Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 732 din 7 mai 2009 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 116^1 alin. (1) si art. 116^2 alin. (1) din Legea invatamantului nr. 84/1995
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 398 din 11 iunie 2009
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Antonia Constantin - procuror
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, excepţie ridicatã de Georgiana Olivia Cãlinescu, Lãcrãmioara Mocanu şi Ica Dioştianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncã şi asigurãri sociale.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din data de 31 martie 2009, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 aprilie 2009, apoi pentru data de 7 mai 2009.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constatã urmãtoarele:
Prin încheierile din 6 ianuarie 2009, pronunţate în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007, Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncã şi asigurãri sociale a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, excepţie ridicatã de Georgiana Olivia Cãlinescu, Lãcrãmioara Mocanu şi Ica Dioştianu în cauze având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de concediere.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţã, cã textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie. Astfel, aratã cã, în condiţiile în care dreptul la învãţãturã este garantat de stat, apare normal ca acesta sã poatã verifica modalitatea în care sunt organizate, ca structurã şi atribuţii, instituţiile care realizeazã procesul de învãţãmânt, fie ele de stat sau private. Un control al acestei activitãţi desfãşurate în cadrul unei universitãţi particulare nu poate fi realizat decât prin implicarea ministerului de resort, care poate şi este obligat sã acorde girul unei organizãri corecte a instituţiei de învãţãmânt. Liberul arbitru pe care îl instituie dispoziţiile <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 este evident, în condiţiile în care formularea acestui text lasã deplinã latitudine cartei universitare în organizarea structurilor de conducere, precum şi cu privire la controlul modalitãţii de administrare sau de stabilire a politicilor de cadre pe care fiecare facultate le poate face, în temeiul aceleiaşi legi. Aşa fiind, se realizeazã o încãlcare a principiului egalitãţii în drepturi, atât din punctul de vedere al modalitãţilor în care se pot alege organele de conducere ale unei astfel de instituţii de învãţãmânt superior, cât şi sub aspectul faptului cã dreptul la muncã şi perioada pe care legile organice o stabilesc pentru aceastã activitate sunt ignorate. Prin urmare, se instituie un monopol pe care îl deţine universitatea cu privire la organizare, monopol ce nu poate fi desfiinţat şi intrã în contradicţie cu normele stabilite prin legi organice prin care rectorul este confirmat de ministerul de resort. În final, aratã cã textul de lege criticat contravine şi prevederilor <>art. 69 din Legea nr. 128/1997 .
Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncã şi asigurãri sociale considerã cã textul de lege criticat este constituţional. În acest sens, aratã cã autonomia universitarã este consacratã de art. 32 alin. (6) din Constituţie, fãrã ca aceastã noţiune sã fie însã definitã. Rezultã cã legiuitorul constituant a lãsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercitã, inclusiv în alegerea organelor de conducere. Autonomia universitarã a fost definitã prin <>art. 89 din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 , iar formele de realizare a acesteia - între care şi regulile de alegere a organelor de conducere ale instituţiilor de învãţãmânt superior - au fost stabilite prin art. 92-96 din aceeaşi lege. Aşadar, întrucât autonomia universitarã a fost definitã chiar de legiuitor, în virtutea competenţei sale atribuite prin Constituţie, nu se poate primi susţinerea autorului excepţiei în sensul cã dispoziţiile legale atacate contravin principiului constituţional al autonomiei universitare. De asemenea, nu poate fi primitã susţinerea privind încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), deoarece procedura de alegere a organelor de conducere este aceeaşi pentru toate instituţiile de învãţãmânt superior şi pentru toţi candidaţii. Cât priveşte faptul cã dispoziţiile <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 ar intra în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 din aceeaşi lege, aratã cã aceasta reprezintã o problemã de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa instanţei de judecatã învestite cu soluţionarea cauzei.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã prevederile <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 sunt constituţionale. În acest sens, aratã cã textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii, întrucât se aplicã tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fãrã a institui privilegii sau discriminãri pe considerente arbitrare. Astfel, procedura de alegere a organelor de conducere este aceeaşi pentru toate instituţiile de învãţãmânt superior de stat, particulare şi confesionale. De asemenea, referitor la critica de neconstituţionalitate a <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 faţã de art. 32 din Constituţie, aratã cã dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere dreptului la învãţãturã, ci sunt în concordanţã cu regula constituţionalã potrivit cãreia învãţãmântul de toate gradele se desfãşoarã în unitãţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale <>art. 1 alin. (2), 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, dispoziţii potrivit cãrora: "Atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învãţãmântul superior sunt stabilite prin Carta universitarã a instituţiei, potrivit legii. Hotãrârile senatelor universitare, ale consiliilor facultãţilor şi ale departamentelor, cu excepţia prevederilor de la art. 74 alin. (3), se iau cu votul majoritãţii membrilor prezenţi, dacã numãrul lor reprezintã cel puţin 2/3 din numãrul total al membrilor. Membrii acestor structuri de conducere au drept de vot deliberativ egal."
Autorii excepţiei considerã cã acest text de lege este contrar dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi şi dreptul la învãţãturã.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã, în esenţã, critica autorilor acesteia are în vedere faptul cã <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 lasã o libertate deplinã universitãţilor ca prin carta universitarã sã stabileascã atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învãţãmântul superior, fãrã o intervenţie a statului, care ar trebui sã acorde girul unei organizãri corecte a instituţiei de învãţãmânt. Astfel, autorii susţin cã nu mai este vorba de realizarea unei adevãrate autonomii universitare, ci a unui monopol pe care ajung sã îl deţinã universitãţile cu privire la organizarea şi funcţionarea acestora. În plus, considerã cã, efect al prevederilor de lege criticate, persoanele din funcţiile de conducere a universitãţilor vor fi supuse unor reglementãri diferite, încãlcându-se principiul egalitãţii în drepturi a cetãţenilor.
Faţã de aceste susţineri, Curtea observã cã, potrivit <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 , atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învãţãmântul superior sunt stabilite prin Carta universitarã a instituţiei "potrivit legii". Astfel, textul de lege criticat face trimitere la conceptul de autonomie universitarã, atunci când este vorba de învãţãmântul superior de stat, respectiv la autonomia academicã, aşa cum prevede <>Legea nr. 480/2006 care modificã <>Legea nr. 84/1995 , în cazul învãţãmântului superior particular.
În acest context, trebuie amintit faptul cã, dând expresie dispoziţiilor <>art. 32 alin. (6) din Legea fundamentalã, Legea învãţãmântului nr. 84/1995 , republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementeazã în cuprinsul cap. IX secţiunea a 7-a, art. 89-96, conţinutul conceptului de autonomie universitarã, constând în "dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţã cu opţiunile şi orientãrile strategice naţionale ale dezvoltãrii învãţãmântului superior, stabilite prin lege".
Or, atât timp cât textul de lege criticat nu face decât sã dea expresie autonomiei universitare, care conferã anumite drepturi şi libertãţi instituţiilor de învãţãmânt superior, Curtea reţine cã situaţiile diferite ce ar putea rezulta din aplicarea acestui principiu nu pot fi interpretate ca aducând atingere principiului egalitãţii în drepturi.
În acelaşi timp însã Curtea nu poate ignora faptul cã, în egalã mãsurã, în ceea ce priveşte universitãţile particulare, <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 face aplicabil conceptul "autonomie academicã", concept introdus în Legea învãţãmântului prin <>Legea nr. 480/2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.025 din 22 decembrie 2006, şi care, plecând de la premisa proprietãţii private, ca fundament economic al învãţãmântului superior particular, stabileşte pentru acesta drepturi şi libertãţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, inclusiv sub aspectul statutului cadrelor didactice, aşa cum sunt limita de vârstã, promovarea în funcţii etc.
Fãrã a nega fundamentul economic al universitãţilor particulare, proprietatea privatã a acestora, înfiinţate prin lege, fãrã scop patrimonial şi cu afectaţiune specialã, Curtea constatã cã acest fundament nu poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferitã de cea consacratã de art. 32 alin. (6) din Constituţie, aşa cum este autonomia academicã.
În acest sens, Curtea observã cã prevederile constituţionale consacrã şi garanteazã o singurã formã de autonomie, şi anume cea universitarã, indiferent cã este vorba de învãţãmântul superior de stat sau de învãţãmântul superior particular, autonomie al cãrei conţinut trebuie sã fie identic în ambele cazuri.
Potrivit art. 116^1 alin. (1) din Legea învãţãmântului, "Universitãţile particulare sunt instituţii de învãţãmânt superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi economico-financiar, având drept fundament proprietatea privatã, garantatã de Constituţie", iar potrivit prevederilor art. 116^2 alin. (1) din aceeaşi lege, "Structurile şi funcţiile de conducere ale universitãţilor particulare, atribuţiile, modul de constituire, durata mandatelor şi limitele de vârstã ale cadrelor didactice sunt stabilite de Carta universitãţii. Deciziile definitive, în acest sens, revin universitãţii".
În aceste condiţii şi având în vedere faptul cã aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învãţãmânt, Curtea constatã cã principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie sã îşi gãseascã reflectarea, în egalã mãsurã, asupra organizãrii şi funcţionãrii procesului de învãţãmânt, a statutului cadrelor didactice, a promovãrii în funcţie a acestora, a normei didactice etc.
Faţã de cele expuse, Curtea reţine cã prevederile <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 contravin art. 32 alin. (6) din Constituţie, în mãsura în care fac trimitere la art. 116^1 alin. (1) şi <>art. 116^2 alin. (1) din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 , introduse prin <>Legea nr. 480/2006 , texte care la rândul lor sunt neconstituţionale, deoarece, prin derogare de la prevederile constituţionale, consacrã un nou tip de autonomie pentru învãţãmântul superior particular, şi anume autonomia academicã.
În sfârşit, Curtea constatã cã nu este competentã a analiza critica autorilor excepţiei privind neconcordanţa dintre <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 şi art. 69 din aceeaşi lege, întrucât controlul de constituţionalitate vizeazã conformitatea dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile sau principiile Constituţiei, iar nu conformitatea unor texte de lege între ele.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Georgiana Olivia Cãlinescu, Lãcrãmioara Mocanu şi Ica Dioştianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncã şi asigurãri sociale şi constatã cã dispoziţiile <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic sunt neconstituţionale în mãsura în care fac trimitere la dispoziţiile art. 116^1 alin. (1) şi <>art. 116^2 alin. (1) din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 , care la rândul lor sunt neconstituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 7 mai 2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
*
OPINIE SEPARATĂ
faţã de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului didactic, pronunţatã
prin Decizia nr. 732 din 7 mai 2009
Soluţia pronunţatã de Plenul Curţii Constituţionale este greşitã pentru considerentele pe care le voi expune în continuare astfel:
1. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic a fost ridicatã de Georgiana Olivia Cãlinescu, Lãcrãmioara Mocanu şi Ica Dioştianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncã şi asigurãri sociale.
Prin încheierile de şedinţã pronunţate în aceste dosare, instanţa învestitã cu judecarea recursurilor a dispus ("În numele legii - Dispune:") sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.
Sesizarea a fost dispusã în baza <>art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Prin urmare, actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţatã de instanţa în faţa cãreia a fost ridicatã excepţia, principiu consacrat nu numai de prevederile amintite [<>art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 ], cât şi de doctrina şi practica unanimã a Curţii Constituţionale.
Admiţând cã încheierea instanţei ordinare are calitatea de act de sesizare al instanţei de contencios constituţional, nu poţi ignora un principiu procedural unanim recunoscut atât de doctrinã, cât şi de practica judecãtoreascã, potrivit cãruia obiectul cererii şi limitele învestirii instanţei aparţin celui care sesizeazã instanţa - în cazul nostru instanţa Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncã şi asigurãri sociale.
Printr-o derogare nepermisã de lege, Plenul Curţii Constituţionale a modificat obiectul sesizãrii instanţei ordinare, şi anume "soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 ", astfel încât Decizia nr. 732 din 7 mai 2009 priveşte "excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 116^1 alin. (1) şi <>art. 116^2 alin. (1) din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 ", deşi în cuprinsul încheierii de sesizare a Curţii nu se precizeazã cã excepţia ar privi şi aceste douã articole din <>Legea nr. 84/1995 .
2. Textul <>art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 permite Curţii Constituţionale ca, în caz de admitere a excepţiei, sã se pronunţe şi asupra constituţionalitãţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.
Textul art. 31 alin. (2) este cât se poate de suficient şi clar încât sã nu permitã extinderea controlului de constituţionalitate la prevederi din alte acte normative, aşa cum s-a întâmplat în speţa de faţã. Aşadar, extinderea controlului de constituţionalitate este permisã la alte prevederi, cu condiţia ca aceste "alte prevederi" sã facã parte din corpul actului atacat şi nu din corpul altor acte normative, pentru cã altfel Curtea Constituţionalã s-ar transforma într-un agent de control al constituţionalitãţii legilor, lãrgind sfera atribuţiilor acesteia şi adãugând astfel la prevederile art. 146 din Constituţie.
Nici mãcar printr-o interpretare forţatã a prevederilor art. 146 lit. l) din Constituţie, potrivit cãrora Curtea Constituţionalã "îndeplineşte şi alte atribuţii prevãzute de legea organicã a Curţii", nu ar fi posibilã depãşirea limitelor învestirii întrucât <>Legea nr. 47/1992 nu permite Curţii sã se sesizeze din oficiu.
3. Din conţinutul Deciziei nr. 732 din 7 mai 2009 se desprinde concluzia cã atât <>Legea nr. 128/1997 , cât şi <>Legea nr. 84/1995 ar privi acelaşi obiect - învãţãmântul - în speţã învãţãmântul superior. Nu se poate face însã abstracţie de faptul cã <>Legea învãţãmântului nr. 84/1995 , astfel cum a fost modificatã şi completatã prin <>Legea nr. 480/2006 , stabileşte cadrul general de organizare şi funcţionare a învãţãmântului, inclusiv învãţãmântul superior, în timp ce <>Legea nr. 128/1997 reglementeazã statutul cadrelor didactice, adicã drepturile şi obligaţiile profesorilor, condiţiile de accedere în învãţãmânt, de promovare etc.
4. Rezultatul încãlcãrii dispoziţiilor <>art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 este cât se poate de vizibil: <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 atacat cu excepţia de neconstituţionalitate poate fi neconstituţional în mod indirect, numai pe cale de trimitere la cele douã texte - art. 116^1 alin. (1) şi <>art. 116^2 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 , în timp ce aceste douã texte din <>Legea nr. 84/1995 neatacate cu excepţia de neconstituţionalitate sunt declarate neconstituţionale.
Iatã aşadar paradoxul soluţiei pronunţate de instanţa de contencios constituţional.
Motivaţia instanţei de contencios constituţional precum cã în privinţa universitãţilor particulare <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic face aplicabil conceptul de "autonomie academicã", concept introdus prin <>Legea nr. 480/2006 şi în baza cãruia drepturile şi libertãţile învãţãmântului superior particular ar fi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, dând ca exemplu limita de vârstã şi promovarea în funcţie, este cât se poate de greşitã.
Plecând de la textul <>art. 89 din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 potrivit cãruia autonomia universitarã reprezintã "dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţã cu opţiunile şi orientãrile strategice naţionale ale dezvoltãrii învãţãmântului superior, stabilite prin lege", Curtea apreciazã cã textul art. 116^1 alin. (1) potrivit cãruia "universitãţile particulare sunt instituţii de învãţãmânt superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi economico-financiar..." ar crea un nou tip de autonomie, şi anume "autonomie academicã" diferitã de cea consacratã de art. 32 alin. (6) din Constituţie.
Concluzia instanţei de contencios constituţional pleacã de la o înţelegere greşitã a conceptului de " autonomie universitarã", concept enunţat de art. 32 alin. (6) din Constituţia României: "Autonomia universitarã este garantatã".
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa ordinarã - Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncã şi asigurãri sociale în încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale, Legea fundamentalã a consacrat prin art. 32 alin. (6) principiul "autonomiei universitare", fãrã însã a-l defini, lãsând legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercitã, inclusiv în alegerea organelor de conducere, astfel încât prin <>art. 89 - 96 din Legea nr. 84/1995 se expliciteazã conceptul de autonomie universitarã al cãrui conţinut cuprinde în mod necesar componenta academicã, organizatoricã şi componenta economico-financiarã.
De altfel este lesne de observat cã <>art. 89 din Legea nr. 84/1995 defineşte în esenţã componenta academicã a conceptului de autonomie universitarã, "dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã niciun fel de ingerinţe..."; art. 92 alin. (3) lit. a) din Lege - "stabilirea structurii interne a instituţiei de învãţãmânt superior, conform legii", art. 92 alin. (3) lit. d) din Lege - " selectarea şi promovarea personalului didactic ori ale celorlalte categorii de personal angajat, precum şi stabilirea criteriilor de apreciere a activitãţii didactice şi ştiinţifice; acordarea titlurilor didactice, ştiinţifice şi onorifice, în condiţiile legii ", art. 92 alin. (3) lit. f) din Lege - "eligibilitatea tuturor organismelor de conducere prin vot secret" şi art. 92 alin. (3) lit. k) din Lege - "asigurarea ordinii şi disciplinei în spaţiul universitar" definesc componenta organizatoricã a conceptului de autonomie universitarã, în timp ce art. 92 alin. (3) lit. g) din Lege - " stabilirea necesitãţii financiare şi materiale; folosirea fondurilor şi gestionarea lor, cu respectarea prevederilor legale; gãsirea şi stabilirea surselor suplimentare de venituri; organizarea şi controlul serviciilor economico-gospodãreşti;" şi art. 92 alin. (4) din Lege - "în plan financiar autonomia universitarã se realizeazã ca drept de gestionare, potrivit legii şi rãspunderii personale, a fondurilor alocate de la bugetul public naţional sau provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valutã de la studenţi şi cursanţi strãini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Educaţiei Naţionale" definesc componenta economico-financiarã a conceptului de autonomie universitarã.
Mai mult, <>art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 prevede expres cã "autonomia universitarã vizeazã domeniile conducerii, structurãrii şi funcţionãrii instituţiei, ale activitãţii didactice şi de cercetare ştiinţificã, ale administrãrii şi ale finanţãrii", precizând în acest fel cele trei componente ale autonomiei universitare - componenta organizatoricã (domeniul conducerii, structurãrii şi funcţionãrii instituţiei), componenta academicã (domeniul activitãţii didactice şi de cercetare ştiinţificã) şi componenta economico-financiarã (domeniul administrãrii şi finanţãrii).
Formularea sintagmei din <>art. 116^1 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 : "autonome atât din punct de vedere academic,..." are la bazã conceptul de exerciţiu al libertãţilor academice fãrã niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, astfel cum acesta este prevãzut în art. 89 din Lege "...dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã niciun fel de ingerinţe..." şi care, în mod necesar şi firesc, trebuie aplicat şi învãţãmântului superior particular.
Iatã aşadar cã <>art. 116^1 alin.(1) din Legea nr. 84/1995 nu introduce niciun alt concept de autonomie, ci vine sã sublinieze conceptul de exerciţiu al libertãţilor academice ca parte componentã a autonomiei universitare.
Prin urmare, câtã vreme conceptul de autonomie universitarã este definit doar de legiuitorul ordinar, nu şi de legiuitorul constituant, care doar îl enunţã, a vorbi de încãlcarea art. 32 alin. (6) din Constituţie este un nonsens.
5. Tot astfel, printr-o interpretare greşitã a conceptului de autonomie universitarã, Plenul Curţii apreciazã cã textul <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 , prin raportare la <>art. 116^2 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 , ar stabili pentru învãţãmântul superior particular "drepturi şi libertãţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, inclusiv sub aspectul statutelor cadrelor didactice, aşa cum este limita de vârstã, promovarea în funcţie etc. ..."
Trebuie observat în primul rând cã textul <>art. 116^2 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 este reprodus integral dupã textul <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 , în ce priveşte atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învãţãmântul superior care sunt stabilite prin Carta universitarã a instituţiei, potrivit legii, singura adãugire fiind durata mandatelor şi limitele de vârstã ale cadrelor didactice.
Legea, în speţa de faţã <>Legea nr. 84/1995 prin art. 116^2 alin. (1) teza finalã, stabileşte cã deciziile definitive, în acest sens, revin universitãţii.
Prin urmare, plecând de la permisiunea pe care textul art. 116^2 alin. (1) o acordã universitãţilor particulare în ce priveşte durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de vârstã ale cadrelor didactice, Plenul Curţii apreciazã cã "proprietatea privatã ca fundament economic al universitãţilor particulare nu poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferitã de cea consacratã de art. 32 alin. (6) din Constituţie, aşa cum este autonomia academicã".
Prima precizare care se impune este aceea cã textul art. 116^2 alin. (1) nu aduce atingere în niciun fel componentei academice a conceptului de autonomie universitarã, ci, plecând de la proprietatea privatã ca fundament al universitãţilor particulare, lasã la aprecierea acestora durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de vârstã pânã la care profesorii pot fi menţinuţi în activitate.
Prevederea în sine nu încalcã nici egalitatea în drepturi a cetãţenilor prevãzutã ca atare de art. 16 din Constituţie şi cu atât mai puţin autonomia universitarã prevãzutã de art. 32 alin. (6) din Constituţie, indiferent din ce perspectivã ar fi analizatã.
Pe de o parte, nu s-ar putea susţine cã trebuie sã existe o egalitate absolutã între învãţãmântul superior particular şi învãţãmântul superior de stat câtã vreme învãţãmântul superior particular are la bazã proprietatea privatã, iar statul nu contribuie cu nimic la desfãşurarea şi dezvoltarea acestuia.
Pe de altã parte, nu se poate nega învãţãmântului superior particular o marjã de acţiune mai mare în ce priveşte organizarea procesului de învãţãmânt şi o mai mare libertate în a-şi administra resursele economico-financiare.
Singura obligaţie pe care statul o poate institui învãţãmântului superior particular trebuie sã se limiteze la respectarea opţiunilor şi orientãrilor strategice naţionale ale învãţãmântului superior (componenta academicã a conceptului de autonomie universitarã, astfel cum aceasta este definitã prin <>art. 89 din Legea nr. 84/1995 ), dat fiind cã învãţãmântul superior particular trebuie integrat în mod necesar în sistemul naţional de învãţãmânt.
Rezumând la cele expuse, învãţãmântul superior particular trebuie sã furnizeze învãţãmânt de calitate.
Dintr-o altã perspectivã trebuie apreciat cã posibilitatea menţinerii în activitate a profesorilor din învãţãmântul particular peste vârsta de pensionare, vârstã care nu este impusã prin <>Legea nr. 128/1997 , ci prin Legea pensiilor, este şi beneficã pentru societate, dat fiind cã foarte mulţi profesori universitari, de o valoare incontestabilã, rãmân în activitate în beneficiul direct al tinerilor şi al societãţii.
A doua precizare care se impune este aceea cã şi învãţãmântul particular preuniversitar are aceeaşi reglementare ca şi învãţãmântul superior particular.
Astfel, art. 145^1 precizeazã în alin. (1) cã unitãţile particulare de învãţãmânt sunt unitãţi libere, autonome atât din punct de vedere organizatoric cât şi economico-financiar, iar alin. (2) stabileşte cã structurile şi funcţiile de conducere ale unitãţilor de învãţãmânt particular, atribuţiile, modul de constituire, durata mandatelor şi limitele de vârstã ale cadrelor didactice sunt stabilite prin regulamentele de organizare şi funcţionare a acestora în concordanţã cu prevederile legale.
Prin urmare, legiuitorul a apreciat cã în ce priveşte modul de organizare, durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de vârstã ale cadrelor didactice din învãţãmântul particular, fie el preuniversitar, fie universitar, acestea sã fie lãsate la latitudinea instituţiilor de învãţãmânt şi înscrise în Carta universitãţii sau în regulamentele de organizare şi funcţionare a acestora.
Faţã de opţiunea expresã a legiuitorului, care a înţeles sã acorde libertãţi mai mari învãţãmântului particular - universitar sau preuniversitar, în ce priveşte organizarea procesului de învãţãmânt şi administrarea propriilor resurse economicofinanciare, în consideraţia tocmai a fundamentului acestuia - proprietatea privatã, garantatã de stat (art. 44 din Constituţie), opţiune ce nu încalcã în niciun fel textul Constituţiei, Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 7 mai 2009 nu face altceva decât sã înfrângã voinţa legiuitorului, cu consecinţe practice dintre cele mai nefericite.
Astfel, prin declararea ca neconstituţionale a prevederilor <>art. 116^1 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 , învãţãmântul superior particular este lipsit de legitimitate, aceste prevederi fiind tocmai cele care definesc şi legitimeazã existenţa universitãţilor particulare, iar prin declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 116^2 alin. (1), lipseşte practic universitãţile de Carta universitarã care nu este altceva decât propria lor Constituţie.
Iatã de ce apreciez cã soluţia de admitere a neconstituţionalitãţii <>art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 şi pe cale de consecinţã declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 116^1 alin. (1) şi art. 116^2 alin. (1) sunt greşite.
Judecãtor,
Petre Lãzãroiu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
