Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 731 din 6 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 111 din 9 februarie 2017
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Sorin-Ştefan Roşca Stănescu, în Dosarul nr. 2.280/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 580D/2016.
2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, asistat de avocat Daniel Mircea Victor Chitic cu împuternicire avocaţială depusă la dosar.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 pentru a sublinia că, în prezenta cauză, faţă de considerentele paragrafului 21 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 19 din 19 ianuarie 2016, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 este necesar a fi admisă. Depune la dosar concluzii scrise în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.
4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât, în raport cu obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, altul decât cel analizat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 19 ianuarie 2016, susţinerea autorului excepţiei referitoare la paragraful 21 al deciziei menţionate nu are relevanţă. Reţine, de asemenea, că soluţia Deciziei Curţii Constituţionale nr. 19 din 19 ianuarie 2016 este de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel încât, şi pentru acest motiv, rămân incidente în cauză soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 631 din 11 noiembrie 2014, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
5. Prin Încheierea din 12 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.280/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Sorin-Ştefan Roşca Stănescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului în casaţie formulat de autorul excepţiei, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, împotriva Deciziei penale nr. 1.156 din 7 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 30.041.01/3/2006*.
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că prevederile de lege criticate îl lipsesc de calea de atac a recursului, reglementată de vechiul Cod de procedură penală, deşi, la momentul la care s-a început judecata, această cale de atac era prevăzută de legislaţia procesual penală. În aceste condiţii, apreciază că dispoziţiile criticate aduc atingere dreptului la apărare, care include şi principiul previzibilităţii căilor de atac. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 19 ianuarie 2016, paragraful 21, apreciind că art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii. Citează doctrina potrivit căreia "din principiul aplicării imediate a legii procesual penale rezultă că aceasta este numai activă şi niciodată extraactivă, adică nu se va aplica în trecut la acte şi la raporturi trecute; nu mai poate avea eficienţă asupra unui act procesual efectuat anterior intrării ei în vigoare [...] ceea ce s-a făcut sub imperiul legii anterioare nu se mai pot desface prin legea nouă; actele procesuale efectuate sub legea veche, după normele acesteia, îşi păstrează valabilitatea lor originară, şi deci toate efectele legale". Susţine că textele de lege criticate prejudiciază ireversibil regulile fundamentale de drept privind aplicarea în timp a legii procesual penale şi principiul strictei legalităţi a procesului penal, întrucât dispoziţiile tranzitorii prevăzute în Legea nr. 255/2013 devin inaccesibile şi imprevizibile. Consideră că reglementările care aduc atingere dreptului la libertate şi siguranţa persoanei trebuie să fie accesibile şi previzibile.
7. Cu privire la condiţia accesibilităţii arată că instanţa de la Strasbourg a subliniat că sintagma "ingerinţă prevăzută de lege" nu se referă numai la o simplă trimitere la dreptul intern, ci vizează şi "calitatea legii", aceasta fiind necesar să fie compatibilă prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv să protejeze persoana împotriva interferenţelor arbitrare ale autorităţilor publice. Apreciază că, din această cerinţă, rezultă nu numai necesitatea ca legea să fie accesibilă persoanei vizate, ci, în plus, este necesar ca persoana să fie capabilă să prevadă consecinţele legii respective.
8. Apreciază că, prin textele de lege criticate, s-a încălcat garanţia accesibilităţii şi previzibilităţii legii, întrucât a fost lipsit de calea de atac a recursului, prevăzută de Codul de procedură penală din 1968 sub imperiul căruia a fost trimis în judecată. Face referire atât la Decizia Curţii nr. 61 din 18 ianuarie 2007, în care noţiunea de previzibilitate a fost definită ca fiind posibilitatea pe care o oferă celor interesaţi însăşi norma juridică de a-şi reprezenta consecinţele punerii ei în operă ori cele ce derivă din încălcarea sau ignorarea ei, cât şi la doctrina care a reţinut că "previzibilitatea s-ar polariza astfel în jurul "urmărilor" efectivităţii normei". Arată că în considerentele mai multor decizii ale instanţei de contencios constituţional, ce au avut în vedere "calitatea legii", s-a făcut referire la sintagma "clară, precisă, previzibilă şi predictibilă", atribute indicate aritmetic prin evocarea "celor 4 condiţii".
9. Cu privire la noţiunea de predictibilitate arată că, potrivit doctrinei, aceasta semnifică "posibilitatea destinatarului normei de a prevedea rezonabil evoluţia reglementării, norma juridică înscriindu-se astfel sub cupola imperativului securităţii juridice, iar, ca o variantă a acesteia, sub imperativul principiului încrederii legitime, că aşteptările lui, derivate din reglementare, nu vor fi deturnate sau nu vor fi substanţial modificate. Pe scurt, încrederea destinatarului reglementării în stabilitatea acesteia pe o perioadă rezonabilă şi previzibilă", însăşi Curtea Constituţională sugerând o astfel de abordare atunci când a afirmat că "modificările succesive ale reglementării au afectat caracterul previzibil al normei".
10. În fine, susţine că norma criticată prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate este insuficient de accesibilă, precisă şi previzibilă, în sensul celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 7 februarie 2008, pronunţată în Cauza Arsenovici împotriva României.
11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că textul de lege criticat îndeplineşte cerinţele de constituţionalitate. Cu privire la criticile referitoare la lipsa de previzibilitate a normei legale constată că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească, printre altele, şi condiţia previzibilităţii, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. Reţine că, potrivit textelor de lege criticate, hotărârile pronunţate în apel nu sunt supuse unei căi de atac ordinare. Prin urmare, în privinţa unei decizii penale definitive legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac. Arată că dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăd că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii. Aşadar, reglementarea căilor de atac constituie atributul exclusiv al legiuitorului, art. 126 alin. (2) din Constituţie făcând referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac. Arată că jurisprudenţa Curţii Constituţionale în acest sens este vastă şi indică o serie de decizii ale instanţei de contencios constituţional. De asemenea face referire la Decizia Curţii nr. 631 din 11 noiembrie 2014, paragraful 29, potrivit căreia "stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la «condiţiile legii» atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea «sunt prevăzute numai de lege»".
12. În ceea ce priveşte accesul liber la justiţie, ca drept fundamental, consacrat de art. 21 din Constituţie, reţine că acesta a fost exprimat de Curtea Constituţională prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime. Pe de altă parte, reţine că, prin Decizia nr. 891 din 17 decembrie 2015, Curtea a statuat că "dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere". Reţine că, în mod constant, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că accesul la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite (deciziile Curţii Constituţionale nr. 99 din 23 mai 2000 şi nr. 66 din 27 februarie 2001).
13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
14. Guvernul exprimându-şi punctul de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că legiuitorul infraconstituţional a optat pentru o reformă a procedurii penale care să instituie, printre altele, şi un sistem cu o singură cale de atac ordinară, cea a apelului, recursul fiind reconfigurat ca o cale de atac extraordinară, sub forma recursului în casaţie. Consideră că reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiţie. Persoanele interesate se pot adresa atât primei instanţe, cât şi celei de apel, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege, indiferent de numărul gradelor de jurisdicţie. De asemenea apreciază că părţile îşi pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în prima instanţă ori în calea de atac. Consideră că motivele de neconstituţionalitate invocate de autor nu pot fi primite, deoarece stabilirea competenţei, precum şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii", atunci când statuează cu privire la exercitarea căilor de atac. În ceea ce priveşte limitarea numărului căilor de atac face referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, considerând că acestea sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul prezentei excepţii, legiuitorul optând pentru un criteriu obiectiv şi rezonabil, respectiv data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, dispoziţiile acestuia aplicându-se pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât textele de lege criticate sunt conforme cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea citează considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 631 din 11 noiembrie 2014, apreciind că acestea din urmă sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte prezenta cauză, prin raportare la pretinsa nerespectare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2).
15. Avocatul Poporului precizează că a transmis punctul său de vedere, în sensul constituţionalităţii textelor de lege criticate, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 202D/2014 şi nr. 567D/2014, acesta fiind reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 631/2014 şi nr. 24/2015.
16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, notele scrise depuse de autorul excepţiei, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul conţinut: "(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. [...] (3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală." Curtea reţine că art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că: "Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel."
19. În opinia autorului excepţiei dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
20. Curtea observă că autorul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 în soluţionarea recursului în casaţie formulat de acesta, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, împotriva Deciziei penale nr. 1.156 din 7 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 30.041.01/3/2006*. Potrivit Încheierii din 12 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - pag. 6 - prin care a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013, "în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte are un rol restricţionat de verificare a unor condiţii care ţin, în principal, de legătura cu fondul cauzei, de analiza aceleiaşi chestiuni de Curtea Constituţională. Elementul esenţial în cauză este dat de legătura pe care ar putea să o aibă cu soluţionarea recursului în casaţie, element pe care-l consideră îndeplinit din perspectiva faptului că la termenul anterior recurentul condamnat Roşca Stănescu Sorin a solicitat recalificarea căii de atac. Având în vedere cererea de recalificare a căii de atac, din perspectiva textului de lege indicat care se referă la natura căii de atac, constată că există legătură cu fondul cauzei, astfel încât va fi sesizată Curtea Constituţională." Totodată, din notele autorului excepţiei - pag. 2 - rezultă că, în şedinţa publică din data de 29 martie 2016, acesta a solicitat instanţei de judecată recalificarea căii de atac în cauză, din recurs în casaţie, în recurs potrivit vechiului Cod de procedură penală. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de autor are legătură cu cauza în care a fost ridicată şi, în consecinţă, a sesizat Curtea Constituţională.
21. Independent de analiza realizată de judecătorul a quo, Curtea Constituţională va realiza, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, propria analiză cu privire la pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate invocate, în condiţiile în care condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, "legătura cu soluţionarea cauzei", potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Aşa încât, având în vedere obiectul cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, cererea formulată de autorul excepţiei în faţa instanţei de judecată de recalificare a căii de atac în cauză, din recurs în casaţie, în recurs potrivit vechiului Cod de procedură penală, faţă de conţinutul prevederilor de lege criticate şi luând în considerare criticile de neconstituţionalitate formulate de autor referitoare la eliminarea căii de atac a recursului, cu consecinţa rămânerii definitive şi executorii a hotărârii pronunţate în apel, Curtea constată ca având "legătură cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, doar prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc caracterul definitiv al deciziilor pronunţate în apel, potrivit legii procesual penale noi.
22. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care reglementează cu privire la legea aplicabilă apelurilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, nu au "legătură cu soluţionarea cauzei", din perspectiva obiectului cauzei în care excepţia a fost invocată şi a motivelor de neconstituţionalitate formulate de autor. Aşa încât Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 255/2013, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, analizând susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora eliminarea căii de atac a recursului încalcă principiul previzibilităţii legii din perspectiva principiului legalităţii, principiului neretroactivităţii legii şi a prezumţiei de nevinovăţie, a respins, ca neîntemeiată, excepţia, reţinând, în motivarea acestei soluţii (paragrafele 20-36), considerentele ce urmează.
24. Potrivit Codului de procedură penală din 1968, recursul era o cale ordinară de atac, fiind reglementat în Partea specială, titlul II, cap. III, secţiunea II, art. 385^1-385^19. În concepţia noii reglementări, recursul a devenit o cale extraordinară de atac - recursul în casaţie, fiind reglementat în Partea specială, titlul III, cap. V, secţiunea a 2-a, art. 433-451, putând fi exercitat numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, apelul devine singura cale de atac integral devolutivă, în fapt şi în drept, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, efectul devolutiv şi limitele recursului în casaţie fiind prevăzute de art. 442 din Codul de procedură penală. Odată epuizată calea de atac a apelului, potrivit art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. Totodată, hotărârea instanţei de apel, potrivit art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, este executorie. Tot astfel, o altă deosebire importantă între cele două reglementări este aceea că recursul în casaţie nu mai este, de drept, suspensiv de executare. Potrivit art. 441 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod.
25. Având în vedere aceste modificări de substanţă, Curtea a reţinut că legiuitorul a adoptat Legea nr. 255/2013, întrucât era necesar să se facă tranziţia între vechile prevederi şi noua reglementare, care, la art. 3, prevede că "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi", iar la art. 10 alin. (1) şi (3) dispune că "(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. [...] (3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală".
26. În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie - garanţie a echităţii procedurii, Curtea a observat că potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", iar, potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită". Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). În doctrină s-a arătat că prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de noţiunea de imparţialitate a instanţei, întrucât numai în faţa unei instanţe independente şi imparţiale probele pot fi în mod adecvat administrate, cu respectarea principiilor şi garanţiilor echitabilităţii procedurii, astfel încât situaţia de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare. De asemenea, tot în doctrină s-a apreciat că, chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu este de natură a conduce la stabilirea adevărului într-o cauză penală, ea constituie elementul central al raţionamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluţie de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpatului. În acest sens, Codul de procedură penală prevede în art. 4 alin. (2) că "După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului", iar în art. 396 alin. (2) că instanţa pronunţă condamnarea "dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat".
27. Curtea a apreciat că, potrivit principiilor constituţionale şi convenţionale, vinovăţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aflat în faza apelului, se va stabili în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul având statutul de persoană nevinovată. Totodată, sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului. Hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. Astfel, Curtea a constatat că rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţate în apel şi eliminarea căii de atac a recursului nu au influenţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului. Acesta are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură atât în faza recursului, cât şi în faza apelului. Proiecţia subiectivă a autorului excepţiei cu referire la propria nevinovăţie chiar şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu poate duce la concluzia unei neconstituţionalităţi a textelor de lege criticate.
28. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin aplicarea imediată a normelor procesual penale, Curtea a apreciat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită, în realitate, ca, prin declararea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate, să se permită o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Curtea a observat că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate. Sunt şi excepţii de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale şi contravenţionale mai favorabile (Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). De asemenea, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, Curtea a statuat că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare.
29. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a legii procesual penale, Curtea a reţinut că a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată. Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).
30. Cât priveşte susţinerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, Curtea a reţinut că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate nu este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (în acelaşi sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014).
31. În ceea ce priveşte invocarea principiului previzibilităţii legii, Curtea a observat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cazul Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). Totodată, Curtea a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Din analiza textelor de lege deduse controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că acestea îndeplinesc cerinţele mai sus menţionate, nefiind lipsite de previzibilitate.
32. În continuare, Curtea a observat că, în acelaşi context, autorul excepţiei a invocat art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, făcând referire la mai multe cauze soluţionate de instanţa europeană. Din această perspectivă, Curtea a observat că prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţie, reglementând principiul legalităţii incriminării, dispun în sensul că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, la momentul când ea a fost comisă sau s-a produs, nu constituia o infracţiune, potrivit normelor de drept naţional sau internaţional; de asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută, pentru fapta săvârşită, la momentul când a fost comisă acea infracţiune. Scopul prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţie este acela de a asigura o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi condamnărilor penale arbitrare, ce se circumscrie respectării principiului legalităţii. Principiul legalităţii nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în defavoarea acuzatului; acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă că o infracţiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiţie este îndeplinită în cazul în care justiţiabilul poate şti, pornind de la textul dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, prin intermediul interpretării acesteia de către instanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală (în acest sens Hotărârea din 17 mai 2010, pronunţată în Cauza Kononov împotriva Letoniei, paragraful 185). Astfel, este evident că prevederea convenţională are în vedere normele penale de drept substanţial, iar nu pe cele de drept procesual. În aplicarea acestei norme, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că regulile privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă şi, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementând o condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. În consecinţă, deoarece modificarea denunţată de reclamant a privit o lege de procedură, în absenţa arbitrariului nimic în Convenţie nu împiedică legiuitorul de a reglementa aplicarea sa proceselor în curs la momentul intrării sale în vigoare, neexistând în aceste circumstanţe nicio violare a art. 7 din Convenţie dată fiind calificarea prescripţiei ca o instituţie de drept procedural, şi nu de drept material (Decizia de inadmisibilitate din 12 februarie 2013, pronunţată în Cauza Previti împotriva Italiei, paragrafele 78, 81-85). Aşa fiind, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
33. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.
34. Autorul excepţiei din cauza pendinte susţine, în plus, că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere şi dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie. Cu privire la această critică, Curtea reţine că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile de lege criticate, reglementând cu privire la efectele deciziilor pronunţate în apel, nu contravin dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la apărare.
35. Totodată, cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a procedat la simpla invocare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), fără a prezenta motive sau argumente în susţinerea excepţiei, şi cum din formularea excepţiei nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituţionalitate, Curtea nu poate reţine excepţia de neconstituţionalitate raportată la aceste prevederi constituţionale.
36. Referitor la invocarea de către autor a paragrafului 21 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 19 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 30 martie 2016, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în Dosarul nr. 1.419/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, dosar din care s-a disjuns cauza cu privire la recursul în casaţie formulat de autor şi s-a format Dosarul nr. 2.280/1/2015, al aceleiaşi instanţe, în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea constată că această decizie nu are relevanţă în prezenta cauză. Aceasta întrucât, pe de o parte, în considerentele deciziei precitate (paragraful 21) instanţa de contencios constituţional a făcut o analiză a dispoziţiilor criticate din perspectiva stabilirii competenţei instanţei de judecată după calitatea persoanei, din această perspectivă reţinând că situaţiile tranzitorii din Legea de aplicare a noului Cod de procedură penală nu fac vreo distincţie referitor la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, iar, pe de altă parte, soluţia pronunţată de Curte, în decizia precitată, a fost de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei invocate, întrucât motivele formulate de autor priveau modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate (paragraful 22). Curtea nu poate reţine, ca argument în susţinerea soluţiei de admitere a prezentei excepţii de neconstituţionalitate, incidenţa Deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, de vreme ce la pct. 1 al dispozitivului deciziei menţionate s-a reţinut că "Decizia prin care Curtea Constituţională declară, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, o lege ca neconstituţională este obligatorie pentru toate subiectele de drept". Or, astfel cum s-a arătat, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 19 ianuarie 2016, instanţa de control constituţional a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 48 alin. (2) din Codul de procedură penală.
37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Sorin-Ştefan Roşca Stănescu, în Dosarul nr. 2.280/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
