând cu 1 iulie 2012 casele de asigurări sociale predau organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în vederea administrării, obligaţiile reprezentând contribuţiile sociale datorate, stabilite şi neachitate până la data de 30 iunie 2012, motivat de necesitatea simplificării şi unificării legislaţiei şi administrării contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice. Astfel, emiterea actelor administrative ce conţin obligaţii privind contribuţia de asigurări sociale de sănătate revine Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. 34. În ceea ce priveşte dispoziţiile legale criticate cuprinse în Codul de procedură fiscală, Curtea constată că autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate a formulat o critică identică într-un dosar înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar prin Decizia nr. 561 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 18 decembrie 2014, Curtea Constituţională a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 119, art. 120^1, art. 121, art. 122 şi art. 124^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi a constatat constituţionalitatea acestor dispoziţii legale, reţinând în esenţă că reglementarea criticată reprezintă o măsură de politică fiscală, iar stabilirea printr-o dispoziţie legală expresă a unor sancţiuni cu caracter fiscal pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor bugetare se circumscrie sferei de aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 şi art. 139, şi reprezintă regula generală în materia impozitelor şi taxelor. Atât timp cât nivelul dobânzii calculate pentru fiecare zi de întârziere are o valoare stabilită într-un cuantum rezonabil, dar suficient de disuasiv pentru a nu îşi pierde raţiunea pentru care a fost instituită, nu poate fi reţinută nicio încălcare a prevederilor constituţionale invocate. Pentru considerentele reţinute, decizia menţionată se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gilmar Belecciu în Dosarul nr. 6.523/118/2014 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 53, art. 82 alin. (1), art. 296^2-296^13 şi art. 296^15-296^20 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind codul fiscal şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblul său, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, precum şi ale art. 119, art. 120^1, art. 121, art. 122 şi art. 124^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 noiembrie 2015.
