Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 766 din 15 iunie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 29 alin. (1) si art. 31 alin. (1) si (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 549 din 3 august 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicatã de Biroul Notarului Public "Lazãr Daniel" şi de Daniel Lazãr, personal, în Dosarul nr. 1.736/30/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia comercialã şi de contencios administrativ şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.666D/2010.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 5 mai 2011, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţã de la acea datã, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 18 mai 2011. Ulterior, pentru acelaşi motiv, Curtea a amânat pronunţarea pentru 19 mai, 31 mai, 7 iunie şi 15 iunie 2011, când a decis cele ce urmeazã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 28 mai 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 1.736/30/2008, Tribunalul Timiş - Secţia comercialã şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicatã de Biroul Notarului Public "Lazãr Daniel" şi de Daniel Lazãr, personal, într-o cauzã având ca obiect suspendarea executãrii unui act administrativ.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine cã analiza pe care o impune controlul de constituţionalitate trebuie, în mod necesar, sã înceapã prin a califica situaţia juridicã reglementatã prin norma de lege criticatã. Este necesar a se stabili cã nu numai în aceastã speţã, ci şi în alte situaţii juridice asemãnãtoare, sub imperiul diferitelor acte normative aflate în vigoare illo tempore, s-au constituit raporturi juridice generatoare de drepturi şi obligaţii. Ulterior, chiar dacã dispoziţiile legale sub imperiul cãrora s-au constituit raporturile juridice dintre pãrţi au fost abrogate sau modificate, anumite fapte, acte sau situaţii juridice constituite illo tempore au fost deduse judecãţii dupã ce acele dispoziţii legale nu au mai fost în vigoare.
Ca urmare a principiului tempus regit actum, astfel de situaţii deduse judecãţii urmeazã sã se raporteze efectiv la dispoziţiile legale care reprezintã izvor de drepturi şi obligaţii corelative, invocate sau negate de pãrţi.
Judecãtorul instanţei de fond urmeazã sã se raporteze la temeiul de drept invocat de pãrţi, temei care uneori îl poate constitui o dispoziţie legalã care, deşi în prezent (când cauza se aflã pe rol) nu mai este în vigoare, efectele contemporane constituirii situaţiei juridice continuã şi în prezent, astfel încât dispoziţia legalã respectivã este aplicabilã litigiului în cauzã.
În speţa dedusã judecãţii, dispoziţia legalã aplicabilã este cea cuprinsã în art. 77^2 pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care instituie, cu vãdit caracter de noutate pentru sistemul notarial român şi pentru practica fiscalã în materie de colectare de impozite, obligaţia notarului de a calcula, de a încasa şi de a vira impozitul la bugetul de stat. Sub imperiul acestei reglementãri se pretinde de cãtre organul fiscal cã s-ar fi creat, la data de 31 mai 2006, situaţia juridicã dedusã judecãţii. În prezent, la data invocãrii neconstituţionalitãţii art. 77^2 pct. 2 din Legea nr. 571/2003, reglementarea care are efecte ce se produc şi în prezent şi sub imperiul cãreia se judecã aceastã speţã a fost modificatã prin dispoziţiile Legii nr. 343/2006, care nu au preluat soluţia legislativã criticatã.
Or, noile dispoziţii se pot aplica numai situaţiilor ce s-au constituit, s-au modificat ori s-au stins dupã intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate dupã abrogarea legii vechi, însã nicidecum nu pot retroactiva situaţiei juridice constituite sub imperiul reglementãrilor anterioare în vigoare la 31 mai 2006.
Prin urmare, în temeiul art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, autorul excepţiei de neconstituţionalitate considerã cã a fost privat de posibilitatea de a avea acces la instanţa constituţionalã în scopul susţinerii neconstituţionalitãţii dispoziţiilor în vigoare la data autentificãrii contractului de vânzare-cumpãrare, dar care ulterior au fost abrogate, nemaifiind în vigoare la data formulãrii excepţiei de neconstituţionalitate.
Tribunalul Timiş - Secţia comercialã şi de contencios administrativ apreciazã cã este admisibilã cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prezentând legãturã cu soluţionarea cauzei. În acelaşi timp, opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Dispoziţiile criticate nu limiteazã accesul persoanei la justiţie, litigiul urmând a fi soluţionat în baza normei juridice în vigoare în forma de la emiterea actului administrativ-fiscal.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei îl reprezintã prevederile art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 29 alin. (1): "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare, care are legãturã cu soluţionarea cauzei în orice fazã a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.";
- Art. 31 alin. (1) şi (3): "(1) Decizia prin care se constatã neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare este definitivã şi obligatorie. [...]
(3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi înceteazã efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacã, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupã caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) - principiul neretroactivitãţii legii, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 - Accesul liber la justiţie. De asemenea, sunt considerate a fi încãlcate şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã a se pronunţa cu privire la mai multe aspecte, astfel:
I. Cu privire la îndeplinirea condiţiei de admisibilitate referitoare la legãtura cu soluţionarea cauzei, Curtea reţine urmãtoarele:
Cauza dedusã judecãţii instanţei de fond, Tribunalul Timiş - Secţia comercialã şi de contencios administrativ, are ca obiect suspendarea executãrii unui act administrativ fiscal emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor - Agenţia Naţionalã de Administrare Fiscalã - Direcţia Generalã a Finanţelor Publice Timiş, prin Administraţia Finanţelor Publice Timişoara împotriva Biroului Notarului Public "Lazãr Dorel". Actul fiscal a fost emis în temeiul art. 77^2 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data încheierii unui contract autentic de vânzare-cumpãrare a unui imobil, respectiv data de 31 mai 2006. Dispoziţiile art. 77^2 alin. (2) aveau urmãtorul conţinut: "Notarii publici care autentificã actele între vii translative ale dreptului de proprietate au obligaţia de a calcula, de a încasa şi de a vira impozitul la bugetul de stat pânã la data de 25 inclusiv a lunii urmãtoare celei în care a fost autentificat actul."
La termenul din 9 februarie 2009, Biroul Notarului Public "Lazãr Dorel" a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 77^2 alin. (2) din Codul fiscal, în forma opozabilã autorului excepţiei, respectiv cea care a constituit temeiul actului emis de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara. În motivarea excepţiei s-a susţinut cã biroul notarial nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpãrare şi nu a realizat un venit impozabil din transferul dreptului de proprietate, ci vânzãtorul imobilului care are calitatea de contribuabil.
Instanţa de fond (şi cea de recurs împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilã a excepţiei de neconstituţionalitate) a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, invocând dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) şi (3), motivând cã prevederile art. 77^2 alin. (2) din Codul fiscal, în forma de la data încheierii contractului de vânzare-cumpãrare, nu mai sunt în vigoare.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007 au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006. Potrivit noilor reglementãri, art. 77^1 alin. (6) prevede: "Impozitul prevãzut la alin. (1) [n.r. pentru transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrãmintelor acestuia, prin acte juridice între vii, asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fãrã construcţii] şi (3) [n.r. pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi a dezmembrãmintelor acestuia cu titlul de moştenire, în cazul nefinalizãrii procedurii succesorale în termenul de 2 ani] se va calcula şi se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, dupã caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrãmintelor acestuia, pentru situaţiile prevãzute la alin. (1) şi (3), se va realiza printr-o hotãrâre judecãtoreascã, impozitul prevãzut la alin. (1) şi (3) se va calcula şi se va încasa de cãtre instanţele judecãtoreşti la data rãmânerii definitive şi irevocabile a hotãrârii. Impozitul calculat şi încasat se vireazã pânã la data de 25 inclusiv a lunii urmãtoare celei în care a fost reţinut. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moştenitor sau, dupã caz, a hotãrârilor judecãtoreşti, registratorii de la birourile de carte funciarã vor verifica îndeplinirea obligaţiei de platã a impozitului prevãzut la alin. (1) şi (3) şi, în cazul în care nu se va face dovada achitãrii acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere pânã la plata impozitului."
Având în vedere aceastã împrejurare, la termenul din 23 noiembrie 2009, Biroul Notarului Public "Lazãr Dorel" a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor în forma în vigoare la data judecãrii procesului, solicitând instanţei sesizarea Curţii Constituţionale cu noile dispoziţii. Instanţa a respins şi de data aceasta cererea, motivând cã, deşi textul de lege criticat îndeplineşte condiţia de "a fi în vigoare", reglementarea a fost adoptatã ulterior momentului încheierii contractului de vânzare-cumpãrare, astfel cã nu este aplicabilã în speţã, neîndeplinind condiţia prevãzutã de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind legãtura cu soluţionarea cauzei.
Ca urmare, la termenul din 28 mai 2010, Biroul Notarului Public "Lazãr Dorel" a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care au constituit temeiul legal al respingerii cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale. Autorul excepţiei apreciazã cã sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor criticate este neconstituţionalã, întrucât îngrãdeşte accesul liber la justiţie, respectiv accesul liber la instanţa constituţionalã.
În concluzie, dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) au constituit temeiul juridic al respingerii ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate dintr-o dublã perspectivã: pe de o parte, dispoziţiile care sunt aplicabile în cauzã, deci care au legãturã cu soluţionarea litigiului, nu mai sunt în vigoare, iar, pe de altã parte, dispoziţiile modificatoare, care sunt în vigoare în prezent, nu sunt aplicabile în cauzã.
În continuare, Curtea ia în discuţie problema regularitãţii procedurii de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 şi ale art. 31 din Legea nr. 47/1992, analizând dacã o asemenea excepţie poate avea ca obiect exclusiv aceste prevederi, fãrã sã fie criticate în acelaşi timp şi dispoziţiile de procedurã sau de drept substanţial aplicabile în soluţionarea de cãtre instanţa judecãtoreascã sau de arbitraj comercial a cauzei cu care au fost învestite. Rãspunsul nu poate fi decât negativ.
Prevederile Legii nr. 47/1992 pot forma însã obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau a instanţelor arbitrale cu condiţia - prevãzutã de art. 29 alin. (1) din lege - sã aibã legãturã cu soluţionarea cauzei. Aceasta întrucât legãturã cu soluţionarea cauzei au toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizeazã drepturile subiective deduse judecãţii şi fac posibilã desfãşurarea şi finalizarea procedurii judiciare. Între acestea se numãrã şi cele privind admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate, a cãror aplicare poate avea ca rezultat soluţionarea cauzei în limitele prevãzute de Constituţie, în cazul în care excepţia este apreciatã ca admisibilã şi examinatã de Curtea Constituţionalã, sau îngrãdirea accesului la justiţie şi o eventualã soluţionare în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale a cauzei, în cazul în care fie judecãtorul ordinar, fie cel al instanţei de contencios constituţional refuzã sã examineze excepţia, hotãrând cã aceasta este inadmisibilã. La rezultatul contrar ordinii constituţionale se poate ajunge şi în cazul în care însãşi legea organicã a Curţii sau legile de procedurã judiciarã ar limita controlul constituţionalitãţii unor legi sau ordonanţe, ignorând prevederile Legii fundamentale.
În concluzie, Curtea constatã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 şi 31 din Legea nr. 47/1992 este admisibilã, întrucât de soluţionarea ei depinde însãşi hotãrârea ce va fi pronunţatã de instanţa de fond.
II. Cu privire la aspectele de fond ale excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine urmãtoarele:
1. Dispoziţiile art. 29 (fost art. 23) din Legea nr. 47/1992 au mai fost criticate pentru neconstituţionalitate în mai multe rânduri în ceea ce priveşte sintagma "în vigoare". Examinând excepţiile formulate, Curtea a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 362 din 12 decembrie 2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 28 februarie 2003, cã art. 146 lit. d) [fost art. 144 lit. c)] din Constituţie prevede în mod expres şi limitativ competenţa Curţii Constituţionale, iar art. 29 [fost art. 23] alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, reluând aceste dispoziţii, precizeazã competenţa Curţii Constituţionale de a "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei". Textul supus controlului trebuie sã fie în vigoare, deoarece aprecierea constituţionalitãţii priveşte o lege sau o ordonanţã care existã şi care produce efecte juridice. Intervenţia Curţii în aprecierea constituţionalitãţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrarã rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivitãţii legii. De aceea, excepţiile de neconstituţionalitate ridicate cu încãlcarea prevederilor art. 23 alin. (1) [în prezent, art. 29 alin. (1)] din Legea nr. 47/1992, republicatã, sunt, potrivit alin. (6) [în prezent, alin. (5)] al aceluiaşi articol, inadmisibile, astfel cã trebuiau respinse chiar de instanţa de judecatã printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã. Aceste argumente au fost reiterate de cãtre Curtea Constituţionalã de fiecare datã când a fost sesizatã cu neconstituţionalitatea dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, exemplu fiind Decizia nr. 690 din 20 decembrie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 3 februarie 2006, Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008, sau Decizia nr. 1.537 din 17 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2009. Contraargumente au fost formulate în opiniile separate la Decizia nr. 102 din 10 aprilie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 18 octombrie 2001, Decizia nr. 61 din 26 februarie 2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 23 aprilie 2002, sau la Decizia nr. 316 din 19 noiembrie 2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 12 decembrie 2002.
2. Cu privire la competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor legale care nu mai sunt în vigoare, este de menţionat Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. Cu acel prilej, Curtea a constatat existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritatea judecãtoreascã, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altã parte, generat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, pronunţându-se asupra recursurilor în interesul legii întemeiate pe practica neunitarã a instanţelor judecãtoreşti cu privire la acordarea unor drepturi salariale ale judecãtorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, judecãtorilor financiari, procurorilor financiari, controlorilor financiari sau personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau câmpul lor de aplicare. Instanţa supremã, invocând vicii de tehnicã legislativã - nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 -, sau vicii de neconstituţionalitate - încãlcarea normelor privind delegarea legislativã -, a repus în vigoare norme care îşi încetaserã aplicarea prin abrogare. Însã o atare operaţie juridicã nu poate fi realizatã decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, dupã caz), unica abilitatã sã dispunã cu privire la soluţiile ce se impun în aceastã materie.
Prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cã în competenţa Curţii Constituţionale intrã numai "controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalitãţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecãtoreşti". Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adoptat teza cu valoare de principiu şi aplicabilitate generalã, potrivit cãreia instanţele judecãtoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a cãror soluţionare au fost învestite. Astfel, verificarea constituţionalitãţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecãtoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalitãţii "unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare", dispoziţie care exclude de iure orice conflict de competenţã în aceastã materie.
Referitor la soluţia pronunţatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţionalã a constatat cã, "potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitatã sã exercite controlul constituţionalitãţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţionalã. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecãtoreşti sau alte autoritãţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacã acestea sunt sau nu în vigoare".
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie coroborate cu cele ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este singura autoritate competentã în materia controlului de constituţionalitate, fiind exclusã orice partajare sub acest aspect cu instanţele de drept comun.
3. Pe de altã parte, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat în câteva situaţii asupra unor dispoziţii legale care nu mai erau în vigoare la data pronunţãrii deciziilor Curţii. Un asemenea precedent îl constituie Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, prin care Curtea a statuat cã neconstituţionalitatea unei ordonanţe de urgenţã constatatã de instanţa constituţionalã loveşte actul normativ în ansamblul sãu, astfel cã abrogarea unor dispoziţii din actul normativ criticat, ulterior sesizãrii instanţei constituţionale, nu mai are nicio relevanţã pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Aceeaşi soluţie a adoptat Curtea şi prin Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009, sau prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009. Deşi dispoziţiile ordonanţei de urgenţã "şi-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare limitatã în timp, neconstituţionalitatea constatatã loveşte actul normativ în ansamblul sãu, astfel cã efectele prezentei decizii se întind şi cu privire la dispoziţiile legale care nu mai sunt în vigoare".
4. În cazul controlului concret exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, jurisprudenţa instanţelor constituţionale europene în ceea ce priveşte normele juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul controlului pe fond al acestor norme. Astfel, în cazul Germaniei, Italiei, Ungariei, Republicii Cehe, Poloniei sau Franţei, pe baza unor prevederi regulamentare sau orientãri jurisprudenţiale, instanţele constituţionale au considerat mai importantã analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminãrii acelora care nu corespund imperativelor constituţionale, decât stabilirea unui criteriu procedural pur formal care ar conduce la încetarea procesului.
Ilustrativã este situaţia din Republica Cehã, unde Curtea Constituţionalã a stabilit, prin hotãrârea sa din 10 ianuarie 2001 (Curtea Constituţionalã a fost sesizatã la data de 29 iunie 2000 cu excepţia de neconstituţionalitate a unei legi care a fost modificatã la 13 iunie 2000, modificare ce urma sã intre în vigoare la 1 iulie 2000), cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ce viza un text care nu mai era în vigoare, cã nu va fi respinsã ca inadmisibilã, ci analizatã pe fond, întrucât instanţele ordinare au obligaţia de a aplica legea, iar nu competenţa de a considera o lege ca fiind neconstituţionalã şi, în consecinţã, sã nu o aplice. Instanţa ordinarã, atunci când considerã cã legea ce urmeazã sã fie aplicatã este neconstituţionalã, are obligaţia de a sesiza instanţa constituţionalã, altfel, prin aplicarea acestei legi, încãlcând prevederile Constituţiei.
De asemenea, Consiliul Constituţional din Franţa a reţinut cã excepţia de neconstituţionalitate poate viza şi un text de lege care nu mai este în vigoare. În acest sens, prin Decizia nr. 2010 - 16 din 23 iulie 2010, publicatã în Jurnalul Oficial din 27 iulie 2010, s-a arãtat în mod expres cã modificarea sau abrogarea ulterioarã a dispoziţiei contestate nu face sã disparã eventuala încãlcare a acestor drepturi şi libertãţi garantate de Constituţie.
Un alt exemplu îl oferã Curtea Constituţionalã a Lituaniei, care, prin Hotãrârea pronunţatã în 27 martie 2009 (Cauza nr. 33/06), a statuat cã, în situaţia în care textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate a fost modificat în esenţa sa, instanţa constituţionalã are obligaţia de a controla norma cu care a fost sesizatã, indiferent dacã aceasta mai este sau nu în vigoare.
Pe de altã parte, Curtea Constituţionalã din Ungaria controleazã constituţionalitatea normei juridice deduse analizei sale în forma în care aceasta era înainte de modificarea, abrogarea sau revocarea sa în cazul în care aceasta mai poate avea aplicabilitate în litigiul din faţa instanţei a quo. În acest sens, art. 44 alin. 1 din Regulile procedurale ale Curţii Constituţionale a Ungariei, aprobate prin Hotãrârea Curţii Constituţionale nr. 2/2009 (I.12), publicatã în Monitorul Oficial al Curţii Constituţionale, an XVIII, nr. 1/ianuarie 2009, stabileşte cã, "potrivit procedurii prevãzute de art. 38 din Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, hotãrârea acesteia poate constata neconstituţionalitatea unei norme care nu mai este în vigoare dacã în cazul concret aceasta încã se poate aplica".
5. Analizând conţinutul dispoziţiilor legale criticate, precum şi al prevederilor constituţionale incidente, Curtea reţine, cu privire la obiectul controlului de constituţionalitate a posteriori, cã dispoziţiile art. 146 din Constituţie stabilesc competenţa materialã a Curţii Constituţionale, ca garant al supremaţiei Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv atribuţiile jurisdicţiei constituţionale. Potrivit art. 146 din Constituţie, "Curtea Constituţionalã are urmãtoarele atribuţii: [...]
d) hotãrãşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicatã şi direct de Avocatul Poporului".
În aplicarea prevederilor constituţionale, dispoziţiile cap. I "Dispoziţii generale" din Legea nr. 47/1992 consacrã rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi de unicã autoritate de jurisdicţie constituţionalã din România [art. 1 alin. (1) şi (2)]. În considerarea acestei calitãţi, Curtea "asigurã controlul constituţionalitãţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului" [art. 2 alin. (1)]. "Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevãzute la alin. (1) care încalcã dispoziţiile sau principiile Constituţiei." [art. 2 alin. (2)]
Reglementând obiectul controlului de constituţionalitate, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 prevãd expres şi limitativ actele care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale.
Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cuprins în cap. III "Competenţa Curţii Constituţionale", secţiunea a 2-a, subsecţiunea 5 "Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial", reglementeazã condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial. Astfel, obiect al excepţiei îl constituie o lege sau o ordonanţã ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţã care:
- este în vigoare;
- are legãturã cu soluţionarea cauzei în orice fazã a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia;
- nu a fost constatatã ca fiind neconstituţionalã printr-o decizie anterioarã a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, critica vizeazã o condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, care, neîndeplinitã fiind, sisteazã controlul de constituţionalitate, iar nu obiectul în sine al controlului - legea sau ordonanţa care guverneazã raporturile juridice între pãrţi.
În ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Curtea reţine cã, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publicã în Monitorul Oficial al României. De la data publicãrii, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Efectele deciziilor pronunţate ca urmare a realizãrii controlului de constituţionalitate asupra legilor sau ordonanţelor Guvernului sunt stabilite de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care prevede cã "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi înceteazã efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacã, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupã caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
În conformitate cu aceste prevederi constituţionale, dispoziţiile Legii nr. 47/1992 reglementeazã în art. 11 alin. (3): "Deciziile, hotãrârile şi avizele Curţii Constituţionale se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile şi hotãrârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."
Subliniind caracterul deciziilor pronunţate în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992 statueazã la alin. (1): "Decizia prin care se constatã neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare este definitivã şi obligatorie", iar la alin. (3) se preia norma constituţionalã cuprinsã în art. 147 alin. (1).
III. Cu privire la stabilirea competenţei Curţii Constituţionale în materia controlului constituţionalitãţii actelor normative ieşite din vigoare, Curtea reţine urmãtoarele:
1. Aşa cum s-a arãtat în prealabil, Curtea a mai fost sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, în ceea ce priveşte sintagma "în vigoare", pe care a respins-o ca neîntemeiatã. În motivarea soluţiei, a reţinut, în principal, cã intervenţia sa în aprecierea constituţionalitãţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrarã rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivitãţii legii, considerente în raport cu care nu se poate reţine încãlcarea prevederilor art. 21 din Constituţie.
În practicã, însã, starea de activitate a legii, ca o condiţie de acces la instanţa constituţionalã, s-a relevat a fi un impediment de multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil cu cât, potrivit legii, o asemenea cale de atac este deschisã oricãrei persoane lezate în drepturile şi interesele sale legitime. Este motivul pentru care reglementarea în cauzã a format obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate, acestea constituindu-se - în opinia Curţii - într-un element de noutate, de naturã sã impunã reexaminarea atât a soluţiei adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care se întemeiazã; pe cale de consecinţã, se impune reconsiderarea, în parte, a jurisprudenţei în materie, în sensul celor ce urmeazã.
Este de principiu cã impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, chiar dacã constituie îngrãdiri ale accesului liber la justiţie, are o solidã şi indiscutabilã justificare prin prisma finalitãţii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilitãţilor de exercitare abuzivã a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigurã ordinea de drept, indispensabilã pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cãrora statul este ţinut, în egalã mãsurã, sã le acorde ocrotire.
Totodatã, este incontestabil faptul cã legiuitorul are competenţa de a adopta asemenea reglementãri, în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia "competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege".
Dezvoltarea normelor constituţionale ale art. 146 lit. d) în cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul concretizãrii condiţiilor pe care trebuie sã le îndeplineascã o lege sau o ordonanţã pentru a putea fi supusã controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei, chestiune prejudicialã, ridicatã în faţa instanţei judecãtoreşti, este, în cvasitotalitate, justificatã şi corespunde voinţei legiuitorului constituant.
Având dezlegarea constituţionalã sã procedeze ca atare, legiuitorul este ţinut însã sã o facã orientându-se dupã principiul "est modus in rebus". Altfel spus, acesta trebuie sã fie preocupat ca exigenţele astfel instituite sã fie îndeajuns de rezonabile încât sã nu antreneze o restrângere excesivã a exerciţiului dreptului, de naturã sã punã sub semnul întrebãrii însãşi existenţa acestuia.
În sistemul român de control concret al constituţionalitãţii legilor, declanşarea controlului a posteriori opereazã doar pe cale incidentalã, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial, iar nu printr-o "actio popularis", pe baza sesizãrii directe de cãtre orice persoanã. Rezultã, aşadar, cã se poate solicita controlul de constituţionalitate numai al acelor dispoziţii legale care, în cazuri concrete, sunt incidente pentru soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor, legi sau ordonanţe în ansamblu ori doar anumite reglementãri din cuprinsul acestora. Instituirea acestei proceduri de control al constituţionalitãţii legii aplicabile în cauza dedusã judecãţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie, implicã în mod necesar asigurarea posibilitãţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesualã. Condiţia ca dispoziţia legalã criticatã pentru neconstituţionalitate sã aibã legãturã cu soluţionarea cauzei este, evident, necesarã, dar şi suficientã. Or, adãugarea la acestea a unei condiţii suplimentare - dispoziţia legalã sã fie şi formal în vigoare, a cãrei neîndeplinire are semnificaţia drasticã a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei constituţionale cu respectiva excepţie de neconstituţionalitate, constituie o îngrãdire a accesului liber la justiţia constituţionalã, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3) coroborate cu cele ale art. 146 lit. d) din Constituţie. Aceasta, cu atât mai mult cu cât scoaterea sau ieşirea formalã din vigoare a unei norme juridice nu înseamnã neapãrat şi în toate situaţiile inaplicabilitatea sa.
Conform principiului general, o normã juridicã acţioneazã în timp din momentul intrãrii ei în vigoare şi pânã în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucurã de prezumţia de constituţionalitate. Sunt şi excepţii de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea şi ultraactivarea legii penale şi contravenţionale mai favorabile sau ultraactivarea legii penale temporare. Chiar şi legea civilã poate ultraactiva în unele situaţii, potrivit principiului "tempus regit actum". Astfel, o lege posterioarã nu poate atinge dreptul nãscut sub imperiul legii anterioare, aceasta urmând sã guverneze dreptul respectiv, inclusiv soluţionarea litigiului legat de realizarea acelui drept, chiar şi ulterior ieşirii sale din vigoare. Legea nouã - normã de drept material, care abrogã expres legea anterioarã, chiar dacã ar conţine dispoziţii asemãnãtoare cu cele abrogate, nu poate guverna raportul juridic existent între pãrţi, nefiind aplicabilã cauzei deduse judecãţii; controlul de constituţionalitate asupra acestor noi dispoziţii nu ar prezenta niciun fel de relevanţã asupra soluţionãrii litigiului, efectuarea unui asemenea control echivalând cu ridicarea din oficiu de cãtre Curtea Constituţionalã a excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la alte texte decât cele criticate de autorul excepţiei, ceea ce este inadmisibil, fiind contrar dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (în acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 13 iunie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000). Prin urmare, controlul de constituţionalitate vizeazã doar dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacã acestea nu mai sunt în vigoare.
Argumentul reţinut de Curte, în jurisprudenţa sa, potrivit cãruia aprecierea constituţionalitãţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrarã rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivitãţii legii, se dovedeşte a nu avea suport în realitate. Prin aplicarea rigidã a condiţiei ca legea sau ordonanţa sã fie "în vigoare" la data ridicãrii excepţiei, ca şi la data soluţionãrii acesteia de Curtea Constituţionalã, se înlãturã de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale determinante în soluţionarea cauzei. Astfel, Curtea constatã cã sintagma "în vigoare" poate fi înţeleasã în sensul cã instanţa de contencios constituţional este abilitatã sã garanteze supremaţia Constituţiei numai în raport cu legile şi ordonanţele în vigoare, iar nu şi în raport cu legile şi ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, chiar dacã în temeiul acestora s-au nãscut raporturi juridice care continuã sã producã efecte şi ulterior. În asemenea situaţii, instanţa judecãtoreascã are douã posibilitãţi: aplicã dispoziţiile legale respective, chiar dacã acestea contravin în mod flagrant prevederilor constituţionale, sau refuzã aplicarea lor pe motiv cã sunt neconstituţionale. În prima ipotezã, interpretând cã dispoziţia legalã criticatã prin excepţia de neconstituţionalitate trebuie sã fie în vigoare la data judecãrii excepţiei de cãtre Curte, înseamnã sã se admitã cã o parte într-un proces judiciar pendinte îşi poate întemeia pretenţiile pe o dispoziţie legalã vãdit contrarã Constituţiei, întrucât constituţionalitatea acestei dispoziţii nu mai poate fi examinatã, legea criticatã fiind între timp abrogatã sau, în cazul legilor cu caracter temporar, încetându-şi aplicarea. Aceeaşi interpretare implicã admiterea situaţiei ca un justiţiabil sã îşi vadã iremediabil încãlcate drepturile sale, printr-o dispoziţie legalã contrarã Legii fundamentale, cu justificarea cã dispoziţia neconstituţionalã a avut caracter temporar sau a fost abrogatã între timp, eventual în cursul procesului ori chiar dupã sesizarea Curţii Constituţionale, dar înainte ca aceasta sã judece excepţia de neconstituţionalitate. Or, într-o atare ipotezã, încãlcarea Constituţiei apare cu evidenţã.
În cea de-a doua ipotezã, instanţa judecãtoreascã, refuzând aplicarea dispoziţiilor legale pe motiv cã sunt neconstituţionale, se subrogã în atribuţiile Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, "este garantul supremaţiei Constituţiei", iar potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "este unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã în România".
Pe de altã parte, potrivit art. 147 din Constituţie, efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivitãţii, garanţie fundamentalã a drepturilor constituţionale de naturã a asigura securitatea juridicã şi încrederea cetãţenilor în sistemul de drept, o premisã a respectãrii separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie nu instituie o limitã a controlului de constituţionalitate sub aspectul activitãţii în timp a legii. Astfel, folosirea sintagmei "dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare" limiteazã incidenţa normei constituţionale la aceastã unicã ipotezã, prin referire la efectul suspensiv al deciziilor prin care se constatã neconstituţionalitatea unor astfel de dispoziţii. Or, apare cu evidenţã faptul cã numai dispoziţiile care sunt în vigoare la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale prin care li se constatã neconstituţionalitatea sunt susceptibile de a fi suspendate şi, ulterior, dupã 45 de zile, de a înceta sã producã efecte juridice.
În ceea ce priveşte deciziile prin care se constatã neconstituţionalitatea unor dispoziţii care nu mai sunt în vigoare, Curtea constatã cã acestea nu produc efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor. Dispoziţiile neconstituţionale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocatã excepţia de neconstituţionalitate şi nici în cauzele pendinte în faţa instanţelor judecãtoreşti în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile. Aşa fiind, efectele deciziei de admitere se limiteazã exclusiv asupra aplicãrii în timp a dispoziţiei sancţionate, cãreia i se refuzã ultraactivitatea întemeiatã pe principiul "tempus regit actum", iar nu şi asupra existenţei normei în dreptul pozitiv, care, în urma abrogãrii sau ajungerii la termen survenite anterior momentului în care se realizeazã controlul de constituţionalitate, a trecut în stare pasivã. Cu alte cuvinte, decizia Curţii prin care se admite excepţia de neconstituţionalitate este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor în toate situaţiile juridice în care norma care nu mai este în vigoare continuã sã-şi producã efectele juridice neconstituţionale, în virtutea principiului "tempus regit actum".
Dintr-o atare perspectivã, Curtea constatã cã limitarea caracterului definitiv şi obligatoriu al deciziilor prin care se constatã neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã doar la acele decizii care sancţioneazã texte de lege care sunt în vigoare, limitare instituitã de dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, apare, de asemenea, ca fiind contrarã Constituţiei.
2. În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale în cadrul procedurilor desfãşurate în faţa curţilor constituţionale, prin Hotãrârea din 23 iunie 1993, pronunţatã în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã, deşi Curţii Constituţionale nu îi revine sarcina de a statua cu privire la fondul unei cauze, decizia acesteia poate sã aibã consecinţe asupra obiectului litigiului. Curtea a apreciat cã nu se poate exclude într-o manierã generalã aplicabilitatea art. 6 din Convenţie la procedurile în faţa jurisdicţiilor constituţionale. Atunci când dreptul intern prevede existenţa unor asemenea jurisdicţii, la care accesul este deschis direct sau indirect justiţiabililor, procedurile care se desfãşoarã în faţa lor trebuie sã respecte principiile prevãzute de art. 6 din Convenţie, atunci când decizia Curţii Constituţionale poate influenţa fondul litigiului ce se dezbate în faţa instanţelor ordinare.
Prin urmare, art. 6 din Convenţie va fi aplicabil în cazul jurisdicţiilor constituţionale doar atunci când aceste jurisdicţii exercitã controlul de constituţionalitate la sesizarea persoanelor, pentru apãrarea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepţie.
Aşa fiind, Curtea Constituţionalã constatã cã prevederile art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale au incidenţã şi în materia contenciosului constituţional, garanţiile referitoare la dreptul la un proces echitabil fiind pe deplin aplicabile şi în faţa Curţii Constituţionale.
Cu privire la incidenţa acestor garanţii procesuale, Curtea Constituţionalã face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume la Hotãrârea din 12 noiembrie 2002, pronunţatã în Cauza Beles şi alţii împotriva Republicii Cehe. În aceastã speţã, Curtea Constituţionalã a Republicii Cehe a respins recursul direct introdus de reclamanţi ca inadmisibil, întrucât nu au respectat condiţia de admisibilitate referitoare la epuizarea tuturor cãilor de atac din dreptul intern. Ca urmare, reclamanţii au sesizat Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, invocând încãlcarea dreptului lor de acces la o instanţã - instanţa constituţionalã. Curtea Europeanã a considerat cã regulile de procedurã pentru admisibilitatea recursului constituţional nu contribuie deloc la asigurarea bunei administrãri a justiţiei, împiedicând justiţiabilii sã utilizeze o cale de atac disponibilã.
În plus, Curtea a apreciat cã "cerinţa referitoare la epuizarea tuturor cãilor de atac fãrã a face distincţie între cãile de atac ordinare şi extraordinare, pe de o parte, şi lipsa de previzibilitate în ceea ce priveşte admisibilitatea recursului pe de altã parte, aduc atingere însãşi substanţei dreptului la recurs, impunând reclamanţilor o sarcinã disproporţionatã care distruge echilibrul care trebuie sã existe între preocuparea legitimã de a asigura respectarea formalã a condiţiilor de a sesiza jurisdicţia constituţionalã şi dreptul de acces la aceastã instanţã" [paragraful 68].
Curtea de la Strasbourg a constatat cã "nu este vorba de o simplã problemã de interpretare a unor norme de drept substanţial, ci a unei cerinţe procedurale care a împiedicat examinarea pe fond a cererii reclamanţilor, aspect de naturã a încãlca dreptul la o protecţie efectivã prin asigurarea accesului la un tribunal. Astfel, Curtea a apreciat cã decizia Curţii Constituţionale i-a privat pe reclamanţi de dreptul de acces la un tribunal, şi, pe cale de consecinţã, la un proces echitabil" [paragraful 69].
În virtutea acestor raţiuni, Curtea Constituţionalã constatã cã sintagma "în vigoare" - condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, deci o cerinţã proceduralã care împiedicã examinarea pe fond a cererii autorului excepţiei de neconstituţionalitate - cade sub incidenţa sferei de protecţie a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, limitând accesul la justiţia constituţionalã.
3. Pe de altã parte, în jurisprudenţa Curţii au existat cazuri în care aceasta a sancţionat pentru neconstituţionalitate dispoziţii legale care nu mai erau în vigoare (de exemplu, sesizãrile cu privire la actele normative din domeniul salarizãrii în învãţãmânt). Raţiunile care au determinat analiza pe fond a criticilor de neconstituţionalitate cu acele prilejuri rezidã în faptul cã instanţa constituţionalã a constatat intervenţia unor evenimente legislative care s-au succedat frecvent, împrejurare ce ar fi condus la eludarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor modificate. Într-o atare situaţie, respingerea excepţiei ca fiind inadmisibilã ar fi pus pãrţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilã sancţiune aplicabilã acestora.
Este indiscutabil faptul cã societatea evolueazã, iar noile realitãţi politice, sociale, economice, culturale trebuie sã fie normate, sã se regãseascã în conţinutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel cã, odatã cu societatea, şi el trebuie sã se adapteze modificãrilor survenite. Astfel, legile sunt abrogate, ajung la termen, sunt modificate, completate, suspendate sau, pur şi simplu, cad în desuetudine, în funcţie de noile relaţii sociale, de cerinţe şi oportunitãţi. Însã, toate aceste evenimente legislative şi soluţiile normative pe care ele le consacrã trebuie sã respecte principiile Legii fundamentale. Curtea Constituţionalã, o datã sesizatã, are sarcina de a le controla, fãrã a condiţiona acest control de eliminarea, indiferent sub ce formã, din fondul activ al legislaţiei a actului criticat pentru neconstituţionalitate.
4. Distinct de argumentele reţinute, Curtea constatã cã, în acord cu jurisprudenţa sa (spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010), puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta. Astfel, Curtea reţine cã atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constatã cã sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, este constituţionalã în mãsura în care se interpreteazã în sensul cã sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale cãror efecte juridice continuã sã se producã şi dupã ieşirea lor din vigoare.
2. Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã, excepţie ridicatã de B.N.P. "Lazãr Daniel" şi de Daniel Lazãr, personal, în Dosarul nr. 1.736/30/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia comercialã şi de contencios administrativ.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 iunie 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Senia Costinescu
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
