Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 71 din 5 martie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 309 din 10 mai 2002
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Gabriela Ghita - procuror
Vlad Mihai Cercel - magistrat-asistent
Pe rol se afla pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Pitesti în Dosarul nr. 4.110/2001 al Curţii de Apel Pitesti - Secţia comercialã şi de contencios administrativ şi, respectiv, de Parchetul de pe lângã Judecãtoria Sinaia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001 al Judecãtoriei Sinaia.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 26 februarie 2002 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi data, când Curtea, pentru o mai buna administrare a justiţiei, a decis conexarea Dosarului nr. 440C/2001 la Dosarul nr. 377C/2001 şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 5 martie 2002.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constata urmãtoarele:
Prin încheierile din 1 octombrie 2001 şi 14 decembrie 2001, pronunţate în Dosarul nr. 4.110/2001 şi, respectiv, în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001, Curtea de Apel Pitesti - Secţia comercialã şi de contencios administrativ şi Judecãtoria Sinaia au sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã. Excepţia a fost invocatã de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Pitesti şi, respectiv, de Parchetul de pe lângã Judecãtoria Sinaia în cadrul unor procese civile pornite din initiativa Ministerului Public.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arata ca dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, în redactarea data prin <>art. I pct. 19 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 , sunt contrare prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, întrucât restrang atribuţiile procurorului prevãzute în acest text constituţional. Aceste atribuţii se exercita în egala mãsura atât în procesele penale, cat şi în cele civile, întrucât dispoziţiile constituţionale nu fac nici o distincţie în acest sens. Autorii exceptiei arata în continuare ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie stabilesc rolul Ministerului Public de a reprezenta interesele generale ale societãţii, de a apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor, fãrã a face trimitere la condiţiile legii. În alta ordine de idei drepturile persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului subiectiv nu sunt incalcate prin dispoziţiile legale criticate, întrucât art. 45 alin. 2 din Codul de procedura civilã stabileşte ca acesta va fi introdus în proces, putând sa îşi exercite dreptul de dispoziţie pe calea renunţãrii la judecata sau la drept ori pe calea tranzacţiei. Se mai arata ca dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, în vechea redactare, au fost supuse controlului de constitutionalitate în ceea ce priveşte participarea procurorului în procesul civil numai în anumite situaţii, similare celor existente în prezent în cazul pornirii procesului civil de cãtre procuror, constatandu-se neconstituţionalitatea acestora. În concluzie se solicita admiterea exceptiei de neconstituţionalitate.
Curtea de Apel Pitesti - Secţia comercialã şi de contencios administrativ, exprimandu-şi opinia în Dosarul nr. 4.110/2001, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata, întrucât "restrangerea dreptului procurorului de a porni acţiunea civilã numai la situaţiile când aceasta este necesarã pentru apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, interzişilor şi disparutilor, precum şi în alte cazuri prevãzute expres de lege este contrarã art. 130 alin. (1) din Constituţia României". Se apreciazã ca prevederile constituţionale nu limiteazã atributia procurorului privind apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor la persoanele arãtate în textul legal. În continuare instanta arata ca pornirea acţiunii civile de cãtre procuror nu se bazeazã pe ideea de reprezentare a titularului dreptului subiectiv, ci constituie exercitarea atributiei procurorului de a apara, în activitatea judiciarã, drepturile şi libertãţile cetãţenilor. În final instanta considera ca nu este afectat dreptul de dispoziţie al titularului dreptului la care se referã acţiunea introdusã de procuror, întrucât şi în acest caz, în baza dispoziţiilor art. 45 alin. 2 din Codul de procedura civilã, titularul dreptului va fi introdus în proces, putând sa se foloseascã de dispoziţiile art. 246, 247 şi 271-273 din Codul de procedura civilã.
Judecãtoria Sinaia, exprimandu-şi opinia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001, apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata. Prin prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie s-a stabilit ca Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor. Pe cale de consecinta acesta trebuie sa aibã la indemana toate instrumentele juridice care pot servi la exercitarea corespunzãtoare a acestor atribuţii. De aceea limitarea dreptului procurorului (care are calitatea de parte în procesul civil) de a porni procesul numai în cele doua ipoteze prevãzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã (apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale unor categorii de persoane şi cazurile expres prevãzute de lege) este neconstitutionala.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Arata ca Decizia nr. 1/1995 a Curţii Constituţionale a declarat neconstitutional textul art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, în vechea redactare, numai cu privire la participarea procurorului în procesele civile, iar dispoziţiile criticate concorda cu cele corespunzãtoare din <>Legea nr. 92/1992 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, care prevãd atributia Ministerului Public privind "exercitarea acţiunii civile în cazurile prevãzute de lege".
Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este nefondata, întrucât dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã reprezintã o concretizare, iar nu o restrangere a prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie. Se apreciazã ca modificãrile aduse dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedura civilã prin <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 au avut ca scop asigurarea unui echilibru între diferitele forme de realizare a rolului procurorului în procesul civil. Astfel, pe de o parte, s-a stabilit ca procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în cazul în care considera necesar pentru apãrarea ordinii de drept sau a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, textul legal fiind modificat în sensul <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1/1995 , iar pe de alta parte, au fost restrânse atribuţiile procurorului în ceea ce priveşte pornirea procesului civil numai în situaţiile în care este necesar pentru apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi ale disparutilor, precum şi în cazurile prevãzute expres de lege. Aceasta restrangere a avut în vedere faptul ca procesul civil este în esenta un proces al intereselor private, în timp ce procurorul este un reprezentant al interesului public, social, general. De aceea Codul de procedura civilã, în art. 45 alin. 2, stabileşte ca titularul dreptului subiectiv va fi introdus în procesul pornit de procuror şi va putea uza de dreptul sau de dispoziţie pentru a stinge acţiunea civilã.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, dispoziţii având urmãtorul cuprins: "Ministerul Public poate porni acţiunea civilã ori de câte ori este necesar pentru apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale disparutilor, precum şi în alte cazuri expres prevãzute de lege."
În susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au invocat dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie, conform cãrora "În activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor".
Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea constata ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie stabilesc rolul Ministerului Public în general, fãrã a face o distincţie expresã între procesul penal şi procesul civil. Totuşi, nu poate fi primitã susţinerea autorilor exceptiei conform cãreia procurorul îşi exercita atribuţiile în egala mãsura în ambele categorii de procese. Aceasta rezulta din analiza specificului procesului penal şi a celui civil, în reglementarea actuala, raportate la atribuţiile procurorului prevãzute de textul constituţional.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 17 din Codul penal, "Infracţiunea este fapta care prezintã pericol social [...]", iar potrivit dispoziţiilor art. 1 din Codul de procedura penalã, "Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoana care a sãvârşit o infracţiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale şi nici o persoana nevinovatã sa nu fie trasa la rãspundere penalã.
Procesul penal trebuie sa contribuie la apãrarea ordinii de drept, la apãrarea persoanei, a drepturilor şi libertãţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetãţenilor în spiritul respectãrii legii."
Potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie procurorul este reprezentantul intereselor generale ale societãţii şi în aceasta calitate acţioneazã pentru apãrarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor. Or, din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezulta ca infracţiunea este o fapta care, prin gravitatea ei, aduce atingere societãţii în ansamblu, iar procesul penal are drept scop, printre altele, protejarea eficienta a intereselor societãţii, care sunt vãtãmate prin sãvârşirea de infracţiuni, şi apãrarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertãţilor persoanei. Din analiza comparativa a dispoziţiilor legale arãtate şi a prevederilor constituţionale ale art. 130 alin. (1) rezulta ca atribuţiile Ministerului Public se exercita, în principal, în activitatea judiciarã penalã. În cadrul procesului penal este prezent în mod evident interesul societãţii de a trage la rãspundere penalã persoanele care au sãvârşit infracţiuni. De aceea, prevederile art. 130 alin. (1) reprezintã fundamentul constituţional al dispoziţiilor procesual-penale prin intermediul cãrora procurorul reprezintã interesele generale ale societãţii, existente în cadrul raporturilor juridice penale de conflict, şi contribuie la apãrarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertãţilor persoanei.
Pe de alta parte, în ceea ce priveşte procesul civil, acesta este prin natura sa un proces în care se confrunta interese private. De aceea, pe cale de consecinta, în mod obiectiv, rolul Ministerului Public este mai redus. Referitor la formele de participare a procurorului în procesul civil, Curtea observa ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie se referã în mod generic la rolul procurorului "în activitatea judiciarã". De aici rezulta ca acest text constituţional nu impune condiţii sau modalitãţi exprese ale participãrii procurorului în procesul civil. Esenţial este ca prin ansamblul reglementãrilor legale sa fie asigurat rolul procurorului prevãzut de Constituţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedura civilã în procesul civil participarea procurorului se realizeazã în urmãtoarele patru forme: pornirea acţiunii civile, participarea la judecata cauzelor civile, exercitarea cãilor de atac şi cererea de punere în executare a hotãrârilor civile. Curtea constata ca dintre aceste forme Constituţia conţine prevederi explicite numai cu privire la cea de-a treia, exercitarea cãilor de atac. Astfel, potrivit prevederilor art. 128, "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". De aici rezulta ca legiuitorul constituant a dorit sa consacre expres dreptul Ministerului Public de a exercita cãile de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti. În acord cu aceste prevederi constituţionale art. 45 alin. 5 din Codul de procedura civilã prevede ca "Procurorul poate, în condiţiile legii, sa exercite cãile de atac impotriva oricãror hotãrâri [...]".
În ceea ce priveşte celelalte forme ale participãrii procurorului în procesul civil, dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã reglementeazã dreptul procurorului de a porni procesul civil în cazurile în care este necesar pentru apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale disparutilor, precum şi în alte cazuri prevãzute expres de lege. Pe cale de consecinta, procurorul are şi dreptul de a cere punerea în executare a hotãrârilor pronunţate în favoarea acestor persoane, asa cum prevãd dispoziţiile art. 45 alin. 5. Participarea procurorului la judecata cauzelor civile are loc în cazurile în care apreciazã ca este necesar pentru apãrarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, precum şi atunci când legea prevede expres aceasta (art. 45 alin. 3 şi 4).
Rezulta de aici ca legiuitorul a considerat ca rolul procurorului, consacrat de art. 130 alin. (1) din Constituţie, se realizeazã în procesul civil în principal prin participarea şi punerea de concluzii în cadrul şedinţelor de judecata. Curtea constata ca aceasta opţiune a legiuitorului nu incalca prevederile constituţionale. Prin dispoziţiile art. 45 din Codul de procedura civilã s-a urmãrit realizarea unui echilibru între formele de participare a procurorului în procesul civil, în acord cu principiile şi prevederile constituţionale, precum şi cu principiile ce guverneazã desfãşurarea procesului civil. În aceasta ordine de idei Curtea constata ca procesul civil este guvernat, ca principiu de baza, de principiul disponibilitatii. Fundamentul constituţional al acestui principiu îl constituie prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime". Este consacratã astfel o componenta de baza a principiului disponibilitatii, şi anume dreptul persoanei interesate de a sesiza instanţele judecãtoreşti. Legiuitorul constituant a considerat acest drept ca fiind strâns legat de vointa persoanei ce se pretinde vãtãmatã în drepturile sau interesele sale legitime. Aceasta rezulta din faptul ca, în timp ce prevederile art. 128 din Constituţie consacra expres dreptul procurorului de a exercita cãile de atac, nici un alt text constituţional nu prevede posibilitatea procurorului de a porni procesul civil, iar dispoziţiile art. 21 fac referire numai la persoana interesatã, în ceea ce priveşte momentul iniţial al sesizãrii instanţei. Apare astfel evidenta vointa legiuitorului constituant ca declanşarea procesului civil sa fie atributul persoanei interesate. Altfel spus, declanşarea procesului civil reprezintã o chestiune privatã, iar ulterior, o data sesizate instanţele de judecata, procesul civil capata un caracter public. Din acest motiv participarea în cadrul unui proces civil deja început reprezintã modalitatea principala de realizare a rolului procurorului, prevãzut la art. 130 alin. (1) din Constituţie.
În concluzie, posibilitatea declansarii procesului civil trebuie sa apartina, în principiu, doar persoanei care pretinde ca drepturile, libertãţile sau interesele sale legitime au fost nesocotite. Curtea constata ca din interpretarea sistematica a prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), art. 128 şi ale art. 130 alin. (1) nu rezulta ca legiuitorul are obligaţia de a reglementa dreptul procurorului de a declansa procesul civil, fiind de competenta sa exclusiva ca în considerarea anumitor împrejurãri determinate sa consacre posibilitatea şi altor persoane sau organe, în afarã de persoana care se pretinde titularul dreptului, de a sesiza instanţele judecãtoreşti. În considerarea unor asemenea situaţii dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã consacra posibilitatea procurorului de a porni procesul civil în cazurile în care persoana interesatã se afla într-o imposibilitate juridicã (fiind lipsitã de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsã) ori obiectivã (cazul persoanei dispãrute) de a-şi exercita dreptul de acces la justiţie. De asemenea, pe baza aceleiaşi dispoziţii legiuitorul este îndreptãţit sa prevadã aceasta posibilitate şi în alte situaţii în care considera necesar, având în vedere specificul unor acţiuni care se judeca potrivit procedurii civile, raportat la prevederile constituţionale privind rolul şi atribuţiile procurorului. În consecinta, Curtea nu poate primi susţinerile autorilor exceptiei conform cãrora dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã ar limita atribuţiile procurorului prevãzute la art. 130 alin. (1) din Constituţie, întrucât aceste atribuţii au fost avute în vedere în ansamblul reglementãrii participãrii procurorului în procesul civil.
Pentru aceste argumente Curtea constata ca în prezenta cauza nu pot fi aplicabile considerentele şi soluţia din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 4 ianuarie 1995, rãmasã definitiva prin Decizia nr. 26 din 21 martie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995. Prin decizia menţionatã a fost admisã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, în redactarea anterioarã, în ceea ce priveşte restrangerea posibilitatii participãrii procurorului la judecata proceselor civile doar atunci când era necesar pentru apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege. Însã considerentele acestei decizii au privit doar cea de-a doua forma de participare a procurorului în procesul civil, participarea la şedinţele de judecata, neputând fi aplicate mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte pornirea procesului civil. Asa cum s-a arãtat mai sus, exista o diferenţa esenţialã între participarea procurorului la procesul civil prin pornirea acestuia, pe de o parte, şi participarea procurorului în cadrul unui proces civil în curs, pe de alta parte. De aceea invocarea acestei decizii nu este relevanta în prezenta cauza, susţinerile autorilor exceptiei urmând sa fie respinse.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, excepţie ridicatã de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Pitesti în Dosarul nr. 4.110/2001 al Curţii de Apel Pitesti - Secţia comercialã şi de contencios administrativ şi, respectiv, de Parchetul de pe lângã Judecãtoria Sinaia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001 al Judecãtoriei Sinaia.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 5 martie 2002.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Vlad Mihai Cercel
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluţia de respingere a execeptiei de neconstituţionalitate, adoptatã cu votul majoritãţii membrilor Curţii, opinam ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã contravine prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţia României.
Considerentele sunt urmãtoarele:
1. Din analiza dispoziţiilor cuprinse în <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã, art. 45 din Codul de procedura civilã, precum şi din alte dispoziţii cuprinse în Codul de procedura civilã şi în legi speciale, rezulta urmãtoarele forme de participare a Ministerului Public la procesul civil: a) pornirea de cãtre procuror a acţiunii civile; b) participarea la judecata; c) exercitarea cãilor de atac; d) cererea de punere în executare şi supravegherea punerii în executare a hotãrârilor judecãtoreşti.
Legitimitatea participãrii Ministerului Public în procesul civil, în toate cele patru forme enumerate, decurge din specificul procesului civil şi, pe de alta parte, din natura Ministerului Public. Astfel:
1.1. Obiectul procesului civil îl constituie soluţionarea conflictelor în legatura cu existenta, întinderea sau exercitarea drepturilor civile. În cadrul procesului civil se soluţioneazã litigii privind raporturi juridice de drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii, drept comercial, precum şi raporturi juridice rezultate din vãtãmarea drepturilor persoanelor fizice şi juridice prin acte ilegale ale administraţiei (contenciosul administrativ), rãspunderea contravenţionalã şi altele, altfel spus, toate litigiile care nu au ca obiect rãspunderea penalã pentru comiterea de infracţiuni - acestea din urma solutionandu-se în cadrul procesului penal.
În domeniul procesului civil intra litigii de interes privat, dar şi litigii care, prin natura drepturilor disputate, prin amploarea dintre pãrţi sau prin consecinţele incalcarilor reclamate, pot depãşi cadrul interesului privat, intrand în sfera interesului general, al întregii societãţi. În acelaşi sens, este de subliniat ca, în toate cazurile, conflictele juridice ce se soluţioneazã în cadrul procesului civil sunt generate de încãlcãri reale sau presupuse ale unor norme de drept şi ca judecãtorul este chemat sa se pronunţe în conformitate cu legea care guverneazã drepturile subiective disputate de pãrţi. Or, legea însãşi, norma pozitiva pe care se întemeiazã drepturile subiective ale pãrţilor, este un element de interes general, fiind izvorata - în procedurile stabilite prin Constituţie - din vointa societãţii constituite în stat.
Dimensiunea de interes public, general, prezenta în litigiile ce se soluţioneazã în cadrul procesului civil, justifica participarea la judecata, alãturi de pãrţile în conflict, a unui reprezentant al interesului general al societãţii care, de pe o poziţie impartiala, de organ al legii, sa contribuie la apãrarea ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor.
În sistemul nostru juridic, întemeiat pe dispoziţiile cuprinse în Constituţie, acest reprezentant al intereselor generale ale societãţii este Ministerul Public.
1.2. Ministerul Public este, potrivit art. 130 şi 131 din Legea fundamentalã, o magistratura specialã, componenta a autoritãţii judecãtoreşti, imputernicita sa reprezinte, în activitatea judiciarã, interesele generale ale societãţii şi sa apere, în aceasta calitate, ordinea de drept, precum şi drepturile şi interesele cetãţenilor.
Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii - prin care Ministerul Public îşi exercita atribuţiile - îşi desfãşoarã activitatea pe baza principiilor legalitãţii şi imparţialitãţii.
În virtutea principiului legalitãţii, procurorul îşi exercita competenta în limitele Constituţiei şi ale legii şi acţioneazã pentru aplicarea legii. Principiul legalitãţii reprezintã, în egala mãsura, calauza şi finalitatea acţiunii procurorului, ilustrand fãrã echivoc misiunea acestuia de apãrãtor al ordinii de drept şi al egalitãţii cetãţenilor în fata legii.
În conformitate cu principiul imparţialitãţii, procurorul are obligaţia sa îşi exercite acţiunea cu obiectivitate, fãrã alt scop prestabilit, în afarã celui prevãzut la art. 130 alin. 1 din Constituţie, şi fãrã partinire în favoarea statului sau a vreuneia din persoanele implicate în proces.
Procurorul nu este parte în proces - chiar dacã din necesitaţi de tehnica procesuala este uneori definit astfel - ci este, ca şi judecãtorul, un subiect oficial al procesului civil. El acţioneazã întotdeauna din oficiu, şi atunci când declanseaza procesul, şi atunci cînd intervine în proces, şi în cererile pe care le adreseazã instanţei. Scopul acţiunii sale nu este acela de a obţine pentru una dintre pãrţi satisfacerea unei pretenţii, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor pãrţilor sa se facã în conformitate cu legea.
Pentru definirea rolului procurorului în procesul civil este de observat şi prevederea cuprinsã la art. 1 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care "România este stat de drept, democratic şi social". Din atributul de social al statului roman decurge, între altele, obligaţia statului de a apara drepturile şi libertãţile cetãţenilor. Prezenta procurorului în procesul civil, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societãţii, constituie unul dintre modurile în care se concretizeazã caracterul de stat social al României.
Este însã de înţeles ca procurorul nu este îndreptãţit sa porneascã o acţiune civilã sau sa participe în alt mod la procesul civil în toate cazurile, ci numai în limitele trasate prin art. 130 alin. (1) din Constituţie. Aceste limite sunt urmãtoarele:
a) interesele generale ale societãţii. Prin aceasta sintagma cuprinsã în textul citat al Legii fundamentale se înţelege întregul sistem normativ care reglementeazã, între altele, organizarea şi funcţionarea domeniului public şi privat al statului. Interesele generale ale societãţii sunt, astfel, prezente în litigiile de contencios administrativ, în acţiunile privind dreptul de proprietate al statului, în cele privind creanţele statului, în cele privind dreptul statului rezultat din moştenirile vacante etc.;
b) apãrarea ordinii de drept. În cuprinsul notiunii de ordine de drept intra totalitatea normelor juridice prin care statul reglementeazã relaţiile sociale. Obligaţia procurorului de a apara ordinea de drept înseamnã, cu alte cuvinte, obligaţia acestuia de a apara legea, el fiind, din aceasta perspectiva, un organ al legii. Cum noţiunea de ordine de drept este departe de a putea fi limitatã la aplicarea legii numai în cazurile prevãzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, este evident ca nici posibilitatea procurorului de a porni acţiuni civile nu poate fi limitatã la aceste cazuri.
Prin oprirea procurorului de a introduce acţiuni civile în cazuri de felul celor pe care le-am enumerat, se face imposibila exercitarea funcţiei acestuia de reprezentant al intereselor generale ale societãţii în activitatea judiciarã;
c) apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, adicã a acelora înscrise în art. 22-48 din Legea fundamentalã, ca drepturi şi libertãţi fundamentale, precum şi drepturile recunoscute prin celelalte legi, în dezvoltarea prevederilor fundamentale. Este evident ca prin limitarea prevãzutã de art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã procurorul este împiedicat sa îşi exercite atributia constituţionalã menţionatã.
În consecinta, luând în considerare specificul procesului civil şi natura juridicã a Ministerului Public, asa cum s-au arãtat în cele de mai sus, constatam ca nu exista nici o justificare în restrangerea competentei procurorului de a porni acţiunea civilã, dincolo de limitele prevãzute de art. 130 alin. 1 din Constituţie şi ca dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã sunt neconstituţionale în mãsura în care limiteazã dreptul procurorului de a porni acţiunea civilã, la cazurile prevãzute de acest text de lege.
2. În sensul celor mai sus arãtate s-a pronunţat Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 1/1995 cu referire la restrangerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în orice faza a acestuia. În motivarea acestei decizii s-au reţinut, între altele, urmãtoarele considerente:
"... dispoziţia art. 130 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar aceasta concretizare nu poate sa ducã la restrangerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Este de observat ca în timp ce textul constituţional se referã la apãrarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertãţile cetãţenilor, art. 45 alin. (1) din Codul de procedura civilã restrânge posibilitatea participãrii procurorului la cauzele privind minorii şi persoanele puse sub interdicţie, precum şi la alte cazuri prevãzute de lege. În temeiul textului actual nu este posibila, de exemplu, participarea procurorului la procesele de contencios administrativ, deoarece Legea nr. 29/1990, anterioarã Constituţiei, nu prevede acest lucru, or este fãrã nici o indoiala ca în cadrul acestor procese exista şi interese generale şi este interesatã şi ordinea de drept.
Limitarea prevãzutã de art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã este neconstitutionala, deoarece art. 130 alin. (1) din Legea fundamentalã stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fãrã a trimite la cazuri stabilite prin alta lege. Este adevãrat ca în alin. (2) al art. 130 se prevede ca <<nisterul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii>>dar este evident ca referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Asa fiind, art. 45 alin. 1, introdus în Codul de procedura civilã prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituţia din 1991 şi nu prin asimilarea unor reglementãri anterioare, edictate în momente în care legiuitorul nu era constrâns de o dispoziţie constituţionalã similarã celei înscrise în textul actual al art. 130 alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles sa confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societãţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la <<Autoritatea judecãtoreascã>> şi nici o lege organicã sau ordinarã nu poate sa deroge de la textele constituţionale. Rolul instanţei de a soluţiona procesul cu care este sesizatã, precum şi independenta judecãtorilor şi supunerea lor numai legii nu sunt afectate prin participarea procurorului la procesul civil şi prin punerea de concluzii. Procurorul nu este adversarul instanţei şi nici al vreuneia dintre pãrţi, el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre pãrţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertãţi. Deşi este vorba de un proces civil, privat, este de netagaduit ca şi în acest domeniu exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciarã Constituţia a stabilit acest rol de aparator pentru procuror. Pe de alta parte, principiul disponibilitatii, care guverneazã procesul civil, funcţioneazã în continuare, deoarece prin participarea procurorului la proces pãrţile nu sunt impiedicate sa îşi manifeste, în condiţiile legii, dreptul de dispoziţie. Fata de aceste considerente, Curtea Constituţionalã urmeazã sa constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã este neconstitutional în ce priveşte restrangerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare faza a acestuia, şi, ca atare, în privinta acestei atribuţii, urmeazã sa se aplice direct dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie. Asa fiind, în afarã cazurilor în care procurorul este obligat sa participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricãrui proces civil, în orice faza a acestuia, dacã apreciazã ca este necesar pentru apãrarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor."
Considerentele instanţei constituţionale - care, în cazul în care a pronunţat decizia menţionatã, nu fusese sesizatã decât cu privire la neconstituţionalitatea restrângerii participãrii procurorului la judecarea cauzelor civile - sunt întru totul valabile şi în privinta limitãrii dreptului procurorului de a porni acţiunea civilã.
3. Potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercita atribuţiile în activitatea judiciarã, adicã în toate categoriile de procese soluţionate de instanţele judecãtoreşti, fãrã vreo limitare sau ierarhizare.
Având în vedere acest înţeles al notiunii de activitate judiciarã - singurul care se poate desprinde din textul constituţional - nu impartasim asertiunea ca art. 130 alin. (1) din Constituţie ar constitui, în mod preponderent, fundamentul normativ al exercitãrii atribuţiilor procurorului în procesul penal şi ca textul ar legitima într-o mãsura mai redusã activitatea procurorului în procesul civil.
În realitate, o asemenea disociere nu se poate face, dimpotriva, textul constituţional legitimand exercitarea de cãtre Ministerul Public a atribuţiilor prevãzute de lege, în toate categoriile de activitãţi judiciare: în procesul penal, în procesul civil, în contenciosul administrativ şi în celelalte.
Constituţia prevede în art. 130 alin. (1), asa cum s-a arãtat mai sus, o limitare a acţiunii Ministerului Public, dar aceasta nu se referã la domeniul de activitate - care este activitatea judiciarã - ci la rolul pe care aceasta magistratura îl îndeplineşte şi la scopul în care a fost instituitã şi i s-au stabilit atribuţii.
Faptul - evidenţiat în opinia majoritara - ca, în practica, volumul participãrii procurorului în procesul civil este mai mic decât cel al participãrii lui în procesul penal nu justifica teza ca ar exista o limitare în acest sens, intemeiata pe art. 130 alin. (1) din Constituţie, ci se explica prin aceea ca, în procesul penal, participarea procurorului este impusa de legiuitor în toate cauzele, în vreme ce în procesul civil, regula este aceea a libertãţii procurorului de a aprecia când este cazul sa participe la proces, iar participarea obligatorie a procurorului este impusa numai într-un numãr restrâns de cauze.
4. Nu impartasim nici teza ca prevederea din art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, prin care se limiteazã dreptul procurorului de a porni acţiunea civilã, s-ar întemeia pe interpretarea sistematica a dispoziţiilor art. 21, 128 şi art. 130 alin. (1) din Constituţie.
Astfel faptul ca art. 21 din Constituţie prevede numai dreptul persoanei vãtãmate de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime, iar nu şi dreptul procurorului de a acţiona în acest scop, nu are semnificatia unei restrangeri a dreptului procurorului de a porni acţiunea civilã pentru apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor. Nominalizarea în textul constituţional numai a persoanei vãtãmate se explica prin aceea ca acest text este plasat în Titlul al II-lea al Constituţiei, care reglementeazã drepturile, libertãţile şi îndatoririle fundamentale ale cetãţenilor. Nu exista nici o ratiune sa se prevadã în aceasta secţiune a legii fundamentale şi dreptul procurorului de a acţiona în sensul arãtat. Acest drept al procurorului este prevãzut la locul potrivit din Constituţie şi anume în art. 130 alin. (1), situat în secţiunea rezervatã Ministerului Public.
În ceea ce priveşte nominalizarea Ministerului Public în art. 128 din Constituţie, privind folosirea cãilor de atac, acest fapt nu poate fi înţeles ca un argument al limitãrii procurorului de a porni acţiunea civilã, pentru ca textul invocat nu cuprinde o asemenea limitare. Exercitarea de cãtre procuror a cãilor de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti constituie una dintre atribuţiile Ministerului Public, care nu exclude folosirea tuturor celorlalte mijloace prevãzute de lege, pentru apãrarea ordinii publice, a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor.
5. Ne delimitam, de asemenea, de susţinerea ca restrangerea dreptului procurorului de a porni acţiunea civilã, la cazurile prevãzute de art. 45 din Codul de procedura civilã, îşi are ratiunea în caracterul privat al acţiunii civile şi în principiul disponibilitatii care guverneazã procesul civil.
Consideram, mai întâi, ca în cadrul controlului de constitutionalitate ratiunea textului supus controlului nu poate fi examinata de sine statator, ci prin raportare la legea fundamentalã.
Or, limitele pe care le traseaza art. 130 alin. (1) din Constituţie pentru acţiunea procurorului (interesul general al societãţii, apãrarea ordinii publice, precum şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor) sunt mult mai largi decât cele definite prin art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã.
Consideram, pe de alta parte, ca pornirea de cãtre procuror a acţiunii civile nu este incompatibilã cu caracterul privat al procesului civil, în condiţiile în care, asa cum s-a arãtat mai sus, în cadrul procesului civil se judeca şi litigii care, prin obiectul lor, prin amploarea neintelegerilor dintre pãrţi sau prin consecinţele lor, depãşesc cadrul interesului privat şi intra în sfera interesului general, al întregii societãţi.
În ceea ce priveşte principiul disponibilitatii, acest principiu nu este încãlcat prin pornirea acţiunii civile de cãtre procuror, întrucât participarea procurorului la procesul civil, în oricare dintre formele prevãzute de lege, nu impiedica pãrţile în proces sa se apere, sa propunã administrarea de probe în sprijinul cererilor lor, sa cada la învoiala asupra drepturilor în litigiu, sa renunţe la judecata sau la însuşi dreptul pretins. Aceasta posibilitate a pãrţilor de a se disocia de acţiunea procurorului este prevãzutã de art. 45 alin. 2 din Codul de procedura civilã.
6. Limitarea - contrarã Constituţiei - a dreptului procurorului de a porni acţiunea civilã, la cazurile prevãzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, este de natura sa aducã prejudicii intereselor generale ale societãţii. Dãm, în acest sens, numai câteva exemple de cazuri în care excluderea procurorului de la exerciţiul acţiunii civile se poate dovedi pãgubitoare:
- în cazurile în care se insusesc sau se înstrãineazã bunuri din proprietatea publica, prin încãlcarea prevederilor art. 135 alin. (5) din Constituţie, iar titularii drepturilor astfel alienate nu acţioneazã, din indolenta, nepricepere sau reavointa;
- în cazurile în care se încheie tranzacţii frauduloase în paguba statului şi nimeni nu acţioneazã în vederea intrãrii în legalitate, pentru ca aceia care ar trebui sa acţioneze sunt ei înşişi interesaţi în acele tranzacţii, corupti sau din alte motive;
- în cazurile în care prin fapte ilicite, penale sau nu, se produc daune materiale importante economiei naţionale sau societãţilor comerciale cu capital de stat şi autoritãţile sau persoanele competente nu acţioneazã pentru recuperarea lor, deşi sunt cunoscute de toatã lumea, provocand indignare în opinia publica şi lezarea prestigiului tarii;
- în cazurile cetãţenilor ale cãror drepturi au fost vãtãmate prin acte abuzive ale administraţiei, iar aceştia, din motive mai presus de vointa lor, nu pot acţiona pentru a-şi apara drepturile incalcate;
- în cazurile în care, fãcând aplicarea art. 18^1 din Codul penal, procurorul adopta o soluţie de netrimitere în judecata pentru infracţiunea de fals, iar actele falsificate urmeazã sa rãmânã în circuitul civil, cãci, de regula, nu este nimeni interesat sa porneascã un proces pentru anularea lor şi nici nu pot fi anulate direct de cãtre procuror, întrucât, dacã ar proceda asa, şi-ar aroga un drept aparţinând instanţelor judecãtoreşti.
Pentru aceste considerente opinam ca excepţia de neconstituţionalitate trebuia sa fie admisã şi sa se constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã este neconstitutional în ceea ce priveşte limitarea dreptului procurorului de a porni acţiunea civilã numai la cazurile în care exercitarea acestei atribuţii este necesarã "pentru apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale disparutilor, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege", urmând ca în privinta acestei atribuţii sa se aplice direct art. 130 alin. (1) din Constituţie.
Preşedintele Curţii Constituţionale,
prof. univ. dr. Nicolae Popa
Judecãtor Nicolae Cochinescu
Judecãtor Şerban Viorel Stanoiu
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
