Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Mihaela Ionescu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza ultimă şi art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Filoteanu şi Cornelia Isabelle Filoteanu în Dosarul nr. 7.323/327/2015 al Judecătoriei Tulcea - Secţia civilă şi penală, judecătorul de cameră preliminară, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 602D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate, limitarea mijloacelor de probă în procedura reglementată de art. 341 din Codul de procedură penală fiind justificată de natura juridică a plângerii formulate în temeiul acestor norme procesual penale, întrucât aceasta nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Aşadar, în vederea soluţionării plângerii, instanţa va verifica, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Totodată, reţine că soluţia de clasare se poate dispune în cele două cazuri reglementate expres de art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, în situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, acestea se restituie, pe cale administrativă, petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 21 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 7.323/327/2015, Judecătoria Tulcea - Secţia civilă şi penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza ultimă şi art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Filoteanu şi Cornelia Isabelle Filoteanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autorii excepţiei împotriva ordonanţei de clasare din data de 3 septembrie 2015, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea, în Dosarul nr. 3.679/P/2014. În cuprinsul plângerii, autorii excepţiei au arătat că nu au beneficiat de un proces echitabil, nu li s-a comunicat că se pot constitui părţi în cauză, nu li s-au adus la cunoştinţă drepturile procesuale privind solicitarea de probe, dreptul de a invoca excepţii şi de a formula cereri în aflarea adevărului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că normele procesual penale ale art. 341 alin. (2) teza ultimă din Codul de procedură penală sunt contrare normelor constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât, pe de o parte, se conferă numai persoanei care a avut calitatea de inculpat dreptul de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, textul excluzând acelaşi drept şi pentru persoana vătămată sau partea responsabilă civilmente, iar, pe de altă parte, norma criticată este lipsită de predictibilitate, întrucât nu prevede dacă părţile au dreptul de a solicita administrarea de probe necesare lămuririi cauzei sau apărute după emiterea soluţiei de clasare a cauzei. 6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că acestea conferă procurorului dreptul de a dispune clasarea cauzei fără a se prevedea şi obligaţia acestuia ca, anterior dispunerii unei astfel de soluţii, să cheme persoana vătămată să o întrebe dacă mai are probe de solicitat în dovedirea existenţei faptei şi a vinovăţiei autorului faptei penale ori cereri sau excepţii de invocat. În lipsa unei asemenea obligaţii, organele de urmărire penală pot face propuneri, iar procurorul dispune clasarea limitându-se la probele administrate din oficiu, fără a chema şi persoana vătămată sau pe reprezentantul acesteia pentru a le da posibilitatea să-şi apere cauza ori să ceară administrarea de probe. În acest fel, persoana care a făcut sesizarea este împiedicată să verifice obiectivitatea motivelor ce conduc la clasarea cauzei şi să-şi formuleze propriile apărări în raport cu acele motive. Mai mult, arată că în reglementarea motivului de clasare, prevăzut la art. 315 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nu există inserată nicio obligaţie a procurorului prin care, în ipoteza lipsei unor condiţii de fond şi de formă ale sesizării, să cheme persoana care a făcut sesizarea şi să-i pună în vedere ca, într-un termen rezonabil, să remedieze viciile de fond şi formă ale sesizării. Susţine că norma criticată este ambiguă, întrucât nu precizează, în concret, care sunt acele "condiţii de fond şi de formă ale sesizării" care pot atrage clasarea cauzei. De asemenea, nu se explicitează ce se înţelege prin sintagma "condiţii esenţiale ale sesizării", textul fiind neprevizibil pentru persoana vătămată care a făcut sesizarea, fiind încălcate dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie. 7. Judecătoria Tulcea - Secţia civilă şi penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza finală, arată că acestea sunt în legătură cu prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol conform cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. Or, în situaţia în care sintagma "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" a fost declarată neconstituţională, în prezent, soluţionarea plângerii de către judecător se face numai cu citarea părţilor. Citarea tuturor părţilor dă posibilitatea acestora să se prezinte în faţa judecătorului, ceea ce le conferă dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. Pe de altă parte, dacă în cauză există un inculpat, aceasta înseamnă că s-a dispus de către procuror punerea în mişcare a acţiunii penale, situaţie în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să aibă în vedere dispoziţiile alin. (7) ale art. 341 din Codul de procedură penală şi, dacă nu respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, este obligată să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Aceasta înseamnă că, din oficiu, va exclude probele nelegal administrate sau că va sancţiona - în condiţiile art. 280-282 din Codul de procedură penală - actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii. 8. Cât priveşte dispoziţiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţine că soluţia de clasare este una dintre soluţiile pe care procurorul le poate pronunţa alături de trimiterea în judecată. Ambele soluţii sunt avute în vedere de procuror numai după ce acesta constată că nu este cazul sau, dimpotrivă, este cazul trimiterii în judecată. Aprecierea nu este una discreţionară, cum precizează petenţii, ci are la bază concluziile ce se desprind urmare a strângerii probelor care converg către ideea existenţei sau nu a faptei, a îndeplinirii cerinţelor ca aceasta să fie infracţiune, a identificării persoanelor care au săvârşit-o şi numai după stabilirea răspunderii penale a respectivelor persoane. Toate aceste activităţi sunt reglementate de normele de drept procesual penal şi constituie obligaţii ale procurorului. Acele acte efectuate de procuror ori măsuri dispuse de acesta care sunt considerate de către una dintre părţi ori de persoana vătămată a fi prejudiciabile pot fi atacate de persoana interesată prin formularea unei plângeri către prim-procuror. De asemenea, soluţia de netrimitere în judecată poate face obiectul unei plângeri ce se adresează judecătorului de cameră preliminară. Aşadar, consideră că legea prevede remedii procesuale chiar şi pentru situaţia în care procurorul s-ar limita doar la administrarea probelor "din oficiu". Apreciază că nu poate reţine susţinerea petenţilor - potrivit căreia persoana care a făcut sesizarea ar fi împiedicată să verifice obiectivitatea motivelor ce conduc la clasare, întrucât nu a fost chemată la procuror înainte de emiterea ordonanţei -, având în vedere drepturile conferite de lege persoanei vătămate prin art. 81 din Codul de procedură penală, dar şi faptul înştiinţării despre clasare - art. 316 din Codul de procedură penală -, cu remediile menţionate, conferite de instituţia plângerii împotriva soluţiei dispuse de procuror. În privinţa cazului de clasare prevăzut la lit. a), alin. (1) al art. 315 din Codul de procedură penală, reţine că modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt cele prevăzute de art. 288 din Codul de procedură penală, iar normele procesual penale imediat următoare arată care sunt condiţiile de fond şi cele de formă ce trebuie îndeplinite de fiecare mod de sesizare în parte. Neîndeplinirea condiţiilor de fond ori de formă are drept consecinţă restituirea către petiţionar a sesizării, cu indicarea elementelor care lipsesc - art. 294 din Codul de procedură penală. Apreciază că interpretarea normelor legale trebuie făcută în mod unitar, şi nu în mod separat. Judecătorul de cameră preliminară consideră, astfel, că textul de lege criticat nu poate fi considerat ambiguu, lacunar, neclar sau neprevizibil, regulile de conduită comune şi obligatorii pentru reglementarea şi desfăşurarea procesului penal fiind clare şi neechivoce. Normele procesual penale criticate garantează astfel dreptul la apărare şi nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 148 alin. (2). 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că plângerea reglementată de dispoziţiile art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală are ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată, dispuse de procuror. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară este chemat să se pronunţe nu asupra fondului cauzei penale - existenţa faptei, caracterul infracţional al acesteia şi imputabilitatea faptei în raport cu persoana cercetată -, ci asupra întemeierii în fapt - raportat la probele administrate în urmărirea penală - şi în drept - raportat la prevederile legale incidente - a soluţiei dispuse de procuror. Opţiunea legiuitorului de a nu permite administrarea de probe noi în procedura plângerii reglementate de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală are o justificare în specificul acestei proceduri, căci verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei procurorului nu poate fi făcută decât prin raportare la situaţia de fapt şi la probele avute în vedere de procuror în faza de urmărire penală. În această procedură specială, constatarea necesităţii administrării unor probe noi echivalează de lege lata cu constatarea caracterului incomplet al probatoriului administrat în faza de urmărire penală. Astfel, dacă examinând plângerea, judecătorul de cameră preliminară constată că probele administrate în faza urmăririi penale nu confirmă soluţia procurorului şi nici nu sunt suficiente pentru a justifica o altă soluţie, acesta nu poate proceda la completarea probatoriului, ci va dispune - în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală sau, după caz, al art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală - admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, potrivit cărora începerea judecăţii - ca urmare a admiterii plângerii şi desfiinţării soluţiei atacate - nu poate fi dispusă decât dacă judecătorul de cameră preliminară constată că probele legal administrate sunt suficiente. Aşadar, în cazul contrar, acesta nu va putea complini probatoriul, ci va trebui să trimită cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale. Apreciază că soluţia legislativă nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, de vreme ce, în prezent, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, judecarea plângerii reglementate de art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală, are loc cu citarea petentului, dar şi a părţilor şi subiecţilor procesuali principali, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, aceştia având posibilitatea nu doar de a depune note scrise, ci şi de a se prezenta pentru a-şi susţine punctele de vedere în faţa judecătorului de cameră preliminară, personal ori reprezentaţi sau asistaţi de apărător. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza ultimă şi art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală. Faţă de criticile autorilor excepţiei, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, alin. (2) al art. 341 din Codul de procedură penală a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că soluţionarea plângerii s-a făcut prin Încheierea din 21 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Tulcea - Secţia civilă şi penală, în Dosarul nr. 7.323/327/2015 - care este şi actul de sesizare a Curţii Constituţionale, producând efecte norma de procedură prevăzută de textul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, aceasta din urmă se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 315 alin. (1): "(1) Clasarea se dispune când: a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1)."; - Art. 341 alin. (2): "Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului şi părţilor, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluţionare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale." 14. Autorii excepţiei apreciază că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează două cazuri ce determină dispunerea clasării, respectiv când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării [lit. a)] şi când există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală [lit. b)]. Curtea reţine că, potrivit noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi, procurorul fiind obligat să dispună acest act procesual în cursul urmăririi, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele - existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală - atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării - şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. 16. Curtea reţine că soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Propunerea de clasare a organului de cercetare penală se realizează prin întocmirea unui referat motivat care va cuprinde descrierea elementelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază aceasta, iar lucrările cauzei, împreună cu referatul, se înaintează procurorului, care verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se dispune soluţia de clasare şi, după caz, îşi va însuşi propunerea sau o va respinge, prin ordonanţă. Curtea reţine că procurorul îşi poate însuşi integral sau parţial argumentele cuprinse în referatul organului de cercetare penală, poate dispune clasarea cu alte argumente ori chiar pe un alt temei de drept decât cel invocat. În ipoteza însuşirii, în mod parţial, a propunerii din referat, ori dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare, potrivit art. 315 alin. (5) din Codul de procedură penală, ordonanţa de clasare va cuprinde şi motivele noi, de fapt şi de drept, diferite de cele invocate în referatul organului de cercetare penală. Dacă îşi însuşeşte integral motivele cuprinse în referatul organului de cercetare penală, procurorul nu este obligat să motiveze ordonanţa de clasare, ci face trimitere la cuprinsul referatului. 17. Faţă de criticile autorilor excepţiei, Curtea reţine că, în cursul urmăririi penale, persoana vătămată şi, implicit, succesorii acesteia, în ipoteza în care persoana vătămată a decedat, beneficiază de toate drepturile reglementate la art. 81 din Codul de procedură penală, inclusiv dreptul de a fi informaţi, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea lor expresă şi dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 316 alin. (1) din Codul de procedură penală, ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate, iar dacă ordonanţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, se comunică şi o copie a referatului organului de cercetare penală. Aşadar, procurorul are obligaţia ca, după dispunerea soluţiei de clasare, prin ordonanţă, să dispună şi comunicarea unei copii a acesteia persoanei vătămate, implicit, succesorilor acesteia, în ipoteza în care persoana vătămată a decedat, suspectului, inculpatului, oricărei persoane interesate, iar, în ipoteza în care ordonanţa nu este motivată în fapt şi în drept, întrucât procurorul şi-a însuşit argumentele din referatul organului de cercetare penală, copia ordonanţei va fi comunicată împreună cu o copie a referatului. Curtea reţine că raţiunea comunicării copiei ordonanţei - iar nu doar a unei înştiinţări despre clasare - şi a unei copii după referatul organului de cercetare penală, către toate persoanele interesate, rezidă în dreptul pe care aceste persoane îl au de a ataca soluţia procurorului prin formularea unei plângeri, în temeiul dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind necesar ca acestea să aibă acces la motivele de fapt şi de drept ce au condus la soluţia de clasare, prin aceasta fiind asigurate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. 18. Totodată, cât priveşte cazul de clasare reglementat la art. 315 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării, faţă de susţinerile autorilor excepţiei, Curtea reţine că modurile de sesizare a organului de urmărire penală sunt cele reglementate în art. 288 din Codul de procedură penală, cu referire la plângere art. 289 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilind că aceasta trebuie să cuprindă numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. De asemenea, Curtea reţine că, în situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, acestea se restituie, pe cale administrativă, petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc [art. 294 alin. (2) din Codul de procedură penală]. 19. Faţă de cele arătate în precedent, Curtea nu poate reţine că normele procesual penale criticate aduc atingere dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil ori principiilor statului de drept invocate de către autorii excepţiei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie, autorii excepţiei de neconstituţionalitate au procedat la simpla enumerare a acestor norme constituţionale pretins încălcate, fără a prezenta motive sau argumente în susţinerea excepţiei, şi cum din această formulare a excepţiei nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituţionalitate, excepţia de neconstituţionalitate raportată la aceste prevederi constituţionale nu poate fi reţinută. 20. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate. În acest sens, Curtea a reţinut că atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea a constatat că legea trebuie să prevadă posibilitatea petentului, a procurorului şi a intimaţilor de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de cameră preliminară, fiind necesară citarea acestora pentru realizarea respectivelor garanţii (paragrafele 46 şi 47). 21. Curtea reţine, de asemenea, că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, a identificat o modalitate sui generis de formulare a unei acuzaţii penale în procedura de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Astfel, cu toate că procedura în discuţie nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală (paragraful 34). De aceea, atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune (paragraful 42). În plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, ci şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (paragraful 43). Totodată, Curtea a reţinut că principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea a constatat că, prin absenţa dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu pot, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu pot contesta în niciun fel aceste cereri ori excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, ci şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară (paragraful 41). 22. Având în vedere toate aceste considerente de principiu, prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a amintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, şi anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Odată citate însă, părţile au posibilitatea să ia cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18). Totodată, Curtea reţine ca urmare a Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, că se asigură şi respectarea dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, drept care conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune, printre altele, participarea la şedinţele de judecată şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. 23. Totodată, Curtea constată că, în Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, analizând critici identice celor invocate în prezenta cauză - potrivit cărora dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de clare cu privire la această posibilitate - Curtea a statuat în paragrafele 29-32 ale deciziei precitate că limitarea mijloacelor de probă este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. 24. Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând prin ea însăşi o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă liberul acces la justiţie, Curtea Constituţională statuând în acest sens că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege" (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) 25. Totodată, Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) din Codul de procedură penală, a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului "pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală" [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţează soluţia şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se în acest fel comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. 26. De altfel, Curtea a reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil. 27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Filoteanu şi Cornelia Isabelle Filoteanu în Dosarul nr. 7.323/327/2015 al Judecătoriei Tulcea - Secţia civilă şi penală, şi constată că dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Tulcea - Secţia civilă şi penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
