Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã la 29 iunie 1995 de cãtre 57 de deputaţi, şi anume: Dumitru Buzatu, Dan Verbina, Adrian Constantin Pica, Eugen Mangiurea, Ion Dumitrescu, Ivanciu Nicolae-Valeanu, Mihai Lita, Ilie Nica, Mircea Porojan, Mihail Olteanu, Gheorghe Popa, Sorin Diaconescu, Sabin Ghilea, Eugen Nicolicea, Ştefan Cazimir, Liviu Mladin, Corneliu-Dan Vrabie, Vasile Cristea, Cornel Brahas, Feuzia Rusid, Vasile Voicu, Francisc Toba, Nicolae Rosca, Gheorghe Roman, Valentin Soroceanu, Dionisie Vilcu, Paula-Maria Ivanescu, Petre Turlea, Mircea Anton Silvas, Marin Gh. Lungu, Gheorghe Fition, Simion Silviu Somicu, Mihail Paraluta, Constantin Rotaru, Fanica Danila, Constantin Emil Hoara, Dumitru Dragut, Mitica D. Balaet, Mihai Viziru, Ion Hortopan, Radu Mircea Berceanu, Alexandru Sassu, Corneliu-Constantin Ruse, Constantin Arhire, Dragos Enache, Mihaita Postolache, Nicolae Alexandru, Petru Ioan, Alexandru Ota, Grigore Marcu, Emil Stoica, Aurelian Popescu, Vasile Ionescu, Gheorghe Dobre, Vasile Popovici, Ioan Ghise şi Ion Costin, asupra neconstitutionalitatii prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea învãţãmîntului, care stabilesc ca: "Planurile învãţãmîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplina şcolarã. În învãţãmîntul primar religia este disciplina obligatorie, în învãţãmîntul gimnazial este opţionalã, iar în învãţãmîntul liceal şi profesional este facultativã. Elevul, cu acordul pãrintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea".
În sesizare, grupul de deputaţi susţine, în esenta, ca prin instituirea obligativitatii studiului religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) teza privind "libera dezvoltare a personalitãţii umane", ale art. 26 alin. (2) care prevãd ca "persoana fizica are dreptul sa dispunã de ea însãşi", ale art. 29 alin. (1), (2) şi (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art. 45 alin. (5) privind obligaţia autoritãţilor publice de a contribui "la asigurarea condiţiilor pentru participarea libera a tinerilor la viata politica, socialã, economicã, culturalã şi sportiva a tarii".
De asemenea, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, la aceeaşi data, de cãtre 53 de deputaţi, şi anume: Eugen Matis, Ludovic Rakoczi, Emeric Dumitru Borbely, Ferenc Asztalos, Imre Andras, Iozsef Nandor Nemenyi, Arpad Francisc Marton, Alexandru Konya-Hamar, Benedek Nagy, Matei Barna Elek, Ervin Zoltan Szekely, Laszlo Zsigmond, Istvan Antal, Gheorghe Tokay, Lazar Madaras, Karoly Kerekes, Zsolt Szilagyi, Iosif Alfred Mazalik, Zoltan Szilagyi, Attila Varga, Akos Birtalan, Ladislau Borbely, Iuliu Vida, Ioan Nemeth, Francisc Baranyi, Jolt Zoltan Fekete, Dan-Florin Trepcea, Nicolae Cerveni, Constantin Dragomir, Francisc Pecsi, Petru Litiu, Mihnea Tudor Ionita, Ion Dobrescu, Theodora Bertzi, George Crin Laurentiu Antonescu, Constantin Şerban Rãdulescu-Zoner, Horia Mircea Rusu, Raymond Luca, Dinu Patriciu, Gheorghe Todut, Ioan Ghise, Horia-Radu Pascu, Vasile Mandroviceanu, Romulus Ioan Joca, Octavian Bot, Smaranda Dobrescu, Sergiu Cunescu, Alexandru Sassu, Varujan Vosganian, Emilian Bratu, Teodor Vintilescu, Iohan-Peter Babias şi Alexandru Athanasiu, asupra neconstitutionalitatii Legii învãţãmîntului. În motivarea sesizãrii sunt atacate ca neconstituţionale urmãtoarele articole : art. 8 alin. (1), care prevede ca "Învãţãmîntul de toate gradele se desfãşoarã în limba romana. În fiecare localitate se organizeazã şi funcţioneazã clase cu limba de predare romana", şi art. 123 alin. (1) [în realitate, art. 119 alin. (1) din lege], care prevede ca, în funcţie de necesitãţile locale, se pot organiza clase cu predare în limbile minoritãţilor naţionale, deoarece acestea contravin prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 1 din Convenţia privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului, ratificatã prin Decretul nr. 149/1960; art. 163 alin. (1) [în realitate, art. 158 alin. (1)], care prevede, "ca regula generalã, ca numãrul minim al elevilor dintr-o clasa din învãţãmîntul primar sau gimnazial nu poate sa fie mai puţin de zece", art. 122 (în realitate, art. 118 din lege), care prevede ca "Persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale au dreptul sa studieze şi sa se instruiascã în limba maternã la toate nivelurile şi formele de învãţãmînt, în condiţiile prezentei legi", întrucît contravine art. 32 alin. (3) din Constituţie, care garanteazã dreptul persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale de a învaţã şi a se instrui în limba maternã; art. 123 alin. (1) [în realitate, art. 119 alin. (1) din lege], care prevede ca: "În funcţie de necesitãţile locale, se pot organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minoritãţilor naţionale", deoarece contravine art. 32 alin. (3) din Constituţie; art. 126 alin. (1) [în realitate, art. 122 alin. (1) din lege], care prevede ca "În învãţãmîntul de stat profesional, liceal-tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învãţãmîntul postliceal, pregãtirea de specialitate se face în limba romana..."; alin. (2) al aceluiaşi articol şi art. 127 [în realitate, art. 122 alin. (2) din lege], potrivit cãrora "În învãţãmîntul medical universitar de stat, în cadrul secţiilor existente, pregãtirea de specialitate se poate face în continuare în limba maternã, cu obligaţia însuşirii terminologiei de specialitate în limba romana"; prin aceste excluderi şi restringeri la exercitarea dreptului fundamental de instruire în limba maternã, articolele menţionate incalca dispoziţiile Convenţiei privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului; art. 128 (în realitate, art. 124 din lege), care prevede ca "În învãţãmîntul de toate gradele, concursurile de admitere şi examenele de absolvire se susţin în limba romana; concursuri de admitere şi examene de absolvire pot fi susţinute în limba maternã la şcolile, clasele şi specializãrile la care predarea se face în limba maternã respectiva, în condiţiile prezentei legi", deoarece constituie o discriminare, în sensul art. 1 pct. 1 - 2 din convenţia sus-menţionatã, prin aceea ca ingreuiaza accesul la diferite tipuri şi grade de învãţãmînt, precum şi încãlcarea angajamentului asumat prin art. 12 pct. 3 din Convenţia-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale, ratificatã prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995, potrivit cãruia "Pãrţile se angajeazã sa promoveze sanse egale de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale", art. 124 alin. (2) [în realitate, art. 120 alin. (2)], potrivit cãruia "În învãţãmîntul gimnazial şi liceal, Istoria romanilor şi Geografia României se predau în limba romana dupã programe şi manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba romana. Examinarea la aceste discipline se face în limba romana", deoarece contravine art. 32 alin. (3) din Constituţie, întrucît ingradeste dreptul la instruire în limba maternã; unele prevederi ale secţiunii 7 - "Autonomia universitarã" - nu sunt în concordanta cu dispoziţiile art. 32 alin. (6) din Constituţie, fiind menţionate în acest sens art. 95 alin. (3) şi (4) şi art. 96 alin. (2); potrivit art. 95 alin. (3) [în realitate, art. 92 alin. (3) din lege], "Autonomia universitarã se realizeazã, în principal, prin: "...admiterea candidaţilor la studii, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Învãţãmîntului"; "...stabilirea, împreunã cu Ministerul Învãţãmîntului şi cu alte autoritãţi publice, agenţi economici, organizaţii profesionale şi patronale recunoscute la nivel naţional, a domeniilor în care se utilizeazã diplomele şi certificatele proprii emise"; iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol [în realitate, art. 92 alin. (4) din lege], "În plan financiar, autonomia universitarã se realizeazã ca drept de gestionare, ...inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valuta de la studenţii şi cursanţi strãini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Învãţãmîntului". Se susţine ca aceste dispoziţii constituie stirbiri ale autonomiei universitare, atît pentru învãţãmîntul de stat, cît şi pentru cel particular, prin care se urmãreşte subordonarea întregului învãţãmînt particular Ministerului Învãţãmîntului. Pentru aceleaşi considerente este criticat ca neconstitutional şi art. 96 alin. (2) [în realitate, art. 93 alin. (2) şi (3) din lege], care prevede ca "...Rectorul se alege de cãtre Senat şi se confirma prin ordin al ministrului învãţãmîntului", şi alin. (3) al aceluiaşi articol, potrivit cãruia "Ministerul Învãţãmîntului poate suspenda din funcţie, din motive justificate, pe rectorul unei instituţii de învãţãmînt superior, de stat sau particular, acreditate"; art. 171 alin. (1) [în realitate, art. 166 alin. (1) din lege], care prevede ca "Baza materialã a învãţãmîntului de stat consta din întreg activul patrimonial al Ministerului Învãţãmîntului, al instituţiilor şi unitãţilor de învãţãmînt şi de cercetare ştiinţificã din sistemul de învãţãmînt existent la data intrãrii în vigoare a legii, precum şi din activul patrimonial redobindit sau dobîndit ulterior", deoarece violeaza art. 41 şi art. 135 din Constituţie; precum şi alin. (3) al aceluiaşi articol, care prevede ca baza materialã aferentã procesului de instruire şi educaţie, realizatã din fondurile statului sau din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat, se reintegreazã în patrimoniul Ministerului Învãţãmîntului.
Tot cu privire la neconstituţionalitatea Legii învãţãmîntului, Curtea a fost sesizatã la data de 30 iunie 1995 şi de un grup de 27 de senatori, şi anume: Constantin Moiceanu, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Alexandru Paleologu, Gheorghe Catuneanu, Ioan-Paul Popescu, Voicu Valentin Glodean, Andrei Potcoava, Mihai Buracu, Florin Buruiana, Emilian Buzica, Ştefan Popa Augustin Doinas, Nistor Badiceanu, Ioan Manea, Alexandru Popovici, Şerban Sandulescu, Bela Marko, Attila Verestoy, Tiberiu Ştefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwald, Denes Seres, Gabor-Menyhert Hajdu, Gabor Kozsokar, Zoltan Hosszu, Lajos Magyari, Karoly Ferenc Szabo şi Gheorghe Frunda.
Conţinutul sesizãrii este identic cu cel formulat de cei 53 de deputaţi şi a fost redat anterior.
În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, iar în baza art. 5 din aceeaşi lege şi a art. 11 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale au fost solicitate informaţii Ministerului Învãţãmîntului.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens, se arata, în esenta, urmãtoarele:
- cu referire la conţinutul art. 9 alin. (1) al legii, raportat la art. 29 alin. (1) şi (2) şi al art. 32 alin. (7), teza a doua din Constituţie, se apreciazã ca rezulta, fãrã echivoc, "consacrarea constituţionalã a deplinei libertãţi a gîndirii şi credinţelor religioase, excluderea oricãror îngrãdiri sau constringeri asupra exercitãrii acestora, cît şi garantarea învãţãmîntului religios organizat în şcolile de stat". Se precizeazã ca este de discutat constituţionalitatea art. 9 alin. (1) şi prin raportare la art. 29 alin. (6) din Constituţie, în virtutea cãruia pãrinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a cãror rãspundere le revine;
- referitor la dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi ale art. 123 alin. (1) [în realitate art. 119 alin. (1)], se considera ca "nu incalca principiul egalitãţii între cetãţeni, fãrã deosebire de rasa, naţionalitate, origine etnicã, limba" etc. Aceste dispoziţii trebuie examinate în raport cu celelalte prevederi legale, spre exemplu art. 8 alin. (2) din lege, care garanteazã dreptul persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale de a învaţã şi de a se instrui în limba maternã;
- cu referire la art. 118, care ar contraveni art. 32 alin. (3) din Constituţie, se apreciazã ca obiecţia este nefondata, deoarece Constituţia, ca lege fundamentalã, conţine de regula norme cu valoare de principiu, ce urmeazã a fi dezvoltate în cadrul unor reglementãri specifice. Este şi cazul art. 32 din Constituţie care, consacrind principiile generale ce decurg din dreptul la învãţãtura, stabileşte ca diferitele reglementãri ce rezulta din aceste principii vor fi stabilite prin lege;
- în ce priveşte art. 123 [în realitate, art. 119 alin. (1)], care ar incalca art. 32 alin. (3) din Constituţie, se considera ca în interpretarea acestuia nu s-au avut în vedere prevederile art. 118, ale art. 122 alin. (2) ai ale art. 123;
- cît priveşte art. 126 (în realitate, art. 122), apreciat ca fiind în contradictie cu prevederile constituţionale ale art. 32 alin. (3), trebuie reţinut ca instituirea obligativitatii realizãrii pregãtirii de specialitate în limba romana, în cadrul acestei forme de învãţãmînt, este determinata "de necesitatea asigurãrii unei depline egalitati în drepturi şi, implicit, a sanselor în pregãtirea şcolarã de specialitate a tuturor elevilor, fãrã deosebire de rasa, naţionalitate, origine etnicã sau limba";
- referitor la dispoziţiile art. 128 (în realitate, art. 124), se considera ca reglementarea nu contravine nici unei prevederi constituţionale, "deoarece textul, pe de o parte, prevede obligaţia sustinerii în limba romana a concursurilor de admitere şi a examenelor de absolvire în învãţãmîntul de toate gradele, iar, pe de alta parte, asigura posibilitatea sustinerii acestor concursuri şi examene în limba maternã, în şcolile în care predarea se face într-o limba a minoritãţilor naţionale";
- în ce priveşte art. 120 alin. (2), se apreciazã ca nu lezeaza drepturile nici unui cetãţean roman care studiazã în ţara noastrã, ci, dimpotriva, prin aceasta se asigura cunoaşterea fãrã nici o discriminare a limbii oficiale a României, consacratã prin art. 13 din Constituţie;
- referitor la art. 92 alin. (3) şi (4) şi la art. 93 alin. (2) şi (3), se considera ca din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 141 şi altele din lege, care stabilesc atribuţiile Ministerului Învãţãmîntului, rezulta ca, în virtutea atribuţiilor ce-i revin, ministerul este abilitat sa exercite pirghii de decizie şi control, fãrã ca prin acestea sa impieteze asupra principiului constituţional al autonomiei universitare. Potrivit art. 32 alin. (5) din Constituţie, instituţiile de învãţãmînt, inclusiv cele particulare, se înfiinţeazã şi desfãşoarã activitatea în condiţiile legii, iar potrivit art. 15 alin. (2) din lege, instituţiile de învãţãmînt particular fac parte din sistemul naţional de învãţãmînt, asa încît afirmatia ca prin aceste prevederi se urmãreşte subordonarea învãţãmîntului particular Ministerului Învãţãmîntului nu este realã;
- referitor la art. 171 [în realitate, art. 166 alin. (1)], se apreciazã ca nu exista nici o incompatibilitate între prevederile acestui text şi dispoziţiile constituţionale ale art. 41 şi art. 135.
În punctul de vedere al preşedintelui Senatului, se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens, se arata, în esenta, urmãtoarele:
- cu privire la contestarea constituţionalitãţii art. 9 alin. (1) din lege, care instituie obligativitatea studiului religiei în ciclul primar, pe motiv ca se incalca prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), teza referitoare la libera dezvoltare a personalitãţii umane, ale art. 26 alin. (2) - "dreptul persoanei de a dispune de ea însãşi", ale art. 29 alin. (1) şi (2) - "libertatea conştiinţei", şi ale art. 45 alin. (5) - obligaţiile autoritãţilor publice de a asigura condiţiile participãrii libere a tinerilor la intreaga viata socialã, se apreciazã ca obiecţia este neîntemeiatã. Obligativitatea religiei, ca disciplina în învãţãmîntul primar, este justificatã prin obligaţia statului democratic şi social de a garanta demnitatea omului, libera dezvoltare a personalitãţii în respectul drepturilor şi libertãţilor, ordinea de drept şi bunele moravuri ale societãţii, religia, ca şi morala, fiind factori de baza ai acestor fundamente ale dezvoltãrii personalitãţii umane;
- cu privire la art. 8 alin. (1), se considera ca obiecţia "este anticonstitutionala, deoarece tinde sa facã din limbile materne ale minoritãţilor naţionale tot atitea limbi oficiale". Se mai arata ca nu se confunda şi nu se asimileazã dreptul persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale de a se instrui şi a învaţã în limba maternã cu caracterul obligatoriu şi oficial al limbii romane în România;
- referirea la art. 123 este gresita şi neavenitã, în intenţia autorilor sesizãrii fiind probabil art. 119 alin. (1), care consacra dreptul persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale ca, în funcţie de necesitãţile locale, sa se poatã organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minoritãţilor. Se apreciazã ca aceasta "este cea mai clara consacrare a drepturilor de pãstrare a limbii, de instruire în limba fiecãruia", organizindu-se pe baza realitatilor locale, grupe, clase, secţii etc.;
- referirea la art. 163 alin. (1) este de asemenea gresita, fiind vorba, probabil, de art. 158 alin. (1), care prevede ca în învãţãmîntul preuniversitar formaţiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu şi stabileşte numãrul mediu de preşcolari şi, respectiv, elevi ai fiecãrei categorii de formaţiuni. Art. 8 alin. (1) din lege consacra obligaţia statului de a organiza clase de învãţãmînt în toate localitãţile, indiferent de numãrul elevilor, pentru a asigura instruirea copiilor în limba romana. "Înfiinţarea de clase cu predare în limbile minoritãţilor naţionale este o stare de excepţie, pentru ca se intilneste în foarte putine localitãţi ale tarii" şi reprezintã o facultate a copilului minor de a se instrui şi în limba lui maternã. Pentru aceasta opţiune facultativã, în plus fata de cea oficialã asigurata de stat, este firesc şi raţional sa se stabileascã condiţii minime de organizare;
- cu privire la capitolul XII, "Învãţãmîntul pentru persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale" (art. 118-126), se considera ca legea corespunde prevederilor Constituţiei, instituţiilor consacrate pe plan intern şi internaţional, noii concepţii privind învãţãmîntul şi noilor structuri ale acestuia, iar modul de reglementare a învãţãmîntului pentru persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale este în concordanta cu principiile constituţionale şi cu Convenţia-cadru privind protecţia minoritãţilor naţionale, precum şi cu celelalte tratate şi pacte la care România este parte. Se mai arata ca "analiza facuta în sesizare, pe texte, este confuza, cu trimiteri incrucisate şi discordante, cu analize nesustinute cu texte sau argumente". În continuarea punctului de vedere se susţine concordanta art. 118, care stabileşte dreptul persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale de a studia şi a se instrui în limba maternã la toate nivelurile, cu prevederile art. 6 şi art. 32 din Constituţie, precum şi constituţionalitatea art. 119 din lege, care concretizeazã reglementarea art. 118 pînã la ultimele consecinţe. Sunt considerate, de asemenea, constituţionale prevederile referitoare la concursurile de admitere, examenele de absolvire, disciplinele de studiu, precum şi cele privind baza materialã a învãţãmîntului.
În punctul de vedere al Guvernului se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens se exprima, în esenta, urmãtoarele:
- referitor la art. 8 alin. (1) şi art. 119 alin. (1), se apreciazã ca nu conţin nici un fel de excepţii de la prevederile generale ale art. 158 alin. (1) din lege;
- referitor la neconstituţionalitatea art. 122 - 130, care creeazã o restringere prin neincluderea în cuprinsul lor a unor dispoziţii din Legea nr. 28/1978, se arata ca noua lege vizeazã, în esenta, organizarea şi funcţionarea sistemului educaţional şi nu materia drepturilor fundamentale ale omului;
- referitor la art. 118, se apreciazã ca formula "în condiţiile legii", atacatã ca neconstitutionala, este o "sintagma des uzitata în tehnica legislativã", care nu face altceva decît "sa trimitã la alte articole ale legii, prin care o anumitã dispoziţie cu caracter general este detaliatã cu precizie, fãrã ca acestea sa mai fie reluate de fiecare data în mod explicit". Aceasta formula nu evoca restringeri, îngrãdiri sau obstacole. Principiul nediscriminarii, consacrat în documentele internaţionale la care România a aderat, este ilustrat de art. 5 din lege, care stabileşte ca "Cetãţenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învãţãmînt, indiferent de condiţia socialã şi materialã, de sex, rasa, naţionalitate, apartenenţa politica şi religioasã";
- referitor la art. 119 alin. (1), care ar aduce atingere art. 32 alin. (3), teza a doua din Constituţie, se apreciazã critica neîntemeiatã, deoarece chiar în spiritul acestei prevederi constituţionale - modalitate de exercitare a dreptului la învãţãtura de cãtre persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale - au fost adoptate dispoziţiile art. 118, art. 122 şi art. 123 din lege. Principiul nediscriminarii educaţiei este valorizat în documentele internaţionale şi regionale, în raport cu posibilitatea egala de acces al tuturor persoanelor la sistemul de învãţãmînt. Aceasta abordare este consacratã explicit de lege, asa încît şi criticile aduse art. 128 sunt neintemeiate. Analizat tot prin prisma documentelor internaţionale, art. 122 este constituţional;
- referitor la art. 124, se considera ca nu este neconstitutional, deoarece da expresie prevederilor art. 32 alin. (3) şi ale art. 13 din Constituţie. Se apreciazã, de asemenea, ca nici dispoziţiile art. 123 nu sunt neconstituţionale, întrucît ele nu diminueazã egalitatea sanselor, ci, dimpotriva, instituie "mãsuri suplimentare de egalizare a acestora, dîndu-se posibilitatea unei pãrţi a cetãţenilor aceleiaşi tari sa foloseascã, în funcţie de libera lor vointa, şi alta limba decît cea oficialã";
- referitor la art. 120 alin. (2), se arata ca nu contravine art. 32 alin. (3) din Constituţie, care nu absolutizeaza dreptul persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale de a se instrui în limba maternã, ci garanteazã acest drept ale cãrui modalitãţi de exercitare se stabilesc prin lege. Dispoziţiile art. 120 alin. (2) sunt în concordanta şi cu prevederile art. 6 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "mãsurile de protecţie luate de stat pentru pãstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identitãţii persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate şi nediscriminare în raport cu ceilalţi cetãţeni romani";
- cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a art. 92 alin. (3) şi (4) şi art. 93 alin. (2) şi (3), se apreciazã ca aceste dispoziţii nu constituie îngrãdiri ale autonomiei universitare, ci, dimpotriva, "din intreaga economie a articolului criticat se desprinde grija legiuitorului de a asigura şi garanta corecta funcţionare a principiului autonomiei universitare";
- referitor la art. 9 alin. (1), se considera ca nu este în contradictie cu art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (2), art. 29 alin. (1) şi (2), precum şi art. 45 alin. (5) din Constituţie, deoarece: "simpla includere a religiei printre disciplinele obligatorii ale învãţãmîntului primar nu aduce atingere principiului liberei dezvoltãrii a personalitãţii umane", ţinînd seama şi "de norma constituţionalã a art. 32 alin. (7), care prevede ca în şcolile de stat învãţãmîntul religios este organizat şi garantat prin lege"; textul trebuie interpretat "în considerarea realitãţii de fapt, care îl fac pe elev dependent atît de ocrotitorii sãi legali, cît şi de şcoala şi de exigenţele ei specifice", obligativitatea studiului religiei "doar în învãţãmîntul primar nu constituie un fapt care ar genera un raport de cauzalitate centrat pe impunerea adoptãrii unei anumite religii, confesiuni sau doctrine". "Studiul religiei, în conformitate cu opţiunea elevului şi acordul pãrintelui sau tutorelui legal, în mãsura în care obiectul materiei şi modalitatea de predare se integreaza procesului normal de învãţãmînt şi se axeaza pe prezentarea unor elemente de cultura religioasã generale, abordate într-o maniera neutrala, nu poate fi considerat, ca şi în cazul altor discipline, o modalitate de constringere a subiectilor în aderarea la o anumitã religie"; art. 45 alin. (5) din Constituţie "nu are nici o legatura cu invatarea religiei de cãtre elevi în clasele primare".
În "Consideratiile Ministerului Învãţãmîntului cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate ale Legii învãţãmîntului", se apreciazã ca legea este perfect compatibila cu prevederile Constituţiei României şi cu normele juridice internaţionale, aratindu-se, în esenta, urmãtoarele:
- cu privire la încãlcarea prevederilor Constituţiei referitoare la dreptul la învãţãtura, precum şi la încãlcarea unor reglementãri internaţionale cuprinse în pacte, tratate şi convenţii la care România este parte, se apreciazã ca "principiul nediscriminarii şi corolarul sau, egalitatea de tratament în ceea ce priveşte învãţãmîntul, limitarea pe criterii de origine nationala, etnicã, religioasã, sex etc. ale aceluiaşi cetãţean la sistemul naţional de învãţãmînt din România, nu sunt incalcate în actualul act legislativ, iar prevederile acestora respecta legislaţia internationala şi Constituţia României, fãrã sa facã nici un fel de discriminare";
- cu privire la atingerea, anularea, interpretarea sau încãlcarea unor drepturi ale cetãţenilor, copiilor şi tinerilor, referitoare la accesul în învãţãmînt şi la asigurarea sanselor egale de instrucţie şi de educaţie, se apreciazã ca art. 8, coroborat cu art. 158 alin. (2) şi alte prevederi din lege, "da posibilitatea ca, indiferent de zona unde se afla localitatea şi de numãrul copiilor şi al tinerilor, sa se înfiinţeze şi sa funcţioneze clase, grupe de elevi sau de copii, cu aprobarea specialã a Ministerului Învãţãmîntului", prin aceasta dovedindu-se încã o data "preocuparea de a asigura sanse egale de instrucţie şi de educaţie tuturor copiilor şi tinerilor, inclusiv pentru situaţiile de excepţie";
- cu privire la limitarea, îngrãdirea accesului copiilor, tinerilor aparţinînd minoritãţilor naţionale în instituţii de învãţãmînt din România, se arata ca art. 5 alin. (1) din lege prevede ca "Cetãţenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învãţãmînt, indiferent de condiţia socialã şi materialã, de sex, rasa, naţionalitate, apartenenţa politica sau religioasã", astfel ca "afirmatia cu privire la discriminarea pe criterii etnice este cu totul departe şi în afarã obiectului acestei legi, ca de altfel şi afirmatia cu privire la suprimarea sau alterarea egalitãţii de tratament în ce priveşte învãţãmîntul";
- cu privire la atingerea drepturilor persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale, în raport cu prevederile Legii nr. 28/1978, respectiv comparatia prevederilor cuprinse în capitolul III din legea menţionatã cu prevederile capitolului XII "Învãţãmîntul pentru persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale", art. 118, 119, 122 şi 124, se apreciazã ca aceasta comparatie evidenţiazã "faptul ca articolele amintite, scoase din context, dau argumentatie subiectiva acestor prevederi" şi "chiar din titlul capitolului se desprinde ideea ca se da mai mare amploare problematicii învãţãmîntului pentru persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale";
- cu privire la obligaţia studierii şi însuşirii limbii romane, precum şi la studiul obligatoriu al unor discipline în limba romana, se apreciazã ca "însuşirea Limbii şi literaturii romane, a Istoriei romanilor şi a Geografiei României, în limba romana, este un drept al tuturor cetãţenilor acestei tari", şi privarea cetãţenilor romani aparţinînd minoritãţilor naţionale de acest drept reprezintã o discriminare;
- cu privire la încãlcarea unor prevederi referitoare la garantarea autonomiei universitare, se apreciazã ca "scoaterea din context a articolelor şi alineatelor referitoare la autonomia universitarã, citarea trunchiata a textului acestora, ca şi confuziile privind numerotarea lor demonstreaza cãutarea, cu orice preţ, a unor argumente care, la o sumarã analiza, îşi dezvaluie inconsistenta". Se mai arata ca autonomia universitarã este definitã în art. 89 alin. (1) din lege;
- cu privire la eludarea, încãlcarea legislaţiei referitoare la patrimoniul aparţinînd minoritãţilor naţionale, se arata ca "garantarea dreptului la învãţãtura, ca şi realizarea dezideratului din art. 2 din lege, ca învãţãmîntul în România este prioritate nationala, presupune existenta unui patrimoniu care sa creeze permise favorabile pentru ca preşcolarii, elevii şi studenţii sa nu fie supuşi unor discriminãri de natura materialã. Ca învãţãmîntul particular nu este asimilat învãţãmîntului de stat o dovedeşte includerea în textul legii a capitolului XI privind învãţãmîntul particular".
În final sunt formulate citeva consideratii ce rezulta din analiza obiectiilor de neconstituţionalitate, şi anume: legea valorifica tradiţiile şcolii româneşti şi o racordeaza la standardele internaţionale, este în concordanta cu spiritul şi litera Constituţiei, precum şi cu reglementãrile internaţionale în materie; apelul la prevederile Legii nr. 28/1978 este inexplicabil; legea exclude orice tip de discriminare şi conferã tuturor copiilor şi tinerilor din România sanse egale şi acces neingradit la instrucţie şi la educaţie.
Curtea Constituţionalã, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenta sa soluţioneze cele trei sesizãri care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Avînd în vedere ca sesizãrile de neconstituţionalitate care formeazã obiectul dosarelor nr. 102 A/1995, nr. 103 A/1995 şi nr. 106 A/1995 privesc aceeaşi lege, s-a decis conexarea acestora la dosarul nr. 102 A/1995.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
ţinînd seama de cele trei sesizãri, de punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, de consideratiile exprimate de Ministerul Învãţãmîntului, de raportul întocmit de judecãtorul-raportor, de prevederile Legii învãţãmîntului, raportate la Constituţia României, precum şi la pactele şi convenţiile internaţionale din domeniul învãţãmîntului, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992, retine:
I. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementeazã dreptul la învãţãtura al persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale
În esenta, toate obiecţiile de neconstituţionalitate invocate în primele doua sesizãri de cãtre cei 27 de senatori şi, respectiv, de cãtre cei 53 de deputaţi, privesc încãlcarea prevederilor art. 32 alin. (3) din Constituţie, precum şi a unor reglementãri internaţionale în materie, care, în condiţiile prevãzute de art. 20 din Constituţie, au prioritate în aplicare fata de normele interne. În contextul motivelor sau al argumentelor formulate în sprijinul obiectiilor de neconstituţionalitate au fost evocate însã şi alte prevederi constituţionale.
Citeva constatãri, de principiu, se impun dintr-un început. În sesizãri se face abstractie de prevederile art. 6 din Constituţie, care, consacrind dreptul la identitate al persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale, precizeazã totodatã explicit ca: "Mãsurile de protecţie luate de stat pentru pãstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identitãţii persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetãţeni romani". Modul de prezentare şi argumentare a obiectiilor de neconstituţionalitate comporta un viciu de metoda, în sensul ca textele ce fac obiectul sesizarilor sunt abstrase din sistemul reglementãrii, care are un caracter unitar. Printr-o astfel de metoda, incompatibilã cu rigorile interpretãrii juridice, concluziile nu pot fi decît parţiale, unilaterale, alterind sensul real al reglementãrii de ansamblu.
Aceasta lege, între altele, consacra sau garanteazã: egalitatea de sanse, indiferent de naţionalitate, în ce priveşte accesul la toate nivelurile şi formele de învaţãmint (art. 5); dreptul de a învaţã în limba maternã şi de a fi instruit în aceasta limba (art. 8 şi art. 118); crearea, din ratiuni de ordin religios sau lingvistic, a unitãţilor şi instituţiilor de învãţãmînt la care predarea corespunde alegerii pãrinţilor sau tutorilor legal instituiţi ai elevilor (art. 12); admiterea la liceu a probei de Limba şi literatura maternã pentru clasele cu limbi de predare ale minoritãţilor naţionale, precum şi pentru susţinerea bacalaureatului, în cazul absolvenţilor acestor clase (art. 25 şi art. 26); posibilitatea constituirii de grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minoritãţilor naţionale (art. 119); elaborarea, în învãţãmîntul primar, a unor programe de învãţãmînt şi manuale şcolare în mod special pentru minoritatea respectiva şi predarea în limba maternã a Istoriei romanilor şi Geografiei României, precum şi obligativitatea reflectãrii istoriei şi traditiilor minoritãţii în programele şi manualele de Istorie universala şi Istoria romanilor, iar în învãţãmîntul gimnazial - introducerea, la cerere, a disciplinei Istoria şi tradiţiile minoritãţilor naţionale din România (art. 120); asigurarea, la cerere, pentru elevi aparţinînd minoritãţilor naţionale din instituţiile de învãţãmînt cu predare în limba romana, ca disciplina de studiu, a Limbii şi literaturii materne, precum şi a Istoriei şi traditiilor minoritãţii naţionale respective (art. 121); în învãţãmîntul de stat profesional, liceal, tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învãţãmîntul postliceal, asigurarea posibilitatii de însuşire a terminologiei de specialitate şi în limba maternã (art. 122); posibilitatea constituirii în învãţãmîntul universitar de stat a unor grupe şi secţii cu predarea în limba maternã, pentru pregãtirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artisticã (art. 123); asigurarea reprezentãrii proporţionale a cadrelor didactice din rindul minoritãţilor în conducerea unitãţilor şi instituţiilor de învãţãmînt în care exista grupe, clase sau secţii cu predare în limbile minoritãţilor naţionale (art. 126).
Aceleaşi constatãri rezulta şi din examinarea concretã a fiecãrei obiecţii.
În cuprinsul sesizarilor sunt contestate, sub aspectul constituţionalitãţii, prevederile urmãtoarelor articole din Legea învãţãmîntului: art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 95 alin. (3) şi (4), art. 96 alin. (2) şi (3), art. 122, art. 123 alin. (1), art. 124 alin. (2), art. 126, art. 127, art. 128, art. 163 alin. (1) şi art. 171 alin. (1) şi (3).
În realitate, corespunzãtor obiectiilor de neconstituţionalitate formulate, urmeazã sa fie examinate prevederile urmãtoarelor articole din Legea învãţãmîntului: art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 92 alin. (3) şi (4), art. 93 alin. (2) şi (3), art. 118, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (2), art. 122 alin. (1) şi (2), art. 123, art. 124, art. 158 alin. (1) şi art. 166 alin. (1) şi (3).
1. În sensul sesizarilor, art. 8 alin. (1), art. 123 alin. (1) şi art. 158 din Legea învãţãmîntului "cuprind prevederi prin care se violeaza principiul egalitãţii între cetãţeni", principiu consfintit prin art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Aceasta întrucît, în timp ce art. 163 alin. (1) din Legea învãţãmîntului prevede, ca regula generalã, un numãr minim al elevilor dintr-o clasa din învãţãmîntul primar sau gimnazial, art. 8 alin. (1) din lege, care se referã la organizarea şi funcţionarea claselor cu limba de predare romana, nu mai înscrie aceasta condiţie de ordin numeric. În schimb - spun autorii sesizarilor - art. 123 alin. (1) din lege prevede ca: "În funcţie de necesitãţile locale se pot organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predare în limbile minoritãţilor naţionale". Asadar, numãrul minim de elevi constituie o condiţie numai pentru înfiinţarea şi existenta claselor cu predare în limbile minoritãţilor naţionale, nu şi pentru învãţãmîntul în limba romana. Pe de alta parte, învãţãmîntul în limbile minoritãţilor naţionale mai este condiţionat şi de alte împrejurãri şi el este declarat facultativ, chiar în cazul îndeplinirii tuturor condiţiilor. Distincţia, spun semnatarii sesizarilor, "este evidenta şi ea cade sub incidenta prevederilor art. 1 din Convenţia privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului, ratificatã de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960". În sensul acestei convenţii, termenul "discriminare" cuprinde "orice distincţie, excludere, limitare sau preferinta", intemeiata, între altele, pe limba şi origine nationala.
Pentru a examina aceasta prima obiectie de neconstituţionalitate, trebuie mai întîi sa se retina - asa cum se va proceda şi în legatura cu obiecţiile urmãtoare - ca articolele din Legea învãţãmîntului nu sunt indicate corect, procedeu nu numai inedit, dar şi extrem de discutabil, raminind Curţii Constituţionale ca, prin referire la textul criticat, sa identifice articolul din lege care face obiectul eventualei neconstitutionalitati.
Art. 8 alin. (1) din lege prevede ca "în fiecare localitate se organizeazã şi funcţioneazã clase cu limba de predare romana", fãrã sa stabileascã numãrul minim de elevi pentru organizarea şi funcţionarea acestor clase. Art. 158 alin. (1) din lege stabileşte ca, în învãţãmîntul preuniversitar, "formaţiunile de studiu", alcãtuite din grupe, clase sau ani de studiu, cuprind un anumit numãr minim şi maxim de elevi. Astfel, pentru ceea ce intereseazã nemijlocit în contextul obiectiei de neconstituţionalitate, "clasa din învãţãmîntul primar are în medie 20 de elevi, dar nu mai puţin de 10 şi nu mai mult de 25", "clasa din învãţãmîntul gimnazial are în medie 25 de elevi, dar nu mai puţin de 10 şi nu mai mult de 30", în fine, "clasa sau anul de studiu din învãţãmîntul profesional, liceal şi postliceal are în medie 25 de elevi, dar nu mai puţin de 15 şi nu mai mult de 30".
Învãţãmîntul primar constituie fundamentul oricãrui sistem educativ şi el este elementul cel mai vizibil al acestui sistem. De aceea el trebuie sa se caracterizeze prin universalitate, gratuitate şi obligativitate. Aceste valori sunt consacrate în Legea învãţãmîntului [art. 5, art. 6, art. 7 alin. (1), art. 15 alin. (1) s.a.]. Numai astfel se poate tinde - cum proclama art. 3 alin. (1) din lege - la "realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societãţii româneşti", şi numai astfel - cum spune acelaşi articol - învãţãmîntul poate sa contribuie la "pãstrarea identitãţii naţionale".
Organizarea în fiecare localitate a unor clase cu limba de predare romana, asa cum se prevede în teza a doua a art. 8 alin. (1) din lege, trebuie consideratã, logic şi indisolubil, ca mãsura necesarã pentru a se asigura realizarea efectivã a prevederilor aceluiaşi articol, prevederi care alcãtuiesc prima teza, în sensul cãrora "învãţãmîntul de toate gradele se desfãşoarã în limba romana". Dar astfel sunt satisfacute, înainte de toate, imperativele ce decurg din principiul constituţional consacrat de art. 13 din legea fundamentalã, care proclama ca, "în România, limba oficialã este limba romana", precum şi cele ce decurg din dreptul fundamental la învãţãtura, consacrat de art. 32 din Constituţie, care, în alin. (2), precizeazã ca "învãţãmîntul de toate gradele se desfãşoarã în limba romana".
În fine, presupusa "discriminare" invocatã de autorii sesizãrii nu poate fi reţinutã şi pentru ca, prin acelaşi art. 8 din lege, alin. (2), se garanteazã "dreptul persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale de a învaţã limba lor maternã şi dreptul de a putea fi instruite în aceasta limba".
Art. 8 din lege are astfel caracterul unei norme-cadru, prin prevederile acestui articol asigurindu-se dreptul şi accesul la învãţãmînt al tuturor cetãţenilor romani, indiferent de naţionalitate.
Numãrul mediu, cel minim şi cel maxim de elevi al formatiunilor de studiu, astfel cum s-a stabilit în art. 158 alin. (1) din lege, priveşte "resursele umane" ale învãţãmîntului şi criteriile de stabilire a normelor didactice, neavînd nici o legatura cu limba în care se face instruirea elevilor, astfel încît reglementarea nu poate fi consideratã ca avînd un caracter discriminatoriu, în sensul art. 1 din Convenţia privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului. Aceasta rezulta, cu evidenta, din economia tuturor prevederilor titlului V din Legea învãţãmîntului, intitulat "Resurse umane", între care se afla şi prevederile art. 158 alin. (1), cît şi din alte reglementãri ale acestui titlu. De exemplu, art. 153 alin. (2) din lege precizeazã ca norma didactica pentru profilurile cu formaţiuni specifice de instruire, "cît şi pentru unitãţi de învãţãmînt din localitãţi izolate sau pentru clase cu numãr redus de elevi, se reglementeazã de Ministerul Învãţãmîntului".
Este însã de remarcat flexibilitatea reglementãrilor cuprinse în art. 158 din lege. Dupã ce în alineatul (1) al acestui articol se stabileşte un "criteriu numeric" - de altfel inevitabil - pentru constituirea formatiunilor de studiu, alineatul (2) al aceluiaşi articol aduce precizãri atenuatoare şi indiscutabil realiste, spunind ca: "Situaţiile speciale privind formaţiunile de elevi sau preşcolari din grupa mare aflate sub efectivul minim se aproba de Ministerul Învãţãmîntului".
Este de ordinul evidentei ca, în lipsa unui criteriu numeric de constituire a formatiunilor de studiu şi, pe cale de consecinta, a posturilor didactice, dispar fundamental şi ratiunea acestor formaţiuni, nici un alt criteriu, aleatoriu prin natura lui, neputind sa stea la baza constituirii formatiunilor de studiu.
2. Asupra capitolului XII din Legea învãţãmîntului, privind învãţãmîntul pentru persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale, semnatarii sesizarilor fac mai întîi observatia ca "reglementãrile cuprinse în art. 122 - 130 din lege constituie un regres vadit fata de reglementãrile legale în vigoare", respectiv cele din Legea nr. 28/1978. În realitate, sunt însã contestate reglementãrile de la art. 118 - 126 din noua lege, care alcãtuiesc cuprinsul capitolului intitulat "Învãţãmîntul pentru persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale".
Cît priveşte substanta obiectiei, este evident ca o asemenea observatie generalizatoare, referitoare la calitatea reglementãrii, raportatã la circumstanţe istorice şi la sisteme de valori esenţial diferite, nu poate aparţine domeniului controlului de constitutionalitate. S-a considerat totuşi ca, "prin aceasta restringere", au fost incalcate prevederile art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cãrora "nu se poate admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare".
Interpretarea data prevederilor art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, nu corespunde sensului real al acestor prevederi. Prin ele nu se admite "nici o restrictie sau derogare" de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare într-un stat, sub pretextul ca pactul nu recunoaşte acele drepturi sau le recunoaşte într-o mãsura mai mica. Asadar, nici un stat, care a ratificat pactul, nu s-ar putea prevala de lacunele pactului sau de insuficienta prevederilor lui, în mãsura în care ele ar fi reale, pentru a restringe sau pentru a abandona drepturi deja recunoscute sau în vigoare în acel stat. Pactul complineste sau suplineste reglementãrile interne, el nu implica adaptarea acestora la un nivel calitativ inferior. Or, reglementãrile din Legea învãţãmîntului nu numai ca nu restring sau nu repudiaza dreptul la educaţie, drept proclamat de art. 13 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, dar îi asigura realizarea efectivã la un nivel calitativ superior celui considerat ca minim, prin ceea ce se impune statelor-pãrţi de art. 13 pct. 2 din pact: obligativitatea învãţãmîntului primar şi accesibilitatea gratuita la acesta, generalizarea învãţãmîntului secundar şi accesibilitatea la acesta "prin toate mijloacele potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuitatii lui", accesibilitatea la învãţãmîntul superior "în deplina egalitate", în funcţie de capacitatea fiecãruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin introducerea treptata a gratuitatii; încurajarea sau intensificarea, cît mai posibil, a educaţiei de baza pentru persoanele care au primit instrucţie primara sau care n-au primit-o pînã la capãt, dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, stabilirea unui sistem adecvat de burse, ameliorarea condiţiilor materiale ale personalului didactic.
Art. 4 din Convenţia privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului consemneazã angajamentul statelor "sa formuleze, sa dezvolte şi sa aplice o politica nationala menita sa promoveze, prin metode adaptate circumstanţelor şi obiceiurilor naţionale, egalitatea de posibilitãţi şi de tratament în domeniul învãţãmîntului". Pentru a marca direcţiile în care trebuie sa se acţioneze, sunt reluate, uneori identic, alteori în esenta, prevederile art. 13 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, la care sunt adãugate alte citeva dimensiuni: executarea de cãtre toţi a obligaţiei şcolare prevãzute de lege, asigurarea în toate instituţiile de învãţãmînt public de acelaşi grad a unui învãţãmînt de acelaşi nivel şi condiţii echivalente în ceea ce priveşte calitatea învãţãmîntului predat, asigurarea fãrã discriminare a pregãtirii pentru profesiunea didactica.
Nici una dintre prevederile arãtate nu stipuleazã, nici nu sugereaza un "privilegiu lingvistic", susceptibil de convertire într-un criteriu care sa stea la baza organizãrii şi functionarii învãţãmîntului.
Aceasta constatare este confirmatã şi de prevederile art. 14 din Convenţia europeanã a drepturilor omului şi ale art. 2 din Primul protocol adiţional la convenţie, sensul acestor prevederi fiind determinat prin jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Constatind ca art. 2 din Primul protocol consacra un veritabil drept la instrucţie, Curtea Europeanã retine ca în convenţie nu se specifica limba în care urmeazã a se realiza învãţãmîntul şi convenţia nu impune statelor obligaţii determinate în acest sens, convenţia are în vedere garantarea pentru persoanele aflate sun jurisdicţia statului a dreptului de a avea acces la mijloacele de instruire de care dispune statul. Reglementãrile statului nu trebuie sa aducã atingere substanţei acestui drept. Din fraza a doua a art. 2 din primul protocol, coroborat cu art. 14 din convenţie, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a dedus ca textele respectivelor articole nu interzic orice distincţie de tratament, dar ca egalitatea de tratament este violata, dacã distincţia este lipsitã de justificare obiectivã şi nu este rezonabila. Existenta unei asemenea justificãri trebuie apreciatã în raport cu scopul şi efectele mãsurii luate, din perspectiva principiilor care, în general, prevaleazã în societãţile democratice. În fine, prin analiza frazei a doua din art. 2 al Primului protocol, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului ajunge la concluzia ca statele nu au obligaţia de a veni în intimpinarea unor "preferinţe lingvistice" ale pãrinţilor în domeniul educaţiei sau al învãţãmîntului, o asemenea înţelegere echivalind cu o deturnare de la sensul comun.
Raportul rezonabil de proportionalitate dintre cerere şi posibilitãţi, dintre cerere şi mijloacele întrebuinţate sau dintre mijloacele întrebuinţate şi scopul urmãrit constituie, de asemenea, axa reglementãrilor cuprinse în art. 14 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale. În sensul acestor reglementãri, neîndoielnic obligatorii pentru statul roman, trebuie sa se recunoascã dreptul oricãrei persoane aparţinînd unei minoritãţi naţionale "de a învaţã limba sa minoritara". În ariile "locuite tradiţional sau în numãr substanţial" de persoane aparţinînd minoritãţilor naţionale, "dacã exista o cerere suficienta", pãrţile la convenţie trebuie sa depunã "eforturi pentru a asigura, în mãsura posibilului şi în cadrul sistemului lor educaţional", ca persoanele aparţinînd acestor minoritãţi "sa beneficieze de posibilitãţi corespunzãtoare de invatare a limbii lor minoritare ori de a primi o educaţie în aceasta limba". În orice caz, cum expres precizeazã art. 14 din Convenţia-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale, aplicarea acestor mãsuri se va face "fãrã a se aduce atingere învãţãrii limbii oficiale ori predãrii în aceasta limba".
3. Art. 122 din lege ar contraveni prevederilor art. 32 din Constituţie, întrucît precizeazã ca persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale îşi pot exercita dreptul la învãţãtura "în condiţiile prezentei legi". Or, art. 32 alin. (3) din Constituţie se referã nu la condiţii", ci la "modalitãţile" de exercitare a drepturilor. În realitate, nu art. 122, ci art. 118 din lege prevede ca: "Persoanele aparţinînd minoritãţilor naţionale au dreptul sa studieze şi sa se instruiascã în limba maternã la toate nivelurile şi formele de învãţãmînt, în condiţiile prezentei legi". Aceasta din urma locutiune este consideratã neconstitutionala, prin raportarea ei la art. 32 alin. (3) din Constituţie. Distincţia specioasa care s-a fãcut între "condiţii" şi "modalitãţi" nu poate fi reţinutã. Termenul "modalitãţi" la care se referã art. 32 alin. (3) din Constituţie semnifica ansamblul mijloacelor, procedeelor sau metodelor necesar a fi promovate pentru a se asigura realizarea efectivã a dreptului fundamental consacrat de Constituţie, precum şi condiţiile de exercitare a acestui drept. Unele dintre criteriile prevãzute de lege pentru a asigura accesibilitatea la învãţãmînt nu pot fi calificate ca "modalitãţi", ele fiind "condiţii" (de exemplu, împlinirea virstei de 7 ani pentru înscrierea copilului în învãţãmîntul primar, admiterea elevilor în învãţãmîntul liceal prin concurs, virsta maxima de 17 ani pentru înscrierea la concursul de admitere în învãţãmîntul liceal de zi, absolvirea liceului cu diploma de bacalaureat pentru a putea participa la admiterea în învãţãmîntul universitar etc.), fãrã a avea semnificatia unor restringeri la exercitarea dreptului.
4. Prevederile art. 123 din lege sunt criticate, sub aspectul constituţionalitãţii, întrucît "violeaza art. 32 alin. (3) din Constituţie". În acest sens, se afirma ca prin prevederile menţionate "se limiteazã la grupe, clase, secţii sau şcoli învãţãmîntul în limbile persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale". Se pare ca, în realitate, sunt vizate prevederile art. 119 alin. (1) din lege. Textul atacat a fost însã preluat greşit. Art. 119 alin. (1) prevede urmãtoarele: "În funcţie de necesitãţile locale, se pot organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predare în limbile minoritãţilor naţionale". Aceste prevederi ar contraveni, în opinia autorilor sesizarilor, nu numai celor stabilite de art. 32 alin. (3) din Constituţie, dar şi celor înscrise în art. 1 pct. 1 din Convenţia privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului, ratificatã de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960, semnificind o "discriminare" intemeiata pe "limba" şi pe "origine naţionale". Aceasta, întrucît se exclude "posibilitatea infiintarii instituţiilor de învãţãmînt superior (universitar) cu limba de predare în limbile persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale".
În sensul convenţiei, termenul "discriminare" cuprinde "orice distincţie, excludere, limitare sau preferinta care are ca obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalitãţii de tratament în ceea ce priveşte învãţãmîntul". Prevederile art. 119 alin. (1) din lege nu numai ca nu pot avea ca rezultat "suprimarea sau alterarea egalitãţii de tratament în ceea ce priveşte învãţãmîntul", ci chiar asigura o asemenea egalitate, din moment ce se prevede expres posibilitatea organizãrii de grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minoritãţilor naţionale. Cît priveşte învãţãmîntul superior, urmeazã a fi observate prevederile art. 118 din lege, care recunosc dreptul persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale "sa studieze şi sa se instruiascã în limba maternã la toate nivelurile şi formele de învãţãmînt", prevederile art. 122 alin. (2) din lege, care inlesnesc în învãţãmîntul medical universitar, în cadrul secţiilor existente, continuarea pregãtirii de specialitate în limba maternã, prevederile art. 123 din lege, care permit, în învãţãmîntul universitar de stat, organizarea de grupe şi secţii cu predarea în limba maternã, pentru pregãtirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artisticã.
Aprecierea acestor prevederi sau a altora, care au ca obiect reglementarea dreptului persoanelor aparţinînd minoritãţilor naţionale de a învaţã în limba lor maternã şi a dreptului de a putea fi instruite în aceasta limba, trebuie însã sa se facã şi din perspectiva Convenţiei-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale, ratificatã de România prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995. Reţin atenţia prevederile art. 14 din Convenţia-cadru, care, postulind angajamentul pãrţilor de a recunoaşte "dreptul oricãrei persoane aparţinînd unei minoritãţi naţionale de a învaţã limba sa minoritara", precizeazã totodatã formele, condiţiile şi limitele realizãrii acestui drept, satisfacute prin prevederile Legii învãţãmîntului.
5. Prevederile art. 126 alin. (1) din lege, în realitate însã cele ale art. 122 alin. (1), sunt considerate neconstituţionale, prin evocarea art. 32 alin. (3) din Constituţie şi a art. 1 pct. 1 din Convenţia privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului, deoarece ele "exclud instruirea în limbile minoritãţilor naţionale, în cadrul învãţãmîntului de stat profesional, liceal-tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învãţãmîntul postliceal". Or, dimpotriva, art. 122 alin. (1) din lege prevede ca, în învãţãmîntul de stat profesional, liceal, tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învãţãmîntul postliceal, pregãtirea de specialitate se face în limba romana, dar "asigurindu-se, în funcţie de posibilitãţi, însuşirea terminologiei de specialitate şi în limba maternã". Aceasta din urma precizare, astfel cum ea a fost circumstantiata, este neîndoielnic rezonabila, ţinînd seama atît de specificul acestor tipuri de învãţãmînt, cît şi de diversitatea minoritãţilor naţionale din rindul cãrora provin elevii.
6. Art. 126 alin. (2) din lege, de fapt art. 122 alin. (2) a fost de asemenea considerat neconstitutional prin prevederile sale, întrucît "limiteazã dreptul de instruire în limbile minoritãţilor naţionale la învãţãmîntul medical în cadrul secţiilor existente". Considerarea acestor prevederi ca neconstituţionale este vadit eronatã, cãci, în sensul art. 84 alin. (1) din lege, prin "secţie" urmeazã sa se înţeleagã un element al structurii facultãţii.
7. Pentru considerente identice cu cele anterioare au fost calificate ca neconstituţionale prevederile art. 127 din lege, în realitate fiind însã astfel calificate prevederile art. 123 din lege, spunindu-se ca şi ele "limiteazã dreptul de instruire în limbile minoritãţilor naţionale" numai la "pregãtirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artisticã". Într-adevãr, potrivit art. 123 din lege: "În învãţãmîntul universitar de stat se pot organiza, la cerere şi în condiţiile prezentei legi, grupe şi secţii cu predarea în limba maternã pentru pregãtirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artisticã".
Urmeazã mai întîi sa se observe ca prevederile acestui articol corespund întocmai celor ale art. 4 lit. d) din Convenţia privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului, invocatã în sesizãri pentru a se demonstra neconstituţionalitatea prevederilor arãtate. Convenţia a obligat, între altele, statele semnatare "sa asigure fãrã discriminare pregãtirea pentru profesiunea didactica". Mai mult însã, Legea învãţãmîntului asigura pregãtirea personalului necesar şi pentru activitatea cultural-artisticã. Ţinînd seama de natura specifica a acestor activitãţi, posibilitatea de a se crea asemenea grupe şi secţii rãspunde unor cerinţe indeniabile. Textul nu trebuie însã interpretat parcelar, pentru a deduce astfel "limitarea dreptului de instruire în limbile minoritãţilor naţionale", abstractie fãcînd de faptul ca prin alte prevederi ale legii sunt deschise aceleaşi posibilitãţi. Organizarea unor asemenea grupe şi secţii "la cerere" este deplin justificatã. Numai astfel constituirea grupelor şi a secţiilor cu predarea în limba maternã poate corespunde nevoilor reale. Totodatã, astfel se da expresie prevederilor art. 3 pct. 1 din Convenţia-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale, potrivit cãrora orice persoana aparţinînd unei minoritãţi naţionale are dreptul sa aleagã liber dacã sa fie tratata sau nu ca atare.
8. Neconstituţionalitatea prevederilor art. 128 din lege, în realitate cele ale art. 124, consta, în opinia autorilor sesizarilor, în faptul ca astfel "se ingreuiaza accesul la diferite tipuri şi grade de învãţãmînt şi în consecinta constituie o discriminare, în sensul art. 1 pct. 1 - 2 din Convenţia ratificatã prin Decretul nr. 149/1960". Se considera, de asemenea, ca prin aceleaşi prevederi "se mai incalca şi angajamentul asumat prin art. 12 pct. 3 din Convenţia-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale", convenţie care "face parte din categoria actelor normative vizate prin art. 20 din Constituţie".
Art. 124 din lege prevede urmãtoarele: "În învãţãmîntul de toate gradele, concursurile de admitere şi examenele de absolvire se susţin în limba romana. Concursuri de admitere şi examene de absolvire pot fi susţinute în limba maternã la şcolile, clasele şi specializãrile la care predarea se face în limba maternã respectiva, în condiţiile prezentei legi".
Comparind prevederile legii cu obiecţia de neconstituţionalitate, rezulta ca enuntul din sesizãri ignora faptul ca, în condiţiile art. 124 din lege, concursurile de admitere şi examenele de absolvire pot fi susţinute şi în limba maternã.
Susţinerea însã, ca regula, a concursurilor de admitere şi a examenelor de absolvire în limba romana apare cu totul justificatã. Potrivit art. 13 din Constituţie, în România, limba oficialã este limba romana. În sensul art. 14 paragraful 3 din Convenţia-cadru pentru protecţia minoritãţilor naţionale, mãsurile prevãzute în paragraful 2 al acestui articol se vor aplica "fãrã a se aduce atingere invataturii limbii oficiale ori predãrii în aceasta limba". Regula sustinerii concursurilor de admitere şi a examenelor de absolvire în limba romana este însã în concordanta şi cu alte prevederi ale legii, potrivit cãrora "Limba şi literatura romana constituie o proba de concurs" [art. 25 alin. (4), art. 26 alin. (1) din lege], dar, mai înainte de toate, cu prevederile art. 12 alin. (2) din lege, potrivit cãrora "organizarea şi conţinutul învãţãmîntului nu pot fi structurate dupã criterii exclusiviste şi discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic".
Prevederile art. 124 din lege nu afecteazã nici "principiul sanselor egale", din moment ce pregãtirea în limba romana este asigurata tuturor [art. 8 alin. (1) şi (3) din lege].
9. Art. 124 alin. (2) din lege, în realitate art. 120 alin. (2) din lege, este considerat neconstitutional, întrucît "ingradeste dreptul asigurat prin art. 32 alin. (3) din Constituţie, privind instruirea în limba maternã". Art. 120 alin. (2) din lege prevede ca, în învãţãmîntul gimnazial şi liceal, Istoria romanilor şi Geografia României se predau şi se examineazã în limba romana.
Obiecţia de neconstituţionalitate are la baza acelaşi viciu de metoda: textul considerat ca neconstitutional a fost dislocat din sistemul celorlalte reglementãri pe care le cuprinde art. 120 din lege. S-a ignorat faptul ca acelaşi articol prevede citeva mãsuri complinitoare. Astfel, Limba şi literatura romana se preda în învãţãmîntul primar "dupã programe de învãţãmînt şi manuale şcolare elaborate în mod special pentru minoritatea respectiva"; în învãţãmîntul primar, Istoria romanilor şi Geografia României se predau în limba maternã; "în programele şi manualele de Istorie universala şi Istoria romanilor se vor reflecta istoria şi tradiţiile minoritãţilor naţionale din România"; "în învãţãmîntul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplina de studiu, Istoria şi tradiţiile minoritãţii naţionale, cu predare în limba maternã".
II. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementeazã autonomia universitarã
Unele prevederi ale Secţiunii a 7-a din lege, privind "Autonomia universitarã", s-au considerat a nu fi "în concordanta cu dispoziţiile art. 32 alin. (6) din Constituţie". În acest sens, au fost aduse în atentie prevederile art. 95 alin. (3) art. 95 alin. (4) şi art. 96 alin. (2) din Legea învãţãmîntului. Procedîndu-se la corectarea necesarã, din cauza indicarii eronate a articolelor în discuţie, urmeazã a fi examinate prevederile art. 92 alin. (3) şi (4), precum şi ale art. 93 alin. (2) şi (3) din Legea învãţãmîntului.
Art. 32 alin. (6) din Constituţie prevede ca "autonomia universitarã este garantatã".
ART. 92 alin. (2) - (4) din lege precizeazã domeniile autonomiei universitare şi conţinutul acesteia. În contextul prevederilor legii sunt stabilite corelatiile necesare între conţinutul autonomiei universitare şi atribuţiile Ministerului Învãţãmîntului, care, astfel cum precizeazã art. 141 alin. (1) din lege, "conduce sistemul naţional de învãţãmînt".
1. Potrivit art. 92 alin. (3) din lege, autonomia universitarã se realizeazã, între altele, prin "admiterea candidaţilor la studii, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Învãţãmîntului", precum şi prin "stabilirea, împreunã cu Ministerul Învãţãmîntului şi cu alte autoritãţi publice, agenţi economici, organizaţii profesionale şi patronale recunoscute la nivel naţional, a domeniilor în care se utilizeazã diplomele şi certificatele proprii emise". Necesitatea stabilirii unor "criterii generale pentru admiterea candidaţilor la studii" decurge logic din apartenenţa tuturor unitãţilor şi instituţiilor de învãţãmînt la un "sistem naţional de învãţãmînt" [art. 15 alin. (1) din lege], precum şi din finalitatea comuna întregului sistem de învãţãmînt (art. 4 din lege). În fine, prevederile în discuţie din cuprinsul art. 92 alin. (2) trebuie corelate cu cele ale art. 1 din lege, care consacra "principiile învãţãmîntului democratic" şi "drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învãţãmînt" pentru toţi cetãţenii. Avînd ca prim termen de referinta prevederile art. 16 din Constituţie, care consacra egalitatea în drepturi "fãrã privilegii şi fãrã discriminãri", criteriile generale pentru admiterea candidaţilor la studii nu pot fi decît unitare, aceleaşi la toate unitãţile de învãţãmînt şi pentru toţi candidaţii.
Stabilirea unor criterii diferite, la unele unitãţi de învãţãmînt sau pentru unii dintre candidaţi, ar contraveni nu numai principiul constituţional al egalitãţii în drepturi, dar şi unora dintre prevederile Convenţiei privind lupta impotriva discriminarii în domeniul învãţãmîntului, avînd ca rezultat "alterarea egalitãţii de tratament în ceea ce priveşte învãţãmîntul" (art. 1 pct. 1 din Convenţie), alterarea egalitãţii de posibilitãţi şi de tratament în domeniul învãţãmîntului" (art. 4 din convenţie).
Autonomia universitarã nu se poate situa în afarã unui asemenea sistem de exigente.
Stabilirea, împreunã cu Ministerul Învãţãmîntului şi cu alte autoritãţi, agenţi sau organizaţii, a domeniilor în care se utilizeazã diplomele şi certificatele proprii emise de instituţiile de învãţãmînt superior" corespunde unor cerinţe de ordinul evidentei, între care: valorizarea uniforma a diplomelor şi certificatelor, sprijinirea titularilor de diplome şi certificate, în opţiunea acestora, la încheierea unor contracte de munca, asigurarea concordanţei dintre specialitatea absolvenţilor şi domeniile de activitate economico-socialã.
2. Conform art. 92 alin. (4) din lege, "În plan financiar, autonomia universitarã se realizeazã ca drept de gestionare, potrivit legii şi rãspunderii personale, a fondurilor alocate de la buget sau provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valuta de la studenţi şi cursanţi strãini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Învãţãmîntului".
Textul este în concordanta cu prevederile titlului VI din lege, din reglementarea cãruia rezulta conjugarea principiului sistemului unitar de finanţare, de la bugetul de stat, a unitãţilor de învãţãmînt, cu principiul descentralizãrii gestionãrii fondurilor alocate.
Criteriile unitare de stabilire a taxelor în valuta de la studenţi şi cursanţi strãini previn, şi sub acest aspect, orice mãsura discriminatorie între aceştia.
Drepturile comunitãţii universitare n-au fost însã nesocotite, din moment ce criteriile despre care se face vorbire la art. 92 alin. (4) din lege se stabilesc "de comun acord cu Ministerul Învãţãmîntului". Or, "acordul" are ca rezultat emiterea unui act juridic complex, care are la baza egalitatea şi concordanta mai multor manifestãri de vointa.
3. Astfel cum precizeazã art. 93 alin. (2) din lege, rectorul se alege de cãtre senat şi se confirma prin ordin al ministrului învãţãmîntului. Prevederile acestea au fost considerate neconstituţionale, întrucît "se stirbeste autonomia universitarã". Este însã procedura îndeobşte admisã, care rezulta şi din celelalte prevederi ale art. 93 alin. (2), de validare a alegerilor de cãtre un organ ierarhic superior sau de un organ anume constituit în acest scop. Confirmarea este necesarã nu numai pentru verificarea respectãrii procedurilor democratice de alegere, instituite prin art. 93 alin. (1) din lege, dar şi pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru alegere: persoana sa facã parte dintre membrii comunitãţii universitare şi sa nu ocupe funcţia de rector mai mult de doua mandate succesive.
4. Potrivit art. 93 alin. (3) din lege, ministrul învãţãmîntului poate suspenda din funcţie, din motive justificate, pe rectorul instituţiei de învãţãmînt superior, de stat sau particular, acreditate. Prevederile art. 93 alin. (3) din lege au fost considerate neconstituţionale, pentru ca şi ele "constituie stirbiri ale autonomiei universitare", mai ales ca "sunt concepute atît pentru învãţãmîntul universitar de stat, cît şi pentru cel particular".
Dintr-un început, obiecţiunea ignora faptul ca sistemul naţional de învãţãmînt cuprinde, potrivit art. 15 alin. (2) din lege, şi unitãţile şi instituţiile de învãţãmînt particulare, precum şi faptul ca exercitarea de cãtre Ministerul Învãţãmîntului a unora dintre atribuţiile prevãzute de art. 141 din lege presupune posibilitatea luãrii mãsurilor corespunzãtoare şi legale fata de persoanele vinovate. Dar posibilitatea suspendãrii din funcţie a rectorului nu poate fi consideratã ca prerogativa de natura "sa stirbeasca autonomia universitarã", întrucît cel suspendat se poate adresa instanţei judecãtoreşti, iar în sensul art. 93 alin. (2) din lege, rectorul poate fi revocat din funcţie numai de cãtre senatul universitatii, prin aceeaşi procedura folositã la numire.
III. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementeazã baza materialã a învãţãmîntului
1. Sunt considerate neconstituţionale prevederile art. 171 alin. (1) din lege, care "violeaza art. 41 şi 135 din Constituţie, atunci cînd prevãd ca baza materialã a învãţãmîntului de stat consta din întreg activul patrimonial al Ministerului Învãţãmîntului, al instituţiilor şi unitãţilor de învãţãmînt şi de cercetare ştiinţificã din sistemul de învãţãmînt existent la data intrãrii în vigoare a legii."
De fapt, sunt reproduse astfel, parţial, prevederile art. 166 alin. (1) din lege şi acestea urmeazã sa fie verificate sub aspectul constituţionalitãţii.
"Legea - se spune în motivarea obiectiei de neconstituţionalitate - nu face nici o diferentiere sub aspectul asigurãrii bazei materiale, deşi provenienta spaţiilor pentru procesul de învãţãmînt, bibliotecilor, staţiunilor didactice şi de cercetare, atelierelor şcolare, fermele didactice, gradinilor botanice, terenurilor agricole, cãminelor, internatelor etc. , trebuia sa fi antrenat tratament legislativ diferenţiat, din moment ce Constituţia garanteazã dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului". Multe din bunurile care în prezent aparţin bazei materiale a învãţãmîntului de stat - se arata în continuare - "au fost luate de statul comunist prin desfiinţarea învãţãmîntului particular şi a celui confesional", asa încît "prin reinfiintarea acestor forme de învãţãmînt era de asteptat sa se facã şi retrocedarea drepturilor cotropite". Dar, în locul restituirii bunurilor cãtre adevaratii proprietari, "prin dispoziţia luatã s-a fãcut o noua nationalizare, mãsura care este vadit neconstitutionala".
Într-adevãr, art. 41 alin. (1) din Constituţie garanteazã dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului. Astfel cum constant a decis Curtea Constituţionalã (de exemplu, prin Decizia nr. 4 din 3 iulie 1992, Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994, Decizia nr. 134 din 6 decembrie 1994), în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate instituit prin Constituţie, nationalizarea este o mãsura neconstitutionala. Dar suprematia dispoziţiilor constituţionale, prevãzutã de art. 51 din Constituţie, se aplica exclusiv legilor şi altor reglementãri în vigoare sub imperiul Constituţiei actuale. Pe baza acestui criteriu, nu se poate constata violarea de cãtre o lege anterioarã Constituţiei actuale a unor reguli instituite de aceasta Constituţie. Prin aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei fata de o lege anterioarã ar insemna sa se confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, cu încãlcarea principiului neretroactivitatii legilor, prevãzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În considerarea supremaţiei Constituţiei şi a principiului neretroactivitatii, o lege poate fi apreciatã numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul cãruia ea a fost adoptatã, inclusiv în ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalitãţii ei.
2. S-a considerat, de asemenea, ca baza materialã la care se referã art. 171 alin. (3) din lege, în realitate art. 166 alin. (3) din lege, "realizatã din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat", ar fi trebuit "sa se atribuie acestor instituţii sau societãţi comerciale şi sa nu se reintegreze în patrimoniul Ministerului Învãţãmîntului".
Fata de aceasta obiectie de neconstituţionalitate, sunt reiterabile unele dintre considerentele arãtate în legatura cu regimul juridic al proprietãţii şi consecinţele ce decurg din conflictul intertemporal dintre legi.
Dar, astfel cum a fost formulatã obiecţia, ea evoca nu o problema de neconstituţionalitate, ci una de oportunitate legislativã, a carei apreciere nu aparţine competentei Curţii Constituţionale.
IV. Cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea învãţãmîntului
Art. 9 alin. (1) din lege prevede urmãtoarele: "Planurile învãţãmîntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplina şcolarã. În învãţãmîntul primar religia este disciplina obligatorie, în învãţãmîntul gimnazial este opţionalã, iar în învãţãmîntul liceal şi profesional este facultativã. Elevul, cu acordul pãrintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea".
Obiecţia de neconstituţionalitate priveşte numai cea de-a doua teza din cuprinsul art. 9 alin. (1), anume faptul ca în învãţãmîntul primar "religia este disciplina obligatorie". Prin aceasta - se arata în sesizare - sunt incalcate: a) prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie referitoare la principiul "liberei dezvoltãri a personalitãţii umane"; b) prevederile art. 26 alin. (2) din Constituţie, care consacra "dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însãşi"; c) prevederile art. 29 alin. (1) şi (2) din Constituţie, "care se referã la libertatea de constiinta"; d) prevederile art. 45 alin. (5) din Constituţie, "care se referã la obligaţia autoritãţilor publice de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea libera a tinerilor la viata politica, socialã, economicã, culturalã şi sportiva a tarii".
Prevederile contestate sub aspectul constituţionalitãţii urmeazã a fi examinate prin prisma citorva norme cuprinse în legea fundamentalã, precum şi în Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, în pacte şi în convenţii internaţionale, care sunt direct incidente. Astfel, potrivit art. 32 alin. (7), teza finala din Constituţie, "în şcolile de stat, învãţãmîntul religios este organizat şi garantat prin lege"; potrivit art. 29 alin. (1), teza finala din Constituţie, "nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasã, contrare convingerilor sale"; potrivit art. 29 alin. (6) din Constituţie, "pãrinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a cãror rãspundere le revine". În sensul art. 18 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, orice om are dreptul la libertatea gîndirii, de constiinta şi religie, acest drept incluzind libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea şi prin învãţãtura; art. 18 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde o reglementare identicã, dar, în alin. 2, se mai adauga ca "nimeni nu va fi supus vreunei constringeri putind aduce atingere libertãţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa"; prin art. 13 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, statele-pãrţi la acest pact s-au angajat sa respecte libertatea pãrinţilor şi, atunci cînd este cazul, a tutorilor legali, de "a asigura educaţia religioasã şi morala a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri"; art. 9 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului cuprinde o reglementare similarã cu cea din art. 18 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cu cea din art. 18 alin. (1) al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
În esenta, toate aceste prevederi din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului din pacte şi convenţii internaţionale sunt reluate de art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţia României.
Asa fiind, prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învãţãmîntului nu pot fi interpretate decît în stricta conformitate cu cele ale art. 29 din Constituţie, în sensul cãrora "nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasã contrare convingerilor sale" şi "pãrinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a cãror rãspundere le revine". O alta interpretare ar fi vadit neconstitutionala.
Art. 9 alin. (1), teza finala din Legea învãţãmîntului, permite însã o interpretare conformã prevederilor constituţionale: Elevul, cu acordul pãrintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea". Dreptul de "a alege" semnifica şi posibilitatea de a nu avea nici o opţiune religioasã. Iar "alegerea", cu "acordul pãrintelui sau al tutorelui legal instituit", asigura dreptul reprezentanţilor legali ai copilului de a decide, potrivit propriilor convingeri, în legatura cu educaţia copiilor minori, ca expresie a autoritãţii pãrinteşti.
Introducerea în învãţãmîntul primar a religiei, ca "disciplina obligatorie", nu înseamnã obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul pãrintelui sau al tutorelui de a asigura educaţia copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finala din structura art. 9 alin. (1) rezulta ca "obligativitatea" priveşte includerea religiei ca disciplina în planurile de învãţãmînt, religia şi confesiunea raminind sa fie alese sau nu.
Prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învãţãmîntului sunt deci constituţionale, sub rezerva respectãrii dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţie.
Avînd în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 26 alin. (2), art. 29 alin. (1), (2) şi (6), ART.. 32 alin. (2), (3) şi (6), art. 41, art. 45 alin. (5) şi art. 135 din Constituţie, precum şi ale prevederilor art. 144, lit. a) din Constituţie şi ale art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
1. Prevederile art. 8 alin. (1), art. 92 alin. (3) şi (4), art. 93 alin. (2) şi (3), art. 118, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (2), art. 122 alin. (1) şi (2), art. 123, art. 124, art. 158 alin. (1) şi art. 166 alin. (1) şi (3) din Legea învãţãmîntului sunt constituţionale.
2. Prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învãţãmîntului sunt constituţionale numai dacã se respecta, conform art. 29 alin. (1) şi (6) din Constituţie, dreptul pãrinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a cãror rãspundere le revine.
3. Decizia se comunica Preşedintelui României şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 18 iulie 1995 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonio Iorgovan, Lucian Stangu şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent
Gabriela Dragomirescu
---------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
