Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Czako Laszlo în Dosarul nr. 7.448/117/2013* al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului nr. 111D/2014 al Curţii Constituţionale. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent informează Curtea asupra faptului că partea Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei. 4. De asemenea, magistratul-asistent referă asupra faptului că dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 14 octombrie 2014, dată la care, nefiind prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea la data de 15 octombrie 2014. La această dată Curtea, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a amânat succesiv pronunţarea pentru datele de 11, 12, 19 şi 26 noiembrie 2014, când, datorită imposibilităţii constituirii majorităţii prevăzute de art. 6 şi art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 16 decembrie 2014. 5. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 150D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, ridicată de Deak Albert şi Balazs Karoly Zsolt în Dosarul nr. 24.907/211/2012* al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. 6. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 7. Magistratul-asistent informează Curtea asupra faptului că, şi în acest dosar, părţile Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei. 8. Preşedintele Curţii, având în vedere identitatea dintre obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus menţionate, din oficiu, pune în discuţie problema conexării lor. 9. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că, deşi obiectul excepţiilor este parţial identic, cele două cauze se află, la fond, în stadii diferite, ceea ce ar implica pronunţarea unor soluţii distincte în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate, astfel că nu este oportună conexarea acestora. 10. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 150D/2014 la Dosarul nr. 111D/2014, care a fost primul înregistrat. 11. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel: respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - texte criticate în Dosarul nr. 150D/2014 -, deoarece acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, sens în care este indicat paragraful 21 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 301 din 5 iunie 2014; aceeaşi împrejurare, a lipsei legăturii textului legal criticat cu soluţionarea cauzei, constituie motivul - prevăzut de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - pentru respingerea ca inadmisibilă şi a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 11 alin. (1) şi (2), art. 31 şi ale art. 35 alin. (5) din legea examinată; respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a), art. 16 şi ale art. 21 alin. (6) din acelaşi act normativ, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, în special Decizia nr. 269 din 7 mai 2014; respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 34 alin. (1) - texte criticate doar în Dosarul nr. 111D/2014 - deoarece, ulterior invocării excepţiei, prin decizia mai sus indicată, acestea au fost declarate constituţionale într-o anumită interpretare, astfel că în cauză devin incidente prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 12. Prin Încheierea din 24 ianuarie 2014 şi Sentinţa civilă nr. 15.204/2013 din 18 noiembrie 2013, pronunţate în dosarele nr. 7.448/117/2013* şi nr. 24.907/211/2012*, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Czako Laszlo şi, respectiv, Deak Albert şi Balazs Karoly Zsolt în cauze având ca obiect obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, având în vedere dispoziţia entităţii deţinătoare de propunere de acordare de despăgubiri, respectiv constatarea dreptului de creanţă al reclamanţilor faţă de pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând despăgubiri acordate conform raportului de evaluare efectuat în cauză în anul 2011. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 contravin normelor constituţionale ale art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (1)-(3) şi ale art. 44, astfel cum acestea trebuie interpretate şi analizate în lumina prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. 14. În esenţă, se arată că principiul neretroactivităţii este flagrant încălcat prin aceea că, potrivit textului legal criticat, legea nouă se aplică direct cererilor înregistrate sub imperiul vechii reglementări şi nesoluţionate încă, precum şi litigiilor aflate în curs de judecată la momentul intrării sale în vigoare, fără a ţine cont de drepturile anterior câştigate. Una dintre consecinţele aplicării retroactive a Legii nr. 165/2013 constă în respingerea (sau în cel mai bun caz suspendarea) procedurilor de soluţionare a notificărilor şi a tuturor acţiunilor începute în temeiul vechilor legi, ceea ce îi va prejudicia pe proprietarii care au petrecut mulţi ani în faţa instanţelor şi care vor fi nevoiţi să ia procedura de la început în temeiul noii legi. În concret, autorii excepţiei arată că efectele imediate şi pe termen lung ale aplicării retroactive a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 constau în suprimarea, reducerea şi/sau modificarea drepturilor câştigate prin emiterea dispoziţiei de propunere de acordare de despăgubiri sau chiar prin obţinerea unor hotărâri judecătoreşti nepuse în executare până la data apariţiei legii noi. 15. Dispoziţiile legale criticate instituie, în acelaşi timp, o discriminare între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă. Astfel, deşi au formulat acelaşi gen de cereri de despăgubire, cu respectarea aceloraşi condiţii legale în vigoare la momentul introducerii lor, doar acele persoane care, din motive obiective şi independente de voinţa lor, neavând cererile de restituire sau de acordare de despăgubiri rezolvate sau judecate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, sunt supuse obligaţiei de a primi despăgubiri conform legii noi, adică în rate şi pe bază de puncte. Legea nr. 165/2013 prevede, la art. 21 alin. (6), că evaluarea imobilului ce nu poate fi restituit în natură se face pe baza grilei notarilor existente la momentul intrării în vigoare a legii, fără a ţine cont de valoarea de piaţă a bunului mobil, şi nu conform standardelor internaţionale de evaluare, cum prevedea legislaţia anterioară, respectiv Legea nr. 10/2001. Mai mult, legea nouă prevede că ultima plată s-ar face în anul 2029, fără aplicarea vreunei indexări în funcţie de inflaţie, iar potrivit art. 31 alin. (5) din legea examinată, modalitatea de valorificare în numerar se stabileşte ulterior, prin normele de aplicare a legii, ceea ce contrazice recomandările Curţii Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, cu referire la respectarea standardelor internaţionale în aplicarea preţului pieţei a imobilelor revendicate. 16. Prin termenele inacceptabil de îndelungate pe care Legea nr. 165/2013 le reglementează pentru soluţionarea, în faza administrativă, a cererilor de despăgubire, precum şi prin condiţionarea accesului la justiţie de respectarea acestora, astfel cum prevede art. 11 alin. (1) şi (2) din lege, aceasta încalcă în mod evident prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, atât sub aspectul accesului liber la instanţă, dar şi a dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Autorii excepţiei arată că tergiversarea plăţilor până în anul 2029 pentru persoane care au fost deposedate în mod abuziv în anii '50, care au depus notificări în anul 2001 şi au depăşit vârste de 80-90 de ani nu poate să corespundă noţiunii de "termen rezonabil" în accepţiunea Curţii de la Strasbourg. 17. Nu în ultimul rând şi în strânsă legătură cu celelalte susţineri de neconstituţionalitate, autorii excepţiei consideră că art. 4 coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este abilitată să invalideze deciziile entităţilor învestite de lege, încalcă dreptul de proprietate, principiile securităţii juridice şi al încrederii legitime, consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie se află, pe lângă "bunuri" şi creanţe, şi "speranţa legitimă", atâta vreme cât aceasta rezidă în existenţa unui fundament suficient în dreptul intern pentru a putea considera creanţa o "valoare patrimonială." Se mai arată că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe (Hotărârea din 9 decembrie 2008 pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României, Hotărârea din 27 mai 2010 pronunţată în Cauza Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Anastasiu şi alţii împotriva României), "o decizie administrativă a autorităţii locale competente care recunoaşte celui interesat un drept de reparaţie este suficientă pentru a crea un interes patrimonial protejat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, chiar dacă nu este precizată suma despăgubirii. Neexecutarea unei asemenea decizii constituie o ingerinţă în sensul primei fraze a primului alineat al articolului menţionat. În consecinţă, petenţii cărora li s-au acordat astfel de decizii administrative trebuie consideraţi implicit persoane îndreptăţite în accepţiunea noului proiect de lege, nefiind necesar ca dreptul lor să fie validat din nou". Scopul Convenţiei este de a proteja drepturi concrete şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru privarea de proprietate trebuie să fie rezonabilă în raport cu valoarea bunului, fiind menţinut, totodată, un just echilibru între diferitele interese în cauză. 18. Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere că, prealabil adoptării, legea criticată a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, este invocată jurisprudenţa apreciată ca fiind relevantă a Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 723 din 5 iulie 2012, nr. 760 din 20 septembrie 2012, nr. 802 din 27 septembrie 2012 şi nr. 183 din 2 aprilie 2013). 19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 20. Avocatul Poporului consideră că motivele invocate în susţinerea excepţiei pot fi reţinute, în parte. În acest sens, se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 4 raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 sunt retroactive, având în vedere că, în baza acestor norme legale, cele mai multe acţiuni formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost respinse ca prematur introduse. În acest mod, legiuitorul a acţionat asupra fazei iniţiale de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea cererilor de chemare în judecată în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum. Dispoziţiile art. 4 din legea criticată aduc, de asemenea, atingere şi principiului egalităţii în drepturi, deoarece creează premisele unei discriminări, fără un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere între persoanele ale căror procese s-au finalizat anterior intrării în vigoare a noii legi, aflate într-o situaţie mai favorabilă, şi cele ale căror procese au fost în curs de soluţionare la această dată. În opinia Avocatului Poporului, prevederile examinate pun în discuţie şi dreptul la un proces echitabil, deoarece admiterea excepţiei de prematuritate - excepţie de fond, peremptorie şi absolută - duce la respingerea acţiunii de chemare în judecată, fiind astfel încălcat şi principiul soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil. În sfârşit, consideră că celelalte critici de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute. 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere. 22. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 47 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, în Dosarul nr. 150D/2014 a fost întocmită o adresă către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor cuprinzând, punctual, 6 întrebări, la care autoritatea a transmis răspunsul înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 5.281 din 18 noiembrie 2014, la care sunt anexate diverse documente în copie reprezentând dispoziţii prin care primarii propun acordarea de despăgubiri pentru imobilele obiect al notificărilor, precum şi unele acte justificative. CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, concluziile procurorului, documentele depuse la dosar, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare, îl constituie prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare. 25. Pentru determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională va avea în vedere, potrivit considerentelor reţinute, cu titlu de principiu, în Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, criticile de neconstituţionalitate formulate de autorii excepţiei, raportate la circumstanţele specifice litigiilor. În consecinţă, Curtea constată că obiectul excepţiei de faţă îl constituie, în realitate, prevederile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 11 alin. (1) şi (2), art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) şi (9), art. 31 alin. (5) şi ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, care au următorul conţinut: - Art. 4 teza a doua: "Dispoziţiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi."; - Art. 11 alin. (1) şi (2): "(1) Comisiile locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti au obligaţia de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2016. (2) În situaţia neîndeplinirii obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (1), persoana care se consideră îndreptăţită poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile. Hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească este supusă numai apelului. Plângerea este scutită de taxa judiciară de timbru."; - Art. 17 alin. (1) lit. a): "(1) În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are, în principal, următoarele atribuţii: a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii;"; - Art. 21 alin. (6) şi (9): "(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. [...] (9) În cazul validării deciziei entităţii învestite de lege, Comisia Naţională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv."; - Art. 31 alin. (5): "(5) Modalitatea de valorificare în numerar se stabileşte prin normele de aplicare a prezentei legi."; - Art. 34 alin. (1): "(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.". 26. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) care consacră accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, şi ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată, norme fundamentale ce trebuie interpretate şi analizate în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform art. 20 alin. (1) din Constituţie. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reaminteşte că, în vederea exercitării atribuţiei sale prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie, şi anume soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale reglementează, la art. 29, condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate. Printre acestea, alin. (1) teza finală din articolul menţionat impune condiţia admisibilităţii constând în "legătura [textului legal criticat - s.n.] cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia." Din această perspectivă, Curtea urmează să determine obiectul cauzei în care a fost invocată excepţia, cu scopul de a stabili dacă există sau nu o legătură între soluţionarea acesteia şi dispoziţiile de lege ce fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 28. Astfel, Curtea observă că particularitatea comună celor două litigii în care a fost invocată excepţia constă în epuizarea primei etape administrative a soluţionării notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, în sensul că în ambele dosare de despăgubire a fost emisă dispoziţia primarului prin care se propune acordarea de despăgubiri. De asemenea, cele două dosare nu au fost soluţionate pe cale administrativă, în sensul că niciuna dintre cele două cereri de despăgubire nu a fost soluţionată prin emiterea, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, a deciziei reprezentând titlul de despăgubire. 29. Raportând circumstanţele litigiilor la conţinutul normativ al dispoziţiilor legale criticate, Curtea constată că prevederile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 11 alin. (1) şi (2) nu au incidenţă în cauză, din moment ce obiectul acestora nu îl constituie soluţionarea unor cereri de restituire în natură a unui imobil, adresate comisiilor locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, astfel cum reglementează textul legal criticat. Prin urmare, în temeiul art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. 30. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, această excepţie a fost admisă, în sensul constatării constituţionalităţii textelor legale indicate în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii. Drept consecinţă, în cauza de faţă devin incidente prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale." Întrucât decizia menţionată a fost pronunţată şi publicată ulterior sesizării Curţii cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, rezultă că aceasta urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă. Curtea reaminteşte că, în virtutea prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, instanţa de judecată şi instituţiile abilitate să aplice legea în cauză vor respecta deciziile Curţii Constituţionale în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în speţa dedusă soluţionării, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acesta se sprijină. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunţate în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile. În cazul de faţă, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia anterioară de admitere, la care s-a făcut mai sus referire, reprezintă temei al revizuirii conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, după caz, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012, şi Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014). 31. Dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are atribuţia de a valida sau invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, sunt criticate prin raportare la exigenţele dreptului de proprietate consacrat de art. 44 din Constituţie şi având în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "bun" include şi "speranţa legitimă", atâta vreme cât aceasta rezidă în existenţa unui fundament suficient în dreptul intern pentru a putea considera creanţa o "valoare patrimonială." Se arată, în acest sens, în motivarea excepţiei, că decizia administrativă anterioară, prin care autoritatea locală competentă recunoaşte celui interesat un drept de reparaţie, având, deci, caracter definitiv, este suficientă pentru a crea un interes patrimonial protejat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu este precizată suma acordată cu titlu de despăgubiri. 32. Faţă de aceste critici, Curtea Constituţională observă, în prealabil, că prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, instanţa constituţională a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi ale art. 21 alin. (5) şi (8) (care se referă la aceeaşi atribuţie a Comisiei) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora. Aşadar, Curtea a făcut distincţie între deciziile emise de entităţile învestite de lege cu soluţionarea notificărilor, care conţin propunerea de acordare de despăgubiri şi care nu au făcut obiectul unor acţiuni judiciare şi, respectiv, cele emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora. Pentru a ajunge la concluzia mai sus amintită, Curtea a constatat, în esenţă, că "A recunoaşte Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia competenţa de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaşte un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege", contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (4), art. 124, art. 126 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie, precum şi celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.────────── *) Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015.────────── 33. Examinând obiectul litigiilor în care a fost invocată excepţia, Curtea constată că în ambele cauze au fost emise, de către entitatea învestită de lege cu soluţionarea notificării - în speţă primarul respectivei unităţi administrativ-teritoriale - deciziile conţinând propunerea de acordare de despăgubiri, în condiţiile dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi că aceste acte administrative nu sunt consecinţa unor sentinţe judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora. Prin urmare, Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 nu este incidentă în cauză, Curtea urmând a examina criticile de neconstituţionalitate ce vizează, în esenţă, atingerea dreptului de proprietate prin exercitarea atribuţiei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ce conţin propunerea de acordare de despăgubiri, în ipoteza în care acestea nu au fost emise în executarea unor sentinţe judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora. 34. Curtea reţine că deciziile prin care se propunea acordarea de despăgubiri pentru un imobil preluat în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, se emiteau, în condiţiile legii, fie de către autorităţile administraţiei publice locale (primar sau instituţia prefectului), direct ori prin structuri aflate în subordinea acestora, fie de către autorităţi publice centrale, direct sau indirect, prin diferite entităţi specializate, aflate în subordinea acestora, dar şi de către alte entităţi ce nu se află într-o relaţie directă de subordonare şi control faţă de autoritatea administrativă: regii autonome, societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, organizaţii cooperatiste, orice altă instituţie publică ce are în patrimoniu astfel de bunuri imobile preluate abuziv. 35. Controlul de legalitate exercitat de prefect asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale care conţineau propunerile motivate de acordare de despăgubiri a fost instituit în cuprinsul Legii nr. 247/2005 la art. 16 alin. (2^1), prin articolul unic pct. 24 din titlul I al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007. Curtea constată că, până la intrarea în vigoare a acestui act normativ, nicio dispoziţie/decizie sau niciun ordin, după caz, a/al niciunei entităţi învestite de lege cu soluţionarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a făcut obiectul unui control impus de lege şi efectuat de către o autoritate publică. Ulterior acestei date, doar deciziile aparţinând autorităţilor administraţiei publice locale au format obiectul controlului de legalitate exercitat în mod obligatoriu de prefect, celelalte dispoziţii conţinând propuneri de acordare de despăgubiri, aparţinând celorlalte categorii de entităţi învestite de lege fiind în continuare sustrase oricărei forme de control administrativ prevăzut de lege. În acest sens, Curtea reţine, din documentele depuse la dosarul Curţii nr. 150D/2014 de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, că la Secretariatul General al Comisiei sunt înregistrate 37.500 dosare de despăgubire care nu conţin avizul de legalitate al prefectului, din totalul celor 54.385 de dosare care conţin decizii de propunere de acordare de despăgubiri. 36. Mai mult, Curtea reţine şi aspectul ivit în practică, pe fondul inexistenţei unei reglementări care să prevadă o atribuţie de control al acestor decizii sub aspectul existenţei şi întinderii dreptului sau a stabilirii calităţii de persoană îndreptăţită: pentru a verifica, încă o dată, temeinicia refuzului restituirii în natură şi a întocmi raportul de evaluare, deci având dosarul de despăgubire în lucru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deşi observa erori grave, vădite sau chiar aspecte ilegale în decursul acestor demersuri, nu dispunea de instrumentul legal necesar pentru remedierea acestora. 37. Totodată, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 (art. 24 în forma iniţială, art. 26 ulterior republicării şi modificării legii), persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei civile atunci când consideră că a fost lezat interesul său prin decizia de respingere a restituirii în natură sau prin refuzul nejustificat al entităţii notificate de a soluţiona notificarea. Aceeaşi decizie de respingere a restituirii în natură trebuie să conţină şi propunerea motivată de acordare a despăgubirilor, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a respectivului imobil. Curtea reţine, în consecinţă, că această cale de atac nu va fi, însă, în principiu, exercitată de persoana în privinţa căreia a fost emisă o dispoziţie conţinând propunerea de acordare de despăgubiri, fiind evident că aceasta nu are interesul de a contesta în justiţie actul al cărui beneficiar este, pe motiv că nu are calitatea de persoană îndreptăţită, nu este titularul dreptului etc., motive care ar duce la invalidarea deciziei emise în favoarea sa, cu excepţia cazului în care contestă însăşi cuantumul despăgubirilor, dacă acesta este stabilit. Întrucât legislaţia anterioară Legii nr. 165/2013, şi în special până la emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 (în privinţa actelor autorităţilor administrative publice), cadrul normativ aplicabil nu reglementa posibilitatea reală a unui astfel de control ulterior emiterii dispoziţiei de propunere a despăgubirilor, care să confirme acel drept, nu se poate susţine caracterul definitiv al unui asemenea act juridic. 38. Analizând de principiu atribuţia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, că aceasta nu este de natură să aducă atingere certitudinii raporturilor juridice, întrucât nu determină o destabilizare a acestora, ci oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalităţii dreptului recunoscut, ce comportă o serie de justificări. Astfel, invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate fi rezultatul constatării că imobilul poate fi restituit în natură, modalitate care prevalează asupra restituirii în echivalent, în concepţia Legii nr. 165/2013, conform principiului enunţat în art. 2 lit. a) din aceasta. Invalidarea poate fi, de asemenea, consecinţa constatării că solicitantul nu este titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului revendicat. Scopul unei verificări suplimentare faţă de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situaţii generatoare de inechităţi şi litigii, care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea/atribuirea aceluiaşi imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu şi exclusiv ori recunoaşterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, confirmarea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranţei legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă o garanţie a recunoaşterii acestuia în mod just. 39. Distinct de cele statuate în decizia indicată, dar în strânsă legătură cu acestea, Curtea observă că, din Hotărârea-pilot, pronunţată la 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, se desprinde constatarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la existenţa, pe fondul vidului legislativ în materie, a numeroase situaţii de suprapunere de titluri de proprietate, ce stau la originea multora dintre litigiile aduse în faţa sa, ceea ce imprimă necesitatea rezolvării interne şi a acestui aspect. Or, măsura legală criticată de autorii excepţiei reprezintă o astfel de atribuţie legală de control suplimentar, conferită unui organism central, şi răspunde, astfel, acestei cerinţe, având scopul de a preveni cazuri similare şi de a asigura legalitatea şi stabilitatea circuitului civil. 40. Curtea a mai observat prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014 că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câştigat, câtă vreme decizia/dispoziţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării, conţinând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, chiar confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptăţite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptăţită la restituire are o simplă expectanţă de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanţă izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte. În plus, s-a mai arătat că deciziile autorităţilor administrative implicate în procesul de restituire/acordare de măsuri reparatorii sunt supuse în final controlului instanţei de judecată, singura autoritate competentă să se pronunţe în mod definitiv asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii. De altfel, un drept cu caracter civil este considerat "determinat" (pentru a beneficia de protecţia art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) abia în momentul în care cuantumul i-a fost precizat, în condiţiile în care dreptul intern prevede o procedură ce cuprinde două faze: prima, în care o jurisdicţie statuează cu privire la existenţa dreptului şi o alta în care se fixează cuantumul (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 23 martie 1994, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Silva Pontes împotriva Portugaliei, paragraful 30). 41. În ceea ce priveşte invocarea, de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate, a deciziilor prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român în cauze privind restituirea proprietăţilor (respectiv Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României, Hotărârea din 27 mai 2010, pronunţată în Cauza Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României, şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Anastasiu şi alţii împotriva României), Curtea consideră că acestea nu pot fi invocate în ceea ce priveşte noua legislaţie în materia finalizării procesului de restituire, concretizată în Legea nr. 165/2013. Aceasta deoarece respectivele hotărâri, de condamnare a României, sunt decizii de speţă, ce au în vedere cadrul normativ în vigoare la momentul aplicării cererii adresate Curţii de la Strasbourg, aşa cum şi încălcările constatate prin Hotărârea-pilot se referă la situaţiile concrete analizate în speţă, prin raportare, evident, la legislaţia anterioară Legii nr. 165/2013. 42. Hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României din 12 octombrie 2010 reprezintă instrumentul prin care instanţa europeană a indicat statului român liniile directoare şi principiile generale ce trebuie a fi respectate la elaborarea unei noi legislaţii în materia restituirilor, de natură să corecteze gravele deficienţe constatate prin hotărârile anterioare de condamnare a României. Prin urmare, Legea nr. 165/2013 trebuie să se încadreze în aceste linii directoare, sub aspectul respectării drepturilor protejate de Convenţie. În acest sens, Hotărârea-pilot face referire la marja de apreciere a statului cu privire la reconfigurarea şi restructurarea legislaţiei sale în domeniu şi la măsurile de ordin general pe care le pot lua statele, pornind de la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează un drept de a dobândi bunuri şi nu impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea totală de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate ale persoanelor deposedate (paragrafele 162-177). Prin urmare, Curtea consideră că, prin invocarea în continuare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului anterioare Hotărârii-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-ar ajunge în situaţia în care statul, mai exact legiuitorul român, să nu poată interveni deloc în corijarea unor situaţii de fapt/drept inechitabile care au produs sau care au determinat producerea problemelor sistemice/structurale. Or, ceea ce primează în mecanismul procedurii-pilot este remedierea problemelor structurale sau sistemice constatate în mod repetat, şi nu perpetuarea acestora. De aceea, în cuprinsul Hotărârii-pilot, instanţa de la Strasbourg, referindu-se la măsurile cu caracter general ce se impun faţă de problematica constatată (paragrafele 229-236), nu a făcut referire la cele reţinute la paragrafele 178-194, care vizează aplicarea în situaţia României a principiilor generale ce decurg din jurisprudenţa sa în materie, ci s-a raportat exclusiv la principiile generale ce decurg din jurisprudenţa sa în materie şi la modul de aplicare a acestora în contextul reformei politice şi economice, expuse la paragrafele 162-177. 43. În continuarea celor de mai sus, Curtea are în vedere Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României, prin care Curtea de la Strasbourg, reluând analiza dosarelor în materia restituirilor, suspendate de la pronunţarea Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, a luat în discuţie noua legislaţie, respectiv Legea nr. 165/2013, având în vedere că, prin excepţie, a admis că noua lege se va aplica inclusiv acestor cereri aflate pe rolul său şi suspendate. Prin această hotărâre, Curtea a conexat opt cauze, a constatat, într-una singură, încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, restul cererilor declarându-le inadmisibile deoarece nu au fost epuizate căile interne de atac prevăzute de Legea nr. 165/2013 (a se vedea în acelaşi sens Hotărârea din 13 mai 2014, pronunţată în Cauza Constantin Rotescu împotriva României, Cererea nr. 6.524/03). Relevante pentru ipoteza analizei de faţă sunt considerentele referitoare la cererea domnului Corocleanu, beneficiarul unei decizii de propunere de acordare a despăgubirilor emise în anul 2008, prin care nu se fixa suma cuvenită cu titlu de despăgubiri. Respingând cererea ca inadmisibilă, pentru neepuizarea căilor interne de atac, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată, la paragraful 138 din hotărâre, că reclamantul îşi poate valorifica dreptul urmând procedurile descrise la cap. III - unde este cuprins şi art. 17, criticat - şi la cap. IV din noua lege. 44. Nu în cele din urmă, Curtea constată că validarea sau invalidarea în tot sau în parte a deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii presupune, în mod concret, verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, astfel cum prevede art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor putând solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante. Verificarea existenţei dreptului echivalează, practic, cu examinarea aceloraşi condiţii ce era necesar a fi realizate şi la momentul iniţial, al emiterii deciziei respective, deoarece noua lege nu introduce noi cerinţe în această privinţă. Aşa cum se arată şi în Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, această atribuţie asigură un filtru suplimentar, prin respectarea aceloraşi condiţii legale ce erau necesar a fi întrunite şi la momentul emiterii dispoziţiei, pentru asigurarea legalităţii dreptului. Aşa fiind, nu se poate susţine că această atribuţie afectează, în mod real, dreptul de proprietate, decât în măsura în care acesta nu era, de la bun început, legal stabilit, în sensul că, în realitate, nu îndeplinea toate cerinţele stabilite de legea atunci în vigoare. Curtea a statuat, cu titlu de principiu, în Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, că siguranţa circuitului civil nu se poate fundamenta fără ca, apriori, să fie confirmată legalitatea dreptului ce ulterior va intra definitiv în circuitul civil. Aşadar, principiul securităţii juridice nu poate prevala principiului legalităţii. 45. Luând în considerare toate aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, în ceea ce priveşte ipoteza referitoare la deciziile/dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor care nu au fost emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora. 46. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, care prevăd că evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei de compensare se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a acestei legi şi că valoarea obţinută se exprimă în puncte, un punct având valoarea de un leu, Curtea a reţinut, de pildă prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, că aceasta constituie modalitatea prin care legiuitorul a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 165/2013. Tot potrivit acestei expuneri de motive, Curtea a arătat, prin Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014*), nepublicată încă la data pronunţării prezentei decizii, că scopul legiuitorului a constat în introducerea, prin noul act normativ, a unui sistem unitar şi previzibil de evaluare a imobilelor, astfel încât atât imobilele din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, cât şi imobilele ce fac obiectul cererilor de restituire nesoluţionate să fie evaluate prin raportare la acelaşi sistem, respectiv prin aplicarea grilei notariale de la momentul intrării în vigoare a noii legi. Curtea a admis, cu acel prilej, că, prin intermediul acestui nou sistem de calcul, este posibil ca valoarea despăgubirilor acordate, sub formă de puncte, să fie inferioară celei rezultate prin aplicarea legislaţiei anterioare în materie - Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 - referitoare la stabilirea valorii de piaţă a imobilului de la data notificării, prin aplicarea standardelor internaţionale de evaluare. Însă, aşa cum s-a arătat în precedent, legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în determinarea celor mai potrivite modalităţi prin care sunt acordate despăgubirile cuvenite în urma abuzurilor din regimul comunist, având obligaţia ca măsurile adoptate să respecte principiul proporţionalităţii, aşadar, să fie adecvate, necesare şi să asigure un just echilibru între interesul individual şi cel general, al societăţii. Astfel, dacă printre exemplele oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cuprinsul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, menite să conducă la eficientizarea mecanismului intern de restituire a proprietăţilor, se numără şi plafonarea despăgubirilor (paragraful 235), statul român a optat, în cadrul marjei de apreciere de care dispune, să acorde integral despăgubiri, modificând însă doar sistemul de referinţă al evaluării. Or, dacă această modificare legislativă generează, în concret, o diminuare a valorii totale a despăgubirilor obţinute de către persoanele îndreptăţite, aceasta este o măsură proporţională cu scopul legitim urmărit (constând în menţinerea echilibrului bugetar), putând avea, sub aspectul consecinţelor produse, valenţele unei plafonări. În final, Curtea a subliniat că această măsură nu este de natură să afecteze dreptul de proprietate în substanţa sa, deoarece nu îi pune în pericol existenţa şi efectele juridice, ci doar intervine asupra cuantumului bănesc obţinut prin valorificarea dreptului de proprietate, în limitele permise de art. 44 din Constituţie. Curtea a mai constatat că, în virtutea principiului tempus regit actum şi a principiului aplicării imediate a legii noi, este firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizie a autorităţii abilitate. Sub acest aspect, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, instanţa constituţională a statuat că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective. Totodată, modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013).────────── *) Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 28 ianuarie 2015.────────── 47. Curtea constată că cele reţinute în jurisprudenţa mai sus indicată îşi menţin valabilitatea şi în această cauză, urmând ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 să fie respinsă ca neîntemeiată, în raport cu criticile formulate. 48. În plus, aceeaşi soluţie se impune şi pentru excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (5) din legea examinată, criticate de autorii excepţiei din aceeaşi perspectivă, cea a nerespectării Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 sub aspectul recomandării referitoare la standardele internaţionale în aplicarea preţului pieţei a imobilelor revendicate. Nici critica privind o viitoare reglementare, prin normele de aplicare a legii, asupra modalităţii de valorificare în numerar nu poate fi reţinută, din moment ce, potrivit art. 31 alin. (1) şi (2) din lege, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deţinătorul poate opta pentru valorificarea punctelor şi în numerar, urmând ca după această dată deţinătorul să poată solicita, anual, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile, cu menţiunea că ultima tranşă va reprezenta 16% din numărul punctelor acordate. 49. O altă critică formulată de autorii excepţiei se referă la faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 165/2013 reactualizarea sumelor de bani aferente punctajului stabilit, aceasta fiind impusă de creşterea indicelui preţurilor de consum în perioada dintre momentul calculării punctelor prin aplicarea art. 21 alin. (6) din lege şi cel al executării efective a creanţei astfel stabilite. Curtea a răspuns unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare cu prilejul examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 21 alin. (9) din lege, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii. În esenţă, a reţinut că prin opţiunea de a nu aplica indicele preţurilor de consum pentru reactualizarea creanţei, legiuitorul român s-a plasat, în mod evident, în interiorul "marjei de apreciere a statului", permisă, aşa cum se arată şi în Hotărârea-pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, de prevederile Convenţiei, în general, şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în special. Curtea a arătat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, există două modalităţi prin care statul îşi execută obligaţiile corelativ punctajelor stabilite, respectiv: valorificarea punctelor prin achiziţionarea de imobile în cadrul licitaţiilor organizate, în condiţiile art. 27 din lege, sau valorificarea punctelor în numerar, în condiţiile art. 31 din lege. Curtea a admis că cel/cei ce suportă riscul devalorizării sumei de bani aferente, în mod ideal, punctajului stabilit este/sunt fostul proprietar/moştenitorii acestuia, un asemenea tratament juridic aplicat constituind prin natura sa o limitare a dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituţie. Aplicând însă testul de proporţionalitate, potrivit căruia limitarea drepturilor fundamentale trebuie să fie condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe, Curtea a constatat că această măsură urmăreşte un scop legitim, este adecvată, necesară şi că păstrează, totodată, un just echilibru între cerinţele de interes general referitoare la funcţionalitatea sistemului de despăgubire şi protecţia dreptului de proprietate privată a individului (paragrafele 29-33 din Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014). 50. Pentru identitate de raţiune, Curtea constată că cele reţinute prin decizia mai sus menţionată îşi păstrează mutatis mutandis valabilitatea şi în prezenta cauză, astfel că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013 urmează să fie respinsă ca neîntemeiată, în raport cu criticile formulate. 51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Cu unanimitate de voturi, 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Czako Laszlo şi, respectiv, Deak Albert şi Balazs Karoly Zsolt în dosarele nr. 7.448/117/2013* şi, respectiv, nr. 24.907/211/2012* ale Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, excepţie ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare al aceleiaşi instanţe judecătoreşti. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autori în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 21 alin. (6) şi (9) şi art. 31 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate. Cu majoritate de voturi, 4. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autori în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Claudia-Margareta Krupenschi * OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale la art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România trebuia admisă şi trebuia constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale în măsura în care se aplică deciziilor/dispoziţiilor/ ordinelor/hotărârilor entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, pentru următoarele motive: Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a fost adoptată având în vedere Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a decis ca statul român să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, conform principiilor consacrate de Convenţie, măsuri ce trebuiau să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă. Domeniul de reglementare al noii legi a restituirii proprietăţilor apare determinat încă din primul său capitol - Dispoziţii generale - art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevăzând că dispoziţiile legii se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi. De asemenea, Legea nr. 165/2013 reglementează în art. 16-35 o nouă procedură de acordare de măsuri compensatorii, prin înfiinţarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-ministru, preluând atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, până la finalizarea procesului de retrocedare. Potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are atribuţia de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Totodată, potrivit art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor. Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Anterior Legii nr. 165/2013, cadrul normativ relevant în materie îl constituia titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, ce reglementa procedura de acordare de despăgubiri aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi al altor ordonanţe şi legi. Potrivit art. 16 alin. (4) din capitolul V al titlului VII din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu putea proceda decât la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, fără a se putea pronunţa asupra calităţii de persoană îndreptăţită a solicitantului ori cu privire la existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Totodată, anterior controlului de legalitate efectuat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (2^1) din capitolul V titlul VII din Legea nr. 247/2005, Instituţia Prefectului efectua un control de legalitate emiţând un aviz de legalitate. Instituţia Prefectului verifica astfel autenticitatea dreptului notificatorului la obţinerea de măsuri reparatorii, ulterior Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor verificând doar legalitatea cu privire la forma în care se ia măsura, fie prin restituirea în natură, fie prin echivalent, fără a mai pune în discuţie dreptul notificatorului la obţinerea despăgubirilor. Plecând de la aceste premise, observăm că stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită, precum şi dreptul acesteia la măsuri compensatorii (ce decurg din pronunţarea unei decizii a entităţii învestite de lege, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013) nu reprezentau, potrivit Legii nr. 247/2005, drepturi ce puteau fi revocate printr-un act al Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 vizează, printre altele, încălcarea dreptului de proprietate, astfel cum este reglementat de art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciem următoarele: În ceea ce priveşte deciziile entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, este relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul unui solicitant - născut dintr-o decizie administrativă definitivă - de a i se acorda despăgubiri în ciuda faptului că autorităţile nu au stabilit valoarea precisă a acestora reprezintă un "interes patrimonial" stabilit în mod suficient în dreptul intern, sigur, irevocabil şi exigibil, care este legat de noţiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. (Hotărârea din 27 mai 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României*1), paragraful 19)────────── *1) În speţă, după examinarea dosarului, printr-o decizie din 23 ianuarie 2006, primarul municipiului Bucureşti a admis cererea petenţilor şi le-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru imobilele (case şi terenuri aferente) situate în str. Petre Tina, fără a preciza cuantumul despăgubirilor, conform dispoziţiilor legale aplicabile. Primarul a dispus ca decizia să fie comunicată Comisiei centrale în vederea acordării despăgubirilor, fiind înregistrată la aceasta din urmă.────────── În acelaşi sens a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 16 iulie 2009, pronunţată în Cauza Aurel Popa împotriva României*2) (paragraful 17); Hotărârea din 12 mai 2009, pronunţată în Cauza Elias împotriva României*3) (paragraful 21); Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României*4) paragraful 59).────────── *2) În speţă, prin Decizia nr. 1.436 din 19 decembrie 2005 şi Decizia nr. 158 din 9 februarie 2006, primarul oraşului Drăgăşani a respins solicitarea retrocedării în natură a imobilelor în cauză, recunoscând dreptul reclamanţilor la despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005. Deciziile au fost comunicate reclamanţilor, precum şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. *3) La 18 mai 2001, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanţii au adresat Primăriei Municipiului Lugoj o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii în natură a bunului. La 3 iulie 2001, primăria a informat reclamanţii că restituirea în natură nu era posibilă, întrucât casa a fost cumpărată de chiriaşi. Aceasta le-a comunicat, de asemenea, că aveau posibilitatea de a opta pentru măsuri de reparaţie prin echivalent. Prin Decizia din 31 ianuarie 2002, societatea M., care administra bunurile din patrimoniul statului, a respins cererea de restituire în natură a bunului şi a stabilit că reclamanţii aveau dreptul să primească suma de 249.077.947 lei cu titlu de despăgubiri. Primăria a transmis dosarul acestora Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării despăgubirilor stabilite prin Decizia din 31 ianuarie 2002. *4) Reclamantul a formulat o cerere de restituire a terenului, întemeiată pe Legea nr. 18/1991. Ca răspuns, acesta a primit în proprietate o parte din terenul care îi aparţinuse, restul nu i-a fost însă restituit datorită utilizării sale de către o întreprindere de stat. Prin Legea nr. 1/2000, beneficiarilor deciziilor de restituire care nu puteau obţine restituirea integrală în natură datorită lipsei terenului disponibil li se putea acorda o despăgubire în schimbul părţii nerestituite. La 14 iunie 2000, primăria din Cătunele a informat reclamantul cu privire la decizia comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 1/2000 de a-i restitui o parcelă de teren cu o suprafaţă de 10,42 ha sau, în absenţa terenului disponibil, dreptul de a beneficia de o compensaţie pecuniară. Câtva timp mai târziu, reclamantului i s-a confirmat dreptul la restituirea altei parcele de 6,21 ha. Într-o scrisoare adresată reclamantului la 19 septembrie 2000, primăria i-a confirmat din nou că avea dreptul de a primi în proprietate terenul în cauză. Prin scrisorile din 31 august şi 10 septembrie 2001, prefectul a confirmat creanţa reclamantului pentru un teren cu o suprafaţă totală de 16,63 ha şi i-a recomandat acestuia să solicite înscrierea creanţei pe care o avea împotriva statului în tabelul menţionat în regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991, cu modificările sale ulterioare. Reclamantul s-a conformat acestei dispoziţii. Prin două decizii administrative din 5 aprilie şi 17 mai 2002, comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a validat înscrierea creanţelor datorate de către stat reclamantului pentru cele două parcele de 10,42 ha şi, respectiv, 6,21 ha, în tabelul de creanţe stabilit în temeiul Legii nr. 1/2000.────────── Având în vedere toate cele expuse rezultă că atribuţia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al beneficiarilor acestor decizii. În aceste condiţii, se pune problema, cât priveşte încălcarea dreptului de proprietate, dacă dreptul la despăgubire, născut în temeiul Legii nr. 247/2005, era doar un drept eventual până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire ori, după controlul de legalitate al prefectului şi emiterea avizului conform de către această instituţie, existenţa dreptului notificatorului nu mai putea fi pusă în discuţie. În opinia noastră speranţa legitimă s-a născut după efectuarea controlului de legalitate al prefectului, pentru că ulterior acestui moment nu se mai punea în discuţie existenţa dreptului la măsuri reparatorii corespunzătoare imobilului, de vreme ce, aşa cum am arătat, potrivit art. 16 alin. (4) din capitolul V titlul VII din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor avea competenţa unui control de legalitate restrâns doar la aspectele privitoare la alternativa restituire în natură/măsuri reparatorii prin echivalent. Aşa încât, pentru a stabili dacă atribuţia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor prevăzută de art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate, de natură a încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, observăm că art. 1 al Protocolului nr. 1 conţine trei norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectului proprietăţii; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o subordonează anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Totuşi, cele trei reguli nu sunt "distincte", în sensul că nu ar avea legătură între ele: a doua şi a treia privesc cazurile particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietăţii asupra bunurilor şi trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă. Prin urmare, trebuie cercetat dacă a fost menţinut un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamanţilor*5).────────── *5) Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lţnnroth împotriva Suediei, paragraful 61; Hotărârea din 24 mai 2006, pronunţată în Cauza Weissman şi alţii împotriva României, paragraful 65; Hotărârea din 12 februarie 2013, pronunţată în Cauza Dzugayeva împotriva Rusiei, paragraful 23; Hotărârea din 30 iunie 2005, pronunţată în Cauza Jahn şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 78.────────── În acest context, instanţa europeană a statuat că, pentru a stabili dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu doar să se examineze dacă a existat o lipsire de proprietate sau o expropriere formală, ci, dincolo de aparenţe, să se analizeze circumstanţele faptelor. Din moment ce Convenţia protejează drepturi "concrete şi efective", este important să se analizeze dacă situaţia mai sus amintită nu echivalează cu o expropriere de fapt*6).────────── *6) Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragraful 51.────────── Astfel, observăm, cum s-a arătat mai sus, că, în speţă, odată emise, deciziile entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, nu mai puteau fi supuse vreunui control efectuat de organele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din perspectiva stabilirii calităţii de persoană îndreptăţită ori a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 au, deci, ca urmare lipsirea persoanelor îndreptăţite de dreptul de proprietate asupra bunului pe care decizia entităţii învestite de lege, emisă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, i-l conferise. În aceste condiţii, apreciem că textul de lege criticat are ca efect lipsirea de proprietate, în sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa încât se impunea admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care se aplică deciziilor/dispoziţiilor/ordinelor/hotărârilor entităţilor învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Judecători, Daniel Marius Morar Puskas Valentin Zoltan Mircea Ştefan Minea ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
