Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 728 din 6 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 119 din 13 februarie 2017
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioachim Nicolae Făt în Dosarul nr. 745/100/2016 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 432D/2016.
2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se susţine că, pentru a putea determina legătura dintre obiectul cauzei şi critica de neconstituţionalitate formulată, se impune a fi precizat că dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală au constituit un element secundar în pronunţarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 25 din 7 decembrie 2015, prin care s-a statuat că nu există cale de atac împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerile formulate conform art. 213 din Codul de procedură penală. Se arată că un argument principal în pronunţarea aceleiaşi decizii l-a constituit art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se susţine, de asemenea, că, ulterior datei invocării excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală au fost completate cu alin. (6^1), care prevede, în mod expres, soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei, dispoziţie legală care, prin urmare, ar fi trebuit să constituie obiectul prezentei excepţii.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 6 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 745/100/2016, Tribunalul Maramureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioachim Nicolae Făt, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate de autorul excepţiei împotriva unei ordonanţe a procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că actul procurorului de dispunere a măsurii controlului judiciar sau a prelungirii acestei măsuri este unul unilateral, motiv pentru care controlul acestuia nu se poate rezuma doar la analiza şi cenzura exercitată de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Se observă că, prin Decizia nr. 25 din 7 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 şi art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, a stabilit că încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă. Se susţine că măsura preventivă analizată presupune o restrângere a libertăţii individuale, iar lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată împotriva ordonanţei procurorului de dispunere sau de prelungire a măsurii controlului judiciar este de natură a încălca dreptul de acces liber la justiţie, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 129. Se arată, de asemenea, că nereglementarea unei astfel de căi de atac echivalează cu neasigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
6. Tribunalul Maramureş - Secţia penală susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, prin art. II pct. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a fost introdus, în cuprinsul art. 213 din Codul de procedură penală, alin. (61), conform căruia încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea împotriva ordonanţei procurorului de dispunere sau de prelungire a măsurii controlului judiciar este definitivă, aspect statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 25 din 7 decembrie 2015. Se susţine că asigurarea căii de atac reglementată la art. 213 alin. (1) şi art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală este suficientă pentru respectarea drepturilor fundamentale invocate de autorul excepţiei.
7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
8. Guvernul susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că împotriva ordonanţei procurorului de dispunere sau de prelungire a măsurii controlului judiciar poate fi formulată plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, cale de atac ce asigură dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Se susţine că dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală trebuie să fie asigurat în condiţiile cauzelor ce au ca obiect soluţionarea unui raport penal de conflict. Se arată, totodată, că prevederile art. 129 din Legea fundamentală conferă legiuitorului prerogativa reglementării căilor de atac şi că acesta nu este obligat să reglementeze exercitarea tuturor căilor de atac în toate categoriile de cauze.
9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se susţine că drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei sunt asigurate prin dreptul de a formula plângere împotriva ordonanţei prin care procurorul dispune sau prelungeşte măsura controlului judiciar, prevăzut la art. 213 alin. (1) şi art. 215^1 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se face trimitere, totodată, la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 25 din 7 decembrie 2015, prin care aceasta a reţinut că plângerea astfel reglementată reprezintă o cale de atac, de natură a asigura dreptul la un recurs efectiv, prevăzut la art. 13 din Convenţie.
10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii".
13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 cu privire la dreptul de acces liber la justiţie şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.
14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 614 din 4 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 962 din 28 noiembrie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 212 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală. Prin urmare, de la data publicării deciziei anterior menţionate, atât procedura de dispunere, cât şi cea de prelungire a măsurii controlului judiciar se realizează cu citarea şi audierea inculpatului. Astfel, procedura analizată nu va mai avea un caracter unilateral, ci unul contradictoriu, caracterizat prin asigurarea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, precum şi la art. 6 din Convenţie.
15. Totodată, soluţionarea plângerii are loc, potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu citarea inculpatului, fiindu-i asigurate acestuia aceleaşi garanţii procesuale.
16. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, Curtea reţine că, potrivit art. 213 şi, respectiv, art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, împotriva ordonanţei procurorului de dispunere şi de prelungire a măsurii controlului judiciar, inculpatul poate formula plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi, conform art. 213 din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 215^1 alin. (5) din acelaşi cod.
17. Conform art. 213 alin. (6^1) din Codul de procedură penală, încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea astfel formulată este definitivă. Dispoziţia legală de la alin. (61) anterior menţionată a fost introdusă în cuprinsul art. 213 din Codul de procedură penală prin prevederile art. II pct. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, aceasta reprezentând o transpunere în legislaţia procesual penală a celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 25 din 7 decembrie 2015 referitoare la recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 şi art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2016, prin care s-a statuat că încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă.
18. Prin Decizia nr. 25 din 7 decembrie 2015, anterior referită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că denumirea marginală a art. 213 din Codul de procedură penală - "Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror" - este relevantă şi corespunde conţinutului articolului, în sensul că dispoziţia este aplicabilă doar în situaţia în care măsura controlului judiciar este dispusă de procuror, iar utilizarea singularului indică faptul că, în acest caz, există o singură cale de atac. Chiar dacă se poate imputa legiuitorului o lipsă de rigurozitate în ceea ce priveşte terminologia folosită, în condiţiile în care noţiunea de "cale de atac" este asociată, în general, cu instrumentul prin intermediul căruia se cenzurează o hotărâre judecătorească, şi nu un act al organului de urmărire penală, voinţa acestuia a fost aceea de a sublinia, pe de o parte, natura juridică a plângerii, iar pe de altă parte, unicitatea acesteia drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar. În altă ordine de idei, recunoaşterea plângerii ca singura cale de atac ce poate fi exercitată într-o asemenea ipoteză este în consonanţă cu întreaga filosofie a noului Cod de procedură penală, care a instituit principiul unicităţii căii ordinare de atac, inclusiv în cazul judecării fondului cauzei. Or, dacă în cazul judecării unei cauze pe fond, când se statuează asupra vinovăţiei unei persoane trimise în judecată, este recunoscută o singură cale ordinară de atac, legiuitorul nu putea avea o altă opţiune în materia măsurilor preventive. Mergând pe linia aceluiaşi raţionament, particularizat, însă, în materia măsurilor preventive, este greu de acceptat că, în cazul unor măsuri preventive mult mai intruzive dispuse de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, cum sunt arestul la domiciliu sau arestarea preventivă, să existe o singură cale de atac, conform normei generale din art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, în timp ce în cazul măsurii preventive a controlului judiciar dispuse prin ordonanţă de către procuror, aceasta să poată face obiectul unei duble cenzuri - mai întâi plângerea formulată în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar apoi contestaţia formulată în condiţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală. Modalitatea în care este reglementată măsura controlului judiciar în actuala legislaţie, în sensul existenţei unei unice căi de atac împotriva luării ori prelungirii acesteia, nu contravine dispoziţiilor Convenţiei. Posibilitatea de a ataca în faţa unui judecător de drepturi şi libertăţi luarea sau prelungirea măsurii controlului judiciar dispuse de către procuror echivalează cu materializarea dreptului la un recurs efectiv în faţa unei instanţe (în cazul nostru, în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi), drept impus de dispoziţiile art. 13 din Convenţie.
19. Cu privire la asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că acesta este obligatoriu a fi asigurat în cauzele penale ce au ca obiect stabilirea vinovăţiei în materie penală. Or, soluţionarea plângerii formulate împotriva ordonanţei de dispunere sau de prelungire a măsurii controlului judiciar nu presupune punerea în discuţie a vinovăţiei inculpatului, motiv pentru care caracterul definitiv al încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care acesta soluţionează plângerea formulată conform art. 213 şi, respectiv, art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 58 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 21, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 294 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 17 iunie 2015).
20. Având în vedere argumentele mai sus invocate, Curtea constată că textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac. Cu privire la acestea, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că art. 129 din Constituţie nu obligă la asigurarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege în toate categoriile de cauze, precum şi faptul că reglementarea acestora este de competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul normei constituţionale analizate care face referire la "condiţiile legii" , atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 58 din 24 februarie 2015, paragraful 19).
21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioachim Nicolae Făt în Dosarul nr. 745/100/2016 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
