Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 766 din 14 decembrie 2016 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, obiecţie formulată de un număr de 65 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, precum şi de Guvern. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 65 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.818 din 9 noiembrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.719A/2016. La sesizare a fost anexată Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. 3. Obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvern, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.916 din 10 noiembrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.749A/2016. La sesizare au fost anexate Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Raportul comun asupra proiectului de lege Plx - 449/2016 din 1 noiembrie 2016, Avizul Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor, Avizul Comisiei pentru sănătate şi familie din Camera Deputaţilor, precum şi forma legii adoptate de Senat. La data de 15 noiembrie 2016, Guvernul a depus la dosar un document intitulat "Opinia Consiliului fiscal cu privire la amendamentele introduse prin Raportul adoptat de Parlament asupra Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative." 4. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate formulate de un număr de 65 de deputaţi, aceştia invocă atât motive de neconstituţionalitate extrinsecă, privind procedura de adoptare a actului normativ criticat, cât şi motive de neconstituţionalitate intrinsecă. Referitor la motivele de neconstituţionalitate extrinsecă, în primul rând, autorii obiecţiei susţin că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului, astfel cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deoarece amendamentele adoptate la Camera Deputaţilor modifică conţinutul reglementării şi generează o configuraţie semnificativ deosebită a actului normativ faţă de forma adoptată în Camera de reflecţie, în speţă Senatul României. În acest sens invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 14 ianuarie 2015 şi nr. 1 din 11 ianuarie 2012. Analiza amendamentelor la legea criticată depuse la Camera Deputaţilor evidenţiază faptul că reglementarea a căpătat alt conţinut juridic faţă de cel rezultat din prima Cameră sesizată, unde reglementarea a fost adoptată tacit, legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă nr. 20/2016 având forma transmisă de Guvernul României. La Camera Deputaţilor au fost introduse 39 de amendamente care, însă, nu au fost înregistrate şi discutate în Senatul României. Aceste amendamente modifică conţinutul actului normativ, triplând impactul bugetar al măsurilor de creştere salarială reglementate de Guvern prin ordonanţa de urgenţă supusă aprobării şi modificând data intrării în vigoare a acestora din anul bugetar 2017 la 1 decembrie 2016. O asemenea modificare transferă impactul bugetar din bugetul anului viitor în bugetul anului în curs, fapt ce constituie şi un motiv intrinsec de neconstituţionalitate. Camera Deputaţilor nu putea adopta legea decât în situaţia în care ar fi retransmis Senatului legea pentru o nouă dezbatere asupra amendamentelor care nu au fost dezbătute în fond decât în Camera Decizională, pentru îndeplinirea celor două criterii care alcătuiesc principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 5. Un al doilea motiv de neconstituţionalitate extrinsecă este încălcarea art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, conform căruia un raport adoptat de o Comisie permanentă a Camerei Deputaţilor trebuie distribuit la caseta (electronică) a deputatului cu cel puţin 5 zile înainte de dezbaterea acestuia în plenul Camerei Deputaţilor. Or, raportul întocmit de cele trei comisii sesizate în fond, Comisia pentru buget, finanţe şi bănci, Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a fost distribuit la caseta deputatului în ziua adoptării legii, respectiv data de 7 noiembrie 2016. Dovada nerespectării regulamentului este aceea că, la ora 11,46 a zilei de 7 noiembrie 2016, la caseta electronică a deputatului nu era înregistrat niciun proiect de lege, "conform documentelor anexate". De asemenea, nici în proiectul de ordine de zi raportul nu figura ca distribuit, ci era înscrisă menţiunea "sub rezerva depunerii raportului". Aceasta constituie o încălcare gravă a Regulamentului Camerei Deputaţilor, deoarece parlamentarii au fost în imposibilitatea de a se informa şi de a vota în cunoştinţă de cauză. Rolul termenului instituit de Regulament nu este neglijabil, ci el prezintă o importanţă deosebită, această perioadă de timp permiţând deputatului să îşi formeze o opinie asupra legii aflate în dezbatere şi să îşi formuleze opţiunea de vot conform propriei conştiinţe, altfel, acesta fiind pus în situaţia unui vot imperativ, dictat de grupul parlamentar, pentru că nu a avut posibilitatea de a se informa asupra tuturor aspectelor sociale şi legale generate de proiectul de lege supus dezbaterii, aprobării sau respingerii. 6. Al treilea motiv de neconstituţionalitate extrinsecă este nelegalitatea desfăşurării şedinţei plenului Camerei Deputaţilor din data de 7 noiembrie 2016. Astfel, contrar prevederilor constituţionale ale art. 67 şi celor ale art. 111 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care prevăd explicit că atât şedinţele consacrate dezbaterilor, cât şi cele în care se desfăşoară votul final trebuie să respecte condiţia obligatorie a existenţei cvorumului legal de şedinţă, adică "prezenţa majorităţii membrilor" Camerei Deputaţilor. Or, în cazul adoptării legii criticate, lucrările Camerei Deputaţilor au fost deschise în mod ilegal, la fel cum s-a desfăşurat şi şedinţa de vot final. Potrivit actualei structuri a Camerei Deputaţilor, cvorumul legal de şedinţă este de 177 de deputaţi, condiţie care nu a fost întrunită nici la deschiderea şedinţei de dezbateri (declaraţia Preşedintelui Camerei Deputaţilor a fost aceea că "şi-au înregistrat prezenţa 152 de deputaţi"), nici la începutul şedinţei de vot final, conform înregistrărilor video captate de sistemul audio-video propriu al Camerei Deputaţilor. Astfel, autorii obiecţiei susţin că situaţiile expuse mai sus exced principiului autonomiei regulamentare a Parlamentului şi atrag neconstituţionalitatea legii criticate. 7. Referitor la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, cei 65 de deputaţi - autori ai obiecţiei de neconstituţionalitate - susţin că reglementarea a fost adoptată cu încălcarea art. 1 alin. (5), art. 111 şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu au fost respectate prevederile art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi ale "art. 7 şi art. 9 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010", care consacră obligaţia iniţiatorilor unui act normativ sau ai unui amendament de a solicita Guvernului întocmirea unei fişe financiare care să descrie impactul asupra bugetului de stat în situaţia în care noua reglementare presupune angajarea de fonduri publice. Astfel, în conformitate cu aceste dispoziţii legale, dacă în procedura legislativă intervin modificări faţă de nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, fişa trebuie actualizată. Or, Parlamentul nu a solicitat o asemenea actualizare şi, prin urmare, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 500/2002 au fost încălcate. Autorii obiecţiei susţin că aceeaşi reglementare "este cuprinsă ca normă de trimitere şi în Legea responsabilităţii fiscal-bugetare, în art. 7 alin. (1) litera a).[...] În plus, ca o condiţie cumulativă, legiuitorul obligă iniţiatorii să depună şi o declaraţie din care să rezulte că majorarea de cheltuială bugetară este compatibilă cu obiectivele şi priorităţile strategice specificate în strategia fiscal-bugetară, cu legea bugetară anuală şi cu plafoanele de cheltuieli prezentate în strategia fiscal-bugetară. Nici această declaraţie nu a fost depusă în cursul dezbaterilor parlamentare de iniţiatorii amendamentelor, deputaţi, membri ai Grupului parlamentar ai Partidului Social Democrat." Aşadar, autorii obiecţiei susţin că ne aflăm în situaţia unei duble încălcări a legislaţiei în vigoare, şi anume a Legii nr. 500/2002 şi a Legii nr. 69/2010, cu consecinţa nerespectării art. 1 alin. (5) din Constituţie, în acest sens fiind şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 53 şi 57-60, prin care s-a constatat încălcarea art. 138 alin. (5) din Constituţie. 8. În final, deputaţii - autori ai sesizării de neconstituţionalitate - susţin că, tot prin încălcarea principiului legalităţii, Parlamentul a nesocotit dispoziţiile "art. 9 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010", care instituie interdicţia de a "promova acte normative cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, în conformitate cu art. 110 alin. (1) din Constituţia României, republicată, care conduc la creşterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar". Interdicţia se aplică, potrivit art. 2 din Legea nr. 69/2010, "autorităţilor, instituţiilor şi entităţilor publice şi/sau de utilitate publică prevăzute la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare", respectiv "instituţii publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea/coordonarea acestora". Pe cale de consecinţă, amendamentele adoptate pe cale parlamentară la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin legea de adoptare, intră sub interdicţia instituită de art. 9 din Legea nr. 69/2010 şi constituie o încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie. 9. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate formulate de Guvern se susţine că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece legea criticată nu respectă cerinţele constituţionale referitoare la precizia, claritatea şi previzibilitatea normelor legale şi încalcă principiile securităţii juridice şi încrederii legitime. De asemenea, Guvernul susţine că nu sunt respectate prevederile art. 1 alin. (4), art. 111 alin. (1), art. 138 alin. (5), precum şi art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece, în cadrul raporturilor constituţionale dintre Guvern şi Parlament, problemele referitoare la fundamentarea şi susţinerea unor reglementări în diferite domenii de activitate cu implicaţii financiare profunde au o semnificaţie aparte. Tocmai de aceea, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţie, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. Nerespectarea acestei obligaţii, dacă are ca efect încălcarea interdicţiei prevăzute la art. 138 alin. (5) din Constituţie, referitoare la aprobarea unor cheltuieli bugetare fără stabilirea sursei de finanţare, are drept consecinţă neconstituţionalitatea măsurii astfel adoptate care, sub aspect strict economic şi financiar, tocmai fiindcă nu poate fi executată, apare ca fiind nerealistă, nesinceră. De asemenea, Guvernul arată că impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, trebuie să conţină informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, şi anume la modificări ale cheltuielilor bugetare, precum şi la calculele privind fundamentarea acestor modificări. În susţinerea celor arătate invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010. Totodată, Guvernul susţine că a fost încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, nefiind respectate raporturile de loialitate constituţională între puterile statului, premisă a bunei funcţionări a autorităţilor publice ale statului. În acest sens invocă Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 şi Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a reiterat importanţa principiului loialităţii constituţionale între autorităţile statului. În legătură cu aceeaşi problemă, referitoare la necesitatea determinării impactului bugetar şi la necesitatea prevederii surselor de acoperire a micşorării veniturilor, autorul sesizării arată că au fost nesocotite şi dispoziţiile art. 15 alin. (1), precum şi art. 2 coroborat cu art. 17 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Guvernul arată că măsurile adoptate prin legea care constituie obiectul sesizării generează influenţe financiare suplimentare asupra cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat de aproximativ 4,85 miliarde lei pentru anul 2017 (cca. 0,6 din PIB), respectiv 2,9 miliarde lei asupra deficitului bugetar stabilit pentru anul 2017 (cca. 0,4% din PIB). Aceste limite depăşesc plafoanele aprobate prin Legea nr. 338/2015 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar pe anul 2016. De asemenea, aminteşte că, potrivit art. 26 alin. (4) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, limitele pentru soldul total şi cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat sunt obligatorii pentru următorii 2 ani bugetari. Guvernul consideră că există riscul ca impactul suplimentar generat de aplicarea acestor măsuri să nu poată fi acoperit din bugetul aprobat, ceea ce creează premisele unui dezechilibru bugetar, cu consecinţele nerespectării nivelului deficitului bugetar prevăzut în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană şi care atrage declanşarea procedurii de deficit excesiv. Arată că "potrivit Pactului de Stabilitate şi Creştere încheiat între statele membre ale Uniunii Europene, procedura privind deficitul excesiv reprezintă principalul instrument de constrângere a statelor membre de a respecta criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht privind evitarea deficitelor excesive. În cazul în care un stat are un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB sau o datorie publică mai mare de 60%, Comisia Europeană poate recomanda Consiliului să ia o serie de măsuri împotriva statului ce încalcă termenii pactului". Începând cu 1 decembrie 2009, dispoziţiile art. 104 din Tratatul de la Maastricht au fost preluate în art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, care reglementează competenţa Comisiei de a supraveghea evoluţia situaţiei bugetare şi a nivelului datoriei publice în statele membre. Mai arată că "art. 1 din Protocolul nr. 12 privind procedura aplicabilă deficitelor excesive stabileşte că valorile de referinţă menţionate la art. 126 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene sunt următoarele: 3% pentru raportul dintre deficitul public prevăzut sau realizat şi produsul intern la preţurile pieţei; 60% pentru raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut la preţurile pieţei". Prin urmare, Guvernul consideră că sunt create premisele încălcării prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (1), care obligă România la respectarea cu prioritate a acordurilor şi tratatelor internaţionale la care este parte. Având în vedere influenţele financiare generate de aplicarea normelor adoptate, Guvernul consideră că se creează premisele unui dezechilibru bugetar, cu consecinţa neîncadrării în Obiectivul bugetar pe termen mediu în anii 2017, 2018 şi 2019 şi a nerespectării obligaţiilor ce revin României, derivate din Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul uniunii economice şi monetare. 10. De asemenea, Guvernul consideră că sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece se creează un tratament preferenţial pentru acele categorii de personal pentru care, începând cu 1 decembrie 2016, baza de calcul al sporurilor şi altor drepturi salariale specifice activităţii este raportată la salariul de bază stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Astfel, aceste categorii de personal sunt avantajate în raport cu cele cărora aceleaşi drepturi li se calculează potrivit art. 1 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă. 11. Totodată, Guvernul susţine că adoptarea legii criticate a fost făcută cu încălcarea prevederilor art. 61 coroborat cu art. 75 din Constituţie, care consacră principiul bicameralismului, întrucât propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, într-o redactare total diferită faţă de conţinutul propunerii legislative iniţiale, ignorându-se forma propusă de iniţiator şi adoptată de Senat. În susţinerea acestei critici este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 472 din 22 aprilie 2008. 12. În final, Guvernul susţine că legea criticată nu respectă dispoziţiile art. 47 alin. (4), art. 50 şi art. 61 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, dispoziţiile actului normativ criticat sunt viciate de o formulare vagă, neclară şi imprecisă şi, prin urmare, impredictibilă. În acest sens arată că, potrivit pct. 3 din conţinutul avizului Comisiei pentru sănătate şi familie nr. 4c-8/357 din 18 octombrie 2016, sunt admise amendamente ce fac trimitere la art. 3^2 alin. (6^2), alineat care, însă, nu se regăseşte în forma finală a Raportului asupra legii. Amendamentele admise, ce reglementează inclusiv alin. (6^1) şi (6^2) ale art. 3^2, se regăsesc, însă, în cuprinsul avizului Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională nr. 4c-12/431 din 25 octombrie 2016, dar nu se regăsesc în Raportul final asupra legii supuse adoptării. Prin urmare, rezultă că din textul adoptat lipsesc articolele corespunzătoare avizului cu amendamente admise ale Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Guvernul consideră că trimiterile şi completările sunt efectuate la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016. Această carenţă de procedură parlamentară afectează calitatea actului normativ adoptat, ceea ce încalcă exigenţele imperative de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, întrucât normele de trimitere ale legii se fac la articole care nu aparţin Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, ci la articole şi alineate ale ordonanţei modificate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, respectiv la cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care însă nu face obiectul aprobării de către Parlament prin legea care constituie obiectul sesizării de neconstituţionalitate. 13. În sprijinul criticilor formulate, Guvernul invocă Opinia Consiliului fiscal cu privire la amendamentele introduse prin Raportul adoptat de Parlament asupra Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016. Prin acest document, Consiliul fiscal a arătat că sesizarea sa în vederea emiterii unei opinii asupra impactului financiar al amendamentelor introduse şi a conformităţii cu regulile fiscale a intervenit ulterior adoptării de către Parlament a acestor amendamente. De asemenea, a susţinut că introducerea unor amendamente care prevăd majorări salariale peste cele deja prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 nu este conformă cu prevederile art. 17 alin. (2) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, care interzice promovarea unor acte normative care conduc la creşterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar, cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului. Totodată, Consiliul fiscal a validat calculele de impact primite de la Ministerul Finanţelor Publice, conform cărora amendamentele aprobate ar atrage o majorare a cheltuielilor de personal în anul 2017 cu 4,85 miliarde lei şi, caeteris paribus, un efect de runda întâi la nivelul deficitului bugetar de 2,9 miliarde de lei, ulterior considerării veniturilor suplimentare pe care majorările salariale le-ar determina automat la nivelul contribuţiilor sociale datorate de angajator şi angajaţi, precum şi la nivelul încasărilor din impozitul pe venit. Arată că efecte de runda a doua asupra veniturilor bugetare ar apărea doar în lipsa unor măsuri compensatorii şi, deci, doar în măsura în care deficitul din 2017 ar fi lăsat să se majoreze cu cuantumul efectului de runda întâi identificat (cu 2,9 miliarde de lei ori 0,35% din PIB). Consiliul fiscal consideră că, din perspectiva plafonului cheltuielilor de personal în vigoare aferent anului 2017, definit de Legea nr. 338/2015 la un nivel de 7,4% din PIB, ar fi imposibilă încadrarea în interiorul acestuia, având în vedere parametrii actuali cu privire la numărul de angajaţi din sectorul public şi majorările salariale propuse, după luarea în considerare a creşterii suplimentare a produsului intern brut prilejuite de acestea din urmă în eventualitatea necompensării. Estimează că nivelul cheltuielilor de personal în urma implementării amendamentelor ar reprezenta echivalentul a cel puţin 7,8% din PIB în anul 2017. Consiliul fiscal apreciază că amendamentele adoptate ar majora deficitul bugetar, în lipsa unor măsuri compensatorii de natura veniturilor ori cheltuielilor, cu cel puţin 0,25% din produsul intern brut în anul 2017. În sfârşit, Consiliul fiscal arată că Programul de Convergenţă 2016-2019 şi ultima Strategie fiscal-bugetară estimau deficite de 2,9% din PIB pentru 2017, situate aşadar în imediata vecinătate a pragului unde ar putea interveni declanşarea procedurii de deficit excesiv, în condiţiile în care pentru anul viitor sunt prevăzute, prin codul fiscal adoptat în 2015, reduceri suplimentare de impozite indirecte. Cea mai recentă proiecţie a Comisiei Europene indică o majorare a deficitului SEC 2010 de la 2,8% în 2016 la 3,2% în 2017, fără să includă impactul amendamentelor generatoare de majorări salariale ori al altor reduceri de taxe adoptate recent de Parlament (şi aflate la promulgare). Aşadar, există deja un risc substanţial ca nivelul de referinţă de 3% din PIB pentru deficitul bugetar să fie depăşit. Amendamentele propuse, în lipsa unor măsuri compensatorii, cresc considerabil acest risc, antrenând o vulnerabilizare suplimentară a unei poziţii fiscale deja neconforme cu principiul responsabilităţii fiscale mai sus amintit, într-un context internaţional mai complicat şi mai volatil decât anul trecut. 14. Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor sus-menţionate au conţinut similar, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 2.749A/2016 la Dosarul nr. 2.719A/2016, care este primul înregistrat. 15. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, respectiv Avocatului Poporului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 16. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 2.719A/2016, a transmis punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 2/7.313 din 21 noiembrie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.482 din 21 noiembrie 2016, în sensul că motivele de neconstituţionalitate invocate de deputaţii - autori ai sesizării nu pot fi reţinute. Astfel, cu privire la nerespectarea principiului bicameralismului se arată că acest principiu se reflectă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Astfel, art. 61 alin. (2) din Constituţie consacră un bicameralism funcţional, în baza căruia procesul legislativ continuă chiar şi în situaţia în care iniţiativa legislativă este respinsă de către prima Cameră sesizată, şi cu atât mai mult în cazul în care o iniţiativă legislativă este adoptată tacit de către aceasta. Camera decizională trebuie să supună dezbaterii acelaşi obiect de reglementare, dar are libertate decizională, în sensul că nu este obligată să adopte aceeaşi soluţie legislativă. Din acest punct de vedere consideră că, în calitate de Cameră decizională, Camera Deputaţilor a legiferat cu respectarea principiului bicameralismului, prin faptul că a supus dezbaterii elemente privind salarizarea personalului bugetar, astfel cum, de altfel, a fost şi intenţia Guvernului, înscrisă în motivarea urgenţei reglementării, în sensul eliminării inechităţilor create de aplicarea succesivă a unor acte normative în domeniul salarizării din sistemul bugetar. Senatul a adoptat proiectul de lege tacit, fără modificări sau completări, ca urmare a împlinirii termenului de adoptare, în temeiul art. 115 alin. (5) din Constituţie. Prin schimbarea soluţiei legislative în sensul adoptării aceleiaşi legi cu modificări şi completări nu a fost schimbată competenţa decizională în favoarea primei Camere, astfel încât să devină incidente prevederile art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie, referitoare la întoarcerea legii. Se subliniază faptul că ne aflăm în prezenţa situaţiei particulare a aprobării prin lege a unei ordonanţe de urgenţă, ca rezultat al aplicării prevederilor Legii fundamentale referitoare la delegarea legislativă, potrivit cărora Guvernul este abilitat să legifereze prin intermediul ordonanţelor simple şi de urgenţă. Dacă s-ar interzice Parlamentului să intervină asupra textului ordonanţei supuse aprobării, ar însemna că nu ne-am mai afla în prezenţa unei limitări a monopolului parlamentar în materia legiferării, ci că Guvernul s-ar transforma în legiuitor primar, ceea ce ar încălca, evident, dispoziţiile art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, care consacră rolul Parlamentului de "unică autoritate legiuitoare a ţării". Nu se pot reţine nici invocările autorilor sesizării cu privire la existenţa unor motive extrinseci de neconstituţionalitate ce rezultă din nerespectarea prevederilor Regulamentului Camerei Deputaţilor referitoare la termenul de depunere a raportului de către comisiile sesizate pentru dezbaterea în fond a proiectului de lege sau lipsa cvorumului de şedinţe la momentul adoptării legii. Din examinarea argumentelor invocate de aceştia rezultă, fără echivoc, faptul că nu se contestă neconstituţionalitatea unor prevederi ale Regulamentului Camerei Deputaţilor, ci modul de aplicare al acestora. Aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională (Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009), în temeiul art. 146 lit. c) din Legea fundamentală, aceasta se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale. Dacă, ignorând prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională şi-ar extinde competenţa, ea nu numai că ar pronunţa soluţii fără temei constituţional, dar ar încălca astfel şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, reglementat de art. 64 alin. (1) teza I din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea Regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind aplicarea în concret a prevederilor acestuia sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, fiind aplicabile, în acest caz, căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale. Ca atare, competenţa conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformităţii regulamentelor Parlamentului cu dispoziţiile Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Curtea Constituţională nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor. 17. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a cvorumului pentru adoptarea legilor în cadrul votului final, prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, Curtea Constituţională a stabilit că o condiţie necesară pentru legala desfăşurare a procedurii votului este cvorumul, ce se apreciază anterior acestui moment, în timp ce prin vot se validează o opţiune politică, ceea ce se constată ulterior exprimării acesteia prin vot. Îndeplinirea condiţiilor de cvorum legal la momentul exprimării votului de către parlamentari nu poate fi apreciată în funcţie de numărul de voturi exprimate, fiind posibil ca, deşi prezenţi, parlamentarii să se abţină de la vot, conduită pe care instanţa de contencios constituţional nu este în măsură să o cenzureze. Astfel, din stenograma lucrărilor şedinţei de plen din data de 7 noiembrie 2016 rezultă că a fost anunţat cvorumul de şedinţă de 184 de deputaţi. Mai mult, solicitarea de apel nominal a unui lider de grup parlamentar a fost respinsă cu 6 voturi pentru şi 178 de voturi împotrivă, cifră ce confirmă existenţa cvorumului, iar pe parcursul şedinţei de vot final, în momentul în care s-a constatat lipsa acestuia, preşedintele de şedinţă a suspendat lucrările. 18. Referitor la încălcarea art. 111 şi art. 138 alin. (5) din Constituţie apreciază că nici aceste argumente nu pot fi reţinute. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Legea fundamentală, legiuitorul constituant nu se referă la existenţa unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci are în vedere îndeplinirea unei condiţii prealabile, şi anume: previzionarea, respectiv anticiparea cheltuielilor în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat, pentru a putea fi acoperite în mod cert în cursul anului bugetar. În situaţia de faţă, majoritatea prevederilor legii criticate vizează în mod direct cheltuieli bugetare ce se vor reflecta începând cu bugetul aferent anului 2017, deci care nu implică modificări în structura bugetului pe anul în curs. Cheltuielile la care fac referire autorii sesizării trebuie cuprinse în proiectul de buget pentru anul 2017, care încă nu a fost, la acest moment, prezentat spre dezbatere Parlamentului de către Guvern. Mai mult, din analiza raportului comisiilor sesizate pentru dezbatere în fond rezultă că pentru amendamentele cu impact bugetar pentru anul 2016, respectiv salarizarea personalului Agenţiei Nucleare şi pentru Deşeuri Radioactive, s-a prevăzut sursa de finanţare, în sensul că s-a indicat faptul că amendamentul "nu constituie o povară pentru bugetul consolidat al statului, întrucât cheltuielile curente şi de capital se asigură, în condiţiile legii, exclusiv din veniturile proprii". Prin urmare, a fost indicată sursa finanţării, ea fiind una reală, aptă să acopere cheltuiala bugetară angajată. Situaţia de faţă diferă de cea avută în vedere la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 22 din 20 ianuarie 2016, întrucât, în cauza de faţă, spre deosebire de situaţia din decizia anterior menţionată, alocaţia bugetară nu trebuie creată, ea deja există. Totodată, Curtea Constituţională a subliniat că nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că o asemenea operaţiune nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern (Decizia nr. 593 din 14 septembrie 2016). Or, practic, tocmai acest lucru este criticat: lipsa resurselor financiare pentru susţinerea creşterii salariale reglementate, aspect care excedează controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională. 19. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 2.749A/2016, a transmis punctul său de vedere parţial identic cu cel transmis în Dosarul nr. 2.719A/2016. Referitor la critica ce vizează nerespectarea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, arată că situaţia avută în vedere prin Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este diferită de cea analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993 şi în care a fost sancţionată introducerea unui spor de impozit doar pentru o anumită categorie de funcţionari, respectiv o fiscalitate care s-a îndepărtat de la regulile general admise şi care a devenit discriminatorie din moment ce a introdus criterii care au afectat egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Or, în cauza de faţă, în considerarea specificului anumitor categorii de bugetari, legiuitorul stabileşte condiţii particulare de salarizare, fără ca aceasta să însemne instituirea unor privilegii în sarcina acestora şi nici instituirea unei diferenţe de tratament nejustificate obiectiv, raţional şi rezonabil. Dimpotrivă, ne aflăm în prezenţa unei diferenţe de regim juridic justificate obiectiv şi rezonabil de o diferenţă semnificativă de situaţie în care se află personalul din sănătate şi din educaţie comparativ cu celelalte categorii de bugetari, diferenţă care, aşa cum se afirmă, de altfel, în motivarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, a determinat apariţia unor dezechilibre structurale din perspectiva resurselor umane, migraţia forţei de muncă atingând cote alarmante, raţiune pentru care această diferenţă impune un tratament legal diferenţiat, pentru ca scopul legitim urmărit, respectiv eliminarea discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, să fie atins. Totodată, se arată că, aşa cum Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese, ca fiind defavorabile, fapt ce nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective. Raportat la critica vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 47 alin. (4), art. 50 şi art. 61 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, se precizează că instanţa de contencios constituţional nu se pronunţă asupra aplicării in concreto a normelor privind structura actului normativ sau a condiţiilor de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative, fără a se include aici cerinţele privind claritatea, precizia şi predictibilitatea normelor juridice. Apreciază că Guvernul nu indică textele din Constituţie prin raportare la care se apreciază ca fiind neconstituţionale prevederile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, ci se limitează la a indica anumite carenţe ale procedurii parlamentare de adoptare a actului normativ sus-menţionat, în sensul că, pe de o parte, amendamentele admise ale comisiilor parlamentare sesizate pentru avizare nu se regăsesc în raportul cu amendamentele admise ale comisiei sesizate pentru dezbatere în fond, iar pe de altă parte, prin forma adoptată de Parlament se introduc texte noi, care nu au fost avute în vedere de Guvern la momentul elaborării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016. Faţă de această situaţie, apreciază că sunt incidente prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel încât acest punct al considerentelor sesizării de neconstituţionalitate apare ca fiind nemotivat. În ceea ce priveşte faptul că forma finală a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 face trimitere la texte noi, care nu au fost avute în vedere de Guvern, preşedintele Camerei Deputaţilor aminteşte că, potrivit art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, Parlamentul deţine monopolul în materia legiferării, iar împuternicirea dată Guvernului de a reglementa prin delegare legislativă este cu titlu de excepţie, de esenţa acesteia fiind supunerea ordonanţelor spre aprobarea Parlamentului prin lege, fără să existe vreo dispoziţie constituţională care să traseze limitele în care Parlamentul poate interveni. O astfel de prevedere ar contraveni, oricum, calităţii Parlamentului de "unică autoritate legiuitoare a ţării". 20. Guvernul, în Dosarul nr. 2.719A/2016, a transmis punctul său de vedere prin Adresa cu nr. 5/7.295/2016, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 11.700 din 28 noiembrie 2016, prin care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi, în privinţa aspectelor procedurale expuse de autorii sesizării, precizează că nu poate aprecia asupra realităţii celor susţinute, deoarece respectarea procedurilor parlamentare incumbă exclusiv Camerelor Parlamentului. Urmează ca asupra veridicităţii celor afirmate să îşi exprime punctul de vedere preşedintele Camerei Deputaţilor, care este unul din subiectele de drept care îşi exprimă opinia în cauza dedusă judecăţii. În ceea ce priveşte încălcarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, Guvernul apreciază că are relevanţă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, care, prin decizii anterioare, a statuat necesitatea ca iniţiativa legislativă să conţină informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, şi anume modificări ale cheltuielilor bugetare, precum şi la calculele privind fundamentarea acestor modificări. În concluzie, Guvernul apreciază că revine instanţei de contencios constituţional atributul exclusiv de a hotărî asupra pertinenţei argumentelor invocate de autorii sesizării. 21. Preşedintele Senatului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 22. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a solicitat preşedintelui Camerei Deputaţilor informaţii cu privire la corespondenţa purtată cu Guvernul în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţie în legătură cu legea ce face obiectul dosarului Curţii Constituţionale, informaţii cu privire la solicitarea de la Guvern a fişei financiare actualizate şi informaţii referitoare la data difuzării către deputaţi a Raportului comun al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci, Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi. Prin Adresa nr. 1/5.032/FI din 21 noiembrie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 11.485 din 21 noiembrie 2016, preşedintele Camerei Deputaţilor a indicat faptul că scrisoarea ministrului delegat pentru relaţia cu Parlamentul din 4 noiembrie 2016 se referă la amendamentele admise cu ocazia întocmirii raportului comun al comisiilor sus-menţionate. În ceea ce priveşte întocmirea şi difuzarea raportului comun la legea criticată, precizează că, aşa cum rezultă din fişa proiectului de lege (PL.x. 449/2016), raportul a fost depus la data de 7 noiembrie 2016 şi difuzat în aceeaşi dată deputaţilor. La răspunsul menţionat au fost ataşate scrisoarea ministrului delegat pentru relaţia cu Parlamentul adresată Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din data de 4 noiembrie 2011, cu privire la amendamentele admise cu ocazia întocmirii raportului comun, scrisoarea aceluiaşi ministru adresată preşedintelui Camerei Deputaţilor din data de 9 noiembrie 2016 cu privire la legea criticată, precum şi fişa proiectului de lege PL.x. 449/2016.
CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, documentele depuse la dosare, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Legea a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 7 noiembrie 2016. 25. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 61 alin. (2) cu referire la principiul bicameralismului, art. 67 potrivit căruia "Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor.", art. 111 alin. (1) privind informarea Parlamentului şi art. 138 alin. (5) potrivit căruia "Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare." De asemenea, este invocat art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, privind dreptul internaţional şi dreptul intern, prin raportare la dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C326 din 26 octombrie 2012, prin care se stabileşte atribuţia Comisiei de a supraveghea evoluţia situaţiei bugetare şi a nivelului datoriei publice în statele membre, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 12 privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, protocol anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Prin aceste dispoziţii se stabilesc valorile de referinţă menţionate la art. 126 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Totodată, autorii sesizării invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale "art. 7 alin. (1) şi art. 9" din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010. Cu privire la aceste din urmă dispoziţii din Legea nr. 69/2010, Curtea constată că, urmare a republicării acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14 mai 2015, dispoziţiile invocate sunt cele ale art. 15 alin. (1) şi art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010. De asemenea, se invocă art. 30 alin. (1) lit. a), art. 47 alin. (4), art. 50 şi art. 61 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. Totodată, se invocă încălcarea art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016. Aceste dispoziţii au următorul conţinut: - Art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002: "(1) În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative/măsuri/politici a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, se va întocmi o fişă financiară, care va respecta condiţiile prevăzute de Legea nr. 69/2010. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere: a)schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; b)estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; c)măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. [...] (3) După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament pot fi aprobate acte normative/măsuri/politici numai în condiţiile prevederilor alin. (1), dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente exerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul." - Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 69/2010: "(1) În cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte: a)fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, însoţită de ipotezele şi metodologia de calcul utilizată; b)declaraţie conform căreia majorarea de cheltuială respectivă este compatibilă cu obiectivele şi priorităţile strategice specificate în strategia fiscal-bugetară, cu legea bugetară anuală şi cu plafoanele de cheltuieli prezentate în strategia fiscal-bugetară". - Art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010: "Nu se pot promova acte normative cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, în conformitate cu art. 110 alin. (1) din Constituţia României, republicată, care conduc la creşterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar." - Art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000: "(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative;". - Art. 47 alin. (4) din Legea nr. 24/2000: "În cazul actelor normative care au ca obiect modificări sau completări ale altor acte normative, articolele se numerotează cu cifre române, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele modificate sau completate." - Art. 50 din Legea nr. 24/2000: "(1) În cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conţine. Nu poate fi făcută, de regulă, o trimitere la o altă normă de trimitere. (2) Dacă norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie indicarea titlului acestuia, a numărului şi a celorlalte elemente de identificare. (3) Trimiterea la normele unui alt act normativ se poate face la întregul său conţinut ori numai la o subdiviziune, precizată ca atare. Când actul ce face obiect de trimitere a fost modificat, completat ori republicat, se face menţiune şi despre aceasta. (4) La modificarea, completarea şi abrogarea dispoziţiei la care s-a făcut trimitere, în actul de modificare, completare sau abrogare trebuie avută în vedere situaţia juridică a normei de trimitere." - Art. 61 alin. (2) din Legea nr. 24/2000: "(2) Prevederile modificate sau care completează actul normativ trebuie să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil şi de terminologie, precum şi succesiunea normală a articolelor." - Art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor: "Raportul va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională." 26. Examinând procesul legislativ de adoptare a legii criticate, Curtea observă că Proiectul de lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative a fost iniţiat de Guvern şi înregistrat la data de 9 iunie 2016 la Senat, pentru dezbatere. Forma iniţiatorului cuprindea articolul unic potrivit căruia "Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative." După primirea avizelor favorabile de la Consiliul Legislativ, Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital, Comisia pentru sănătate publică şi de la Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, comisia sesizată în fond - Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială - a întocmit raport de admitere cu amendamente, ţinând cont şi de argumentele prezentate în punctul de vedere al Guvernului, la dezbaterea din această comisie participând şi reprezentantul Guvernului. Amendamentele admise de Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială s-au referit, în principal, la: majorarea salariilor de bază ale personalului nedidactic din cadrul inspectoratelor şcolare judeţene cu 25%, începând cu octombrie 2016; stabilirea salariilor de bază ale personalului Agenţiei Române de Salvare a Vieţii Omeneşti pe Mare la acelaşi nivel de care beneficiază personalul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă; majorarea salariilor de bază pentru personalul din unităţi de asistenţă socială/servicii sociale cu sau fără cazare; introducerea a 5 categorii de sporuri pentru personalul didactic (şi anume: spor de 10-25% pentru personalul didactic desemnat să conducă şi să realizeze practică pedagogică pentru pregătirea educatoarelor şi a învăţătorilor, institutorilor şi profesorilor; spor de 7%, 10% şi 15% pentru personalul didactic care asigură predare simultană la 2, 3, respectiv 4 clase de elevi; indemnizaţie de până la 20% din salariul de bază pentru personalul didactic calificat şi personalul didactic de conducere care îşi desfăşoară activitatea în localităţi izolate; spor de 15% pentru personalul didactic din sistemul penitenciar; spor de până la 15% în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, condiţii periculoase sau vătămătoare, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective); majorarea în medie cu 15% a salariilor de bază ale personalului didactic, începând cu 1 ianuarie 2017; majorarea salariilor personalului Agenţiei Nucleare şi pentru Deşeuri Radioactive şi al Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare. 27. În şedinţa plenului Senatului din data de 10 octombrie 2016, proiectul de lege s-a considerat adoptat, fără a fi dezbătut în Plen, potrivit prevederilor art. 115 alin. (5) teza a III-a din Constituţia României, republicată (conform căruia "Dacă în termen de cel mult 30 zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă."). Proiectul de lege a fost transmis Camerei Deputaţilor şi la data de 17 octombrie 2016 a fost prezentat în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, fiind înregistrat pentru dezbatere drept Pl-x nr. 449/2016. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi Comisia pentru sănătate şi familie au avizat favorabil proiectul de lege, cu amendamente admise. În şedinţa din 1 noiembrie 2016, Comisia pentru muncă şi protecţie socială, Comisia pentru buget, finanţe şi bănci şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi au adoptat un raport comun, propunând plenului Camerei Deputaţilor adoptarea proiectului de lege cu amendamentele admise. La dezbateri au participat şi reprezentanţi ai Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Sănătăţii, Agenţiei Nucleare pentru Deşeuri Radioactive, Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi ai mai multor sindicate, federaţii şi confederaţii. Raportul acestor comisii a fost difuzat deputaţilor la data de 7 noiembrie 2016, iar proiectul de lege a fost dezbătut în plenul Camerei Deputaţilor, legea fiind adoptată la aceeaşi dată. 28. Cu titlu preliminar, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, ce stabileşte salarizarea în anul 2016 a personalului plătit din fonduri publice, a fost emisă pe calea delegării legislative prevăzută de art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie. Aşa cum rezultă din Nota de fundamentare şi din preambulul acesteia, raţiunea principală a adoptării acestui act normativ a fost eliminarea "inechităţilor în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor şi al activităţii profesionale prestate" şi a "discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010", precum şi "creşterea nivelului salarial pentru personalul din sănătate şi personalul din educaţie" şi asigurarea predictibilităţii "nivelului cheltuielilor bugetare", legiuitorul delegat "ţinând cont că autorităţile/instituţiile publice centrale şi locale se confruntă cu o serie de procese aflate pe rolul instanţelor de judecată din întreaga ţară şi că instanţele pronunţă hotărâri judecătoreşti în favoarea salariaţilor, [...] că [...] în sectorul de sănătate s-au produs dezechilibre structurale din perspectiva resurselor umane, migraţia forţei de muncă în străinătate atingând niveluri alarmante, în condiţiile în care salariile medicilor sunt foarte mici, iar ale asistentului medical debutant sunt la limita salariului minim, deficitul de personal medical a devenit cronic, cca 40.000 de posturi fiind în prezent neocupate, iar atractivitatea intrării în sistemul medical este foarte redusă" şi "având în vedere disfuncţionalităţile salariale din sectorul învăţământ". Prin urmare, întrucât, aşa cum se precizează în preambul, "potrivit art. 17 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, nu se pot promova acte normative cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, în conformitate cu art. 110 alin. (1) din Constituţia României, republicată, care să conducă la creşterea cheltuielilor de personal", Guvernul a adoptat, la data de 8 iunie 2016, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016. Curtea reţine că, în esenţă, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 stabilesc eliminarea diferenţelor de salarizare existente în cadrul aceleiaşi instituţii, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii de vechime şi studii şi, de asemenea, prevăd majorări salariale pentru personalul din sănătate şi din educaţie, începând cu luna august 2016. 29. Curtea observă că dispoziţiile legii criticate aprobă, cu modificări şi completări, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, articolul său unic conţinând 16 puncte, care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (care stabileşte salarizarea personalului din sectorul bugetar în anul 2016) şi care prevăd, în esenţă, următoarele: începând cu 1 decembrie 2016, majorarea cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna august 2016 a cuantumului brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, pentru personalul din cadrul aparatului propriu al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi din cadrul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale; începând cu 1 decembrie 2016, stabilirea salariilor pentru personalul din cadrul caselor de asigurări de sănătate judeţene, a municipiului Bucureşti şi din cadrul C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., precum şi din cadrul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti la 85% din nivelul salariilor majorate pentru Casa Naţională de Asigurări de Sănătate; începând cu decembrie 2016, stabilirea salariilor de bază ale personalului Agenţiei Române de Salvare a Vieţii Omeneşti pe Mare la acelaşi nivel de care beneficiază personalul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă; începând cu luna decembrie 2016, majorarea salariilor de bază pentru personalul prevăzut la cap. I pct. 1, 2 şi 3 din anexa nr. III - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Sănătate" din Legea-cadru nr. 284/2010, adică pentru funcţii de conducere (cap. I pct. 1), pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţi sanitare şi unităţi de asistenţă medico-socială (cap. I pct. 2) şi pentru personalul din unităţi de asistenţă socială/servicii sociale cu sau fără cazare (cap. I pct. 3); introducerea a 5 categorii de sporuri pentru personalul didactic, şi anume: spor de 10-25% pentru personalul didactic desemnat să conducă şi să realizeze practică pedagogică pentru pregătirea educatoarelor şi a învăţătorilor, institutorilor şi profesorilor, spor de 7%, 10% şi 15% pentru personalul didactic care asigură predare simultană la 2, 3, respectiv 4 clase de elevi, indemnizaţie de până la 20% din salariul de bază pentru personalul didactic calificat şi personalul didactic de conducere care îşi desfăşoară activitatea în localităţi izolate, spor de 15% pentru personalul didactic din sistemul penitenciar şi spor de până la 15% în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, condiţii periculoase sau vătămătoare, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective; începând cu 1 ianuarie 2017, majorarea salariilor de bază pentru personalul din învăţământ, în medie cu 15%; stabilirea salariului personalului Agenţiei Nucleare şi pentru Deşeuri Radioactive la nivelul maxim aflat în plată aferent funcţiilor din cadrul Secretariatului General al Guvernului. 30. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, critică invocată atât de cei 65 de deputaţi, cât şi de Guvern, Curtea reţine că s-a pronunţat asupra interpretării dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, prin Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012. Curtea a reţinut că, potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă în procedura legislativă prin diviziunea de competenţe prevăzută de art. 75 din Legea fundamentală, în cadrul căreia fiecare dintre cele două Camere este, în cazurile expres definite, primă Cameră sesizată sau Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră (a se vedea Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, precitată). Curtea a mai reţinut că "dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în Plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Aşadar, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului [...] şi a competenţelor stabilite pentru cele două Camere, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală" (a se vedea Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, precitată). Pronunţându-se asupra Legii pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, Curtea a constatat că, în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative (a se vedea Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, precitată). Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului. Aceste criterii esenţiale cumulative sunt: a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; b) existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (a se vedea Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, precitată, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, precitată, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, precitată). 31. În speţă, Curtea reţine că, după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, Guvernul a depus la data de 9 iunie 2016 la Senat, ca primă Cameră sesizată, proiectul de Lege privind aprobarea acesteia, conţinând articolul unic care prevedea aprobarea. Din analiza comparată a documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, Curtea constată că forma adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, este identică formei iniţiatorului, cuprinzând articolul unic prin care se aproba Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016. Curtea constată că, pe parcursul procedurii legislative desfăşurate la Senat, în Comisia sesizată în fond - Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială - s-au dezbătut şi s-au admis amendamente referitoare, în esenţă, la majorări salariale ale personalului din familiile ocupaţionale "Sănătate" şi "Învăţământ", astfel cum sunt menţionate la paragraful 26 al prezentei decizii. Însă, având în vedere depăşirea termenului de 30 de zile de la depunerea proiectului de lege, în temeiul dispoziţiilor art. 115 alin. (5) teza a treia din Constituţie (potrivit cărora "Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă."), proiectul de lege s-a considerat adoptat de Senat în forma iniţială, fără dezbateri în Plen, la data de 10 octombrie 2016. Aşadar, atât forma iniţiatorului, Guvernul, cât şi forma considerată adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, legea cuprindea articolul unic prin care se aproba Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016. 32. Întrucât, referitor la termenul de adoptare a aceleiaşi legi în Camera Deputaţilor, Cameră decizională, Constituţia nu prevede un termen imperativ concret în care aceasta să se pronunţe, ci doar necesitatea pronunţării în procedură de urgenţă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 45 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 15 aprilie 2014), urmând procedura parlamentară, proiectul de lege a fost adoptat de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 7 noiembrie 2016. În forma adoptată de Camera Deputaţilor, articolul unic prevede că se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), cu o serie de modificări şi completări, aduse prin cele 16 puncte ale articolului unic, acestea referindu-se, în esenţă, la aceleaşi majorări salariale ale personalului din familiile ocupaţionale "Sănătate" şi "Învăţământ", care fuseseră dezbătute şi admise la Senat, în Comisia sesizată în fond - Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială. 33. Aşadar, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la criteriile esenţiale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru respectarea principiului bicameralismului în procesul de adoptare a unei legi, Curtea constată că, în cazul legii criticate, deşi există diferenţe între formele adoptate de Senat şi de Camera Deputaţilor, nu se poate afirma că ar exista deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi nici o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, din moment ce însăşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 prevedea anumite majorări salariale pentru acelaşi personal. Astfel, nu se poate susţine că ar exista o configuraţie semnificativ diferită între forma legii criticate adoptate de Senat (prin care se aproba pur şi simplu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016) şi forma adoptată de Camera Deputaţilor (prin care, de asemenea, se aproba Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 şi se prevedeau creşteri salariale suplimentare). În aceste condiţii, Curtea constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 34. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cei 65 de deputaţi, autori ai sesizării, susţin că legea criticată este neconstituţională, deoarece raportul întocmit de cele trei comisii sesizate în fond, Comisia pentru buget, finanţe şi bănci, Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a fost distribuit la caseta deputatului în ziua adoptării legii, respectiv data de 7 noiembrie 2016. Curtea reţine că, în răspunsul solicitat, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 11.485 din 21 noiembrie 2016, preşedintele Camerei Deputaţilor a precizat că, aşa cum rezultă din fişa proiectului de lege (PL.x. 449/2016), raportul a fost depus la data de 7 noiembrie 2016 şi difuzat în aceeaşi dată deputaţilor. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinseci referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, Curtea observă că acestea vizează încălcări ale prevederilor Regulamentului Camerei Deputaţilor în cadrul procedurii de legiferare. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la nerespectarea unor termene procedurale prevăzute de Regulamentul Camerei Deputaţilor, nu este de competenţa sa analizarea eventualelor încălcări ale regulamentului unei Camere a Parlamentului (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010). Prin această ultimă decizie, precum şi prin Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010, Curtea a statuat că, "în lipsa unei competenţe exprese şi distincte, nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare. Mai mult, Curtea a arătat că nu este de competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ. (A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, sau Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009.)" În consecinţă, în cauza de faţă, critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu poate fi primită, întrucât excedează competenţei Curţii Constituţionale. 35. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 67 din Constituţie şi ale art. 111 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cei 65 de deputaţi, autori ai sesizării de neconstituţionalitate, susţin că desfăşurarea şedinţei plenului Camerei Deputaţilor din data de 7 noiembrie 2016 a fost nelegală, încălcându-se astfel dispoziţiile menţionate care prevăd explicit că, atât şedinţele consacrate dezbaterilor, cât şi cele în care se desfăşoară votul final trebuie să respecte condiţia obligatorie a existenţei cvorumului legal de şedinţă, adică "prezenţa majorităţii membrilor" Camerei Deputaţilor, 177 de deputaţi. Or, în cazul adoptării legii criticate, lucrările Camerei Deputaţilor au fost deschise în mod ilegal, la fel cum s-a desfăşurat şi şedinţa de vot final. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile art. 67 din Constituţie reglementează condiţiile de cvorum legal, respectiv numărul de parlamentari care trebuie să fie prezenţi la momentul votului final. Faptul că textul constituţional amintit nu se referă şi la cvorumul de şedinţă, adică acela care trebuie să fie întrunit pe tot parcursul dezbaterilor, este explicat de Curte prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, astfel: "această concluzie este întărită şi prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, care vizează "dezbaterea şi adoptarea legii"; întrucât art. 67 şi 76 din Constituţie prevăd că numai la adoptarea legii este nevoie de un anumit cvorum şi majoritate de adoptare, rezultă, fără dubiu, că textul Constituţiei nu impune aceleaşi cerinţe şi cu privire la dezbaterea legii. Astfel, Curtea constată că adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizează votul final exercitat de către Parlament asupra ansamblului legii". (A se vedea în acest sens Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011.) 36. Curtea reţine că în stenograma lucrărilor şedinţei de plen a Camerei Deputaţilor din data de 7 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 158 din 11 noiembrie 2016, se menţionează că la şedinţa de vot final sunt prezenţi 184 de deputaţi, iar, la solicitarea liderului grupului Partidului Naţional Liberal, preşedintele a supus la vot propunerea de apel nominal, care însă a fost respinsă. Aşa cum se mai menţionează în stenogramă, ulterior, la momentul votului asupra proiectului de lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, se înregistrează prezenţa a 185 de deputaţi, din numărul total de 353 de deputaţi, iar proiectul de lege a fost adoptat cu 184 de voturi "pentru", un deputat neexprimându-şi votul. Având în vedere acestea şi aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 67 din Constituţie, Curtea constată că, în cazul adoptării legii criticate, au fost îndeplinite condiţiile de cvorum necesare unei legale exprimări a votului, întrucât acesta s-a desfăşurat în prezenţa unui număr de 185 de deputaţi, care acopereau cerinţa constituţională, a majorităţii membrilor Camerei Deputaţilor, cerinţă prevăzută la art. 67 din Legea fundamentală. Aşadar, critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 67 din Constituţie este neîntemeiată, iar critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 111 din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu poate fi primită, întrucât excedează competenţei Curţii Constituţionale, pentru motivele arătate la paragraful 34 al prezentei decizii. 37. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, precum şi ale art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 69/2010, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, atât cei 65 de deputaţi, cât şi Guvernul, susţin că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea obligaţiei iniţiatorilor unui act normativ sau a unui amendament de a solicita Guvernului întocmirea unei fişe care să descrie impactul asupra bugetului de stat în situaţia în care noua reglementare presupune angajarea de fonduri publice. Cu privire la dispoziţiile art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie, potrivit cărora "În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie", Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragraful 53, reţinând că, potrivit dispoziţiilor constituţionale invocate, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificări bugetare, solicitarea informării din partea Guvernului este obligatorie. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice. (A se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004.) Curtea a mai reţinut că, în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern, este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2), care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007). 38. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că au fost respectate dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie, întrucât, aşa cum reiese din actele de la dosar, Guvernul a transmis Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci a Camerei Deputaţilor scrisoarea din 4 noiembrie 2016, prin care ministrul delegat pentru Relaţia cu Parlamentul transmite adresa Ministerului Finanţelor Publice referitoare la amendamentele admise cu ocazia întocmirii Raportului comun asupra proiectului de lege criticat, prin care Ministerul Finanţelor Publice precizează că nu susţine adoptarea acestor amendamente. Totodată, potrivit stenogramei lucrărilor şedinţei de plen din data de 7 noiembrie 2016, Curtea reţine că reprezentantul Guvernului, ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice, a participat la dezbaterile parlamentare, precizând că nu este de acord cu amendamentele supuse votului. 39. Cât priveşte dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea a analizat conţinutul normativ al acestora, iar prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, precitată, paragraful 55, a reţinut că jurisprudenţa sa "face diferenţa între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993). Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, precitată). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, precitată, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008)". Curtea a mai reţinut la paragraful 57 al acestei decizii că nu se pune "nicio problemă de constituţionalitate în măsura în care cheltuiala realizată potrivit legii analizate ar fi fost cuprinsă în bugetul de stat", iar la paragraful 58 că art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar. 40. În speţă, din analiza procesului legislativ, Curtea reţine că modificările aduse proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 vizează, în esenţă, majorări salariale ale personalului din familiile ocupaţionale "Sănătate" şi "Învăţământ", unele dintre acestea cu aplicabilitate de la 1 decembrie 2016, iar altele de la 1 ianuarie 2017. Aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Constituţie şi ţinând cont de faptul că legea bugetului de stat pe anul 2017 nu a fost încă adoptată, Curtea constată că, referitor la amendamentele admise şi adoptate apoi în Plenul Camerei Deputaţilor, cheltuielile bugetare sunt previzionate în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperite în mod cert în cursul anului bugetar. Aşadar, critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, precum şi ale art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 este neîntemeiată. 41. Cu privire la criticile formulate de Guvern ce vizează influenţele financiare suplimentare asupra cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat pe care măsurile instituite prin legea criticată le-ar institui - depăşind, astfel, plafoanele aprobate prin Legea nr. 338/2015 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar pe anul 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 940 din 18 decembrie 2015, precum şi limitele stabilite prin art. 26 alin. (4) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, şi, de asemenea, depăşind raportul de 3% dintre deficitul public prevăzut sau realizat şi produsul intern brut la preţurile pieţei, limită prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi a cărei depăşire poate atrage, potrivit art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, o serie de măsuri împotriva statului - Curtea constată că toate aceste critici pun în discuţie o evaluare şi pronunţarea unei concluzii certe asupra impactului financiar generat de aceste măsuri legale. Or, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că "nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că o asemenea operaţiune nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern." (a se vedea în acest sens Decizia nr. 593 din 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 4 noiembrie 2016, paragraful 33). Cât priveşte analiza în concret a condiţiilor în care este respectată disciplina bugetară de către un stat membru al Uniunii Europene se observă că aceasta reprezintă un proces complex, care nu se rezumă doar la stabilirea unei valori a raportului dintre deficitul public planificat sau real şi produsul intern brut, ci implică o serie de aprecieri suplimentare, privind evoluţia acestei valori, cauzele care au determinat-o, măsura în care s-a depăşit valoarea de referinţă stabilită, precum şi acţiunile pe care le întreprinde statul în vederea diminuării deficitului. Nu în ultimul rând, trebuie amintit că o asemenea evaluare nu se restrânge doar la efectele unui singur act normativ, ci are o perspectivă de ansamblu a situaţiei bugetare. Potrivit art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, toate aceste evaluări revin competenţei Comisiei şi Consiliului. Prin urmare, Curtea Constituţională este lipsită atât de competenţa necesară unei asemenea analize, cât şi de instrumentele necesare unei asemenea evaluări. 42. Având în vedere acestea, Curtea constată că şi critica Guvernului privind încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat prin adoptarea de către Parlament a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este neîntemeiată. 43. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la caracterul discriminator al dispoziţiilor actului normativ supus analizei de constituţionalitate, raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că aceasta vizează instituirea unui mod de calcul diferit al sporurilor şi altor drepturi salariale, care face excepţie de la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, potrivit cărora "În anul 2016, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia lunară brută de încadrare, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii." În mod concret, Guvernul apreciază că sunt criticate dispoziţiile articolul unic pct. 4 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, care prevăd că "La articolul I punctul 1, după alineatul (6^2) al articolului 3^2 se introduce un nou alineat, alineatul (6^3), cu următorul cuprins: «(6^3) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (2), începând cu luna decembrie 2016, sporurile şi alte drepturi salariale specifice activităţii se vor calcula prin raportare la salariul de bază, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia categoriilor de personal prevăzute la alin. (6^2).»" Aceste prevederi se aplică personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare "Sănătate" şi constituie o excepţie de la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 şi exclude, în acelaşi timp, de la aplicarea sa, persoanele menţionate la art. 3^2 alin. (6^2) din aceeaşi ordonanţă. 44. Referitor la principiul egalităţii în drepturi, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Curtea a reţinut că sintagma "fără privilegii şi fără discriminări" din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). Astfel, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia; discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/ categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. 45. Astfel, aplicând aceste considerente de principiu la dispoziţiile normative criticate, Curtea constată că diferenţa de reglementare pe care dispoziţiile articolului unic pct. 4 din legea criticată o instituie faţă de prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 pune în situaţii diferite personalul din familia ocupaţională de funcţii bugetare "Sănătate" în raport cu celelalte categorii de personal din sistemul bugetar. Aşa cum sublinia însuşi Guvernul în Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, această diferenţă de tratament a avut în vedere împrejurarea că "în sectorul de sănătate s-au produs dezechilibre structurale din perspectiva resurselor umane, migraţia forţei de muncă în străinătate atingând niveluri alarmante, în condiţiile în care salariile medicilor sunt foarte mici, iar ale asistentului medical debutant sunt la limita salariului minim, deficitul de personal medical a devenit cronic, cca 40.000 de posturi fiind în prezent neocupate, iar atractivitatea intrării în sistemul medical este foarte redusă". Prin urmare, Curtea constată că luarea unor măsuri privind politica salarială în materia personalului din domeniul sănătăţii a fost pe cât de justificată, pe atât de necesară, situaţia critică în care se găseşte personalul din domeniul sănătăţii afectând în mod direct modul în care se realizează ocrotirea dreptului la sănătate al populaţiei, drept de sorginte constituţională. Aşa fiind, Curtea apreciază că diferenţa de tratament instituită de dispoziţiile articolului unic pct. 4 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 între personalul din domeniul sănătăţii şi celelalte categorii de personal din sistemul bugetar este justificată raţional şi proporţională cu situaţia avută în vedere de legiuitor, astfel că nu se încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 46. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare, care interzice promovarea unor acte normative care conduc la creşterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, Curtea reţine că reglementarea art. 17 din Legea nr. 69/2010 îşi găseşte fundamentul în istoricul unei practici politice cu un potenţial ridicat de a afecta echilibrul bugetar şi care constă în promovarea unor reglementări menite să atragă susţinerea politică prin creşteri salariale sau ale pensiilor în perioada pre-electorală, altfel spus prin promovarea unei politici populiste cu avantaje imediate ca urmare a influenţării opţiunii electorale, dar cu efecte bugetare negative pe termen mediu şi lung, a căror sarcină o va suporta însă un nou Guvern. Adoptarea acestei reglementări a fost impusă în contextul crizei economice care a marcat România în perioada 2009-2010 şi care a fost favorizată şi de deficitul de cont curent şi deficitul bugetar generat de adoptarea unor măsuri caracterizate de o dominanţă a considerentelor politice pe termen scurt. Principalul obiectiv al Legii nr. 69/2010, consacrat în chiar art. 1 al legii, este acela de a asigura şi menţine disciplina fiscal-bugetară, transparenţa şi sustenabilitatea pe termen mediu şi lung a finanţelor publice, de a stabili un cadru de principii şi reguli pe baza căruia Guvernul să asigure implementarea politicilor fiscal-bugetare care să conducă la o bună gestiune financiară a resurselor şi de a gestiona eficient finanţele publice pentru a servi interesul public pe termen lung, a asigura prosperitatea economică şi a ancora politicile fiscal-bugetare într-un cadru durabil. 47. În ceea ce priveşte calculul termenului de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, Curtea constată că stabilirea cu precizie a unei date de la care acest termen începe să curgă este dificilă. Astfel, potrivit art. 110 alin. (1) din Constituţie, "Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale". Data validării alegerilor parlamentare generale trebuie interpretată ca fiind aceea la care sunt validate mandatele deputaţilor şi senatorilor, după ce au avut loc alegerile parlamentare. Or, având în vedere că, potrivit art. 63 alin. (2) din Constituţie, "Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului", iar stabilirea certă a datei alegerilor prin hotărâre de Guvern se face cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua votării [potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 24 iulie 2015], nu se poate anticipa cu exactitate începutul termenului de 180 de zile. Curtea reţine că, deşi scopul dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 este strâns legat de necesitatea ca instituirea unor cheltuieli bugetare cu un efect deosebit să fie asumată de către Guvernul care va avea responsabilitatea aducerii la îndeplinire a acestor angajamente, astfel că momentul expirării mandatului Guvernului dă sens reglementării, stabilirea unui termen al cărui calcul să poată fi efectuat cu precizie este necesară pentru a conferi dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 mai multă claritate şi previzibilitate. 48. Curtea constată, însă, că dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 nu au valoare constituţională, Legea fundamentală neprevăzând o astfel de interdicţie, acestea dând expresie respectării unei bune practici în realizarea procesului legislativ. În consecinţă, Curtea nu poate primi critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010. 49. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin nesocotirea art. 47 alin. (4), art. 50 şi art. 61 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Guvernul arată că, prin legea criticată, la art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, se introduc, după alin. (1^4) al art. 3^1 alineatele (1^5)-(1^12), deşi prevederile art. 3^1 nu conţin alineatele (1^1)-(1^4). De asemenea, prin articolul unic pct. 4 din legea criticată, se prevede că, după alin. (6^2) al art. 3^2, se introduce alineatul (6^3), deşi art. 3^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 nu conţine alineatele (6^1) şi (6^2). Examinând această critică, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare a fost supusă unor modificări succesive, astfel: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016, a modificat art. 10 alin. (2), a introdus art. 3^1-3^6, art. 12^1, anexele nr. 1 şi 2 şi a abrogat art. 4 alin. (4); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016; prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 31 august 2016, a modificat art. 3^1 alin. (1) şi (8), art. 3^3 alin. (5) partea introductivă, art. 3^3 alin. (9), art. 3^4 alin. (2) lit. b), art. 3^5, art. 3^6, art. 12^1, a modificat şi completat anexa nr. 2 şi a introdus alin. (1^1)-(1^4) la art. 3^1, alin. (6^1) şi (6^2) la art. 3^2 şi anexa nr. 3; Legea nr. 193/2016 pentru completarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 2 noiembrie 2016, a abrogat art. 3. 50. Curtea constată că, între intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 şi momentul actual, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 au suferit modificări şi completări, care, potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000, cu denumirea marginală "Efectele dispoziţiilor de modificare şi de completare", se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 -, identificându-se cu aceasta. Este adevărat că, potrivit aceluiaşi text de lege, intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază, însă legea criticată este legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Astfel, potrivit art. 70 alin. (4) din Legea nr. 24/2000: "Republicarea actelor normative modificate sau completate prin ordonanţe ale Guvernului se face după aprobarea acestora din urmă prin lege, pentru a nu se crea eventuale discrepanţe cu actul de aprobare, în cazul în care acesta aduce alte modificări ordonanţei supuse aprobării." 51. Aşadar, Curtea constată că legea supusă analizei de constituţionalitate modifică şi completează dispoziţii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, care, la rândul ei, modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, actul de bază, respectând cerinţele referitoare la precizia, claritatea şi previzibilitatea normelor de lege, astfel încât nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
52. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, formulată de 65 de deputaţi ai Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi de Guvernul României şi constată că aceste dispoziţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
