Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 724 din 5 iulie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 385^1 alin. 1 lit. a), b) si e) din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 584 din 16 august 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 385^1 alin. 1 lit. a), b) şi e) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Enache în Dosarul nr. 3.463/300/2009 (2.214/2011) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 961D/2012.
La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, precum şi apărătorul ales, doamna avocat Cecilia Tamaş din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar. Se constată lipsa celeilalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul doamnei avocat Cecilia Tamaş, care arată că excepţia invocată are drept obiect dispoziţiile art. XVIII pct. 46 din Legea nr. 202/2010, reglementare care a avut drept raţiune accelerarea soluţionării proceselor. Cu toate acestea, legiuitorul a exclus calea de atac a apelului inclusiv pentru procesele în curs de judecată, fapt care este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil. Această afectare este cu atât mai evidentă cu cât dispoziţiile art. 385^14 din Codul de procedură penală limitează administrarea probatoriului numai la prezentarea unor înscrisuri noi.
Autorul excepţiei arată că doreşte să invoce în faţa Curţii şi alte temeiuri care ar justifica neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, sens în care arată că prin eliminarea căii de atac a apelului pentru toate sentinţele pronunţate de judecătorii se încalcă şi dispoziţiile constituţionale referitoare la principiului neretroactivităţii legii penale. Totodată, este afectată şi egalitatea în faţa legii a cetăţenilor, deoarece în Codul penal există două infracţiuni contra patrimoniului similare, respectiv înşelăciunea şi delapidarea, care sunt pedepsite identic atunci când produc consecinţe deosebit de grave. Or, câtă vreme infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave este judecată în primă instanţă de tribunal, iar cea de delapidare este judecată la fond de judecătorie, este evident că există o inegalitate de tratament pentru situaţii juridice similare, inechitate care nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede obligativitatea unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală (fond şi cale de atac), obligativitate care este pe deplin respectată de prevederile legale criticate. Totodată, în cazul de faţă recursul are valenţele unui veritabil apel, fiind devolutiv sub toate aspectele, întrucât nu se rezumă, aşa cum se susţine, numai la prezentarea unor înscrisuri noi.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2.353 din 25 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3.463/200/2009 (2.214/2011), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII pct. 46 din Legea nr. 202/2010, excepţie ridicată de Alexandru Enache în dosarul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unui recurs în materie penală formulat împotriva unei sentinţe pronunţate de judecătorie.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, deoarece sentinţele pronunţate de judecătorii pot fi atacate numai cu recurs, fiind astfel înlăturată calea de atac a apelului, sens în care, în opinia autorului, se instituie o discriminare fără a exista un motiv obiectiv şi rezonabil. Totodată, câtă vreme accesul liber la justiţie presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, autorul arată că textul înfrânge dreptul la un proces echitabil prin restrângerea nejustificată a exerciţiului acestuia.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală opinează că textele legale criticate sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale menţionate.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. XVIII pct. 46 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Însă, ţinând seama de prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 385^1 alin. 1 lit. a), b) şi e) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Hotărârile supuse recursului, astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 46 din Legea nr. 202/2010, care au următorul conţinut: "Pot fi atacate cu recurs:
a) sentinţele pronunţate de judecătorii;
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare;
[...]
e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de curţi de apel şi Curtea Militară de Apel;".
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
1. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 609 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 29 iunie 2012, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, statuând că autorul excepţiei este nemulţumit de împrejurarea că prin Legea nr. 202/2010 s-a eliminat calea de atac a apelului pentru sentinţele pronunţate de judecătorii. Dacă anterior acestor modificări era posibilă atacarea cu apel a acelor sentinţe pronunţate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta legiuitorul a instituit o normă generală potrivit căreia orice hotărâre pronunţată la nivelul judecătoriei va putea fi contestată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului.
Prin urmare, normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege. Legea procesual penală promovează, ca regulă generală, judecarea procesului penal în 3 grade de jurisdicţie: prima instanţă, apel şi recurs. În acelaşi timp, pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracţiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituţională, ca excepţie, şi existenţa doar a două grade de jurisdicţie: primă instanţă şi recurs.
Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiţie. Persoanele interesate se pot adresa atât primei instanţe, cât şi celei de recurs, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege, indiferent de numărul gradelor de jurisdicţie. Părţile îşi pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanţă ori în calea de atac.
O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece stabilirea competenţei, precum şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac.
Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a constatat că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.
De altfel, egalitatea în faţa legii presupune ca la situaţii juridice identice să se aplice acelaşi tratament. Or, motivarea autorului în sensul existenţei unei identităţi de premisă între infracţiunea de delapidare şi cea de înşelăciune, ambele cu consecinţe deosebit de grave, nu poate fi primită, întrucât faptele antisociale astfel reglementate au în vedere un comportament antisocial diferit. Împrejurarea că pot fi sancţionate cu aceleaşi limite de pedeapsă nu atrage eo ipso o unică identitate a naturii juridice a celor două infracţiuni, care la rândul ei să determine acelaşi tratament juridic (prin aceasta înţelegându-se şi procedura de judecată referitoare la instanţa de judecată competentă să judece fondul).
Totodată, părţile au posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către judecătorii. De asemenea este asigurat şi dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, câtă vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul naţional poate introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, gradele de jurisdicţie pe care le consideră necesare. Altfel spus, reglementările internaţionale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat.
De asemenea, susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia în calea de atac a recursului nu beneficiază de toate garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, întrucât nu are posibilitatea de a beneficia de întregul regim probator, inclusiv proba cu martori, nu poate fi primită, deoarece prin art. XVIII pct. 47 din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 385^9, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În aceste cauze, instanţa de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situaţia în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părţilor la un proces echitabil". Prin urmare, o astfel de cale de atac are valenţele unui veritabil apel, diferenţa fiind numai terminologică.
În sfârşit, Curtea mai constată că limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din acelaşi protocol, potrivit căruia, dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracţiune de către o instanţă de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicţie superioară poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, sens în care Curtea urmează a respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală.
Distinct de acestea, Curtea mai constată că solicitarea autorului excepţiei, exprimată în şedinţa publică, de a se analiza constituţionalitatea textului legal criticat şi sub aspectul încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie, este inadmisibilă. Astfel, motivarea excepţiei, prin indicarea textelor constituţionale invocate, trebuie să fie făcută chiar prin actul de sesizare a Curţii, pentru a fi posibilă exercitarea controlului de constituţionalitate, deci în momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată. Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe numai în limitele sesizării. Or, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost ridicată, rezultă că, în opinia autorului acesteia, prin textul de lege criticat au fost încălcate prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 53 din Legea fundamentală. În consecinţă, invocarea în susţinerea excepţiei a unor dispoziţii constituţionale direct în faţa Curţii, şi nu în faţa instanţei de judecată care a sesizat Curtea cu excepţia de neconstituţionalitate, contravine atât dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cât şi celor ale art. 146 lit. d) din Constituţie. În consecinţă, potrivit jurisprudenţei Curţii, invocarea în susţinerea excepţiei a prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii este inadmisibilă (A se vedea în acest sens Decizia nr. 389 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010, Decizia nr. 63 din 25 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 14 februarie 200 7, şi Decizia nr. 349 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 mai 2006).
2. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^1 alin. 1 lit. b) şi e) din Codul de procedură penală, Curtea constată că pe rolul instanţei de drept comun sau făcut cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de delapidare şi fals material în înscrisuri sub semnătură privată, sens în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 397 din 25 mai 2011 a Judecătoriei Sectorului 2. Împotriva acestei sentinţe autorul excepţiei a formulat recurs în cadrul căruia a invocat prezenta excepţie de neconstituţionalitate.
Aşa fiind, Curtea constată că prevederile criticate referitoare la sentinţele pronunţate de tribunalele militare ori deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de curţi de apel şi Curtea Militară de Apel nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora aceasta decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate care au legătură cu soluţionarea cauzei, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^1 alin. 1 lit. b) şi e) din Codul de procedură penală ca inadmisibilă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Enache în Dosarul nr. 3.463/300/2009 (2.214/2011) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.
2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^1 alin. 1 lit. b) şi e) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 iulie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
