Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 730 din 13 decembrie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 730 din 13 decembrie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 329 din 10 aprilie 2024

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │— preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │— judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │— judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │— judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │— judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │— judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│— judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │— judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │— judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian      │—                 │
│Văduva             │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, obiecţie formulată de Preşedintele României.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.137 din 9 noiembrie 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.042A/2023.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Preşedintele României susţine că propunerea legislativă care viza completarea art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă a fost înregistrată pentru dezbatere la Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor în data de 23 aprilie 2019. În forma iniţiatorilor, propunerea legislativă conţinea un singur articol, referitor la completarea art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, în continuare Ordonanţa, cu o nouă literă, ce viza definiţia casei de marcat prioritare pentru familii din supermagazine/hipermagazine.
    4. Potrivit expunerii de motive, intervenţia legislativă urmăreşte crearea cadrului legal pentru existenţa unor case de marcat în incinta supermagazinelor şi/sau a hipermagazinelor dedicate numai familiilor cu copil sau copii minori. În acest scop este definită casa de marcat prioritară pentru familii şi se stabileşte obligaţia fiecărui supermagazin/hipermagazin de a amenaja cel puţin o astfel de casă de marcat.
    5. La data de 16 octombrie 2019, ca urmare a depăşirii termenului de 45 de zile, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, Senatul, în calitate de primă Cameră competentă să o dezbată, a adoptat tacit forma legii propusă de iniţiatori. Aşa cum reiese din conţinutul legii adoptate de prima Cameră sesizată, aceasta avea un articol unic, conţinând un singur punct, prin care se completa art. 4 din Ordonanţă cu o nouă literă, ce viza definiţia casei de marcat prioritare pentru familii din supermagazine/hipermagazine.
    6. Forma legii adoptate de Senat a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor în data de 28 octombrie 2019, iar după parcurgerea procedurilor de avizare şi a dezbaterilor, legea, în continuare Legea, a fost adoptată în data de 11 octombrie 2023, cu un număr de 5 amendamente adoptate din 8 admise iniţial, potrivit raportului Comisiei pentru industrii şi servicii a Camerei Deputaţilor şi stenogramei şedinţei din data de 11 octombrie 2023.
    7. Cu ocazia adoptării Legii, Camera Deputaţilor a introdus noi dispoziţii în cuprinsul Ordonanţei, referitoare la definiţia acordului de funcţionare, şi a introdus după capitolul III din acelaşi act normativ un nou capitol, capitolul III1, intitulat Acordul de funcţionare, cuprinzând articolele 10^1-10^5, ce conţin dispoziţii referitoare la definirea elementelor obligatorii ale acordului de funcţionare, enumerarea situaţiilor în care acordul poate fi suspendat, respectiv a situaţiilor în care se poate cere anularea acordului de funcţionare. Totodată, potrivit ultimului amendament admis, a fost introdus şi art. II, care stabileşte norme tranzitorii. Astfel, operatorii economici prevăzuţi de Ordonanţă care au plătit taxa pentru emiterea acordului de funcţionare şi ale căror acorduri de funcţionare au fost emise şi sunt valabile la data intrării în vigoare a Legii vor putea solicita prelungirea acordului de funcţionare, potrivit dispoziţiilor acesteia, după expirarea termenului pentru care au fost emise.
    8. Aşadar, în Camera decizională s-a adoptat o altă formă a Legii, cu un conţinut semnificativ diferit şi o formă diferită, creându-se un nou cadru normativ ce instituie o procedură detaliată referitoare la acordul de funcţionare. Analizând parcursul legislativ al Legii şi comparând formele acesteia din momentul iniţierii şi de la momentul adoptării, se poate observa că în Senat, ca primă Cameră sesizată, textul şi soluţiile adoptate de Camera Deputaţilor nu au fost dezbătute, legea dedusă controlului fiind semnificativ modificată de către Camera decizională, faţă de forma iniţiatorului şi a primei Camere sesizate.
    9. Prin urmare, prima Cameră sesizată nu a avut ocazia să analizeze, să dezbată şi să hotărască în ceea ce priveşte soluţiile legislative nou-introduse de Camera decizională. Autorul obiecţiei apreciază că, în cazul de faţă, Camera Deputaţilor a realizat o modificare de ordin cantitativ care, prin ea însăşi, este de natură să determine încălcarea principiului bicameralismului, deoarece aceasta este însoţită de modificări de concepţie a reglementării.
    10. Legea fundamentală stabileşte la art. 75 competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie cea de Cameră decizională. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Acest articol a introdus, după revizuirea şi republicarea Constituţiei României în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, în consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării.
    11. Curtea Constituţională a statuat că principiul bicameralismului izvorăşte din art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie. În jurisprudenţa constituţională au fost stabilite două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie al primei Camere sesizate (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012), legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. În Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Curtea Constituţională a arătat că în Camera decizională se pot aduce modificări şi completări propunerii legislative, dar Camera decizională "nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator".
    12. Mai mult, prin Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, Curtea Constituţională a statuat că în analiza respectării acestui principiu trebuie să se aibă în vedere: a) scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ; b) dacă există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; c) dacă există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
    13. De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, că "dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Aşadar, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (...) şi competenţelor stabilite pentru cele două Camere, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală".
    14. Totodată, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Curtea Constituţională a statuat că art. 75 alin. (3) din Constituţie, prin folosirea sintagmei "decide definitiv" cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul de lege sau propunerea legislativă adoptat/adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.
    15. Prin raportare la legea criticată, forma transmisă la promulgare excedează scopului iniţial al legii, acela de a reglementa obligaţia de amenajare a unor case de marcat prioritare pentru familiile cu copii minori. Prin amendamentele aduse în Camera decizională s-a produs o schimbare de esenţă, contrară concepţiei iniţiatorilor, reflectată şi în forma adoptată de prima Cameră sesizată. Completările introduse de Camera decizională extind obiectul de reglementare cu noi dispoziţii care vizează alte relaţii sociale, respectiv relaţia dintre operatorii economici şi administraţia publică locală în privinţa autorizării derulării activităţilor. Prin raportare la criteriul existenţei unor deosebiri majore de conţinut între formele adoptate de cele două Camere, au fost sustrase dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate toate completările care vizează aspecte importante ale legii, precum definirea acordului de funcţionare, enumerarea documentelor necesare pentru obţinerea acordului, definirea elementelor obligatorii ale acordului de funcţionare, enumerarea situaţiilor în care acordul poate fi suspendat, respectiv a situaţiilor în care poate fi cerută anularea acestuia, precum şi menţionarea situaţiilor tranzitorii.
    16. Dată fiind amploarea completărilor aduse de Camera decizională, obiectul acestora diferit de dispoziţiile vizate în forma iniţiatorilor şi exigenţele constituţionale ale principiului bicameralismului, era necesar ca astfel de completări să fi fost analizate de ambele Camere ale Parlamentului.
    17. Configuraţia formelor Legii este semnificativ diferită, forma adoptată de Camera Deputaţilor introducând în Ordonanţă dispoziţii noi, care nu au fost avute în vedere de prima Cameră sesizată. Astfel, dacă forma iniţiatorilor şi forma adoptată de Senat aveau un articol unic, care viza strict aspectele legate de crearea unor case de marcat speciale, forma adoptată de Camera Deputaţilor are două articole, primul dintre acestea introducând un capitol nou. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut existenţa unei configuraţii semnificativ diferite chiar şi în situaţia în care forma primei Camere sesizate conţinea un articol unic, iar forma Camerei decizionale conţinea două articole (Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018).
    18. În forma adoptată, Legea nesocoteşte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament. Aşadar, în cazul de faţă, Camera Deputaţilor, adoptând, în calitate de Cameră decizională, Legea, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate toate completările, care vizează aspecte importante ale legii, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului.
    19. În motivarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, autorul sesizării arată că Legea încalcă principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Prin conţinutul său normativ, aceasta cuprinde o serie de dispoziţii neclare, de natură să genereze confuzii în aplicare, cu implicaţii directe asupra modului de exercitare a libertăţii economice, consacrată de art. 45 din Constituţie.
    20. Potrivit art. I pct. 1 din Lege, la art. 4 din Ordonanţă se introduce o nouă literă, litera t), care cuprinde definiţia acordului de funcţionare, respectiv: "acordul de funcţionare este actul administrativ cu caracter individual, eliberat de către primăria în a cărei rază teritorială îşi desfăşoară comerciantul activitatea, prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru desfăşurarea serviciilor de alimentaţie publică".
    21. Articolul I pct. 1 din Lege, cu referire la art. 4 lit. t), nou-introdus, vizează definirea acordului de funcţionare emis pentru comercianţii care desfăşoară servicii de alimentaţie publică, normele privind eliberarea acordului, documentele necesare, cazurile de suspendare sau de anulare a acestuia fiind dezvoltate de art. I pct. 2 din Lege. În forma în vigoare, Ordonanţa stabileşte principiile generale privind desfăşurarea activităţii comerciale şi urmăreşte dezvoltarea reţelei de distribuţie a produselor şi serviciilor de piaţă, cu respectarea principiilor liberei concurenţe, protecţiei vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor, precum şi a mediului. Actul normativ dă expresie liberei iniţiative şi libertăţii economice, asigurând, în acelaşi timp, protejarea intereselor consumatorilor. Prin prevederile sale, ordonanţa reglementează activităţile din sectorul comercial şi al serviciilor de piaţă privind cerinţele necesare desfăşurării acestor activităţi, structurile de vânzare, practicile comerciale şi regulile generale de comercializare, precum şi sancţiunile în cazul nerespectării prevederilor acesteia.
    22. Potrivit art. 6 din Ordonanţă, "(1) Comerţul în zone publice se desfăşoară în structuri de vânzare cu sediu fix sau ambulant. (2) Exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiilor publice locale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, cu respectarea regulamentelor proprii ale acestora şi a planurilor de urbanism. (3) Prevederile alin. (2) se aplică şi în cazul transferului, mutării sau extinderii unui exerciţiu comercial, precum şi în cazul modificărilor aduse structurii de vânzare". Astfel, se instituie obligaţia comercianţilor de a obţine acordul autorităţilor administraţiei publice locale pentru desfăşurarea de activităţi de comerţ în zone publice.
    23. In primul rând, faţă de cele de mai sus, autorul obiecţiei consideră că se creează o confuzie între acordul dat de autorităţile locale pentru activităţi de comercializare în zone publice potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanţă şi acordul de funcţionare dat de autorităţi comercianţilor care desfăşoară servicii de alimentaţie publică, potrivit noii soluţii legislative propuse. Astfel, sunt neclare relaţia dintre cele două norme, procedura de urmat în cazul acordului dat în baza art. 6 alin. (2) din Ordonanţă, respectiv dacă un operator economic care derulează servicii de alimentaţie publică într-un spaţiu public va avea obligaţia de a obţine ambele acorduri prevăzute de lege sau nu. Altfel spus, din reglementarea deficitară nu rezultă dacă cele două acorduri prevăzute de lege sunt complementare sau reprezintă unul şi acelaşi act administrativ emis pentru autorizarea unor activităţi comerciale.
    24. În ipoteza în care intervenţia legislativă vizează acelaşi act administrativ, iar norma nou-introdusă dezvoltă termenul "acord" din conţinutul art. 6 alin. (2) din Ordonanţă, conferindu-i acestuia o definiţie legală, autorul obiecţiei apreciază că legiuitorul nu a corelat normele privind acordul autorităţii locale pentru derularea unor activităţi comerciale în spaţii publice cu normele privind acordul de funcţionare pentru desfăşurarea serviciilor de alimentaţie publică, ceea ce contravine cerinţelor de previzibilitate şi claritate a legii, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Într-o astfel de interpretare, intervenţia legislativă restrânge competenţa autorităţilor locale de a aproba derularea unor activităţi comerciale în zone publice doar la activităţile care implică servicii de alimentaţie publică, fiind excluse activităţile care implică servicii nealimentare.
    25. În al doilea rând, în situaţia în care reglementările nou-introduse sunt complementare celor existente şi vizează doar serviciile de alimentaţie publică, obligaţia obţinerii unui acord pentru toate celelalte activităţi comerciale rămânând valabilă în temeiul art. 6 alin. (2) din Ordonanţă, este neclară procedura de urmat pentru obţinerea acestui din urmă acord, actul normativ neprevăzând cerinţele de îndeplinit pentru obţinerea sa, posibilitatea suspendării sau anulării acestuia.
    26. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013). Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor", iar, potrivit art. 36 alin. (1) din acelaşi act normativ, "actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie".
    27. Nu în ultimul rând, folosirea sintagmei "acord de funcţionare" în definiţia nou-introdusă creează confuzie şi prin raportare la dispoziţiile art. 475 alin. (3)-(5) din Codul fiscal. Potrivit acestor norme, "(3) Persoanele a căror activitate este înregistrată în grupele CAEN 561 - Restaurante, 563 - Baruri şi alte activităţi de servire a băuturilor şi 932 - Alte activităţi recreative şi distractive, potrivit Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, actualizată prin Ordinul preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, datorează bugetului local al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în a cărui rază administrativ-teritorială se desfăsoară activitatea, o taxă pentru eliberarea/vizarea anuală a autorizaţiei privind desfăşurarea acestor activităţi, în funcţie de suprafaţa aferentă activităţilor respective, în sumă de: a) până la 4.000 lei, pentru o suprafaţă de până la 500 mp, inclusiv; b) până la 8.000 lei pentru o suprafaţă mai mare de 500 mp. (4) Nivelul taxei prevăzute la alin. (3) se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această taxă se stabileşte de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi se face venit la bugetul local al sectorului în a cărui rază teritorială se desfăsoară activitatea. (5) Autorizaţia privind desfăşurarea activităţilor prevăzute la alin. (3), în cazul în care persoana îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, se emite de către primarul în a cărui rază de competenţă se află sediul sau punctul de lucru". Astfel, în cazul activităţilor comerciale din domeniul alimentaţiei publice, codul fiscal face trimitere la taxa percepută pentru autorizaţia de funcţionare, în timp ce norma din legea criticată se referă la acordul de funcţionare. Şi din această perspectivă, soluţia legislativă criticată este neclară, fiind contrară standardelor de calitate a legii şi, implicit, susceptibilă de a crea interpretări diferite în aplicare.
    28. Potrivit art. 10^2 alin. (1) din Lege, acordul de funcţionare se eliberează pe durată limitată, lunar/semestrial/anual, cu posibilitatea reînnoirii. Prin modul de redactare şi durata alternativă prevăzută pentru valabilitatea acordului de funcţionare, norma este lipsită de previzibilitate, nefiind clare criteriile în funcţie de care durata acordului de funcţionare este una lunară, semestrială sau anuală, legea nerealizând nicio distincţie în acest sens. Într-o astfel de situaţie, în absenţa oricăror criterii prevăzute în lege, autorul obiecţiei susţine că reglementarea unei marje de apreciere atât de extinse pentru autoritatea locală poate genera dificultăţi în aplicare şi face posibilă aplicarea unor tratamente diferenţiate unor comercianţi aflaţi în situaţii juridice identice sau apropiate.
    29. În acelaşi timp, norma de la art. 10^2 alin. (1) din Lege referitoare la durata limitată de valabilitate a acordului de funcţionare intră în contradicţie şi cu prevederile art. 10^2 alin. (5) din Lege. Potrivit acestei din urmă norme, "Acordul de funcţionare se prelungeşte anual, în baza solicitării comerciantului, printr-o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte faptul că nu au intervenit modificări cu privire la documentele care au stat la baza emiterii acordului de funcţionare la care se ataşează dovada achitării taxei pentru prelungirea acordului de funcţionare". Aşadar, deşi art. 10^2 alin. (1) prevede posibilitatea emiterii unui acord de funcţionare pe o durată limitată, lunar, semestrial sau anual, prelungirea acestuia se realizează doar anual. Contradicţia dintre cele două norme amintite lipseşte destinatarii acestora de posibilitatea adaptării conduitei în privinţa obţinerii acordului de funcţionare, respectiv a desfăşurării unei activităţi comerciale, cu implicaţii directe negative asupra exercitării libertăţii economice, garantată de art. 45 din Constituţie.
    30. În continuare, autorul obiecţiei susţine că printre motivele care pot sta la baza suspendării acordului de funcţionare se numără şi cele prevăzute de art. 10^4 alin. (1) lit. d) din Lege, şi anume: "încălcarea normelor de protecţie a mediului înconjurător, în mod repetat", iar printre situaţiile care pot constitui motiv de anulare a acordului de funcţionare se numără, potrivit art. 10^5 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, "nerespectarea normelor de convieţuire socială, ordine şi linişte publică, în mod repetat". Dat fiind impactul unor astfel de măsuri asupra unei activităţi comerciale, dar şi faptul că prin reglementarea acestor măsuri se instituie limite ale exerciţiului libertăţii economice, autorul sesizării conchide că folosirea sintagmei "în mod repetat" în absenţa unor criterii obiective de delimitare - numărul de încălcări, gravitatea acestora, sancţiunile aplicate - este lipsită de claritate şi previzibilitate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Mai mult, neclaritatea sintagmei "în mod repetat", care consacră o putere discreţionară a autorităţii locale, este de natură să genereze o aplicare diferenţiată a reglementărilor, cu consecinţe asupra exercitării libertăţii economice prevăzute de art. 45 din Constituţie şi să permită tratamente diferenţiate, contrar art. 16 din Constituţie, câtă vreme legiuitorul nu a reglementat clar situaţiile în care activitatea unui operator economic poate fi suspendată sau situaţiile în care poate fi cerută anularea acordului de funcţionare. De altfel, reglementările criticate consacră, în realitate, restrângeri ale exerciţiului libertăţii economice, prevăzută de art. 45 din Constituţie, motiv pentru care aceste situaţii trebuie să fie stipulate de lege, să urmărească un scop legitim, să fie aplicate în mod nediscriminatoriu şi să fie proporţionale, în conformitate cu prevederile art. 53 alin. (2) din Constituţie.
    31. Dintr-o altă perspectivă, mai arată autorul obiecţiei, normele criticate anterior nu sunt corelate nici cu alte norme aflate în vigoare, precum cele prevăzute de art. 3 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. Totodată, conform art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Contravenţiile se constată de către primar, împuterniciţii acestuia, de către ofiţerii sau agenţii de poliţie ori de către ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii din jandarmerie, precum şi, pentru faptele constatate în zona specifică de competenţă, de către poliţiştii de frontieră". Mai mult, potrivit art. 3 alin. (6) din Legea nr. 61/1991, "Suspendarea activităţii localului public ori retragerea autorizaţiei de funcţionare a acestuia se dispune de către organul care a eliberat autorizaţia, la propunerea organului constatator, căruia i se comunică în scris măsura luată, în termen^de 5 zile de la data sesizării".
    32. În primul rând, dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 prevăd o competenţă diferită pentru dispunerea măsurii suspendării activităţii localului public, precum şi o procedură de constatare şi sesizare diferită, iar norma criticată nu este corelată cu Legea nr. 61/1991, nefiind clar dacă autoritatea care poate dispune suspendarea acţionează din oficiu sau doar la propunerea agenţilor constatatori, singurii care sunt în măsură să certifice caracterul repetat al abaterilor.
    33. În al doilea rând, normele criticate nu sunt corelate nici cu dispoziţiile art. 3 alin. (6) din Legea nr. 61/1991, nefiind clar dacă suspendarea activităţii localului echivalează cu suspendarea acordului de funcţionare din legea supusă controlului de constituţionalitate.
    34. În final, dat fiind caracterul imperativ al normei prevăzute de art. 3 alin. (6) din Legea nr. 61/1991 şi instituirea unei competenţe legale a organului care a eliberat autorizaţia de funcţionare şi în condiţiile în care art. 10^4 din Lege prevede posibilitatea suspendării activităţii comerciantului de către primar, iar nu obligaţia dispunerii suspendării, la propunerea organului constatator, Preşedintele României consideră că norma este neclară şi din perspectiva tipului de competenţă a autorităţii locale reglementată de lege într-o astfel de situaţie.
    35. Mai departe, Preşedintele aminteşte că, prin trimiterea pe care dispoziţiile art. 10^5 din Lege o fac la legea contenciosului administrativ, devin incidente dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Ca sancţiune juridică, nulitatea nu poate interveni decât pentru cauze existente la momentul emiterii actului administrativ, iar nu pentru cauze ulterioare. Ipotezele enumerate în art. 10^5 alin. (1) lit. a)-d) din Lege privesc împrejurări de fapt ulterioare emiterii actului administrativ, împrejurări ce ar putea atrage, eventual, sancţiunea juridică a retragerii acordului de funcţionare, iar nu pe aceea a anulării acestuia. Reglementarea sancţiunii anulării şi absenţa oricăror dispoziţii privind retragerea acordului de funcţionare pentru ipotezele anterior menţionate creează un regim juridic neclar al actelor ce permit funcţionarea operatorilor economici, cu atât mai mult cu cât sancţiunea juridică a retragerii actului de funcţionare este deja prevăzută în mod imperativ de art. 3 alin. (6) din Legea nr. 61/1991.
    36. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    37. Guvernul a evocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul bicameralismului. În aplicarea acestei jurisprudenţe în cauza de faţă, a precizat că, referitor la criteriile esenţiale care trebuie îndeplinite cumulativ pentru respectarea principiului bicameralismului în procesul de adoptare a unei legi, în sensul de a se constata în ce măsură există diferenţe majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, precum şi o configuraţie semnificativ diferită între respectivele forme ale legii în cauză, cu consecinţa încălcării art. 61 din Legea fundamentală, din analiza comparată a formei legii adoptate de Senat şi, respectiv, a formei legii adoptat de Camera Deputaţilor, rezultă că, deşi forma adoptată de Senat viza crearea cadrului legal pentru existenţa unor case de marcat în incinta supermagazinelor şi/sau a hipermagazinelor dedicate familiilor însoţite de copil minor sau copii minori, Camera decizională a introdus noi dispoziţii în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000, referitoare la definiţia acordului de funcţionare, documentele necesare emiterii acordului de funcţionare, anularea acordului de funcţionare, precum şi la suspendarea activităţii desfăşurate. Prin urmare, modificările operate de către Camera Deputaţilor faţă de forma legii adoptată de Senat sunt de natură să genereze deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Senat şi o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat. Practic, forma adoptată de Camera Deputaţilor modifică sensul juridic al formei adoptate de Senat, neregăsindu-ne în prezenţa unei nuanţări sau completări a conţinutului normativ al acestei legi. Având în vedere aspectele mai sus prezentate, Guvernul conchide că, în ceea ce priveşte încălcarea principiului bicameralismului, proiectul de lege analizat în forma astfel prezentată creează premisele unor vicii de neconstituţionalitate în raport cu prevederile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie, astfel încât, sub acest aspect, sesizarea de neconstituţionalitate dedusă analizei este întemeiată.
    38. În analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, Guvernul a invocat, de asemenea, aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la standardele constituţionale de claritate a legii. Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea conform căreia definiţia conferită noţiunii de "acord de funcţionare" în cuprinsul textului inserat pentru art. 4 lit. t) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 poate genera confuzii în raport cu prevederile art. 6 alin. (2) din respectiva ordonanţă a Guvernului, ce reglementează cu privire la un alt acord dat de autorităţile locale pentru activităţi de comercializare în zone publice, Guvernul precizează că într-adevăr legiuitorul nu realizează o corelare a normelor, fiind neclar dacă cele două acorduri vor coexista sau dacă acestea se exclud reciproc în ceea ce priveşte desfăşurarea serviciilor de alimentaţie publică. Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, ci claritatea şi previzibilitatea sunt elemente sine qua non ale constituţionalităţii legii. Prin urmare, trebuie avut în vedere ca în procesul de redactare a normelor să se ofere o forţă tot mai mare acestei exigenţe, dând relevanţă nu numai calităţii formulării în sine a normei, ci şi corelării cu alte acte normative şi aptitudinii acesteia de a fi aplicată efectiv şi eficient.
    39. Referitor la neclaritatea textului propus pentru art. 10^2 alin. (1) din legea de modificare a Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000, potrivit căruia "acordul de funcţionare se eliberează pe durată limitată, lunar/semestrial/anual, cu posibilitatea reînnoirii", Guvernul arată că norma nu prevede criteriile în funcţie de care durata acordului de funcţionare va fi stabilită ca fiind una lunară, semestrială sau anuală, autoritatea locală având o marjă largă de apreciere la momentul emiterii acordului de funcţionare. Astfel, se poate susţine încălcarea principiului legalităţii, în componenta referitoare la calitatea normelor şi la securitatea juridică - art. 1 alin. (5) din Constituţie -, date fiind neclaritatea şi ambiguitatea ce caracterizează maniera redacţională.
    40. În ceea ce priveşte susţinerea neclarităţii situaţiilor care pot sta la baza suspendării acordului de funcţionare din perspectiva "încălcării normelor de protecţie a mediului înconjurător, în mod repetat" - textul propus la art. 10^4 alin. (1) lit. d) din Legea criticată - şi a neclarităţii situaţiilor care pot constitui motiv de anulare a acordului de funcţionare din perspectiva "nerespectării normelor de convieţuire socială, ordine şi linişte publică", Guvernul consideră că, într-adevăr, destinatarul normei trebuie să aibă o reprezentare clară a normelor edictate, astfel încât acesta să îşi poată adapta corespunzător conduita. Or, precizează Guvernul, normele propuse nu conferă destinatarilor repere clare şi previzibile pentru o aplicare unitară a soluţiilor propuse, putându-se genera confuzii. De asemenea, susţine că legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că în procesul de legiferare trebuie realizate corelări cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislaţiei, astfel încât măsurile propuse să răspundă mai eficient scopului declarat al iniţiativei legislative.
    41. Referitor la neconstituţionalitatea textului propus pentru art. 10^5 din Lege, din perspectiva neclarităţii regimului juridic al actelor ce permit funcţionarea operatorilor economici, procedând la o interpretare sistematică a ordonanţei anterior menţionate şi a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, se observă că Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 este o lege specială faţă de Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ, trebuind să se aplice, în mod corespunzător, dispoziţiile din normele speciale, în concordanţă cu specificul reglementării, acolo unde dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 nu reglementează. Or, în situaţia de faţă, anularea acordului de funcţionare se realizează, după cum este menţionat chiar în cuprinsul alin. (2) al art. 10^5 din Lege, cu respectarea prevederilor Legii nr. 554/2004, acestea fiind aplicabile în integralitate. În acest context, Guvernul arată că motivul de nulitate a actului administrativ trebuie să fie anterior sau concomitent eliberării actului respectiv, or, cauzele prevăzute în cuprinsul articolului criticat pentru neconstituţionalitate par a fi cauze ulterioare emiterii actului administrativ. Se creează, astfel, confuzii referitoare la aplicarea normelor edictate, destinatarii normei criticate putând întâmpina dificultăţi în aplicarea acestora.
    42. Astfel, în opinia Guvernului, toate cele învederate mai sus pun în discuţie claritatea şi precizia prevederilor legale într-o măsură care să ducă la dificultăţi de înţelegere a conţinutului normativ al acestora. Ca atare, sunt întemeiate criticile de neconstituţionalitate sus-menţionate.
    43. Preşedintele Senatului arată că Legea adoptată de Camera Deputaţilor în calitate de Cameră decizională se îndepărtează de la obiectul avut în vedere de iniţiatorii săi şi adoptat tacit de prima Cameră sesizată, şi anume crearea cadrului legal pentru existenţa unor case de marcat în incinta supermagazinelor şi/sau a hipermagazinelor dedicate numai familiilor cu copil sau copii minori.
    44. Prin modificările aduse, Camera Deputaţilor a mai reglementat, în plus, modificări semnificative, de substanţă, care nu au legătură cu forma iniţială adoptată tacit de prima Cameră sesizată. Chiar dacă Senatul a adoptat tacit legea supusă controlului de constituţionalitate, în calitate de primă Cameră sesizată, dispoziţiile din Constituţie privind principiul bicameralismului, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu disting dacă o lege este adoptată tacit sau în procedura obişnuită. Orice act normativ adoptat de Parlament trebuie să reflecte voinţa legiuitorului şi Camera decizională nu trebuie să modifice substanţial sau să deturneze scopul iniţial al legii aprobate de prima Cameră sesizată. Aşadar, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului.
    45. Parlamentul are obligaţia constituţională de a respecta principiul bicameralismului, ce are ca trăsătură esenţială respectarea competenţei decizionale a fiecărei Camere în parte, precum şi posibilitatea fiecăreia dintre acestea de a se pronunţa asupra soluţiilor legislative conţinute de iniţiativa legislativă propusă de autori.
    46. Argumentaţia Senatului este susţinută prin referinţe extinse la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte doctrina bicameralismului, de exemplu, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, Decizia nr. 514 din 5 iulie 2017, Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018.
    47. Legea criticată nu este în acord cu această jurisprudenţă a Curţii Constituţionale referitoare la respectarea principiului bicameralismului consacrat de dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţia României.
    48. În primul rând, între forma adoptată de Senat şi forma adoptată de Camera Deputaţilor există o deosebire majoră de conţinut juridic. Dacă în forma adoptată de Senat conţinutul normativ al legii viza exclusiv introducerea definiţiei casei de marcat prioritare pentru familii din supermagazine/hipermagazine, în forma adoptată de Camera Deputaţilor au fost introduse modificări substanţiale atât prin definirea acordului de funcţionare, cât şi prin reglementarea condiţiilor în care acesta este emis, a conţinutului acestuia, precum şi a cazurilor de anulare şi a sancţiunilor aferente nerespectării noilor prevederi introduse.
    49. În al doilea rând, între forma adoptată de Senat şi forma adoptată de Camera Deputaţilor există o configuraţie semnificativ diferită. Dacă în forma adoptată de Senat singura prevedere implica introducerea unei noi litere, litera ş), la art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, în forma adoptată de Camera Deputaţilor este introdus un capitol distinct în Ordonanţă (capitolul III^1 - Acordul de funcţionare), respectiv a două noi articole, art. II şi art. III, ultimul introducând noi prevederi la art. 240 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ.
    50. În consonanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, din analiza formei şi a conţinutului legii adoptate de Senat, raportat la forma şi conţinutul normativ dezbătute şi adoptate de Camera Deputaţilor, rezultă că legea criticată a fost adoptată în mod neconstituţional de către Camera decizională, cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât există deosebiri majore de structură şi conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
    51. Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
                                                                CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului şi cel al preşedintelui Senatului, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    52. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, având următorul cuprins:
    "ART. I
    Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 31 august 2007, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:
    1. La articolul 4, după litera s) se introduc două noi litere, literele t) şi u), cu următorul cuprins:
    t) acord de funcţionare - actul administrativ cu caracter individual, eliberat de către primăria în a cărei rază teritorială îşi desfăşoară comerciantul activitatea, prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru desfăşurarea serviciilor de alimentaţie publică;
    u) casă de marcat prioritară pentru familii din supermagazine/hipermagazine - casă de marcat dedicată doar familiilor însoţite de copil/copii minori, amplasată la ieşirea din magazin, la care este interzisă comercializarea alimentelor care nu corespund alimentaţiei sănătoase şi care nu sunt recomandate preşcolarilor, şcolarilor, copiilor şi adolescenţilor conform Ordinului ministrului sănătăţii publice nr. 1.563/2008 pentru aprobarea Listei alimentelor nerecomandate preşcolarilor şi şcolarilor şi a principiilor care stau la baza unei alimentaţii sănătoase pentru copii şi adolescenţi; în fiecare supermagazin/hipermagazin trebuie să existe cel puţin o astfel de casă de marcat.
    2. După capitolul III se introduce un nou capitol, capitolul III^1, cuprinzând articolele 10^1-10^5, cu următorul cuprins:
    CAP. III^1
    Acordul de funcţionare
    ART. 10^1
        Comercianţii au obligaţia obţinerii acordului de funcţionare de la primăria în a cărei rază teritorială desfăşoară servicii de alimentaţie publică.
    ART. 10^2
    (1) Acordul de funcţionare se eliberează pe durată limitată, lunar/semestrial/anual, cu posibilitatea reînnoirii.
    (2) Documentele necesare emiterii acordului de funcţionare sunt următoarele:
    a) cerere de emitere;
    b) copie de pe BI/CI al/a administratorului societăţii;
    c) copie de pe BI/CI al/a persoanei care depune documentaţia de autorizare;
    d) împuternicire de reprezentare a comerciantului pentru ridicarea acordului, în original;
    e) copie conformă de pe certificatul de înregistrare eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului;
    f) certificat constatator eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din care să rezulte situaţia la zi a comerciantului;
    g) copie de pe actul de deţinere al spaţiului;
    h) extras de carte funciară cu valabilitate de maximum 30 de zile;
    i) certificat de atestare fiscală din care să rezulte că nu există debite restante la bugetul local;
    j) contract de prestare a serviciului de salubrizare încheiat cu operatorul, în cazul în care acest serviciu este asigurat pe bază de contract individual;
    k) copie de pe autorizaţia sanitară/sanitar-veterinară de funcţionare eliberată de direcţia sanitară-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor din localitatea unde îşi desfăşoară comerciantul activitatea;
    l) declaraţia prevăzută în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 843/1999 privind încadrarea pe tipuri a unităţilor de alimentaţie publică neincluse în structurile de primire turistice;
    m) acordul locatarilor limitrofi spaţiului şi acordul asociaţiei doar pentru unităţile de alimentaţie aflate la parterul imobilelor/locuinţelor;
    n) copie de pe autorizaţia de securitate la incendiu eliberată de inspectoratul pentru situaţii de urgenţă din localitatea unde îşi desfăşoară comerciantul activitatea, după caz;
    o) copie de pe autorizaţia de mediu;
    p) dovada achitării taxei pentru emiterea acordului de funcţionare.
    (3) Primăria poate obţine în numele şi pentru solicitant documentele prevăzute la alin. (2) lit. f), h) şi i).
    (4) Acordul de funcţionare se emite de către primărie în termen de 30 de zile de la depunerea documentaţiei.
    (5) Acordul de funcţionare se prelungeşte anual, în baza solicitării comerciantului, printr-o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte faptul că nu au intervenit modificări cu privire la documentele care au stat la baza emiterii acordului de funcţionare la care se ataşează dovada achitării taxei pentru prelungirea acordului de funcţionare.
    (6) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), pentru acordul de funcţionare prelungit lunar/semestrial nu este necesară declaraţie pe propria răspundere, decât în situaţia în care comerciantul şi-a prelungit acordul de funcţionare pentru cel puţin 10 luni consecutive sau pentru încă un semestru peste cel iniţial.
    ART. 10^3
    Acordul de funcţionare cuprinde obligatoriu denumirea şi datele de identificare ale comerciantului, sediul social, activitatea comercială pentru care se solicită autorizarea,
    punctul de lucru, orarul de funcţionare şi suprafaţa spaţiului comercial.
    ART. 10^4
    (1) Suspendarea activităţii comerciantului poate fi dispusă de către primar, conform legislaţiei în vigoare, în una din următoarele situaţii:
    a) suspendarea avizelor sau autorizaţiilor de către instituţiile care le-au emis, precum şi a altor acte care au stat la baza eliberării acordului de funcţionare;
    b) funcţionarea cu încălcarea condiţiilor prevăzute în acordul de funcţionare, până la remedierea situaţiei care a impus suspendarea;
    c) neafişarea datelor de identificare a comerciantului, precum şi neafişarea acordului de funcţionare;
    d) încălcarea normelor de protecţie a mediului înconjurător, în mod repetat.
    (2) Suspendarea activităţii comerciantului se dispune de către primarul care a emis acordul de funcţionare, pentru o durată de 30 de zile, în baza unui referat motivat, întocmit de persoanele împuternicite să constate contravenţiile şi să aplice sancţiuni din cadrul poliţiei locale.
    (3) Dispoziţia de suspendare a activităţii comerciantului poate fi contestată potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
    ART. 10^5
    (1) Acordul de funcţionare poate fi anulat conform legislaţiei în vigoare pentru:
    a) nerespectarea obiectului de activitate menţionat în acordul de funcţionare;
    b) nerespectarea normelor de curăţenie şi igienă publică, în mod repetat;
    c) nerespectarea normelor de convieţuire socială, ordine şi linişte publică, în mod repetat;
    d) neîndeplinirea de către comerciant, ulterior emiterii acordului de funcţionare, a cerinţelor şi criteriilor care au stat la baza emiterii acestuia şi neconformarea în termen de 30 de zile de la comunicare;
    e) depunerea unor documente care nu sunt conforme cu realitatea.»
    (2) Anularea acordului de funcţionare poate fi solicitată cu respectarea prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
    ART. II
     Comercianţii prevăzuţi de Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care au plătit taxa pentru emiterea acordului de funcţionare şi ale căror acorduri de funcţionare au fost emise şi sunt valabile vor solicita prelungirea acordului de funcţionare conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost completată prin prezenta lege, după expirarea termenului pentru care au fost emise.""

    53. Autorul obiecţiei de neconstituţionalitate susţine că legea supusă controlului încalcă dispoziţiile din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligaţia de a respecta supremaţia Constituţiei şi legile, art. 45 privind libertatea economică, art. 61 privind rolul Parlamentului şi art. 75 privind sesizarea Camerelor Parlamentului.
    54. În vederea soluţionării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate.
    55. Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind aşadar îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate.
    56. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional şi la obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că, în data de 23 octombrie 2019, Legea a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. În data de 11 octombrie 2023, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a adoptat Legea. În data de 16 octombrie 2023, Legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor, pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea acesteia, şi apoi, în data de 21 octombrie 2023, a fost trimisă spre promulgare. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 9 noiembrie 2023. Intr-o atare situaţie, luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie şi că Legea nu a fost promulgată de Preşedintele României, se constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării celor două condiţii.
    57. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a obiecţiei formulate de Preşedintele României, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii.
    58. Analizând conţinutul normativ al Legii, Curtea reţine că autorul obiecţiei formulează două categorii de critici asupra acesteia: (i) Legea a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului, impus legiuitorului de art. 75 din Constituţie, respectiv Camera decizională a încălcat competenţa primei Camere sesizate, şi (ii) Legea a fost adoptată cu încălcarea standardelor constituţionale de claritate a legii.
    59. Având în vedere natura celor două critici, Curtea va analiza cu prioritate critica referitoare la încălcarea principiului bicameralismului.
    60. Prevederile art. 75 din Constituţie cuprind mecanisme menite să facă efectivă aplicarea concomitentă atât a normei-principiu prevăzută de art. 61 alin. (1) din Constituţie care acordă Parlamentului puterea de legiferare, cât şi celei de la art. 61 alin. (2) care instituie alcătuirea duală a Parlamentului. Astfel, art. 75 alin. (1) stabileşte că ambele camere deliberează şi instituie distincţia dintre prima cameră sesizată şi a doua cameră sesizată. Propunerea legislativă sau proiectul de lege se supune spre dezbatere şi adoptare primei Camere sesizate care, potrivit art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, poate să adopte sau să respingă proiectul sau propunerea legislativă. Proiectul/ Propunerea adoptat(ă) sau, după caz, respins(ă) de către prima cameră sesizată va fi trimis spre dezbatere celei de a doua camere care, la rândul ei, poate să adopte sau să respingă proiectul/propunerea legislativ(ă). Cu alte cuvinte, în implementarea art. 61 alin. (2) din Constituţie, puterea constituantă, prin prevederile art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, acordă fiecăreia dintre cele două Camere autonomie perfectă de deliberare, în sensul că prima Cameră sesizată poate să adopte un proiect/o propunere pe care a doua Cameră să îl/o respingă sau, după caz, să respingă un proiect/ o propunere pe care, ulterior, a doua Cameră să îl/o adopte.
    61. Cu toate acestea, acordarea unei autonomii decizionale perfecte şi nelimitate fiecărei Camere ar face inefectiv şi chiar imposibil procesul de legiferare. Tocmai această situaţie de blocaj în procesul de legiferare este împiedicată de art. 75 alin. (3) din Constituţie, care prevede că a doua Cameră decide definitiv. În concluzie, puterea constituantă, prin art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, a urmărit să armonizeze două exigenţe de rang constituţional. Pe de o parte, a impus obligaţia ca orice propunere/proiect să fie dezbătut(ă) de fiecare Cameră în parte, fiecare dintre acestea având posibilitatea de a decide în mod independent de cealaltă. Pe de altă parte, a eliminat posibilitatea blocajului instituţional, prin acordarea celei de a doua Camere sesizate a puterii de a decide definitiv, în situaţiile în care rezultatul deliberării sale este diferit de rezultatul deliberării primei Camere sesizate.
    62. Curtea Constituţională, în mod judicios, a stabilit echilibrul dintre exigenţele mai sus analizate şi, în esenţă, a statuat că puterea celei de a doua Camere sesizate de a decide definitiv cu privire la proiectul/propunerea dezbătut(ă) de ambele Camere nu poate servi ca pretext pentru a elimina sau a afecta competenţa primei Camere sesizate de a dezbate propunerea/proiectul.
    63. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a dezvoltat o veritabilă doctrină a bicameralismului şi a modului în care acest principiu este reflectat în procedura de legiferare. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53). Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră (Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 8 iulie 2014, paragraful 38, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, paragraful 39, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 32, sau Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019, paragraful 66). Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 53).
    64. În considerarea doctrinei bicameralismului, Curtea Constituţională a protejat competenţa primei Camere sesizate de a dezbate propunerea/proiectul în exact aceleaşi condiţii în care acestea vor fi dezbătute de a doua Cameră sesizată. Constituţia, mai exact art. 75 alin. (3), instituie o simetrie perfectă, adică competenţe egale, în ceea ce priveşte dezbaterea asupra proiectului/propunerii legislativ(e), reglementând o asimetrie de putere între cele două Camere (în favoarea celei de a doua Camere) numai cu privire la situaţia în care cele două Camere oferă soluţii legislative diferite/opuse uneia şi aceleiaşi propuneri/unuia şi aceluiaşi proiect.
    65. Desigur că principiul bicameralismului nu reprezintă o anihilare a competenţei celei de a doua Camere sesizate de a decide definitiv cu privire la propunerea/proiectul dezbătut(ă) de prima Cameră sesizată. În examinarea respectării acesteia, trebuie să se realizeze o comparaţie între conţinutul propunerii/proiectului de lege şi amendamentele aduse acesteia/acestuia de către cea de a doua Cameră. Eventuala încălcare a bicameralismului nu rezultă eo ispo din simpla diferenţă, eventual radicală, în conţinutul celor două elemente. Singura condiţie, minimală în realitate, pe care o impune art. 75 din Constituţie, este ca a doua Cameră să fi dat posibilitatea primei Camere să dezbată propunerea/proiectul. Astfel, dacă prima Cameră a avut prilejul să se pronunţe în cursul procedurii asupra conţinutului textului adoptat de Camera decizională înseamnă că principiul bicameralismului este respectat. Nevoia ca a doua cameră sesizată să lase şi primei Camere sesizate posibilitatea de a dezbate (şi nu a de a decide definitiv) nu reprezintă o simplă chestiune de oportunitate de legiferare, care poate fi neutralizată de către puterea constituţională a celei de a doua Camere de a decide definitiv cu privire la o propunere/un proiect de lege.
    66. În cauza de faţă, Curtea constată că cea de a doua Cameră sesizată nu a respectat exigenţa ca şi prima Cameră sesizată să aibă posibilitatea de a dezbate soluţiile legislative nou-introduse. Astfel, deşi prima Cameră sesizată nu a făcut decât să introducă în conţinutul Ordonanţei un nou alineat al unuia dintre articolele acesteia, în a doua Cameră sesizată au fost introduse reglementări suplimentare.
    67. Prima Cameră sesizată a completat art. 4 din Ordonanţă cu o nouă literă, respectiv litera ş), care adaugă o nouă definiţie listei de definiţii cuprinse în art. 4 lit. a)-s) din Ordonanţă. Astfel, noţiunea casă de marcat prioritară pentru familii din supermagazine/hipermagazine a primit următoarea definiţie: casă de marcat dedicată doar familiilor însoţite de copil/copii minor(i), amplasată la ieşirea din magazin, la care este interzisă comercializarea alimentelor care nu corespund alimentaţiei sănătoase şi care nu sunt recomandate preşcolarilor, şcolarilor, copiilor şi adolescenţilor conform Ordinului ministrului sănătăţii publice nr. 1.563/2008 pentru aprobarea Listei alimentelor nerecomandate preşcolarilor şi şcolarilor şi a principiilor care stau la baza unei alimentaţii sănătoase pentru copii şi adolescenţi; în fiecare supermagazin/hipermagazin trebuie să existe cel puţin o astfel de casă de marcat.
    68. Din analiza conţinutului art. 4 lit. ş) din Ordonanţă introdus de prima Cameră rezultă că prima Cameră a introdus o nouă definiţie în lista de definiţii deja existente în cuprinsul Ordonanţei, respectiv definiţia noţiunii casă de marcat prioritară pentru familii din supermagazine/hipermagazine, şi a introdus în corpul Ordonanţei obligaţia de a amplasa în interiorul supermagazinului/ hipermagazinului cel puţin o astfel de casă de marcat.
    69. În Camera decizională au survenit următoarele 4 evenimente legislative: (i) a fost menţinut cuprinsul art. 4 lit. ş) din Ordonanţă [care a devenit art. 4 lit. u) din Ordonanţă, ca urmare a inserării definiţiei acordului de funcţionare], introdus la prima Cameră; (ii) a fost introdusă o nouă definiţie, respectiv acord de funcţionare (actul administrativ cu caracter individual, eliberat de către primăria în a cărei rază teritorială îşi desfăşoară comerciantul activitatea, prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru desfăşurarea serviciilor de alimentaţie publică); (iii) a fost introdus un noul capitol în cuprinsul Ordonanţei, respectiv capitolul III^1, cu denumirea Acordul de funcţionare, care cuprinde 5 articole (art. 10^1-10^5) care au ca obiect, în esenţă, modalitatea de obţinere a acordului de funcţionare de către comercianţi (art. 10^1-10^2), cuprinsul acestuia (art. 10^3), condiţiile în care activitatea comercianţilor şi, implicit, efectivitatea acordului de funcţionare pot fi suspendate de către autorităţile administrative (art. 10^4) şi situaţiile în care poate fi anulat acordul de funcţionare (art. 10^5) şi (iv) condiţiile în care poate fi prelungit acordul de funcţionare (art. II din Legea de modificare a Ordonanţei).
    70. Senatul, ca primă Cameră sesizată, s-a limitat la a introduce în lista de definiţii conţinute în art. 4 din Ordonanţă o nouă definiţie, respectiv casă de marcat specială, fără a introduce nicio reglementare de fond în conţinutul Ordonanţei. În schimb, a doua cameră sesizată, faţă de forma adoptată de prima Cameră, a adăugat noi reglementări, de substanţă, care nu au fost dezbătute în prima Cameră sesizată. Prima Cameră sesizată nu a reglementat, fie şi minimal, pe fond în privinţa modului de obţinere a acordului de funcţionare. Doar a doua Cameră sesizată a oferit reglementări de fond, astfel încât este evident că, în fapt, prima Cameră sesizată nu a avut posibilitatea de a dezbate, în sensul art. 75 alin. (3) din Constituţie, reglementarea de fond introdusă de Camera decizională.
    71. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le-a adus propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată nu s-au raportat la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima. Prin urmare, Curtea constată că modificarea şi completarea textului adoptat de Camera de reflecţie imprimă atât deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, cât şi o configuraţie semnificativ diferită între acestea, astfel că legea criticată încalcă art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie cu referire la principiul bicameralismului.
    72. Ca urmare a constatării viciilor de neconstituţionalitate extrinsecă determinate de încălcarea prevederilor constituţionale referitoare la bicameralism, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa, că nu mai este necesară examinarea celorlalte critici de neconstituţionalitate formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 33, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, sau Decizia nr. 531 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 2 august 2018, paragraful 41).
    73. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
                                              CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                                              În numele legii
                                                DECIDE:
        Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie.
        Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
        Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2023.

                                                                 PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                                                                         MARIAN ENACHE
                                                                     Magistrat-asistent,
                                                                   Cosmin-Marian Văduva

                                                       -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 730 din 13 decembrie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIE nr. 730 din 13 decembrie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIE nr. 730 din 13 decembrie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă