Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE Nr. 73 din 19 iulie 1995 cu privire la constitutionalitatea unor prevederi ale Legii pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL NR. 177 din 8 august 1995
Curtea Constituţionalã a primit, la data de 30 iunie 1995, un numãr de trei sesizãri privind neconstituţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
Prima sesizare (Dosar nr. 106 A/1995) provine de la un grup de 50 de deputaţi, şi anume: Mihnea Tudor Ionita, Teodora Bertzi, Gheorghe Todut, Horia Mircea Rusu, Petru Litiu, Dinu Patriciu, Emil-Livius-Nicolae Puţin, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, Constantin Moiceanu, Ioan Strachinaru, Raymond Luca, Constantin Dragomir, Ioan Victor Pica, Ladislau Borbely, Alexandru Konya-Hamar, Laszlo Zsigmond, Arpad-Francisc Marton, Francisc Pecsi, Istvan Antal, Jozsef Nandor Nemenyi, Ervin Zoltan Szekely, Ludovic Rakoczi, Iosif Alfred Mazalik, Matei Barna Elek, Ioan Nemeth, Iuliu Vida, Attila Varga, Akos Birtalan, Jolt Zoltan Fekete, Zoltan Szilagyi, Benedek Nagy, Zsolt Szilagyi, Varujan Vosganian, Iohan-Peter Babias, Alexandru Sassu, Vasile Nistor, Viorel Lixandroiu, Teodor Moldovan, Paula-Maria Ivanescu, Dragos Enache, Ioan Timis, Corneliu-Constantin Ruse, Mihai Chiriac, Constantin Arhire, Nicolae Alexandru, Dan-Florin Trepcea, Horia Radu Pascu, Ioan Ghise, Cristian Rãdulescu.
Din examinarea listei rezulta ca domnul Moiceanu Constantin, senator, figureazã printre cei 50 de deputaţi (poziţia nr. 10); astfel cum se poate constata, domnul Moiceanu Constantin figureazã şi pe lista celor 34 de senatori (poziţia nr. 28). În aceasta situaţie, sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevãzute de art. 144 lit. a) din Constituţie, deoarece, prin eliminarea domnului senator Constantin Moiceanu de pe lista deputaţilor semnatari ai sesizãrii, numãrul acestora scade sub 50. Includerea, printre autorii unei sesizãri de neconstituţionalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere, a unor membri ai celeilalte Camere reprezintã o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului.
Curtea Constituţionalã, nefiind legal sesizatã, nu se poate pronunţa asupra obiectiilor de neconstituţionalitate cuprinse în aceasta sesizare.
A doua sesizare (Dosar nr. 107 A/1995) este semnatã de un numãr de 86 de deputaţi, şi anume: Rasvan Dobrescu, Costel Paunescu, Remus-Constantin Opris, Tudor Gavril Dunca, Emilian Bratu, Gheorghe Comanescu, Mircea-Mihai Munteanu, Emil Teodor Popescu, George Stanescu, Otto-Ernest Weber, Cornel Protopopescu, Horia Radu Pascu, Valentin Vasilescu, Mihail Nica, Viorel Pavel, Petre Dugulescu, Sergiu George Rizescu, Ion Ratiu, Mircea Ioan Popa, Valentin Argesanu, Ion Hui, Radu Livezeanu, Gabriel Tepelea, Aurelian Paul Alecu, Ion Cornita, Vasile Gheorghe Victor Pop, Sorin Victor Lepsa, Ion-Florian Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Berciu, Gavril Dejeu, George Iulian Stancov, Constantin Ionescu, Gheorghe Cristea, Vasile Lupu, Ioan Ghise, Constantin Şerban Rãdulescu-Zoner, Vasile Mandroviceanu, Ion Dobrescu, Radu Mircea Berceanu, Iulian Vida, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ioan Sorin Marinescu, Ioan Strachinaru, Nestor Calin, Mihai Bucur, Emil-Livius-Nicolae Puţin, Vasile Niculae Constantin Ionescu-Galbeni, Ioan Muresan, Ion Dinu, Alexandru Simionovici, Corneliu-Constantin Ruse, Cristian Rãdulescu, Mircea Ciumara, Paula-Maria Ivanescu, Constantin Berechet, Georgica Alexandrache, Attila Varga, Lazar Madaras, Gheorghe Tokay, Alexandru Konya-Hamar, Ervin Zoltan Szekely, Imre Andras, Karoly Kerekes, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Arpad-Francisc Marton, Akos Birtalan, Ludovic Rakoczi, Zoltan Szilagyi, Istvan Antal, Ioan Nemeth, Laszlo Zsigmond, Ion Diaconescu, Nicolae Cerveni, Victor Babiuc, Barbu Pitigoi, Petru Litiu, Sergiu Cunescu, Ladislau Borbely, Smaranda Dobrescu, Dumitru Ifrim, Cornel Sturza-Popovici, Alexandru Sassu, Mihaita Postolache.
A treia sesizare (Dosar nr. 108 A/1995) este semnatã de un numãr de 34 de senatori, şi anume: Alexandru Paleologu, Alexandru Popovici, Ştefan Augustin Popa Doinas, Ştefan Radof, Ion Paun Otiman, Ioan Manea, Mihail Buracu, Şerban Sandulescu, Tanase Tavala, Vasile Vetisanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Paul Popescu, Florin Buruiana, Matei Boila, Emil Tocaci, Adrian Sirbu, Zoltan Hosszu, Sabin Ivan, Andrei Potcoava, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Tiberiu Ştefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwal, Denes Seres, Emilian Buzica, Nistor Badiceanu, Tiberiu Vladislav, Constantin Moiceanu, Maria Matilda Tetu, Voicu Valentin Glodean, Ioan Lup, Attila Verestoy, Gheorghe Catuneanu, Gabor-Menyhert Hajdu.
Sesizãrile reţinute spre examinare se întemeiazã pe urmãtoarele:
1. O serie de consideratii cu caracter precumpanitor politic au scopul de a invedera, pe de o parte, ca soluţiile adoptate prin lege au la baza nu ideea protecţiei chiriaşilor aflaţi în locuintele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, ci "improprietarirea fostei şi actualei nomenclaturi cu imobilele aparţinînd altora", iar pe de alta parte, ca protecţia chiriaşilor se putea realiza juridic mai eficient pe alte cai, anume prin prelungirea contractelor de închiriere pe 5, 10 ori chiar pe 15 ani sau prin "redarea nudei proprietãţi cãtre proprietari şi urmaşii lor, cu pãstrarea uzufructului viager pentru chiriaşi".
2. Unele dintre prevederile legii au caracter retroactiv şi incalca, astfel, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cãrora "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile".
În acest sens, se susţine ca, prin art. 1 alin. 1, legea declara, practic, ca fiind trecute în proprietatea statului toate bunurile imobile aflate, la data de 22 decembrie 1989, în posesia acestuia sau a persoanelor juridice cu caracter public ori obştesc. Asa fiind, se arata în ambele sesizãri, "statul şi alte persoane juridice publice capata un drept de proprietate la modul retroactiv, începînd cu data intrãrii în posesia bunului, sau la data de 22 decembrie 1989". Aceasta ar insemna ca legea sa constituie însuşi titlu de proprietate pentru stat şi alte persoane juridice, nu numai cu privire la bunurile a cãror trecere la stat a avut la baza un titlu - întemeiat pe o prevedere legalã în vigoare la data respectiva -, ci şi cu privire la bunuri intrate în posesia statului fãrã titluri valabile sau fãrã nici un titlu, asadar prin simpla deposedare a proprietarilor.
Chiar şi ipoteza în care s-ar evoca, în situaţia inexistentei unor titluri valabile, prevederile decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, trebuie avut în vedere - se susţine în sesizare -, pe de o parte, ca exista numeroase cazuri în care nu s-au fãcut acte de preluare, adicã de punere în executare, la cazul concret, a celor doua decrete, iar pe de alta parte ca, oricum, prevederile celor doua acte normative nu acoperã preluarile fãrã titlu ale unor locuinţe, intervenite dupã 1960 sau dupã 1966.
În sprijinul acestor sustineri este invocat şi Avizul consultativ al Curţii Constituţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.
Cu referire la deposedarile fãcute în baza unor acte normative, avizul Curţii Constituţionale precizeazã ca repunerea în drepturi a foştilor proprietari se face numai prin lege, dar considera ca "desigur, alta este situaţia în care fostul proprietar a fost deposedat de dreptul sau printr-un act administrativ abuziv, deoarece în acest caz dreptul de proprietate nu a fost desfiinţat legal" (pct. 3 lit. d) alin. 2 din aviz).
Oricum s-ar decide - asadar, chiar şi dacã s-ar admite, conform practicii Curţii Constituţionale, ca imobilele preluate de stat în baza unor titluri au putut sa devinã proprietatea acestuia -, autorii sesizãrii considera ca "stabilirea mãsurii în care transferul proprietãţii a avut loc cu adevãrat şi şi-a produs efectele o poate face, în caz de litigiu, numai o instanta de judecata".
În sesizarea grupului de senatori se susţine ca statul nu putea dobîndi dreptul de proprietate nici în baza Decretului nr. 92/1950, cãci acesta era neconstitutional chiar în raport cu Constituţia din 1948; astfel cum arata autorii sesizãrii, în timp ce Constituţia prevedea posibilitatea ca mijloacele de producţie, bãncile şi societãţile de asigurare, proprietate a persoanelor fizice şi juridice, sa treacã în proprietatea statului, Decretul nr. 92/1950 avea în vedere nationalizarea unor bunuri dintre care numai o mica parte erau mijloace de producţie.
3. Se arata, de asemenea, în ambele sesizãri, ca legea incalca principiul separaţiei puterilor, principiu care, deşi nu este prevãzut în Constituţie, a stat la baza elaborãrii legii fundamentale.
În sprijinul acestui punct de vedere se reia argumentarea adusã cu privire la caracterul retroactiv al acelor prevederi ale legii prin care statul ar dobîndi dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor cu destinaţia de locuinţe, intrate în posesia sa cu sau fãrã titlu. Se susţine, în acest sens, ca prin art. 1 alin. 1 din lege, Parlamentul, în loc sa legifereze, judeca, intrînd în domeniul rezervat puterii judecãtoreşti; asa fiind, astfel cum se considera în sesizarea grupului de deputaţi, reglementarea situaţiei juridice a imobilelor ce fac obiectul legii "se transforma, de fapt, într-o adevarata judecata asupra transferului proprietãţii, Parlamentul stabilind prin lege şi în mod general ca între 1945 şi 1989 toate preluarile fãcute de stat, indiferent în ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte şi valabile ale dreptului de proprietate".
4. O alta obiectie, cuprinsã în sesizarea grupului de deputaţi, priveşte încãlcarea prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie potrivit cãrora proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular, ea fiind, în condiţiile legii, inviolabilã; nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauza de utilitate publica, stabilitã potrivit legii şi numai cu dreapta şi prealabilã despãgubire. Averea dobindita în mod licit nu poate fi confiscatã.
În argumentarea acestei obiecţii, se considera ca, incluzind în reglementarea data şi imobilele preluate de stat fãrã titlu, legiuitorul recurge la o "expropriere individualã", neprevãzutã de Constituţie. Or, Constituţia nu îngãduie trecerea unor bunuri în proprietatea statului altfel decît prin expropriere ori confiscare, în cazuri strict determinate şi numai în condiţiile prevãzute de lege; iar în termenii acestei legi nu se poate vorbi despre o despãgubire, dupã cum nu se poate considera ca necesitatea împroprietãririi unor chiriaşi ar fi o cauza de utilitate publica, în sensul art. 41 alin. (3) din Constituţie.
5. Se susţine, tot astfel, în sesizarea grupului de deputaţi, ca, pentru considerentele arãtate în legatura cu asa-zisa "expropriere individualã" sau "deghizatã" evocata anterior, în mãsura în care sînt afectaţi moştenitorii proprietarului, legea incalca şi art. 42 din Constituţie, care se referã la garantarea dreptului la moştenire.
6. În aceeaşi sesizare este invocatã violarea art. 49 din Constituţie, referitor la cazurile în care, prin lege, poate fi restrîns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi. În legatura cu aceasta se susţine ca, prin lege, este încãlcat dreptul la restituirea în natura a bunurilor însuşite pe nedrept de cãtre stat sau de cãtre alte persoane juridice şi, tot astfel, este limitat şi încãlcat dreptul la despãgubire integrala pentru situaţia în care bunul nu este restituit în natura proprietarului.
Or, se arata în sesizare, prin art. 2 alin. 1 din lege se prevede restituirea în natura a locuinţelor numai cãtre acei proprietari care locuiesc în calitate de chiriaşi şi, de asemenea, în cazul în care apartamentele sînt libere, iar prin art. 13 alin. 2 se limiteazã valoarea totalã a apartamentului ce se restituie în natura şi a despãgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natura şi pentru terenurile aferente.
7. În opinia grupului de deputaţi, legea incalca şi art. 54 din Constituţie, text care obliga pe cetãţenii romani - şi, deopotrivã, pe cetãţenii strãini şi pe apatrizi - sa-şi exercite drepturile şi libertãţile constituţionale cu buna-credinţa, fãrã sa încalce drepturile şi libertãţile celorlalţi.
În sprijinul acestei critici se considera ca legea creeazã premisele şi în condiţiile juridice necesare chiriaşilor spre a incalca, cu buna-ştiinţa, dreptul foştilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.
8. Se mai susţine, în sesizarea grupului de deputaţi, ca legea incalca art. 16 din Constituţie, care consacra egalitatea cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri. Or, potrivit art. 4 din lege, cetãţenii romani care domiciliazã în strãinãtate nu beneficiazã de prevederile legii decît dacã îşi stabilesc domiciliul în ţara în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia.
9. Potrivit aceleiaşi sesizãri, este încãlcat şi art. 18 din Constituţie, de vreme ce strãinii şi apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii nici mãcar în situaţia în care ar locui, la data apariţiei acesteia, în România.
10. Se considera, în ambele sesizãri, ca este, deopotrivã, încãlcat art. 21 din Constituţie potrivit cãruia orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime; nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.
Încãlcarea acestui text constituţional ar rezulta din prevederile art. 24 alin. 1 din lege potrivit cãrora rezolvarea cererilor privind restituirea în natura sau despãgubirea pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul acestei legi. Prin aceasta - se susţine - este exclusa posibilitatea exercitãrii acţiunilor în revendicare imobiliarã, ceea ce constituie o limitare a accesului liber la justiţie, întrucît, în prezenta acestui text, instanţele pot decide numai respingerea ca inadmisibile a unor asemenea acţiuni, fãrã a se mai preocupa de fondul dreptului.
Faptul ca legea oferã posibilitatea de contestare în justiţie a hotãrîrilor comisiilor judeţene nu conferã contestaţiilor respective caracterul unor acţiuni în revendicare, dat fiind ca rezolvarea lor are loc în cadrul limitativ al legii insesi.
Este evocat, în legatura cu aceasta obiectie de neconstituţionalitate, faptul ca în timp ce acţiunile în revendicare îndreptate impotriva statului sînt inadmisibile, ele pot fi, nelimitat, introduse atunci cînd piritii sînt persoane fizice care deţin fãrã drept bunuri aparţinînd altor persoane, ceea ce ar echivala cu o inadmisibila discriminare.
Cele arãtate sînt, deopotrivã, folosite ca argumente spre a se demonstra ca legea incalca, în acelaşi timp, art. 125 alin. (1) din Constituţie, text potrivit cãruia justiţia se realizeazã prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege.
11. În sesizarea grupului de membri ai Camerei Deputaţilor se considera ca art. 24 alin. 2 din lege violeaza art. 128 din Constituţie, care prevede ca, impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii.
Se are în vedere, în sensul acestei afirmaţii, ca prevederea art. 24 alin. 2 din lege, potrivit cãreia hotãrîrile judecãtoreşti cu privire la imobilele prevãzute la art. 1, rãmase definitive şi irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 din Codul de procedura civilã, ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecata, un mijloc prin care se sugereaza ca procesele deja judecate în aceasta materie sînt atacabile pentru depãşirea atribuţiilor instanţelor judecãtoreşti; în felul acesta s-ar incalca, incidental, şi art. 125 din Constituţie.
Se susţine, tot astfel, ca trimiterea pe care art. 24 alin. 2 din lege o face la art. 330 din Codul de procedura civilã este neconstitutionala, argumentindu-se însãşi neconstituţionalitatea textului de procedura la care se face referire. Se susţine, în acest sens, ca art. 330 din Codul de procedura civilã incalca principiul egalitãţii pãrţilor în folosirea cãilor de atac, enuntat de art. 128 din Constituţie, deoarece procurorul general poate exercita recursul în anulare oricind. Or, astfel cum se susţine în sesizare, în materie civilã o asemenea norma impieteaza asupra drepturilor cetãţenilor stabilite prin justiţie, asupra stabilitatii şi obligativitatii hotãrîrilor judecãtoreşti, precum şi asupra autoritãţii lucrului judecat.
Se arata, în concluzie, ca, întemeindu-se pe textul art. 330 din Codul de procedura civilã, potrivnic Constituţiei, art. 24 alin. 2 din lege ar fi, la rindul sau, neconstitutional.
12. O serie de obiecţii, cuprinse în ambele sesizãri, privind neconstituţionalitatea legii au în vedere neconformitatea acesteia cu prevederile unor pacte şi tratate internaţionale la care România este parte.
Se porneşte de la textele cuprinse în art. 20 din Constituţie, potrivit cãrora "dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale". Asa fiind, în mãsura în care legea se abate de la normele cuprinse într-un pact, tratat sau convenţie internationala privind drepturile fundamentale ale omului, ea incalca, în acelaşi timp, prevederile Constituţiei.
Sînt astfel invocate o serie de reglementãri internaţionale referitoare la dreptul persoanelor de a-şi vedea recunoscut şi ocrotit dreptul de proprietate, inclusiv pe calea recurgerii la instanţele naţionale competente. Sînt avute în vedere, în acest sens, Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umanã a C.S.C.E.
Se face, de asemenea, referire la "Declaraţia referitoare la principiile fundamentale ale justiţiei în legatura cu victimele abuzului de putere", adoptatã de Adunarea generalã a O.N.U. cu nr. 46 din 29 februarie 1984, care are în vedere obligaţia statelor membre ale O.N.U. de a include în legislaţia lor prevederi referitoare la reparaţii şi restituiri cuvenite victimelor abuzului de putere.
13. În sesizarea adresatã Curţii Constituţionale de cãtre grupul de senatori se invoca neconstituţionalitatea adoptãrii legii de cãtre Senat, constind în faptul ca nu a fost întrunit numãrul de voturi cerut de art. 74 din Constituţie pentru adoptarea, de cãtre Senat, a unei legi organice. Se susţine ca, în timp ce pentru adoptarea legii era nevoie de votul favorabil a cel puţin 72 de senatori, în fapt au votat "pentru" numai 68 (sau, eventual, 69) de membri ai Senatului.
Se reaminteste ca asupra acestui motiv de neconstituţionalitate Curtea Constituţionalã a mai fost sesizatã, la 27 septembrie 1994, de un grup de 26 de senatori, dar sesizarea a fost respinsã prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994 a Curţii Constituţionale, întrucît obiecţia de neconstituţionalitate nu a fost invocatã în condiţiile art. 144 lit. a) din Constituţie.
14. O alta obiectie de neconstituţionalitate, cu caracter procedural, este invocatã în sesizarea grupului de deputaţi, care, referindu-se la modul în care s-a desfãşurat şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 28 iunie 1995, susţin ca au fost incalcate prevederile art. 76 alin (2) din Constituţie şi, deopotrivã, ale art. 54 din Regulamentul şedinţelor comune ale celor doua Camere.
Se are în vedere faptul ca, întrucît raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepţia art. 10 din lege -, nu a întrunit, dupã dezbatere, numãrul necesar de voturi la Camera Deputaţilor, în şedinţa comuna din 28 iunie 1995 a celor doua Camere, în loc sa se supunã dezbaterii toate textele în care Senatul se pronunţase într-un fel şi Camera Deputaţilor în alt fel, au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege (votat de Senat în propria sa redactare, deşi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaţilor).
În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate nu sînt întemeiate, aratindu-se, în esenta, urmãtoarele:
- sesizarea semnatã de cei 50 de deputaţi nu poate fi acceptatã, deoarece nu îndeplineşte condiţiile art. 144 lit. a) din Constituţie, în sensul ca este semnatã de 49 de deputaţi şi de un senator;
- cu privire la încãlcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, se arata ca susţinerea "nu poate fi primitã în condiţiile în care legea produce efecte juridice numai dupã ce va intra în vigoare" şi acestea "au în vedere persoanele fizice şi schimbarea regimului juridic al unor bunuri pentru viitor, fãrã a afecta raporturile juridice nãscute înainte de intrarea în vigoare a legii". Sînt citate deciziile Curţii Constituţionale nr. 62/1995 şi nr. 3/1993;
- cu privire la art. 24 alin. 1, care incalca prevederile art. 21 din Constituţie, se arata ca obiecţia este neîntemeiatã, deoarece art. 18 din lege reglementeazã controlul judecãtoresc asupra hotãrîrilor comisiilor, fiind, de asemenea, respectate şi prevederile constituţionale ale art. 72 alin. (1) - "Parlamentul adopta legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare" - şi ale alin. (3) lit. k) - "Prin lege organicã se reglementeazã regimul juridic general al proprietãţii şi al moştenirii";
- cu privire la încãlcarea prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), precum şi ale art. 135 din Constituţie, pe motiv ca foştii proprietari ar avea un drept de proprietate asupra imobilelor trecute în proprietatea statului, se considera ca "un asemenea drept nu exista, aceste bunuri se afla în proprietatea statului roman care le stapineste în nume propriu" şi "nu se pune problema încãlcãrii prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) şi alin. (7) şi ale art. 135 din Constituţie, deoarece aceste prevederi nu au nici o relevanta pentru caracterizarea constituţionalã a actelor în virtutea cãrora foştii proprietari şi-au pierdut aceste imobile, iar statul a devenit proprietarul lor";
- cu privire la violarea prevederilor art. 42 din Constituţie "pe motiv ca legea incalca dreptul de moştenire, deoarece ne-am afla în fata unei exproprieri camuflate", se considera ca nici aceasta sustinere nu poate fi primitã, prevederile legii recunoscind foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora fie dreptul la dobindirea în natura a locuinţei pe care o deţin, fie dreptul la despãgubire;
- referitor la încãlcarea prevederilor art. 49 din Constituţie, prin nerecunoasterea dreptului la restituirea în natura a imobilelor, precum şi a dreptului la despãgubire integrala în situaţia în care bunul nu este restituit în natura, se apreciazã ca "restitutio în integrum" şi despãgubirea integrala nu sînt drepturi fundamentale, ci modalitãţi de reparare a prejudiciilor materiale şi morale cauzate unei persoane;
- cu privire la încãlcarea prin art. 9 din lege a art. 54 din Constituţie, se apreciazã ca susţinerea nu are temei, atît timp cît buna-credinţa a chiriaşilor este prezumatã, iar exercitarea drepturilor acestora se face cu protejarea drepturilor foştilor proprietari sau ale moştenitorilor acestora;
- referitor la încãlcarea, prin art. 4 din lege, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, se considera ca "legea se aplica şi cetãţenilor romani cu domiciliul în strãinãtate, care îşi stabilesc domiciliul în ţara în termenul prevãzut de lege; asadar, între aceştia şi cei care au domiciliul în ţara nu exista vreo discriminare";
- în ce priveşte încãlcarea prevederilor art. 18 din Constituţie, prin înlãturarea strãinilor şi apatrizilor de la beneficiul legii, se apreciazã ca "legea nu exclude de la beneficiul ei strãinii sau apatrizii cu domiciliul în România, cu excepţia dobîndirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 18 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) din Constituţie";
- cît priveşte încãlcarea prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituţie, se considera ca, prin dispoziţiilor art. 18 alin. 1 şi ale art. 24 alin. 2 din lege, se asigura controlul judecãtoresc al hotãrîrilor comisiilor constituite în temeiul acesteia;
- referitor la art. 24 alin. 2, care incalca prevederile art. 128 din Constituţie, se arata ca "exercitarea cãilor de atac, efectuatã în condiţiile legii, nu contravine art. 128 din Constituţie";
- cu privire la încãlcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietate şi protecţia acesteia, prin art. 1 alin. 1 din lege, care foloseşte expresia "fãrã titlu", se apreciazã ca cererea de redobindire prin acţiune în revendicare poate fi sortita esecului în cele mai multe situaţii, datoritã lipsei titlului de proprietate, prescripţiei dreptului la acţiune potrivit art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958, uzucapiunii;
- cît priveşte încãlcarea art. 74 alin. (1) şi art. 76 alin. (2) din Constituţie şi, respectiv, a art. 54 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, referitoare la procedura de adoptare a legilor organice, se apreciazã ca obiecţia de neconstituţionalitate nu poate fi primitã, deoarece semnatarii nu fac dovada nerespectãrii procedurii de vot.
În punctul de vedere al preşedintelui Senatului se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate nu sînt întemeiate, aratindu-se, în esenta, urmãtoarele:
- referitor la invocarea practicii Curţii Constituţionale şi, respectiv, cu privire la solicitarea adresatã Curţii de a pronunţa o hotãrîre care "sa constate caracterul neconstitutional al legii respective", se apreciazã ca susţinerea este neîntemeiatã, deoarece "procedura de fata se înscrie în cadrul procedurii jurisdicţionale stabilite la controlul constituţionalitãţii legilor înainte de promulgare", instituitã prin Legea nr. 47/1992. Se apreciazã, de asemenea, ca nici invocarea necorelarii legii cu documentele internaţionale şi, deci, încãlcarea art. 20 din Constituţie, nu este intemeiata, deoarece, tocmai pentru ca se recunoaşte comiterea de abuzuri şi de ilegalitati înainte de decembrie 1989, prin art. 77 din Legea nr. 58/1991 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-a urmãrit reglementarea modului de reparare şi inlaturare a nedreptatilor;
- cît priveşte obiecţia din sesizare privind "caracterul retroactiv al legii, întrucît, în loc de a dispune pentru viitor, are efecte constitutive pentru trecut, contrar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie" se arata ca susţinerea este gresita teoretic. Aceasta, deoarece nu se recunoaşte statului calitatea de proprietar, exercitatã de la o anumitã data cu toate atributele sale, fiind consideratã o simpla stare de fapt, ce a exclus pe vechii proprietari din drepturile lor. În realitate, se susţine în punctul de vedere, "nu se pune problema unui drept de revendicare, de atributul proprietarului neposesor, ci de reconstituirea emolumentului pagubelor suportate la acea data", cu menţiunea ca rãspunsul este acelaşi şi pentru argumentul subsidiar folosit de grupul de senatori în legatura cu aceasta problema, şi anume: "de ce o acţiune în revendicare este permisã impotriva unei persoane fizice care l-a deposedat pe petitionar, în intervalul 1945-1989, şi de ce statul nu poate fi chemat în judecata, creîndu-se, astfel, o discriminare între proprietari".
Acelaşi mod de înţelegere a problemei, apreciat ca neîntemeiat, determina şi criticile aduse prin sesizãri Decretului nr. 218/1960 şi Decretului nr. 712/1966.
Obiectul legii criticate priveşte, concret, imobilele pentru care statul îşi exercita atributele de proprietate, astfel încît se apreciazã ca invocarea art. 150 din Constituţie cu privire la imposibilitatea teoreticã de a face în prezent acte de preluare în baza acelor acte normative, considerate abuzive, nu este justificatã;
- cu privire la invocarea în obiecţia de neconstituţionalitate a art. 41 alin. (1)-(5) şi alin. (7) şi a art. 135 din Constituţie, a art. 17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, a art. 1 din Protocolul prim la Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului şi a art. 96 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga, se arata ca aceasta "reprezintã de fapt o reluare a aceloraşi idei, combãtute de noi anterior". Se menţioneazã "ca rãspunsul este acelaşi" şi cu privire la susţinerea referitoare la încãlcarea art. 49 din Constituţie - restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi;
- cît priveşte susţinerea referitoare la principiul repararii integrale şi în natura, se apreciazã ca "opţiunea politica trebuie sa ţinã seama de posibilitãţile economice, costul social, dificultãţile de absorbţie a unor categorii de persoane pentru care statul, potrivit art. 43 din Constituţie, este obligat sa asigure un nivel de trai decent";
- cît priveşte încãlcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie "prin condiţionarea unor cetãţeni romani aflaţi în strãinãtate de a-şi stabili domiciliul în România în timp de 6 luni de la intrarea legii în vigoare, pentru a beneficia de prevederile acestei legi", se apreciazã ca, pentru a beneficia de drepturi în condiţii de egalitate cu ceilalţi cetãţeni romani, este necesarã, corelativ, participarea la toate obligaţiile fata de stat;
- susţinerile privind încãlcarea art. 54 din Constituţie - exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor - nu au legatura cu raporturile directe pe care textul constituţional le vizeazã;
- referitor la încãlcarea art. 18 din Constituţie, prin faptul ca de prevederile legii nu beneficiazã şi cetãţenii strãini şi apatrizii care locuiesc în România, se considera ca aceasta critica nu este fondatã, deoarece, pe de o parte, situaţia foştilor cetãţeni romani a fost rezolvatã prin documente internaţionale nepublicate, iar pe de alta parte, textul constituţional vizeazã protecţia generalã a persoanelor şi averilor, statul roman putind conferi cetãţenilor sãi drepturi cu caracter specific;
- cît priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art. 24 prin care s-ar îngrãdi exercitarea dreptului de a se adresa justiţiei, incalcindu-se, astfel, art. 24 şi art. 125 din Constituţie, se apreciazã ca "nici o prevedere a legii nu impiedica accesul la justiţie, pentru respectarea drepturilor conferite de noua lege, astfel încît premisele fiind false, desigur şi concluzia dedusã este de acelaşi gen";
- referirea la violarea art. 128 din Constituţie - privind folosirea cãilor de atac - "întrucît trimiterea la art. 330 din Codul de procedura civilã este neconstitutionala, incalcindu-se principiul egalitãţii pãrţilor, atunci cînd se prevede ca recursul în anulare se poate exercita numai de procurorul general, oricind, creîndu-se astfel o discriminare", este nefondata, deoarece exista doar doua cazuri de promovare a unui recurs în anulare;
- cu referire la problemele de procedura, invocate de grupul de senatori în sesizare şi care privesc constituţionalitatea votului final exprimat în plenul Senatului, violarea art. 76 alin. (2) din Constituţie şi a art. 54 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin limitarea dezbaterilor doar la art. 10 din lege, se apreciazã ca ele au fost analizate în partea introductivã a acestui punct de vedere, cînd s-au fãcut referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 93 din 20 octombrie 1994;
- cît priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art. 1 şi urmãtoarele, care incalca principiul separaţiei puterilor, se apreciazã ca se face "confuzie între cine creeazã norma de drept şi cine rezolva raporturile juridice litigioase nãscute pe baza unei legi", citind în sustinere Avizul consultativ al Curţii Constituţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.
În punctul de vedere exprimat, Guvernul considera ca obiecţiile cuprinse în sesizãri nu sînt întemeiate şi arata, în esenta, urmãtoarele:
- sesizarea celor 50 de deputaţi nu poate fi primitã, întrucît nu intruneste condiţiile art. 144 din Constituţie şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992;
- cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 92/1950 se apreciazã ca, potrivit deciziilor Curţii Constituţionale nr. 3/1993 şi nr. 27/1993, "în cazul imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, dreptul subiectiv al statului s-a constituit, deci raporturile juridice corespunzãtoare s-au stabilit, anterior Constituţiei din 1991, pe baza altui regim constituţional.
Potrivit regimului constituţional anterior, statul este proprietarul imobilelor naţionalizate şi, pornind de la recunoaşterea acestui drept al sau, trebuie analizate şi rezolvate toate aspectele de neconstituţionalitate invocate";
- cu privire la caracterul retroactiv al legii, prin care s-ar incalca prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, se considera ca, asa cum au stabilit Curtea Constituţionalã şi Curtea Suprema de Justiţie "problema conformitatii unei legi sau a altor reglementãri legale trebuie sa se raporteze la Constituţia sub imperiul cãreia acestea au fost adoptate", în speta, "dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor trecute în proprietatea sa nu este stins ca efect al intrãrii în vigoare a Constituţiei din 1991", dar el "se poate exercita numai cu respectarea prevederilor constituţionale referitoare la proprietate... Acesta este un aspect care, însã, nu priveşte existenta dreptului, ci regimul sau juridic";
- cu referire la neconstituţionalitatea sintagmei "fãrã titlu", se arata ca, prin Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 şi Decretul nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadreazã în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960, au fost legalizate "preluarile fãrã titlu ale unor bunuri proprietate privatã, considerindu-le bunuri proprietate de stat, intrate în posesia unor organizaţii socialiste, inclusiv în absenta unui titlu". Se apreciazã, de asemenea, ca "semnificatia art. 1 alin. 1, din punctul de vedere al aplicãrii legii în timp, este constatarea unei realitati notorii: existenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate, indiferent ca aceasta avusese loc cu sau fãrã titlu".
În continuare, se considera ca teza potrivit cãreia alte bunuri ce "n-au trecut în proprietatea statului nici mãcar prin efectul celor doua decrete menţionate şi ca restituirea lor n-ar putea fi decisa de aceasta lege, ci de cãtre instanţele judecãtoreşti, în caz contrar legea ar infaptui o lezare a principiului separaţiei puterilor în stat", promoveazã inegalitatea cetãţenilor în fata legii. Cît priveşte deposedarile fãcute de stat, cu sau fãrã titlu, se considera ca, într-adevãr, au fost abuzive şi ilegale, dar mãsurile reparatorii pot fi stabilite numai prin lege. În sprijinul acestei idei sînt şi dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 77 din Legea nr. 58/1991, astfel ca "potrivit acestor dispoziţii imperative, repararea unor asemenea daune este o problema rezervatã legii şi nici un organ de jurisdicţie nu poate, fãrã încãlcarea acestor prevederi, sa se substituie legiuitorului în soluţionarea problemei respective". Critica din sesizare, referitoare la semnificatia notiunii de mãsuri reparatorii, este apreciatã ca "o problema de interpretare a legii", iar nu de neconstituţionalitate;
- cu privire la susţinerea referitoare la încãlcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), ale art. 42 şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, se apreciazã ca obiecţiile nu au un suport real, deoarece legea nu opereazã trecerea unor bunuri în proprietatea statului, acesta avînd deja calitatea de proprietar al imobilelor în temeiul nationalizarii fãcute sub imperiul altei Constituţii;
- cît priveşte încãlcarea prevederilor art. 49 din Constituţie, pentru aspectul din obiectie referitor la repararea în natura a daunelor suferite sînt reiterate argumentele evocate anterior, iar pentru aspectul referitor la cuantumul despãgubirilor, se arata ca "în raport cu posibilitãţile economiei naţionale româneşti, acestea sînt net superioare fata de mãsurile similare luate de unele tari foste comuniste care au acordat cupoane sau o suma care, oricum, nu se ridica la echivalentul veniturilor salariale medii pe economie, ale unei persoane, pe o perioada de 20 de ani, asa cum face legea romana";
- cu privire la încãlcarea art. 54 din Constituţie, se apreciazã "ca nu poate fi vorba de o încãlcare a drepturilor celor vãtãmaţi prin pierderea proprietãţii, ca urmare a vinzarii cãtre chiriaşi, de cãtre stat în calitate de proprietar, a apartamentelor sau imobilelor nerestituite" şi deci "nu se aduce atingere citusi de puţin art. 54 din Constituţie, care prevede ca cetãţenii trebuie sa-şi exercite drepturile cu buna-credinţa, fãrã a incalca drepturile şi libertãţile celorlalţi";
- cu privire la încãlcarea art. 16, art. 17 şi art. 25 din Constituţie, prin nerecunoasterea dreptului de proprietate al cetãţenilor romani stabiliţi în strãinãtate şi a creãrii inegalitatii în rindul foştilor proprietari, se apreciazã ca aceasta norma "nu poate fi cenzurata şi nici nu poate fi consideratã ca incalca vreun principiu constituţional";
- cu privire la încãlcarea prin art. 24 alin. 1 din lege a art. 21 din Constituţie, se considera ca legea nu interzice accesul liber la justiţie şi, de altfel, soluţia legii este în concordanta cu Decizia nr. 3/1993 a Curţii Constituţionale, cu pct. 3 din Hotãrîrea nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, precum şi cu prevederile Legii nr. 47/1992 şi ale Legii nr. 58/1991, sub aspectul repararii în natura a daunelor suferite prin nationalizare;
- cu privire la încãlcarea, prin art. 24 alin. (2) din lege, a prevederilor art. 128 din Constituţie, ca urmare a trimiterii pe care legea o face la art. 330 din Codul e procedura civilã, se apreciazã ca aceste dispoziţii legale "nu reprezintã altceva decît stabilirea, în condiţiile legii, a procedurii de reformare a unei hotãrîri";
- referitor la aspectele de ordin procedural, invocate cu privire la desfãşurarea şedinţelor, se apreciazã ca acestea nu intra în competenta Curţii Constituţionale;
- privitor la evocarea, în cuprinsul sesizarilor, a documentelor internaţionale privind drepturile omului, se apreciazã ca "nici prin prisma acestora, obiecţiile de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute".
Avînd în vedere ca sesizãrile de neconstituţionalitate care formeazã obiectul dosarelor nr. 107 A/1995 şi nr. 108 A/1995 privesc aceeaşi lege, s-a decis conexarea Dosarului nr. 108 A/1995 cu Dosarul nr. 107 A/1995,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
ţinînd seama de obiecţiile de neconstituţionalitate cuprinse în cele doua sesizãri reţinute, de punctele de vedere comunicate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, de raportul întocmit de judecãtorul-raportor, de dispoziţiile Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, raportate la Constituţia României, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
1. Cît priveşte obiecţia potrivit cãreia unul dintre scopurile avute în vedere de legiuitor - acela al protecţiei chiriaşilor din imobilele trecute în proprietatea statului - s-ar fi putut realiza mai eficient pe alte cai, aceasta urmeazã a fi înlãturatã.
Într-adevãr, o asemenea critica adusã legii nu se sprijinã, în contextul în care a fost formulatã, pe invocarea unor prevederi constituţionale care ar fi incalcate prin mãsurile de protecţie socialã cuprinse în lege privind categoria de persoane avute în vedere.
Pe de alta parte, preferinta Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, pentru o anumitã soluţie legislativã este un atribut suveran al acestuia, atît timp cît nu contravine normelor şi principiilor Constituţiei.
2. În ce priveşte susţinerea faptului ca, prin art. 1 alin. 1, legea ar avea un caracter retroactiv, urmeazã a se observa ca, pornind de la constatarea existenţei, între anii 1945 şi 1989, a unor dispoziţii legale privind trecerea în proprietatea statului a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, legea nu are nicidecum un caracter retroactiv, ea urmînd sa reglementeze numai pentru viitor dreptul foştilor proprietari de a li se restitui bunurile respective sau, dupã caz, de a primi despãgubirile stabilite.
Într-adevãr, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale - asa cum rezulta din Decizia nr. 3/1993 şi din Decizia nr. 62/1995 -, suprematia dispoziţiilor constituţionale referitoare la regimul proprietãţii private - ca, de altfel, în general, suprematia legii fundamentale, la care se referã art. 51 din Constituţie - se aplica exclusiv legilor în vigoare sub imperiul actualei Constituţii.
Asa fiind, aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei fata de o lege anterioarã ale carei efecte s-au consumat în trecut ar insemna sa se confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, incalcindu-se principiul neretroactivitatii legii.
Soluţionarea conflictului legilor în timp face necesarã diferentierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel nãscut potrivit legii posterioare; aceasta din urma lege nu poate, fãrã a avea caracter retroactiv, sa aducã atingere modalitatii în care legea anterioarã a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.
În consecinta, chiar dacã nationalizarea ori alte moduri în care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sînt corespunzãtoare prevederile Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementãrilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrãrii în vigoare a acesteia, independent de modificãrile aduse regimului juridic al proprietãţii.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, neconstituţionalitatea unei legi se poate constata de Curtea Constituţionalã numai cu referire la raporturi juridice stabilite dupã intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991; aceasta prevedere este, prin ipoteza, aplicabilã legilor în vigoare adoptate anterior Constituţiei. Asa fiind, fata de dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte ca legile anterioare sînt abrogate în mãsura în care contravin unei dispoziţii constituţionale, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 limiteazã efectul abrogator la data intrãrii în vigoare a Constituţiei. Este însã o regula ce nu se poate aplica imobilelor trecute în proprietatea statului sub imperiul Decretului nr. 92/1950 ori al altor prevederi legislative anterioare Constituţiei, deoarece în cazul unor asemenea imobile dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituţiei.
Urmeazã, fata de cele arãtate, ca obiecţia de neconstituţionalitate privind caracterul retroactiv al dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din lege sa fie respinsã, de vreme ce trebuie sa se recunoascã statului dreptul de a hotãrî neingradit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existenta în momentul dobîndirii dreptului sau de proprietate, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natura, prin plata unor despãgubiri sau în orice alta modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Mãsurile reparatorii cuprinse în lege, urmînd a fi aplicate exclusiv pentru viitor, nu au, sub nici un aspect, caracter retroactiv.
Referirea din art. 1 al legii la imobilele aflate, la 22 decembrie 1989, în posesia statului sau a unor persoane juridice nu are în vedere stabilirea momentului trecerii lor în proprietatea statului, ci exclusiv determinarea sferei locuinţelor cu privire la care se aplica reglementarea data prin lege.
Cît priveşte obiecţia bazatã pe afirmatia ca legea ar fi neconstitutionala şi prin faptul ca recunoaşte efectele Decretului nr. 92/1950, deşi acesta era neconstitutional chiar şi în raport cu prevederile Constituţiei din 1948, iar pe de alta parte ca, în aplicarea acestuia, s-au preluat şi alte bunuri decît cele la care se referea reglementarea respectiva, aceasta urmeazã sa fie, de asemenea, respinsã, întrucît Curtea Constituţionalã nu este, potrivit Constituţiei, competenta sa examineze concordanta legilor anterioare cu prevederi constituţionale existente la data adoptãrii lor, şi nici sa verifice modul în care s-au aplicat reglementãrile legale anterioare.
Trebuie sa se observe, în fine, ca, întrucît imobilele în discuţie se afla, legal, în proprietatea statului, este evident ca, spre a obţine reparaţia ce li se cuvine în lumina prevederilor legii, foştii proprietari sau, dupã caz, moştenitorii acestora trebuie sa urmeze regulile instituite prin aceasta lege, inclusiv cît priveşte accesul la instanţele judecãtoreşti. Aceasta reprezintã o garanţie pe care nu ar putea-o oferi calea unei acţiuni în revendicare a unui bun trecut incontestabil în proprietatea statului.
Obiecţiile privind neconstituţionalitatea art. 1 alin. 1 din lege sînt, de aceea, neintemeiate şi urmeazã sa fie respinse în mãsura în care se referã la locuintele care au fost preluate de stat în baza unor titluri, asadar în temeiul reglementãrilor legislative existente la data respectiva, reglementãri adoptate în baza unui alt regim constituţional.
În toate aceste cazuri, dreptul de proprietate al statului nu poate fi contestat, astfel încît restituirea bunurilor respective cãtre foştii proprietari sau cãtre moştenitorii acestora, ca şi reglementarea acordãrii unor despãgubiri nu pot fi realizate decît prin lege specialã, astfel cum, de altfel, rezulta şi din Legea nr. 58/1991 (art. 77) şi din Legea nr. 47/1992 [art. 26 alin. (3)].
Alta este situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, asadar fãrã titlu, în condiţiile inexistentei unei reglementãri legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încît, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al carei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni - cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma sa fie, fãrã limitãri valorice, restituite în natura fostului proprietar ori moştenitorilor acestora -, mãsurile cuprinse în lege (acordarea de despãgubiri, vînzarea locuinţelor cãtre chiriaşii care le ocupa ori pãstrarea lor în patrimoniul statului) nu sînt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobîndit, legal, dreptul de proprietate.
A considera, într-o dispoziţie a legii, ca şi imobilele preluate de stat, fãrã titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate ar fi sa se recunoascã acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietãţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.
Urmeazã, asadar, ca obiecţia de neconstituţionalitate a acelei pãrţi a art. 1 alin. 1 din lege, care se referã la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fãrã titlu, sa fie primitã.
Ar fi însã echitabil ca proprietarii unor asemenea imobile sau moştenitorii acestora sa poatã beneficia şi de prevederile acestei legi, cita vreme, în forma actuala a legii, acest drept le este recunoscut.
Ar rãmîne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptãrii unor mãsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind:
- dreptul persoanelor ale cãror locuinţe au fost preluate de cãtre stat, fãrã titlu, şi al moştenitorilor acestora - locuinţe cu privire la care statul nu a dobîndit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicãrii legii, în ipoteza în care vor dori sa renunţe la calea incerta, lenta şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare;
- interzicerea vinzarii cãtre chiriaşi a locuinţelor cu privire la care cei în cauza s-au adresat justiţiei în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (cu condiţia de a notifica organelor competente, în acel termen, faptul de a fi introdus cererea de revendicare).
Cu prilejul unor asemenea completãri ale legii ar urma - fata de reglementarea data prin art. 24 alin. 2 - sa se aprecieze şi asupra necesitãţii de a se reglementa dreptul persoanelor care au obţinut hotãrîri judecãtoreşti definitive şi irevocabile de restituire a unor locuinţe, atacate cu recurs în anulare, de a beneficia de prevederile legii în cazul în care hotãrîrile respective vor fi desfiinţate în urma recursului; s-ar putea concepe o "repunere" în termenul de 6 luni, în temeiul legii.
3. Urmeazã sa fie respinsã critica referitoare la infringerea, prin art. 1 alin. 1 din lege, a principiului separaţiei puterilor, prin aceea ca Parlamentul, în loc sa se legifereze, se substituie puterii judecãtoreşti în mãsura în care stabileşte, cu titlu general, prin lege, ca toate preluarile fãcute de stat în perioada 1945-1989, indiferent în ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte şi valabile ale dreptului de proprietate. Astfel cum susţin, în esenta, autorii acestei obiecţii de neconstituţionalitate, problema restituirii imobilelor trecute în proprietatea statului ori a despãgubirii foştilor proprietari nu poate fi rezolvatã decît de instanţele judecãtoreşti, iar nu pe calea legii; procedînd astfel, legea ar incalca, în egala mãsura, art. 21 din Constituţie privind dreptul oricãrei persoane de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime, precum şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, care statorniceste realizarea justiţiei prin instanţele judecãtoreşti stabilite de lege.
Este însã evident ca, în prezenta unui drept de proprietate, incontestabil din punct de vedere juridic, al statului asupra locuinţelor, întemeiat pe reglementãri legale anterioare Constituţiei actuale, singura modalitate de restituire a imobilelor şi, dupã caz, de dezdãunare a foştilor proprietari este adoptarea unei legi speciale.
Într-adevãr, în prezenta unor realitati juridice consolidate ca efect al unor reglementãri legale emise sub imperiul unei alte ordini constituţionale, instanţele judecãtoreşti n-ar putea - în lipsa unor texte de lege menite sa rezolve nemijlocit situaţiile complexe create în timp şi sa concilieze interesele conflictuale ale diferitelor categorii de persoane - sa ordone restituiri sau reparaţii, fãrã a se substitui, ele însele, puterii legiuitoare, depasind, prin aceasta, limitele puterii judecãtoreşti.
Nu se poate susţine, în raport cu prevederile legii, ca acestea ar viola dispoziţiile art. 21 şi ale art. 125 alin. (1) din Constituţie, cita vreme, potrivit art. 18 din lege, hotãrîrile comisiilor instituite pentru stabilirea dreptului foştilor proprietari şi al altor persoane la restituirea în natura ori la acordarea de despãgubiri, precum şi a cuantumului despãgubirilor, sînt supuse controlului judecãtoresc, potrivit legii civile, şi pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.
4. Nu s-ar putea vorbi, în aceste condiţii, nici despre violarea, prin prevederile legii, a textelor constituţionale referitoare la ocrotirea proprietãţii private, în mod egal, indiferent de titular, admitindu-se ideea, promovata de autorii uneia dintre sesizãri, ca legiuitorul recurge la o "expropriere individualã", neprevãzutã de Constituţie.
Prevederile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietãţii private, inclusiv cele care reglementeazã exproprierea pentru o cauza de utilitate publica, nu pot avea, nici ele, caracter retroactiv, spre a servi la aprecierea legalitãţii unor mãsuri adoptate în trecut, sub imperiul unei alte legislaţii şi al altui regim constituţional.
Pornind de la constatarea unor realitati juridice existente, a cãror validitate nu mai poate fi contestatã, legea nu numai ca nu realizeazã "exproprierea individualã" a locuinţelor aflate în proprietatea statului, dar înfãptuieşte, cu mijloace specifice şi ţinînd seama de realitatile economice şi sociale din prezent, o reparatie în folosul foştilor proprietari, persoane fizice.
Scopul legii este acela de a statornici mãsuri reparatorii - restituiri şi despãgubiri - în interesul foştilor proprietari, ale cãror locuinţe au fost trecute în proprietatea statului, iar nu - astfel cum afirma - acela de a "improprietari" pe chiriaşi. Posibilitatea vinzarii cãtre chiriaşi a locuinţelor ce nu se restituie în natura foştilor proprietari este reglementatã, prin art. 9 alin. 1 din lege, ca o forma în care statul, în calitate de proprietar, statorniceste regimul juridic al bunurilor ce-i aparţin, astfel cum a fãcut-o şi cu privire la cea mai mare parte a fondului sau locativ, deja vinduta, potrivit legii, persoanelor care ocupau locuintele cu titlu de chiriaşi. Este vorba, totodatã, despre recunoaşterea, prin lege, a unei indreptatiri egale a persoanelor cãrora li s-au repartizat cu chirie locuinţe ale statului, de a le cumpara, indiferent de modul în care locuintele au fost dobîndite în proprietate de cãtre stat, inlaturindu-se discriminarea actuala dintre chiriaşii din locuintele construite de stat şi cei care ocupa locuinţe dobîndite în proprietate, în alte moduri, de cãtre acesta. Şi este vorba, în acelaşi timp, de o mãsura menita sa asigure realizarea scopului legii, acela de a acoperi o parte a cheltuielilor necesitate de despãgubirea foştilor proprietari, în condiţiile în care resursele bugetare ce pot fi alocate cu aceasta destinaţie sînt, evident, neîndestulãtoare.
Asa fiind, "necesitatea" reglementãrii cumpãrãrii de cãtre chiriaşi a locuinţelor nerestituite în natura nu are nici o legatura cu cauzele de utilitate publica avute în vedere de Constituţie cu referire la condiţiile exproprierii [art. 41 alin. (3)], dat fiind ca obiectul legii este cu totul altul decît exproprierea.
Asadar, obiecţiile de neconstituţionalitate care se referã la violarea art. 41 şi art. 135 alin. (6) din legea fundamentalã urmeazã a fi, de asemenea, considerate ca neintemeiate.
5. Nici o prevedere a legii nu îndeplineşte critica potrivit cãreia ar fi incalcate prevederile art. 42 din Constituţie, care garanteazã dreptul la moştenire.
Lasind la o parte referirea pe care autorii acestei critici o fac la asa-zisa "expropriere deghizatã" - referire ce nu are nici un suport fata de prevederile legii şi care, de altfel, nu poate decît în mod fortat sa fie asociata cu garantarea dreptului la moştenire -, legea recunoaşte nelimitat drepturile moştenitorilor, acestea fiind identice cu cele ale fostului proprietar, la a cãrui succesiune sînt chemaţi. Toate formele succesiunii sînt recunoscute, atît cea legalã, cît şi cea testamentarã; clasele de moştenitori nu sînt altele decît cele stabilite de legea civilã; nici o derogare e la normele de drept comun referitoare la procedura succesoralã nu este prevãzutã. Legea stabileşte, în fine (art. 5 alin. 4), ca moştenitorii sînt socotiţi de drept ca au acceptat succesiunea de la data depunerii cererii privind restituirea în natura a locuinţelor sau, dupã caz, acordarea de despãgubiri.
6. Nu poate fi acceptatã nici critica privind violarea art. 49 din Constituţie, text care are în vedere cazurile în care, prin lege, poate fi restrîns exerciţiul unor drepturi sau libertãţi. Obiecţia de neconstituţionalitate are în vedere încãlcarea, prin art. 2 alin. 1 din lege, a dreptului la restituirea în natura a bunurilor trecute în proprietatea statului, precum şi a dreptului la despãgubire integrala pentru situaţia în care bunul nu este restituit în natura.
Este de observat, în primul rind, sub aspect formal, ca textul art. 49 nu se referã la restrîngerea întinderii sau la suprimarea unor drepturi - cum pare a se susţine de cãtre autorii sesizãrii, cu referire la consecinţe decurgind din dreptul de proprietate -, ci la restrîngerea exerciţiului unor drepturi existente, recunoscute de alte texte constituţionale; iar drepturile la care se referã, concret, obiecţia nu figureazã printre cele enumerate în cap. II al titlului II din Constituţie.
Pe de alta parte, spre a se putea vorbi despre restrîngerea unui drept - ori, în termenii Constituţiei, a exerciţiului unui drept -, este necesar ca acel drept sa existe, ceea ce, astfel cum s-a arãtat în cele ce preceda, cît priveşte dreptul de proprietate, nu este cazul în raport cu prevederile legii, de vreme ce imobilele la care aceasta se referã fac obiectul dreptului de proprietate al statului. Dreptul foştilor proprietari de a li se restitui apartamentele ori de a primi despãgubiri urmeazã, deci, sa se nasca în viitor, prin aplicarea prevederilor legii.
În condiţiile în care, de altfel, prevederile constituţionale produc efecte numai pentru viitor, nu pot fi aplicate situaţiilor ce-şi gãsesc reglementarea în lege nici textele Codului de procedura civilã, la care autorii uneia dintre sesizãri fac ample referiri. Nu este vorba numai despre faptul ca ne aflam în prezenta unor obiecţii care privesc concordanta prevederilor legii cu Constituţia, iar nu cu dispoziţii cuprinse într-o alta lege, ci despre împrejurarea ca autorii sesizãrii propun aplicarea legii civile la raporturi care nu au nimic comun cu aceasta, raporturi în care statul nu apare nicidecum ca un simplu debitor al unor obligaţii în cadrul cãrora foştii proprietari sau moştenitorii acestora ar avea calitatea de creditori. Nu poate fi, asadar, de conceput aplicarea normelor dreptului privat într-un domeniu aparţinînd, fãrã nici o indoiala, în întregime, dreptului public.
Dar, întrucît nu poate fi vorba despre drepturi a cãror existenta este incontestabila, asadar despre drepturi al cãror exerciţiu ar putea fi, eventual, restrîns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 49 din Constituţie, revine, ca atribut suveran, legiuitorului sa aprecieze asupra modalitãţilor şi condiţiilor de realizare a mãsurilor reparatorii, ca şi asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident ca, nefiind vorba despre restrîngerea exerciţiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparaţii, nu se poate vorbi despre aplicarea art. 49 din Constituţie.
Limitarea întinderii reparaţiilor are în vedere, în cazul legii a carei constitutionalitate este discutata, posibilitãţile economice şi financiare existente în raport cu alte necesitaţi şi prioritati economice şi sociale, în a cãror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran. Cît priveşte modul de stabilire a despãgubirilor şi întinderii acestora, prevederile legii (art. 13 alin. 2) consacra, fãrã indoiala, soluţii rezonabile.
Este, într-adevãr, important de arãtat ca, referitor la reparaţia în ipoteza privarii de proprietate, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului - a carei practica este menţionatã în punctul de vedere primit de la Guvern -, a stabilit, pe de o parte, ca dreptul la indemnizare trebuie sa aibã un cuantum rezonabil, iar pe de alta parte ca metoda de evaluare a bunului trebuie sa fie, la rindul ei, în mod manifest rezonabila. Întrucît practica Curţii Europene a Drepturilor Omului se întemeiazã pe acte internaţionale referitoare la drepturile omului, se poate considera ca reglementarea cuprinsã în lege, cu privire la cuantumul despãgubirilor ce vor fi acordate foştilor proprietari, da expresie exigenţelor reglementãrilor internaţionale avute în vedere de art. 20 din Constituţie.
7. O alta obiectie de neconstituţionalitate are în vedere încãlcarea art. 54 din Constituţie, care obliga pe cetãţeni sa-şi exercite drepturile şi libertãţile constituţionale cu buna-credinţa, fãrã sa încalce drepturile şi libertãţile celorlalţi; or, în opinia autorilor obiectiei, legea creeazã premisele şi condiţiile juridice necesare chiriaşilor spre a incalca, cu buna-ştiinţa, dreptul foştilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.
Obiecţia urmeazã sa fie respinsã. Trebuie constatat ca între actualii chiriaşi ai locuinţelor trecute în proprietatea statului şi foştii proprietari ai acestor imobile nu exista, nici în prezent şi nici nu se vor stabili, prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice; asa fiind, nu exista nici o obligaţie juridicã pe care chiriaşii ar fi chemaţi sa o observe cu buna-credinţa.
Pe de alta parte, în conformitate cu prevederile legii (art. 9), chiriaşii dobîndesc dreptul de a cumpara locuintele pe care le ocupa nu de la foştii proprietari şi nici prin încãlcarea drepturilor lor - aceştia avînd numai dreptul de a primi despãgubirile stabilite potrivit legii -, ci de la stat. Exercitarea de cãtre o persoana a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz şi nici în general, sa justifice, prin ea însãşi, o prezumţie a relei-credinţe.
De altfel, exercitarea abuzivã a unui drept se produce numai în situaţia în care dreptul se realizeazã în alt scop decît acela pentru care legea l-a recunoscut.
8. Obiecţia, potrivit cãreia prevederile art. 4 din lege, care stabilesc ca cetãţenii romani domiciliaţi în strãinãtate nu beneficiazã de prevederile legii decît dacã îşi stabilesc domiciliul în ţara în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia, incalca art. 16 din Constituţie, urmeazã sa fie acceptatã.
Într-adevãr, textul constituţional menţionat consacra egalitatea cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri. Pe de alta parte, art. 25 din Constituţie, garantind dreptul la libera circulaţie în ţara şi în strãinãtate, asigura fiecãrui cetãţean facultatea de a-şi stabili domiciliul sau resedinta în orice localitate din ţara, de a emigra, precum şi de a reveni în România.
Condiţionarea, prin lege, a acordãrii reparatiei pentru locuintele trecute în proprietatea statului de obligaţia de a domicilia în ţara reprezintã, fãrã indoiala, o mãsura care infringe egalitatea cetãţenilor, statornicind, în detrimentul celor ce domiciliazã în strãinãtate, o discriminare inacceptabila în lumina art. 16 din Constituţie.
O asemenea condiţie poate aparea, în prezenta textelor constituţionale, ca o veritabila sancţiune pentru cei care nu au domiciliul în ţara.
Nu se poate considera, pe de alta parte, nici ca faptul de a domicilia în strãinãtate ar fi practic incompatibil cu dreptul de a primi despãgubirile prevãzute de lege.
Nu se poate susţine, în fine - astfel cum se propune în punctul de vedere primit din partea preşedintelui Senatului -, ca dreptul de a primi despãgubirile ar fi corelativ cu îndeplinirea unor obligaţii ce presupun prezenta în ţara a celor în cauza - anume participarea la formarea veniturilor sectorului public, din care se alimenteazã cheltuielile ocazionate de plata despãgubirilor. Într-adevãr, legea nu prevede nicaieri, pentru virtualii beneficiari ai despãgubirilor, o asemenea obligaţie, care ar echivala cu îndatorirea de a contribui financiar la propria lor dezdãunare.
Condiţia cuprinsã în art. 4 din lege trebuie deci sa fie înlãturatã din textul acestui articol, care ar urma sa prevadã expres faptul ca de prevederile legii beneficiazã şi cetãţenii romani domiciliaţi în strãinãtate. Referirea din acest articol la cetãţenii romani este constituţionalã, deci numai excluderea celor cu domiciliul în strãinãtate este contrarã prevederilor art. 16 din Constituţie.
9. Cît priveşte încãlcarea art. 18 din Constituţie prin faptul ca strãinii şi apatrizii sînt inlaturati de la beneficiul legii, este de observat, în primul rind, ca nu exista, în cuprinsul legii, o prevedere expresã în acest sens.
Asa fiind, în cadrul punctului de vedere primit de la preşedintele Camerei Deputaţilor se susţine ca, potrivit art. 1 din lege, prevederile acesteia se aplica foştilor proprietari, indiferent dacã sînt sau nu cetãţeni romani, strãini sau apatrizi; se precizeazã, totuşi, ca potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, strãinii şi apatrizii nu vor putea dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
În schimb, în punctul de vedere al preşedintelui Senatului se porneşte de la ideea ca strãinii şi apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii, exprimindu-se şi motivele pentru care obiecţia de neconstituţionalitate privind aceasta soluţie nu poate fi primitã.
În punctul de vedere al Guvernului nu se face nici o referire la acest aspect.
Apare, însã, neindoielnica vointa legiuitorului de a exclude strãinii şi apatrizii de la aplicarea prevederilor legii, de vreme ce, chiar în ce-i priveşte pe cetãţenii romani aflaţi în strãinãtate, beneficiul legii este recunoscut numai cu condiţia de a-şi stabili domiciliul în ţara. Dacã legea ar fi avut în vedere recunosterea dreptului de a beneficia de mãsuri reparatorii şi strãinilor ori apatrizilor, ar fi trebuit ca şi în cazul acestora sa prevadã cel puţin condiţia pusã cetãţenilor romani, cãci altfel s-ar fi creat o inadmisibila discriminare fata de aceştia din urma.
Rezulta, asadar, printr-un rationament per a contrario, ca strãinii şi apatrizii nu au fost avuti în vedere de lege ca potenţiali beneficiari ai mãsurilor pe care aceasta le cuprinde.
Interpretarea are la baza textul art. 4 din lege, astfel încît este evident ca modificarea acestui articol, în sensul avut în vedere la pct. 8, ca urmare a constatãrii neconstitutionalitatii sale, nu va mai îngãdui deducerea voinţei legiuitorului cu privire la chestiunea de a şti dacã strãinii şi apatrizii beneficiazã sau nu de prevederile legii.
Este, de aceea - şi aici - necesar ca, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, Parlamentul sa aprecieze cu privire la rezolvarea acestei probleme, urmînd ca, dacã socoteşte necesar, sa introducã precizãrile corespunzãtoare, eventual în chiar cuprinsul art. 4 din lege.
Soluţia care se desprinde din actuala redactare a legii este, însã, la adapostul oricãrei critici de neconstituţionalitate. Într-adevãr, textul art. 18 alin. (1) din Constituţie - la care se referã una dintre sesizãri - prevede ca "cetãţenii strãini şi apatrizi care locuiesc în România se bucura de protecţia generalã a persoanelor şi a averilor, garantatã de Constituţie şi de alte legi". Excluzind şi în acest caz o aplicare retroactivã a legii fundamentale, nu se poate pretinde asimilarea acestor persoane cu cetãţenii romani sub aspectul vocaţiei la beneficiul unei legi ce creeazã drepturi numai pentru viitor.
Trebuie însã precizat ca protecţia generalã a averilor, la care se referã textul constituţional menţionat, nu poate, nicidecum, sa oblige pe legiuitor la includerea, în regimul de favoare pe care înţelege sa-l instituie pentru cetãţenii romani într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale, şi a persoanelor care nu au aceasta calitate, iar mãsurile instituite prin aceasta lege exced, neîndoielnic, cadrul protecţiei generale a averilor aparţinînd strãinilor sau apatrizilor. Într-adevãr, în lumina textului constituţional se au în vedere, ca obiect al protecţiei, averile existente, iar nu şi drepturile conferite de lege pentru viitor, peste limitele acestor averi. Adoptarea unor asemenea mãsuri exclusiv cu privire la cetãţenii romani este, de aceea, atributul suveran al legiuitorului.
10. Susţinerea potrivit cãreia art. 24 alin. 2 din lege se abate de la art. 128 din Constituţie, pe de o parte pentru ca ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecata, iar pe de alta parte ca trimite la dispoziţiile art. 330 din Codul de procedura civilã, text care ar fi, el însuşi, neconstitutional, urmeazã sa fie înlãturatã.
Într-adevãr, art. 24 alin. 2 din lege nu cuprinde o reglementare legislativã noua, ci se multumeste sa facã trimitere la norme deja existente, anume acelea cuprinse în Codul de procedura civilã. Prevazind ca hotãrîrile judecãtoreşti definitive şi irevocabile vor putea sa fie atacate cu recurs în anulare, textul legii nu are caracter imperativ şi, deci, nu adauga cu nimic la reglementarea de drept comun.
Presupunerea ca, printr-un asemenea text, s-ar dori sa se sugereze o anumitã orientare a practicii în materie este excesiva, avînd caracter politic.
Trimiterea, într-o lege, la prevederile unei alte legi în vigoare este, de altfel, un procedeu obişnuit în tehnica legislativã, larg utilizat în legislaţia noastrã, şi aceasta nu poate fi, sub nici un aspect, contrar normelor şi principiilor constituţionale.
Pe de alta parte, constituţionalitatea prevederilor Codului de procedura civilã nu este o chestiune care poate fi discutata şi soluţionatã de Curtea Constituţionalã cu prilejul analizei obiectiilor de neconstituţionalitate a legii la care se referã sesizãrile, întrucît o asemenea analiza ar depãşi limitele competentei Curţii, astfel cum sînt stabilite prin art. 144 lit. a) din Constituţie, care se referã exclusiv la legea adoptatã, înainte de promulgare.
11. Obiecţiile privind neconstituţionalitatea unor texte ale legii, care ar infringe dispoziţiile art. 20 din Constituţie, nu pot fi acceptate.
Într-adevãr, prevederile art. 20 din Constituţie, prin care se stabileşte raportul între reglementãrile internaţionale la care România este parte şi legislaţia interna, nu pot avea, desigur, caracter retroactiv şi, ca atare, nu pot servi pentru aprecierea unor dispoziţii legislative anterioare legii fundamentale şi nici pentru dezlegarea problemelor legate de raporturile juridice nãscute într-un regim constituţional în care principiile instituite prin textele constituţionale actuale nu erau cunoscute.
Efectele unor asemenea reglementãri internaţionale asupra legislaţiei interne şi a aplicãrii acesteia, pentru perioada anterioarã Constituţiei în vigoare, nu pot fi, asadar, decît acelea care puteau exista în momentul în care s-au produs.
Trecind peste faptul ca Declaraţia referitoare la principiile fundamentale ale justiţiei în legatura cu victimele abuzului de putere, adoptatã prin Rezoluţia nr. 46/34 a Adunãrii generale a O.N.U., nu poate fi inclusã, prin caracterul ei de recomandare, printre reglementãrile internaţionale avute în vedere de art. 20 din Constituţie, trebuie, de altfel, sa constatam, chiar în afarã chestiunilor privind neretroactivitatea prevederilor constituţionale menţionate, ca problema se reduce, în ultima analiza, la acordarea despãgubirilor şi la caracterul lor, aspecte sub care obiecţiile cuprinse în sesizãrile primite nu indreptatesc concluzia ca legea s-ar abate de la normele internaţionale în materie. Nu s-ar putea, într-adevãr, susţine ca modul de acordare a despãgubirilor şi cuantumul acestora - astfel cum sînt stabilite prin lege - nu ar fi rezonabile ori ar infringe principii de echitate socialã, în raport cu realitatile sociale din România şi cu posibilitãţile economice existente.
12. Cît priveşte sesizarea adresatã de grupul de senatori, prin care se susţine ca, în fapt, au votat în favoarea legii numai 68 sau 69 de membri ai Senatului - în timp ce pentru adoptare erau necesare 72 de voturi "pentru" -, aceasta urmeazã sa fie respinsã.
Într-adevãr, sesizarea are în vedere o situaţie a carei apreciere, în cadrul procedurii de adoptare a legilor în Senat, revine exclusiv membrilor acestuia şi nu poate face obiect al controlului de constitutionalitate din partea Curţii Constituţionale.
Astfel cum rezulta din stenograma dezbaterilor din şedinţa din 20 iunie 1994 a Senatului, problema ce face obiectul sesizãrii a fost ridicatã şi discutata în şedinţa respectiva, fãrã sa se fi constatat neregularitãţi în aplicarea regulilor de procedura cu prilejul adoptãrii legii.
În aceste condiţii, obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, dat fiind ca legea a fost adoptatã cu respectarea prevederilor Constituţiei.
13. În sesizarea grupului de deputaţi se invoca încãlcarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţie şi, deopotrivã, a art. 54 din Regulamentul şedinţelor comune ale celor doua Camere. Se are în vedere faptul ca, întrucît raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepţia art. 10 din proiectul legii -, nu a întrunit, dupã dezbatere, numãrul necesar de voturi la Camera Deputaţilor, în şedinţa comuna a Camerelor din 25 iunie 1995 au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 (votat de Senat în propria sa redactare, deşi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaţilor).
Obiecţia de neconstituţionalitate urmeazã a fi examinata în lumina Deciziei nr. 62/1995 a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea Legii pentru accelerarea procesului de privatizare, lege care a trecut prin aceleaşi proceduri parlamentare ca şi legea a carei constitutionalitate este contestatã, cu deosebirea ca aceste proceduri s-au desfãşurat la Senat.
În termenii analizei fãcute în decizia menţionatã trebuie sa se constate - exceptind situaţia art. 10 din proiectul legii, al cãrui cuprins a fost discutat în şedinţa comuna a celor doua Camere - ca respingerea raportului de mediere de cãtre Camera Deputaţilor nu este realã.
Într-adevãr, toate propunerile comisiei de mediere, vizind eliminarea divergentelor dintre Camere, au fost admise, text cu text, de Camera Deputaţilor, în cadrul dezbaterilor prilejuite de examinarea raportului comisiei de mediere, astfel cum rezulta din stenograma şedinţei din 27 iunie 1995. Or, propunerile astfel acceptate ale comisiei de mediere nu faceau altceva decît sa consemneze concilierea fiecãrei divergenţe în parte. Acceptarea, dupã discuţii, a acestor propuneri nu putea sa însemne, în fond, decît faptul ca divergenţele au fost, rind pe rind, eliminate. Împrejurarea ca, în final, raportul comisiei de mediere a fost aprobat cu o majoritate care nu era cea absolutã, nu poate duce la concluzia ca divergenţele persista, ca şi cum raportul comisiei nu ar fi existat; o asemenea concluzie ar contrazice hotãrîrile succesive luate, regulamentar, prin vot, de cãtre Camera Deputaţilor pentru aprobarea fiecãrei propuneri cuprinse în raportul de mediere, vizind concilierea tuturor divergentelor. Iar art. 10 din proiectul legii, rãmas în divergenta, a fost discutat şi adoptat în şedinţa comuna a celor doua Camere.
În realitate, neintrunirea majoritãţii absolute în Camera Deputaţilor nu poate duce la concluzia reinvierii divergentelor, conciliate anterior prin aprobarea propunerilor de mediere atît în Senat, cît şi în Camera Deputaţilor.
Asa fiind, luarea de cãtre plenul celor doua Camere a hotãrîrii de a se trece la votarea raportului de mediere (fiind supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege), potrivit ordinii de zi aprobate, nu poate fi consideratã neconstitutionala, cît timp aceasta corespunde scopului şi ratiunii pentru care fusese convocatã şedinţa comuna.
Obiecţia de neconstituţionalitate urmeazã, asadar, sa fie respinsã.
Avînd în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 17, art. 18 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 25, art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), art. 42, art. 49, art. 54, art. 74 alin. (1), art. 76 alin. (2), art. 125 alin. (1), art. 128, art. 135 alin. (6), art. 144 lit. a) şi art. 150 din Constituţie, precum şi al prevederilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constata ca sesizarea grupului de 50 de deputaţi, ce formeazã obiectul Dosarului nr. 106 A/1995, nu a fost facuta cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţionalã nefiind legal sesizatã pentru a se pronunţa asupra obiectiilor de neconstituţionalitate cuprinse în aceasta sesizare.
2. Constata ca Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, a fost adoptatã cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie.
3. Constata ca art. 1 - cu excepţia prevederilor alin. 1 referitoare la locuintele trecute, fãrã titlu, în proprietatea statului -, art. 2 alin. 1, art. 9 alin. 1, art. 13 alin. 2 şi art. 24 din aceeaşi lege sînt constituţionale.
4. Constata ca precizarea "fãrã titlu" din art. 1 alin. 1, precum şi condiţia de stabilire a domiciliului în ţara, prevãzutã de art. 4 din lege, sînt neconstituţionale.
5. Decizia se comunica Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 19 iulie 1995 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stangu şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu
-----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
