Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 719 din 29 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 905 din 7 decembrie 2015
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Nistor Isai Faur în Dosarul nr. 37/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 352D/2015.
2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 353D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Nistor Isai Faur în Dosarul nr. 39/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia penală.
4. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
5. Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 352D/2015 şi nr. 353D/2015 au obiect identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.
6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea cauzelor.
7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 353D/2015 la Dosarul nr. 352D/2015, care este primul înregistrat.
8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
9. Prin sentinţele penale nr. 208 şi nr. 209 din 29 ianuarie 2015, pronunţate în dosarele nr. 37/55/2015 şi nr. 39/55/2015, Judecătoria Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia a fost ridicată de Nistor Isai Faur cu ocazia soluţionării contestaţiilor împotriva unor încheieri ale judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care au fost respinse plângerile formulate cu privire la măsurile luate de către administraţia penitenciarului referitor la exercitarea de către persoana condamnată a dreptului de petiţionare şi a dreptului la corespondenţă, respectiv a dreptului la hrană cu ocazia transportului într-o altă localitate.
10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv şi dreptul la apărare, întrucât, pe de o parte, persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, iar, pe de altă parte, asistenţa juridică nu este obligatorie. Arată că nu cunoaşte conţinutul dosarului în care este citat, astfel încât nu poate să formuleze memoriu cu privire la fondul contestaţiei şi nici să propună şi să susţină probe şi nu ştie dacă penitenciarul a depus sau nu la dosar vreo propunere de înţelegere amiabilă. De asemenea, în condiţiile în care nu poate depune personal memoriul la instanţă, nu are nicio garanţie că acesta ajunge la dosar, depinzând de penitenciar - cu care are interese contrare - atât pentru a primi materialele necesare redactării memoriului, cât şi pentru ca acesta să fie înaintat instanţei. Consideră că, prin neprezentarea obligatorie în faţa instanţei la judecarea contestaţiei, este pus într-o situaţie de inferioritate faţă de procuror şi de administraţia penitenciarului, încălcându-se astfel egalitatea de arme între acuzare şi apărare, oralitatea şi contradictorialitatea şedinţei de judecată. În acest sens, face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014.
11. Judecătoria Arad - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, prin care aceasta a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013. Totodată, arată că prin neprezentarea în toate cazurile a persoanei private de libertate în faţa instanţei de judecată nu se aduce atingere dreptului acesteia la apărare, întrucât contestatorul are posibilitatea de a depune concluzii scrise, de a formula în scris cereri şi excepţii, respectiv de a fi reprezentat de un apărător ales care îi susţine cererea în faţa instanţei. Raţiunea legală - ce a fundamentat din punct de vedere teleologic adoptarea acestei prevederi - este reprezentată de o mai bună administrare a justiţiei, concretizată, printre altele, în evitarea efectuării de cheltuieli nejustificate, ce pot atinge valori exorbitante, mai ales în condiţiile în care dreptul de a sesiza instanţa este în multe cazuri exercitat în mod abuziv de către persoanele deţinute, aşa cum este şi situaţia autorului prezentei excepţii de neconstituţionalitate, cu privire la care au fost înregistrate pe rolul instanţei aproximativ 200 de cauze în care a avut sau are calitatea de petent. Susţinerea acestuia că nu are posibilitatea de a depune memorii şi de a propune probe, întrucât nu are cunoştinţă de conţinutul dosarelor, este rezultatul paradoxal al exercitării abuzive a dreptului de petiţionare, întrucât, în mod normal, o persoană căreia îi este comunicat numărul şi obiectul dosarului în care este citată are cunoştinţă de natura şi specificul cauzei în care are calitatea de parte. Mai mult, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, la Decizia din 23 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este inaplicabil unei proceduri care priveşte executarea pedepselor.
12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: "(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată.
(17) Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii."
16. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 privind statul român, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 1 referitor la obligaţia de a respecta drepturile omului, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi la prevederile art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 254/2013, care se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare, reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că art. 56 din aceeaşi lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, cât şi cu privire la contestaţia ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluţionată plângerea (paragraful 18), în condiţiile în care, potrivit art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013, procedura de soluţionare a acestei din urmă contestaţii este cea prevăzută de dispoziţiile art. 39 alin. (14)-(19) din lege, care se aplică în mod corespunzător. Întrucât cadrul general prevăzut de art. 39 şi art. 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, Curtea a reţinut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, şi prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014. Curtea a constatat că, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare (paragraful 19). De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor (paragraful 20). În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990 - Aldrian împotriva Austriei, cererea nr. 16.266/90, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveţiei, cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcornet de Caumont împotriva Franţei, cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilla împotriva Italiei, cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, cererea nr. 28.578/03 şi Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, cererea nr. 498/10, paragraful 38.
18. De asemenea, prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, Curtea a reţinut că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată (paragraful 21).
19. Cât priveşte faptul că asistenţa juridică nu este obligatorie la soluţionarea contestaţiei în materia măsurilor luate de către administraţia penitenciarului cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, prin Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, şi prin Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, Curtea a reamintit că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie. Curtea a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituţie, are deplină libertate de a reglementa (Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005, şi Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009). Curtea a arătat, totodată, că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie (Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, citată anterior).
20. În fine, autorul excepţiei a invocat şi prevederile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie. Examinând această susţinere, prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, citată anterior, Curtea a constatat că, în raport cu motivele invocate în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate, textele indicate nu sunt relevante, neavând nicio concludenţă pentru soluţionarea acesteia (paragraful 23).
21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nistor Isai Faur în dosarele nr. 37/55/2015 şi nr. 39/55/2015 ale Judecătoriei Arad - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2015.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
