Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Mihaela Ionescu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal", excepţie ridicată de Marius-Călin Buduşan în Dosarul nr. 209/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 264D/2016. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.701D/2016 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate «a sintagmei "asigurării bunei desfăşurări a procesului penal" din art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010», excepţie ridicată de Lucian Claudiu Mateescu, în Dosarul nr. 345/62/2016/a1.5 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, autorul excepţiei a comunicat note de concluzii prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.701D/2016 la Dosarul nr. 264D/2016, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, reţinând că sintagma "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal", din cuprinsul dispoziţiilor art. 202 din Codul de procedură penală, se regăsea şi în art. 136 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, existând o practică constantă a instanţelor cu privire la interpretarea acesteia, în acest fel claritatea şi previzibilitatea sintagmei fiind asigurate. Arată că sintagma criticată a făcut obiectul controlului de convenţionalitate în numeroase cauze ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de la Strasbourg nereţinând vreo critică cu privire la formularea sintagmei, condiţiile impuse în jurisprudenţa instanţei europene fiind ca judecătorul să dovedească în drept şi în fapt necesitatea dispunerii măsurii preventive, o astfel de măsură neputând fi luată exclusiv pentru realizarea scopului reglementat în sintagma criticată. Totodată, precizează că dispoziţiile art. 202 din Codul de procedură penală se coroborează cu dispoziţiile art. 223 din acelaşi cod, pe lângă condiţiile generale pentru realizarea scopului reglementat în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind necesar a fi îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 223 din acelaşi cod. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 17 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 209/84/2016, Tribunalul Sălaj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal". Excepţia a fost ridicată de Marius-Călin Buduşan cu ocazia soluţionării cererii de revocare a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpatul - autor al excepţiei prin Încheierea penală nr. 6 din 13 ianuarie 2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Sălaj în Dosarul nr. 37/84/2016, în care autorul excepţiei este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat, complicitate la acces fără drept la un sistem informatic, complicitate la alterarea integrităţii datelor informatice, complicitate la fraudă informatică şi complicitate la evaziune fiscală. Prin Încheierea penală nr. 32 din 10 februarie 2016, Tribunalul Sălaj - Secţia penală a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de autorul excepţiei. 8. Prin Încheierea din 7 septembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 345/62/2016/a1.5, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate «a sintagmei "asigurării bunei desfăşurări a procesului penal" din art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010». Excepţia a fost ridicată de Lucian Claudiu Mateescu cu ocazia soluţionării cererii de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar, respectiv a cererii de modificare a conţinutului controlului judiciar, formulată în subsidiar, prin înlăturarea obligaţiei de a nu depăşi teritoriul României dispusă faţă de inculpatul - autor al excepţiei. Prin Încheierea din 7 septembrie 2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, judecătorul de cameră preliminară a respins cererile de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar şi de înlăturare, din măsura controlului judiciar, a obligării de a nu depăşi limita teritorială a României. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 264D/2016 susţine, în esenţă, că în legislaţie nu există o definiţie legală a noţiunii de "buna desfăşurare a procesului penal", astfel încât sensul acesteia ar putea fi dedus doar din interpretarea proprie a judecătorului. Apreciază că lipsa unei definiţii a sintagmei "buna desfăşurare a procesului penal" este de natură a genera interpretări diferite, lipsite de previzibilitate ale instanţelor de judecată cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în contextul luării, prelungirii sau menţinerii măsurii arestării preventive. Arată că, în practică, s-a apreciat că sintagma "buna desfăşurare a procesului penal" reprezintă o noţiune care înglobează elemente extrinseci procesului penal, cum ar fi ordinea publică, starea de tensiune pentru colectivitate, include prevenirea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală de către alte persoane (prevenţia generală) şi pedepsirea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni (promptitudinea dispunerii unei măsuri de coerciţie). Precizează că măsura arestării preventive este o măsură privativă de libertate, fiind cea mai intruzivă şi cea mai drastică măsură preventivă reglementată de Codul de procedură penală, astfel încât, în lipsa unei definiţii legale clare şi previzibile a noţiunii de "buna desfăşurare a procesului penal" se aduce atingere dreptului persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie a libertăţii individuale. Face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 553 din 16 iulie 2015, paragraful 23, în care instanţa constituţională a constatat că "fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri" şi arată că doctrina a reţinut că "buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau inculpatului - încercarea de a influenţa coinculpaţi, martori, persoana vătămată sau experţi, încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activităţi". 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul din Dosarul Curţii nr. 1.701D/2016 susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, în măsura în care sintagma folosită de legiuitor pentru justificarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, respectiv "buna desfăşurare a procesului penal", nu este definită de legea care o prevede şi nu există minime repere obiective în funcţie de care să poată fi apreciat conţinutul acestei sintagme, dându-se astfel posibilitatea organelor judiciare să dispună asupra unor măsuri preventive, care reprezintă ingerinţe asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în mod arbitrar. În aceste condiţii, Curtea Constituţională urmează să analizeze în ce măsură sintagma "buna desfăşurare a procesului penal" respectă standardul de claritate şi predictibilitate cerut de Legea fundamentală şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor." Totodată, face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 390 din 2 iulie 2014 şi nr. 405 din 15 iunie 2016 în care s-a statuat cu privire la claritatea limbajului juridic, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 339 din 30 aprilie 2015 în care s-a reţinut că "înţelesul noţiunii de instrucţie penală este unul larg, general", la Decizia Curţii Constituţionale nr. 71 din 23 mai 1996 - prin care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la recursul declarat împotriva Deciziei nr. 12 pronunţată la data de 7 februarie 1996 de Curtea Constituţională prin care instanţa constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 10/1990 privind regimul paşapoartelor şi al călătorilor în străinătate - şi în care s-a statuat că "este necesar ca legiuitorul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii" în ceea ce priveşte legislaţia privind refuzul eliberării sau retragerii paşaportului persoanelor implicate într-un proces penal. De asemenea, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, paragraful 42, în care s-a reţinut, cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, că instanţa de la Strasbourg, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66) şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma "prevăzută de lege" impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză, aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), instanţa de la Strasbourg a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), instanţa europeană a statuat că noţiunea "drept" folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de "lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii. Invocă, totodată, Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, paragraful 20, în care s-a constatat că măsurile preventive "constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie. Măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 215 alin. (2) lit. a), b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 215 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. c), d), f), g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca şi protecţia socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală], şi libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art. 45 din Constituţie." Arată că instanţa de contencios constituţional a reţinut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Însă, în cauză, textele legale criticate, prin soluţia legislativă promovată, nu reglementează cu privire la configurarea normativă a acestor drepturi, respectiv cu privire la stabilirea conţinutului şi limitelor acestora, ci se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situaţie în care Curtea a constatat incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală şi a analizat dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituţional. Susţine că lipsa unor criterii obiective obligatorii de stabilire a conţinutului noţiunii de "buna desfăşurare a procesului penal", la care judecătorul naţional să se raporteze, a condus la nenumărate hotărâri de condamnare a statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru motivări abstracte şi stereotipe, fără a avea în vedere argumente concrete privitoare la cauză şi persoana inculpatului. Menţionează hotărârile pronunţate de instanţa europeană în cauzele Calmanovici împotriva României, Tarău împotriva României, Jiga împotriva României, Degeratu împotriva României. Apreciază că, în raport de conţinutul pe care îl poate avea măsura preventivă a controlului judiciar, potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, raportat la scopul bunei desfăşurări a procesului penal prevăzut de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, posibilitatea instituirii obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării în scopul bunei desfăşurări a procesului penal intră în conflict constituţional cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală raportat la art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, restrângerea dreptului la liberă circulaţie în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal neregăsindu-se în limitele permise de pct. 3 al articolului menţionat. 11. Tribunalul Sălaj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Arată că, în lipsa unei definiţii legale, sintagma "buna desfăşurare a procesului penal" nu trebuie înţeleasă într-un sens restrâns, ca referindu-se doar la asigurarea prezenţei inculpatului la procesul penal, împiedicarea de a se sustrage de la executarea pedepsei, zădărnicirea adevărului etc., deoarece aceste noţiuni sunt prevăzute distinct în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală. Sintagma "buna desfăşurare a procesului penal" are o accepţie mai largă, ce înglobează toate celelalte noţiuni şi care cuprinde şi alte elemente intrinseci sau extrinseci procesului penal (cum ar fi, de exemplu, ordinea publică sau o stare de tensiune în rândul colectivităţii). Practica judiciară şi literatura juridică au dat interpretări asemănătoare sintagmei "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal", neputându-se afirma că aceasta este formulată într-un mod ambiguu, care ar duce la o interpretare arbitrară şi aleatorie de către instanţele de judecată. Pe de altă parte, luarea şi prelungirea unei măsuri preventive nu poate fi dispusă doar dacă se consideră că măsura este necesară în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, ci dacă sunt întrunite cumulativ şi alte condiţii, respectiv existenţa unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina sa, proporţionalitatea măsurii în raport de gravitatea acuzaţiilor aduse şi, în cazul arestării preventive, întrunirea uneia sau mai multor situaţii dintre cele prevăzute de art. 223 din Codul de procedură penală, în lipsa oricăreia dintre aceste condiţii măsura arestării preventive neputând fi dispusă. 12. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală opinează că sintagma "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal" nu contravine textelor constituţionale invocate de inculpatul - autor al excepţiei. Apreciază că această sintagmă este suficient de clară şi previzibilă, majoritatea textelor din legislaţiile europene conţinând astfel de sintagme care să permită restricţionarea drepturilor şi libertăţilor în scopul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal. De asemenea, constată că normele procesual penale criticate nu contravin nici dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care permit restricţionarea libertăţii de circulaţie în cazul desfăşurării unei anchete penale. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 14. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 264D/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. În susţinerea soluţiei de inadmisibilitate reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cursul procedurii de soluţionare a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulate de autorul excepţiei. Observă că acesta a fost arestat preventiv în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciind, în raport de criteriile prevăzute de acest text de lege, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă o stare de pericol pentru ordinea socială şi relaţiile sociale ocrotite de lege. Reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru luarea măsurii arestării preventive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) să existe probe care să susţină suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate; (ii) instanţa să aprecieze că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, ţinând seama în acest sens de gravitatea faptei, de modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, de anturajul şi mediul din care provine inculpatul, de antecedentele sale penale şi de alte împrejurări privitoare la persoana acestuia. Observă că prevederile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală se regăsesc în titlul V al Codului de procedură penală, secţiunea 1 "Dispoziţii generale" a capitolului I consacrat măsurilor preventive, în vreme ce prevederile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală - care au constituit temeiul arestării preventive dispuse în cauză - se află în secţiunea a 6-a a acestui capitol. Apreciază că acestea din urmă sunt dispoziţii speciale, aplicabile în cazul unei anumite măsuri preventive, aşa încât ele derogă, implicit, de la dispoziţiile generale, aplicabile celorlalte măsuri preventive. Sub acest aspect, învederează că, spre deosebire de reglementarea celorlalte măsuri preventive (reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu), unde legiuitorul a făcut trimitere expresă la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru scopurile şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive [art. 209 alin. (1), art. 211 alin. (1), art. 216 alin. (1) şi art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală], în cazul arestării preventive, art. 223 din Codul de procedură penală nu conţine o astfel de trimitere. Arată că pentru reţinere, control judiciar şi control judiciar pe cauţiune - ca efect al aplicării coroborate a art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală - suspiciunea rezonabilă că s-a săvârşit o infracţiune poate fi susţinută de probe sau indicii temeinice, în schimb, în cazul arestării preventive - faţă de dispoziţiile exprese ale art. 223 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi în cazul arestului la domiciliu - ca efect al trimiterii exprese la art. 223 din Codul de procedură penală - această suspiciune rezonabilă trebuie să rezulte din probe (probe directe - fapte principale sau probe indirecte - fapte probatorii), indiciile temeinice nefiind suficiente. Apreciază că - în lipsa unei norme de trimitere către art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală şi, întrucât în cazul arestării preventive legiuitorul condiţionează expres luarea măsurii de existenţa uneia dintre situaţiile enumerate limitativ de art. 223 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală - odată probată incidenţa în cauză a art. 223 din Codul de procedură penală, acestea se vor aplica prioritar. Pentru considerentele expuse anterior, apreciază că art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală nu are aplicabilitate în materia arestării preventive, în aceste condiţii excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. 15. În subsidiar, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată prin raportare la criticile formulate. Din examinarea comparativă a situaţiilor ce justifică luarea măsurii arestării preventive, pe de o parte, şi a scopurilor generale ale măsurilor preventive menţionate în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de altă parte, observă că primele se circumscriu ultimelor, constituind o particularizare a lor. Astfel, scopului general al măsurilor preventive, constând în "asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal", i se circumscriu următoarele situaţii prevăzute de art. 223 din Codul de procedură penală care, odată dovedite, justifică măsura arestării preventive: (i) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [art. 223 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală]; (ii) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală]; (iii) privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Consideră că, deşi nu beneficiază de o definiţie legală, sintagma "buna desfăşurare a procesului penal" are un sens clar, neechivoc. Situaţia pe care o descrie presupune asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor procesuale ale participanţilor la proces conform principiului legalităţii şi în vederea aflării adevărului în cauza penală. 16. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.701D/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestei soluţii, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, paragraful 20, în care s-a constatat că măsurile preventive constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie, şi că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, însă Curtea a reţinut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Totodată, reţine că măsura controlului judiciar instituită de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalităţi, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligaţii "de a face" - un set de obligaţii pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii "de a nu face" - interdicţii, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 333 din 24 mai 2016, paragraful 14). Apreciază că, deşi nu beneficiază de o definiţie legală, sintagma "buna desfăşurare a procesului penal" are un sens clar, neechivoc. Situaţia pe care o descrie presupune asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor procesuale ale participanţilor la proces conform principiului legalităţii şi în vederea aflării adevărului în cauza penală. Consideră că dispoziţia criticată este în acord cu jurisprudenţa constantă a instanţei de la Strasbourg care a statuat că una dintre tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive, iar, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, numeroase legi folosindu-se de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. 17. Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele Curţii Constituţionale nr. 264D/2016 şi nr. 1.701D/2016, consideră că dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Observă că normele procesual penale criticate stabilesc scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive, prevăzând faptul că aceste măsuri pot fi dispuse dacă sunt întrunite cumulativ anumite condiţii, şi anume: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi să fie necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Toate aceste condiţii prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către organele judiciare competente, în funcţie de probatoriul existent, iar împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive pot fi exercitate căile de atac, în conformitate cu art. 204 din Codul de procedură penală. Ca atare, apreciază că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Legea fundamentală. Cât priveşte claritatea şi previzibilitatea unui text de lege, reţine că instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat, în mod constant, statuând că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. În acest sens, reţine că în Decizia de inadmisibilitate pronunţată în Cererea nr. 8.398/04 formulată de Miron Victor Panaitescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudenţa sa, în contextul art. 7 din Convenţie [Kokkinakis împotriva Greciei; Dragotonoiu şi Militaru-Pidhorni împotriva României; Kafkaris împotriva Ciprului; Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)]. Reţine că instanţa de contencios european al drepturilor omului a remarcat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică, iar instanţele interne sunt cele în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională. O astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie [a se vedea Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei şi Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei]. Aşadar, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Referitor la pretinsa încălcare a art. 23 alin. (1), (2) şi (9) şi art. 53 din Constituţie, constată că măsurile preventive sunt instituţii procesuale având caracter de constrângere, suspectul sau inculpatul fiind împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal. Însă, întrucât ingerinţa generată de luarea măsurilor preventive vizează drepturile fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice, constând în numeroasele condiţii care trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele de concluzii aflate la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal", care au următorul conţinut: "Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni." 21. Autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 264D/2016 susţine că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 20 alin. (2) - "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 23 alin. (1), (2) şi (9) potrivit cărora libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, iar punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. Totodată, invocă şi art. 5 paragraful 1 lit. c) şi paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la libertate şi la siguranţă. 22. Autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 1.701D/2016 susţine că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 25 referitor la libera circulaţie, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Din formularea motivelor de neconstituţionalitate rezultă că autorul critică normele procesual penale ale art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal", şi prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii. Totodată, invocă dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală prin raportare la prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, referitor la libertatea de circulaţie. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că normele procesual penale criticate îşi au corespondent în dispoziţiile art. 136 din Codul de procedură penală din 1968, sintagma criticată regăsindu-se în alin. 1 al acestui articol, potrivit căruia "În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă [...]", iar, potrivit alin. 8, "Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura." 24. Curtea reţine că măsurile preventive fac parte din categoria mai largă a măsurilor procesuale (personale) ce pot fi dispuse în vederea asigurării unei mai bune desfăşurări a activităţilor ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale. Doctrina defineşte măsurile procesuale ca "instituţii de drept procesual penal care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal. Prin funcţiunea urmărită de legiuitor, aceste măsuri funcţionează ca mijloace legale de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situaţii de natură să pună în pericol eficienta desfăşurare a procesului penal prin obstacolele, dificultăţile şi derutările pe care le pot produce." Într-o altă definiţie se arată că prin măsura procesuală se înţelege "mijlocul de constrângere prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune". Un alt autor apreciază că măsurile procesual penale sunt "instituţii de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului penal şi asigurarea realizării obiectului acţiunilor exercitate în procesul penal". Aşadar, Curtea reţine că prin aceste instituţii se urmăreşte buna desfăşurare a procesului penal pentru atingerea scopului acestei activităţi judiciare, respectiv tragerea la răspunderea penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea. 25. Cu privire la măsurile preventive, Curtea reţine că acestea sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar libertăţii individuale, Curtea observă că atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrariul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ. De altfel, Curtea observă că actualul Cod de procedură penală prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate "doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege" [art. 9 alin. (2)]. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a ("Reţinerea"), a 3-a ("Controlul judiciar"), a 4-a ("Controlul judiciar pe cauţiune"), a 5-a ("Arestul la domiciliu") şi a 6-a ("Arestarea preventivă") ale capitolului privind măsurile preventive. 26. Aşadar, Curtea reţine că noul Cod de procedură penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiţia caracterului excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)], şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. 27. Întrucât obiectul cauzelor în care au fost invocate prezentele excepţii de neconstituţionalitate îl constituie cereri de revocare a măsurilor preventive a controlului judiciar, respectiv a arestului preventiv, formulate de inculpaţii - autori ai excepţiilor, Curtea reţine că, pentru luarea măsurii controlului judiciar, art. 211 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul şi condiţiile reglementate în art. 202 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, iar, în cazul arestării preventive, condiţiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive se completează cu condiţiile speciale şi cazurile de aplicare a acestei măsuri prevăzute în art. 223 din Codul de procedură penală, respectiv condiţia ca suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, să rezulte din probe [art. 223 alin. (1)]; inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [art. 223 alin. (1) lit. a)]; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [art. 223 alin. (1) lit. b)]; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c)]; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni [art. 223 alin. (1) lit. d)], potrivit doctrinei, aceste din urmă patru cazuri de arestare preventivă dând conţinut scopului generic al măsurilor preventive, reglementat în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv acela de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal. Un alt caz de arestare preventivă este cel reglementat în art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, acesta fiind fundamentat pe necesitatea de a-l priva pe inculpat de libertate pentru a preîntâmpina un pericol pe care lăsarea sa în libertate l-ar genera pentru ordinea publică. 28. Potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Aşadar, Curtea reţine că luarea măsurilor preventive este condiţionată de existenţa cel puţin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. De asemenea, Curtea reţine că existenţa unuia dintre scopurile menţionate se impune a fi verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât şi atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menţinerea unei astfel de măsuri. Potrivit doctrinei, prin scopul măsurii preventive se înţelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligaţia să aleagă măsura potrivită şi suficientă pentru atingerea acelui scop. Pericolul la care procesul penal ar putea fi expus şi care ar ameninţa buna desfăşurare a procesului penal se poate concretiza în ascunderea, desfiinţarea sau alterarea urmelor infracţiunii, sustragerea inculpatului de la urmărire, de la judecată ori de la executarea pedepsei, zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea martorilor sau experţilor. În acelaşi mod, literatura de specialitate a stabilit că buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau a inculpatului - încercarea de a influenţa coinculpaţi, martori, persoane vătămate sau experţi, încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activităţi. De asemenea, Curtea reţine că, prin dispunerea măsurii preventive în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, se urmăreşte prevenirea influenţării conţinutului probatoriu al declaraţiilor date de ceilalţi participanţi la comiterea faptei - indiferent dacă aceştia sunt şi ei acuzaţi sau nu în procesul penal, dacă au dobândit vreo calitate procesuală, al declaraţiilor date de martori - indiferent dacă sunt martori audiaţi la cererea acuzării sau a apărării, dacă vizează latura penală sau civilă, aspectele legate de faptă sau de împrejurările comiterii acesteia, prevenirea distrugerii, alterării, ascunderii sau sustragerii mijloacelor materiale de probă - indiferent dacă au fost ridicate de la faţa locului sau nu, dacă au intrat sau nu în custodia organelor judiciare sau dacă au fost anterior descoperite de acestea. Totodată, Curtea reţine că asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal presupune preîntâmpinarea situaţiilor în care inculpatul, personal sau prin intermediar, exercită presiuni asupra celui vătămat - direct sau indirect (asupra unei rude), prin ameninţări, sugestii insistente, repetate, prin ameninţarea cu săvârşirea unor acte de violenţă fizică îndreptate împotriva victimei sau a membrilor familiei acesteia, şantaj, declaraţii publice nereale cu privire la comiterea faptei, cu scopul de a o influenţa sau intimida - sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu persoana vătămată - prin rugăminţi, prin oferirea unor foloase ori alte asemenea mijloace, prin inducerea în eroare a persoanei vătămate, în general, prin impunerea persoanei vătămate a unei conduite procesuale incorecte prin retractarea unor declaraţii, refuzul de a da declaraţii ori afirmarea unor împrejurări neconforme cu adevărul - fiind vorba despre un acord prin care inculpatul doreşte să interfereze cu buna desfăşurare a procesului penal, să împiedice ori să întârzie tragerea sa la răspundere penală ori să determine angajarea acestei răspunderi pentru o faptă de mai mică gravitate. 29. Aşadar, Curtea constată că sensul sintagmei "buna desfăşurare a procesului penal" este acela de prevenire a situaţiilor în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organele judiciare trebuie să stabilească adevărul. Buna desfăşurare a procesului penal presupune, în aceste condiţii, preîntâmpinarea activităţilor concrete prin care inculpatul, direct sau prin intermediul unei alte persoane, ar încerca să influenţeze procesul penal prin mijloace neoneste, altele decât cele procedurale permise de exercitarea dreptului la apărare. 30. Curtea constată că aspectele reţinute în doctrină cu privire la conţinutul sintagmei "buna desfăşurare a procesului penal" se regăsesc şi în jurisprudenţa instanţelor naţionale, cu privire la luarea, prelungirea, menţinerea, revocarea măsurilor preventive. Astfel, instanţele naţionale au reţinut, cu titlu de exemplu, că buna desfăşurare a procesului penal ar fi afectată în situaţia în care nu s-ar dispune oricare dintre măsurile preventive prevăzute de normele procesual penale, având în vedere că este posibil ca inculpatul să influenţeze ancheta, în special prin prisma calităţii pe care o deţine; că asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ar fi afectată prin influenţarea părţilor vătămate, a martorilor, ori prin denaturarea altor mijloace de probă; că măsura preventivă se impune a fi luată doar în cauze de excepţie atunci când este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal şi, în concret, pentru a-i împiedica pe inculpaţi să întreprindă activităţi care s-ar putea răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal, din probatoriul administrat în cauză rezultând că inculpaţii au încălcat cu rea-credinţă dispoziţiile măsurii controlului judiciar, respectiv ca inculpaţii să nu se apropie şi să nu comunice, pe nicio cale, direct sau indirect, cu ceilalţi inculpaţi din cauză şi cu martorii; că menţinerea măsurii preventive este necesară în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, în condiţiile în care inculpaţii au încercat să influenţeze desfăşurarea acestuia. Totodată, instanţele naţionale au reţinut, că, "în raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal" şi că "trebuie avută în vedere conduita procesuală a inculpaţilor, înainte de a se dispune faţă de aceştia măsura preventivă, dar şi ulterior când se verifică menţinerea acestei măsuri", observându-se că inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, s-au prezentat la toate chemările organului de urmărire penală şi ulterior la chemările instanţei de judecată, respectând întocmai dispoziţiile acestora, precum şi a obligaţiilor dispuse de instanţa de judecată, toate acestea constituind garanţii suficiente că buna desfăşurare a procesului penal nu va fi împiedicată în niciun fel, iar derularea cercetării judecătoreşti poate fi realizată în continuare şi fără a se dispune o restrângere a libertăţii de mişcare a inculpaţilor - restrângere care s-ar regăsi în aceea că aceştia nu îşi pot găsi loc de muncă în altă localitate decât cea de domiciliu, având în vedere că trebuie să se prezinte în mod regulat la organul de poliţie desemnat cu monitorizarea lor. De asemenea, s-a reţinut că, deşi, iniţial, această măsură a fost dispusă pentru buna desfăşurare a procesului penal, având în vedere că cercetarea judecătorească nu începuse, până la această dată au fost audiaţi o parte din martori, inculpaţii şi-au exprimat poziţia lor cu privire la darea sau nu de declaraţii în faţa instanţei, o parte alegând să dea declaraţie, alţii alegând să nu facă nicio declaraţie. Din această perspectivă, instanţa a constatat că nu există motive rezonabile şi suficiente pentru a considera că, lăsaţi în libertate totală, inculpaţii vor comite alte fapte prevăzute de legea penală sau vor zădărnici aflarea adevărului, aşadar s-a avut în vedere faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada că inculpaţii se vor sustrage sau că vor impieta ori vor influenţa buna desfăşurare a procesului penal. 31. Totodată, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, instanţa de la Strasbourg a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Stogmuller împotriva Austriei, paragraful 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Hotărârea din 27 iunie 1968, pronunţată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei, paragraful 14, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75), să săvârşească noi infracţiuni (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Matzenetter împotriva Austriei, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică [Hotărârea din 26 iunie 1991, pronunţată în Cauza Letellier împotriva Franţei, paragraful 51]. Instanţa de la Strasbourg a hotărât că pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Becciev împotriva Moldovei, paragraful 59, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Calmanovici împotriva României, paragraful 94). Nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost, de asemenea, recunoscute de instanţa europeană drept motive ce pot justifica prelungirea privării de libertate (Hotărârea din 6 februarie 2007, pronunţată în Cauza Garycki împotriva Poloniei, paragraful 48). De asemenea, în Hotărârea din 10 iunie 2014, pronunţată în Cauza Voicu împotriva României, paragrafele 75-77, instanţa de la Strasbourg a reţinut că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile de menţinere a arestului preventiv pe (i) riscul ca reclamantul să încerce să influenţeze probatoriul în cauză, (ii) impactul pretinselor fapte asupra ordinii publice. În acest sens, instanţele au analizat fiecare circumstanţă a cauzei, realizând o motivare care a avut în vedere situaţia particulară a reclamantului. Acestea au examinat de fiecare dată oportunitatea aplicării unei măsuri preventive mai blânde. În consecinţă, instanţa europeană a considerat că instanţele naţionale au oferit motive suficiente şi relevante pentru respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestului preventiv într-o măsură mai blândă, iar perioada arestului preventiv nu a fost excesiv de lungă. 32. Cât priveşte jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragrafele 20-23, a analizat, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, şi a constatat că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie. Cu privire la măsura controlului judiciar, a reţinut că aceasta reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii, şi libertatea economică. Curtea a reţinut însă că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. De asemenea, prin Decizia nr. 734 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 215 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, reţinând că măsura instituită de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalităţi, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligaţii "de a face" - un set de obligaţii pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii "de a nu face" - interdicţii, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (considerente ce se regăsesc şi în Decizia nr. 333 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016, paragraful 14). 33. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală - care reglementează cu privire la scopul şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive, sunt criticate, în esenţă, pentru faptul că sintagma "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal" nu este definită de lege şi nu există minime repere obiective în funcţie de care să poată fi apreciat conţinutul acestei sintagme, dându-se astfel posibilitatea organelor judiciare să dispună cu privire la măsuri preventive în mod arbitrar. Autorii apreciază că, în lipsa unei definiţii clare şi previzibile a acestei sintagme, normele procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, libera circulaţie, libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Cu alte cuvinte, autorii excepţiei susţin necesitatea unei interpretări oficiale, autentice a sintagmei "buna desfăşurare a procesului penal", realizată de către organul care a emis norma penală. 34. Cu referire la acest aspect, Curtea reţine că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluţiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite (art. 25), iar, "dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat" sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv şi devine obligatorie pentru actele normative din aceeaşi materie [art. 37 alin. (2)]. Curtea reţine, de asemenea, că stilul actelor normative trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, prin concizie - fără ca legea să fie însă sumară şi lacunară - prin aplicarea unor principii stabile, predictibile şi accesibile, să fie inteligibil pentru categorii largi şi diverse de destinatari, având în vedere caracterul general şi obligatoriu al normei juridice. Aceasta, întrucât nu se poate concepe o bună gândire juridică fără o exteriorizare a ei într-o formă şi într-o limbă perfect adecvate. Stilul juridic, ca şi stilul ştiinţific, "implică reflectarea asupra noţiunilor şi precizarea lor, iar aceasta nu se poate face decât prin reîntrebuinţarea aceluiaşi cuvânt, care devine expresie consacrată". Curtea reţine că, în general, stilul juridic, datorită însăşi raţiunii sale de a fi, întrebuinţează aceeaşi terminologie, cuprinzând cuvinte tehnice care corespund exact noţiunilor juridice. Curtea reţine, aşadar, că utilizarea constantă şi uniformă a aceloraşi termeni în redactarea actelor normative este o garanţie pentru realizarea coerenţei legislaţiei naţionale, în aceste condiţii nemaifiind necesară determinarea conceptuală şi definirea acestor termeni, aşadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noţiunilor cu conţinut normativ identic reglementării anterioare. Mai mult, Curtea reţine că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea reţine astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal [considerente ce se regăsesc şi în Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragrafele 58-62, în care au fost analizate critici similare cu privire la dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal)]. 35. Curtea reaminteşte, în acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a acestora. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea nu interzice clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 36. Plecând de la aceste premise, ţinând cont de faptul că în noul Cod de procedură penală, similar legii procesual penale anterioare, legiuitorul utilizează în reglementarea scopului general de luare a măsurilor preventive aceeaşi sintagmă, respectiv "asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal", care, în acest mod, a devenit expresie consacrată, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina precitate, dezvoltate cu privire la conţinutul acestei sintagme, şi, luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, pe cale de consecinţă nefiind încălcate nici celelalte dispoziţii constituţionale şi convenţionale invocate. 37. Aşa încât Curtea reţine că stabilirea "unor repere obiective în funcţie de care să poată fi apreciat conţinutul acestei sintagme" de către instanţe, astfel cum solicită autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 1.701D/2016, nu ar fi de natură a oferi un plus de claritate normei procesual penale criticate, ci, dimpotrivă, o astfel de reglementare ar aduce atingere plenitudinii de jurisdicţie a organului judiciar competent să dispună cu privire la măsura preventivă, care ar fi astfel împiedicat să aprecieze, în concret, în funcţie de circumstanţele cauzei. De altfel, Curtea reaminteşte că "pentru a ajunge la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui." (Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 32) 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius-Călin Buduşan în Dosarul nr. 209/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi de Lucian Claudiu Mateescu, în Dosarul nr. 345/62/2016/a1.5 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal", sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
