Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Benke Karoly - magistrat-asistent-şef
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "proiectului de lege" pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, obiecţie formulată de Guvernul României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 10.618 din 4 noiembrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.633A/2016. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, se arată că legea criticată este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, instituind un regim legal într-o formă care încalcă Constituţia şi alte legi aflate în vigoare. 4. Cu privire la încălcarea principiului bicameralismului, se arată că propunerea legislativă adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, prevedea o derogare de la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în sensul că plata sumelor stabilite ca despăgubiri de până la 50.000 lei să fie realizată într-o singură tranşă. În schimb, Camera Deputaţilor a adoptat legea analizată într-o redactare total diferită faţă de conţinutul propunerii legislative iniţiale, ignorând forma adoptată de Senat. Comparând cele două forme ale legii adoptate de Camera Deputaţilor şi Senat, rezultă că există o diferenţă de conţinut vizibilă, flagrantă şi de substanţă, ceea ce însemnă că a avut loc o încălcare a principiului bicameralismului. 5. Se arată că au fost încălcate prevederile art. 111 din Constituţie, care prevăd că "solicitarea informării este obligatorie"; nerespectarea acestei obligaţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea măsurii astfel adoptate, care, sub aspect strict economic şi financiar, tocmai pentru că nu poate fi executată, apare ca fiind nerealistă şi demagogică. "Ori de câte ori o astfel de informare nu însoţeşte o iniţiativă legislativă se ajunge la nerespectarea art. 111 şi art. 138 alin. (5) din Constituţie". Se mai indică faptul că, pentru adoptarea unei asemenea legi, trebuie indicate informaţiile referitoare la efectele financiare ale acesteia asupra bugetului general consolidat, modificările cheltuielilor bugetare, precum şi calculele privind fundamentarea acestor modificări; or, prin nerespectarea acestei obligaţii, se ajunge la încălcarea şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie. 6. Se mai arată că iniţiativa legislativă adoptată afectează deficitul bugetar, că ţintele de deficit pentru anii 2016-2017 respectă valoarea de referinţă de 3% din produsul intern brut, dar se abat de la Obiectivul bugetar pe termen mediu (OTM) de ţară (1% din produsul intern brut). Prin urmare, pentru a asigura respectarea ţintelor de deficit şi pentru evitarea declanşării procedurii de deficit excesiv, devine esenţială respectarea plafoanelor maxime ale cheltuielilor totale şi ale cheltuielilor de personal aferente bugetului general consolidat, precum şi a cadrului fiscal-bugetar care a stat la baza estimărilor bugetare pe anul 2017 prin promovarea unor politici de cheltuieli prudente şi echilibrate. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 8. Preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 9. La termenul de judecată fixat pentru data de 7 decembrie 2016, Curtea, având în vedere cererile de amânare a dezbaterilor, a amânat dezbaterile asupra cauzei pentru data de 14 decembrie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Cu privire la competenţa Curţii Constituţionale, se constată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate a stabilit drept obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile cuprinse într-un proiect de lege, şi anume "proiectul de lege" pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În realitate, Curtea constată, pe de o parte, că iniţiativa legislativă nu a aparţinut Guvernului, ci unui deputat, astfel încât nu poate fi vorba de un proiect de lege, ci de o propunere legislativă, iar, pe de altă parte, este vorba de o lege adoptată, şi nu de o propunere/proiect de lege, întrucât propunerea/proiectul de lege odată adoptat/ă devine lege; de asemenea, propunerea/proiectul de lege nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, ci numai legile adoptate şi nepromulgate încă [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 42 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 iulie 1993]. În consecinţă, în cauză, fiind vorba de o lege adoptată, Curtea este competentă să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate astfel formulată. 11. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din precizările realizate la paragraful 10 al prezentei decizii, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care au următorul cuprins: "Articol unic. - Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 31, alineatul (2^1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2^1) Valoarea unui titlu de plată nu poate fi mai mică de 20.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească totalul despăgubirilor stabilite.»; 2. La articolul 41, alineatul (2) se abrogă la data de 1 ianuarie 2017. 3. La articolul 41, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2^1), cu următorul cuprins: «(2^1) Începând cu 1 ianuarie 2017, cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 20.000 lei»". 13. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 61 alin. (2) privind principiul bicameralismului, art. 111 privind informarea Guvernului şi art. 138 alin. (5) potrivit căruia "Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare". De asemenea, sunt invocate şi dispoziţiile următoarelor acte normative: - Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, potrivit căruia: "(1) În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative/măsuri/politici a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, se va întocmi o fişă financiară, care va respecta condiţiile prevăzute de Legea nr. 69/2010. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere: a) schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; b) estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; c) măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. [...]"; - Art. 15 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14 mai 2015, potrivit căruia: "(1) În cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte: a) fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, însoţită de ipotezele şi metodologia de calcul utilizată; b) declaraţie conform căreia majorarea de cheltuială respectivă este compatibilă cu obiectivele şi priorităţile strategice specificate în strategia fiscal-bugetară, cu legea bugetară anuală şi cu plafoanele de cheltuieli prezentate în strategia fiscal-bugetară."; - Art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia: "(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative." (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 14. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de primul-ministru al Guvernului, conform art. 13 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1) Parcursul legislativ al legii analizate 15. Propunerea legislativă a fost iniţiată de domnul deputat Vasile-Cătălin Drăguşanu şi înregistrată la Senat pe 5 mai 2015. La data de 16 septembrie 2015, Guvernul a comunicat punctul său de vedere - negativ - cu privire la propunerea legislativă iniţiată. 16. La data de 2 noiembrie 2015, legea a fost adoptată de Senat (120 voturi pentru, 1 împotrivă şi 1 abţinere), cu următorul conţinut: "Articol unic. - După alineatul (2) al articolului 41 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou alineat, alin. (21), cu următorul cuprins: «(2^1) Prin derogare de la prevederile alin. (1), plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face într-o singură tranşă pentru sumele, stabilite ca despăgubiri, de până la 50.000 lei»". 17. Legea adoptată a fost trimisă spre dezbatere Camerei Deputaţilor, iar la data de 1 martie 2016 Guvernul a comunicat punctul său de vedere - negativ - cu privire la propunerea legislativă. La 27 septembrie 2016, în Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi s-au adus propunerii legislative 5 amendamente, întocmindu-se un raport de adoptare a acesteia. 18. La 18 octombrie 2016, propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor (231 de voturi pentru), cu următorul conţinut normativ: "Articol unic. - Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: "1. La articolul 31, alineatul (21) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2^1) Valoarea unui titlu de plată nu poate fi mai mică de 20.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească totalul despăgubirilor stabilite.» 2. La articolul 41, alineatul (2) se abrogă la data de 1 ianuarie 2017. 3. La articolul 41, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2^1), cu următorul cuprins: «(2^1) Începând cu 1 ianuarie 2017, cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.»" 19. La data de 4 noiembrie 2016, Guvernul sesizează, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, Curtea Constituţională. (2.2) Modificări legislative preconizate 20. Articolul unic pct. 1 al legii criticate stabileşte ca valoarea unei tranşe aferente executării deciziei de compensare în puncte să nu fie mai mică de 20.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească valoarea totală a despăgubirilor acordate prin decizia antereferită. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că, în prezent, art. 31 alin. (2^1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, prevede că "Valoarea unui titlu de plată nu poate fi mai mică de 5.000 lei, cu condiţia ca suma astfel acordată să nu depăşească totalul despăgubirilor stabilite". Cu alte cuvinte, legea criticată prevede majorarea valorii tranşei anuale minime de la 5.000 la 20.000 lei. 21. Este de observat, totodată, că, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, beneficiarul unei decizii de compensare în puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 20% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Această soluţie legislativă a fost adoptată prin Legea nr. 103/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, care a mărit valoarea ipotetică maximă a unei tranşe de la cel mult 14% la cel mult 20% - cuantum procentual pe care îl prevedea art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în forma sa iniţială -, tranşe care se plătesc începând cu 1 ianuarie 2017 - aşadar, acestea nu sunt încă în plată. Odată cu adoptarea noii legi, valoarea unei tranşe va fi de cel puţin 20.000 lei, chiar dacă se depăşeşte valoarea procentuală anuală de 20% din cuantumul deciziei de compensare în puncte. 22. Articolul unic pct. 2 şi 3 al legii criticate stabileşte că, începând de la 1 ianuarie 2017, cuantumul unei tranşe aferente sumelor stabilite printr-un titlu de despăgubire emis/dosar aprobat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor/ hotărâri judecătoreşti, rămasă definitivă şi irevocabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu poate fi mai mic de 20.000 lei (desigur, fără a depăşi valoarea cuantumului despăgubirii stabilite de autoritatea administrativă/ instanţa judecătorească). Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că, în prezent, cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 5.000 lei, executarea despăgubirilor fiind eşalonată pe o durată de 5 ani. Aşadar, prin creşterea valorii unei tranşe de la 5.000 lei la 20.000 lei, se poate ajunge ca în situaţiile în care valoarea despăgubirii este mai mică, executarea acesteia să se realizeze într-un interval temporal mai redus. (2.3) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat 23. Curtea observă că Guvernul nu motivează care sunt încălcările aduse art. 1 alin. (4) din Constituţie. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în sine, activitatea de legiferare a Parlamentului nu poate fi contrară art. 1 alin. (4) din Constituţie, problema încălcării textului de referinţă anterior menţionat punându-se numai cu privire la soluţiile alese în exercitarea rolului său prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Chiar dacă Guvernul este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, nu înseamnă că Parlamentul nu poate adopta măsuri legislative care să impună din partea Guvernului iniţierea unui proiect de lege/ordonanţe de urgenţă de modificare a bugetului în curs sau iniţierea proiectului de buget pentru anul următor adoptării legii ce impune cheltuieli bugetare, cu luarea în considerare a acesteia în procesul de elaborare a proiectului de lege privind bugetul de stat. Prin urmare, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie pentru simplul fapt că Parlamentul şi-a exercitat rolul prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie. (2.4) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie privind cerinţele de calitate a legii 24. Curtea reţine, de asemenea, că, în privinţa criticii de neconstituţionalitate formulate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Guvernul se limitează la o motivare formală, reiterând, în mod superfluu, doar considerente de principiu din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În consecinţă, având în vedere critica generală formulată, Curtea nu poate decât să constate că soluţia legislativă criticată îndeplineşte cerinţele de calitate a legii, legiuitorul modificând doar cuantumul valorii unei tranşe de plată de la 5.000 la 20.000 lei, fără a reglementa vreo altă modificare. Prin urmare, la o simplă lectură a legii criticate transpare în mod neechivoc voinţa legiuitorului, dispoziţiile normative fiind suficient de clare, precise şi previzibile. (2.5) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 61 alin. (2) din Constituţie privind principiul bicameralismului (2.5.1) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 25. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, a statuat că, "potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării". 26. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţiede evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008). 27. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. 28. Pe de altă parte, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect "deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge". Sub aceste aspecte "este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput". 29. Este încălcat principiul bicameralismului dacă "legea, în redactarea pe care a adoptat-o Senatul, se îndepărtează în mod substanţial atât de textul adoptat în Camera Deputaţilor, cât şi de obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă". Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea a statuat că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Or, din examinarea dispoziţiilor deduse controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că majoritatea soluţiilor adoptate de Senat nu a făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu a fost dezbătută în Camera Deputaţilor. Cu alte cuvinte, Senatul, adoptând legea criticată, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie. De asemenea, Curtea a mai constatat că legea adoptată de Senat se îndepărtează de la scopul avut în vedere de iniţiatorul său. Prin urmare, Curtea a reţinut că "legea a fost adoptată de Senat cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât, pe de o parte, relevă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, se abate de la obiectivul urmărit de iniţiatorul proiectului de lege şi respectat de prima Cameră sesizată" [Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, paragrafele 38-40]. (2.5.2) Analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate prin raportare la art. 61 alin. (2) din Constituţie 30. Curtea observă că forma iniţială a propunerii legislative concordă cu forma adoptată de prima Cameră sesizată, respectiv Senatul. Însă, din punct de vedere redacţional, astfel cum s-a arătat la paragrafele 16 şi 18 ale prezentei decizii, forma adoptată de Senat, Cameră de reflecţie, diferă de cea adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională. 31. Curtea reţine că propunerea legislativă a fost iniţiată pentru a-i ajuta pe cei nedreptăţiţi de precizările art. 41 din Legea nr. 165/2013, respectiv pe cei care ar avea de primit drept despăgubiri sume relativ mici de bani. "Spre exemplu, o persoană care are de primit 25.000 lei ar primi, conform art. 41, câte 5.000 lei/an timp de 5 ani, la drept vorbind o sumă prea mică pentru a răsplăti măcar aşteptarea de ani de zile. La polul opus, cei care au de primit drept despăgubiri sume mari de bani, în acelaşi interval de 5 ani, valoarea primită anual le oferă posibilitatea de a înţelege ceva de aceşti bani". Astfel, potrivit expunerii de motive, propunerea legislativă "urmăreşte să corecteze o situaţie care nemulţumeşte o anumită categorie de beneficiari ai Legii nr. 165/2013". 32. Examinând cele două forme ale legii adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că Senatul a operat o singură modificare a Legii nr. 165/2013, modificare ce a vizat executarea despăgubirilor aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin titlu de despăgubire/dosar aprobat, şi a celor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, devenite definitive şi irevocabile anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 [art. 41]. În schimb, la Camera Deputaţilor s-a decis operarea unor modificări în privinţa a două ipoteze de lucru, respectiv (1) executarea deciziilor de compensare în puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor [art. 31] şi (2) executarea despăgubirilor aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin titlu de despăgubire/dosar aprobat şi a celor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, devenite definitive şi irevocabile anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 [art. 41]. 33. Operându-se modificări la cele două ipoteze de lucru, Curtea constată că acestea au vizat, pe de o parte, creşterea valorii unei tranşe aferente valorii deciziei de compensare în puncte emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar, pe de altă parte, creşterea valorii unei tranşe aferente titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor/dosarului aprobat anterior Legii nr. 165/2013/a sumelor rezultate din hotărâri judecătoreşti devenite definitive şi irevocabile înainte de 20 mai 2013 [data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013], indiferent de valoarea acesteia, în condiţiile în care forma iniţială a legii, adoptată de Senat, viza executarea într-o singură tranşă a despăgubirilor de cel mult 50.000 lei aferente deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. 34. Cu privire la aceste aspecte, Curtea constată că nu există diferenţe majore de conţinut între cele două forme ale legii adoptate de cele două Camere. În acest sens se reţine că cea de-a doua Cameră a procedat în mod corect, ca o operaţiune de corelare a modificării ce urma a se realiza la art. 41 din Legea nr. 165/2013 la modificarea corespunzătoare a art. 31 din lege. Astfel, dacă se aduce o modificare în ceea ce priveşte executarea despăgubirilor stabilite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 în mod necesar, se ridică problema dacă aceasta nu trebuie să se aplice şi în privinţa executării deciziilor emise după intrarea în vigoare a legii. O asemenea operaţiune trebuia realizată în mod coroborat din moment ce, la data adoptării legii, s-a stabilit ca tranşele aferente despăgubirii să fie egale [5.000 lei], indiferent de data emiterii deciziei de despăgubire. Mai mult, odată cu modificarea operată asupra art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin Legea nr. 103/2016, intervalul de timp în care urmează a se executa deciziile Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor este de cel puţin 5 ani, termen fixat ca maximal în cazul despăgubirilor stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Prin urmare, există o anumită corelare între modul de executare a despăgubirilor stabilite înainte şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, Camera decizională fiind în drept să o realizeze. 35. Cu privire la faptul că propunerea legislativă a pornit mai degrabă pentru a-i ajuta pe "cei nedreptăţiţi", respectiv persoanele care sunt creditorii unor sume de cel mult 50.000 lei, şi a sfârşit ca o măsură cu aplicare generală pentru toţi cei care sunt creditorii statului în sensul Legii nr. 165/2013, Curtea constată că o atare soluţie legislativă nu se îndepărtează de la scopul avut în vedere de iniţiatorul propunerii legislative, adoptarea ei ţinând de oportunitatea unei anumite opţiuni a legiuitorului. Astfel, Camera decizională este în drept să aleagă soluţia legislativă optimă pentru executarea adecvată a plăţii despăgubirilor. Legiuitorul nu a renunţat la plata eşalonată, din contră, a menţinut-o pentru toate despăgubirile, indiferent de valoare, stabilind, însă, o valoare a tranşelor mai ridicată. Astfel, despăgubirile mai mici sunt executate mai repede, iar, pentru cele mai mari, titularii acestora vor beneficia în fiecare an de o sumă superioară aferentă fiecărei tranşe. Prin urmare, indiferent de valoarea sumelor stabilite drept despăgubiri, tratamentul juridic aplicat persoanelor titulare ale dreptului este egal sub aspectul executării despăgubirilor în bani, atât ca valoare, cât şi ca timp. 36. Curtea mai reţine că legea adoptată dă substanţă şi efectivitate despăgubirilor pe care persoana îndreptăţită trebuie să le primească. Măsura vizează, deopotrivă, persoanele care trebuie să încaseze sume mici sau mari de bani, defavorizaţi nefiind doar cele care urmează să beneficieze de despăgubiri în valoare de cel mult 50.000 lei, ci toate persoanele beneficiare ale unui drept la despăgubire indiferent de valoare, caracterul efectiv al executării nefiind limitat numai la anumite valori ale despăgubirii. Practic, legea în forma votată de Camera Deputaţilor nu vizează numai persoanele îndreptăţite care au creanţe mai mici de 50.000 lei asupra statului, ci toate persoanelor îndreptăţite, indiferent de valoarea creanţei, împărţindu-se, astfel, într-un mod mai echitabil beneficiile avute în vedere în forma adoptată de Senat. 37. Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în cea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. 38. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări. 39. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 61 alin. (2) din Constituţie; din contră, modul în care a fost adoptată legea criticată constituie o aplicare a principiului bicameralismului, caracterizat printr-o strânsă conlucrare şi colaborare între cele două Camere ale Parlamentului. (2.6) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 138 alin. (5) din Constituţie (2.6.1) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 40. Cu referire la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut că aceasta face diferenţa între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993). 41. Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008). 42. În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, precitată, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, precitată). Curtea a mai adăugat că "sursa de finanţare indicată [trebuie - sn.] să fie în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale. Prin urmare, textul constituţional [art. 138 alin. (5) din Constituţie - sn.] se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, [...] art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar". 43. Curtea a mai reţinut că "în lipsa unei fişe financiare reactualizate la momentul adoptării legii conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, având în vedere că punctul de vedere al Guvernului a fost exprimat anterior depunerii la Parlament a legii bugetului pe anul 2016 (9 decembrie 2015), că legea bugetului fusese adoptată cu câteva zile anterior legii analizate, fără a cuprinde, în mod evident, noua cheltuială bugetară votată, şi în lipsa unui dialog real între Guvern şi Parlament (în cazul de faţă reprezentat de Senat), nu se poate trage decât concluzia că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv, nefiind aşadar reală" [în acest sens, a se vedea Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragrafele 53-60, sau Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragrafele 64-66]. (2.6.2) Analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate prin raportare la art. 138 alin. (5) din Constituţie 44. Curtea constată că modificările legislative operate urmează să intre în vigoare la 1 ianuarie 2017, în condiţiile în care legea a fost adoptată la 18 octombrie 2016. Astfel, întrucât nu a fost adoptată încă legea bugetului de stat pentru anul 2017, critica de neconstituţionalitate este prematură, neputându-se evalua la acest moment temporal impactul legii criticate în privinţa construcţiei bugetare. Luând în considerare principiul loialităţii constituţionale, Guvernul, la elaborarea proiectului bugetului de stat pe anul 2017, urmează a previziona şi cheltuielile generate de noua reglementare legală, care, în sine, trebuie să fie calificată ca o prioritate în ceea ce priveşte obligaţia statului român de a se conforma la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României [în special, pct. 6 al dispozitivului hotărârii prin care s-a stabilit că statul pârât trebuie "să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie"], sau Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României [spre exemplu, paragrafele 125-133]. Prin urmare, cu privire la acest aspect, şi anume al exigenţei constituţionale referitoare la momentul adoptării legii care angajează cheltuieli bugetare viitoare, legiuitorul s-a conformat jurisprudenţei Curţii Constituţionale [Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, precitată, paragraful 67], aceste cheltuieli referindu-se la anul bugetar următor celui în care a fost adoptată legea criticată. 45. De asemenea, Curtea reţine că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate pare a confunda obligaţia solicitării informării pe care o are Parlamentul, în ipoteza art. 111 din Constituţie, cu o pretinsă obligaţie a autorului propunerii legislative de a întocmi fişa financiară a propunerii legislative. Cu privire la acest aspect, Curtea a statuat că, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificări bugetare, solicitarea informării din partea Guvernului este obligatorie. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice [a se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004]. Curtea a mai stabilit că în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens [Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragraful 53]. Curtea a mai reţinut că "solicitarea informării presupune obligaţia corelativă a Guvernului de a prezenta impactul financiar-bugetar al măsurii. În acest caz, Guvernul, având în vedere art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia, "În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară prevăzută la alin. (1), în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării", trebuia să întocmească şi să transmită fişa financiară necesară. Faptul că Guvernul nu a transmis această fişă în urma solicitării realizate de Camera Deputaţilor nu echivalează cu încălcarea, în procesul de adoptare a legii criticate, a dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie" [Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 53 şi 54]. 46. În cauza de faţă, Curtea constată că Senatul a solicitat informarea din partea Guvernului, potrivit art. 111 din Constituţie, încă din data de 12 mai 2015 cu privire la conţinutul normativ al propunerii legislative [a se vedea adresele nr. XXXV/2051 şi nr. XXXV/2052, ambele din 12 mai 2015, înaintate secretarului general al Guvernului şi ministrului pentru relaţia cu Parlamentul], însă nu a transmis fişa financiară, ci un punct de vedere prin care arată că nu susţine iniţiativa legislativă pentru că, printre altele, "iniţiatorii actelor normative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare trebuie să identifice sursele de acoperire a creşterii cheltuielilor şi să declare în ce măsură aceste majorări sunt compatibile cu obiectivele şi priorităţile strategice specificate în strategia fiscal-bugetară, cu legea bugetară anuală şi cu plafoanele de cheltuieli prezentate în strategia fiscal bugetară". Or, aceste obligaţii, astfel cum a decis Curtea, incumbă Guvernului, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 stabilind că "în cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară [...] în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării". 47. Astfel, Curtea reaminteşte faptul că nu deputatul sau senatorul trebuie să întocmească fişa financiară, ci Guvernul, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, fiind foarte clar în această privinţă: "În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară prevăzută la alin. (1), în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării", respectiv de la data primirii solicitării informării formulate conform art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie [a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragraful 54]. A ridica această competenţă a Guvernului la nivel de regulă constituţională implicit admisă de art. 138 alin. (5) din Constituţie ar echivala cu o condiţie potestativă pură în sensul că orice lege ce are implicaţii bugetare ar putea fi adoptată numai dacă Guvernul a întocmit şi a transmis Parlamentului fişa financiară. Or, dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă. 48. În acest context, Curtea reaminteşte importanţa atât a necesităţii existenţei unui dialog real între Guvern şi Parlament cu privire la stabilirea cheltuielilor bugetare [Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragraful 59], cât şi a principiului constituţional general al comportamentului loial, principiu care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alin. (5) al aceluiaşi articol constituţional; în consecinţă, revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de al aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale [a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30, sau Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21]. De asemenea, în acelaşi sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a subliniat că scopul dispoziţiilor constituţionale este şi acela de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea [a se vedea Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune Plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012), paragraful 87]; aceste recomandări sunt reguli cu valoare de principiu şi constituie premisele necesare exerciţiului oricărei democraţii constituţionale [a se vedea Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 5 iulie 2013]. 49. Curtea mai reţine că fişa financiară prevăzută de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 nu trebuie confundată cu punctul de vedere emis de Guvern conform art. 11 lit. b^1) din Legea nr. 90/2001, cele două documente generate de Guvern având un regim juridic şi, implicit, finalităţi diferite. Prin urmare, atunci când o propunere legislativă are implicaţii bugetare, Guvernul trebuie să prezinte ambele documente menţionate, aşadar atât punctul de vedere, cât şi fişa financiară. 50. Cu privire la aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare, Curtea reţine că aceasta nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă [a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993 sau Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016]. 51. În consecinţă, având în vedere conţinutul normativ al legii criticate, data adoptării şi cea a intrării în vigoare a acesteia, precum şi obligaţia statului român de a a-şi prioritiza obligaţiile interne/internaţionale, Curtea constată că în discuţie sunt chestiuni referitoare la caracterul suficient al resurselor bugetare care urmează a fi previzionate pentru anul 2017, aspect pe care Curtea nu îl poate antama, neputându-şi aroga competenţa de a stabili dacă există sau nu astfel de resurse. 52. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Karoly ----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
