Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 7.709/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.849D/2015. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 97D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată de Mitică Dumitru în Dosarul nr. 1.372/330/2015 al Judecătoriei Urziceni. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. 6. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor. 7. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 97D/2016 la Dosarul nr. 1.849D/2015, care a fost primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Astfel, art. 181 din Codul penal din 1969 prevedea ca variantă agravată a infracţiunii de vătămare corporală existenţa sluţirii. Or, noua formulare a art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal este menită tocmai a arăta ce este aceea o sluţire, adică un prejudiciu estetic grav şi permanent care nu este reversibil şi nu poate fi ascuns prin protezare. De asemenea, în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ar trebui să se ţină seama de ceea ce a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-un recurs în interesul legii soluţionat încă din anul 2002, respectiv Decizia nr. II din 30 septembrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 4/2002 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţiile Unite. În esenţă, prin Decizia nr. II din 30 septembrie 2002 s-a arătat că marea diversitate a consecinţelor care pot fi produse asupra fizionomiei victimei face dificilă dacă nu chiar imposibilă generalizarea efectelor în raport cu un anumit prejudiciu estetic grav şi permanent. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezvoltat o serie de criterii după care organele judiciare pot aprecia dacă există sluţire, respectiv un prejudiciu estetic grav şi permanent. Astfel, aceste criterii au în vedere o comparaţie cu celelalte urmări grave prevăzute la infracţiunea de vătămare corporală, sunt de ordin anatomic şi fiziologic proprii naturii umane şi mai pot viza aspecte specifice cum ar fi vârsta, sexul ori profesia victimei. Aşa fiind, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia este rolul instanţelor de a clarifica înţelesul noţiunilor prevăzute de textele de lege, ar trebui să se ţină seama de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 9. Prin urmare, considerând că legiuitorul, prin incriminarea acestei variante agravate, a înlocuit noţiunea de „sluţire“ cu sintagma „prejudiciu estetic grav şi permanent“ şi ţinând cont de criteriile dezvoltate prin Decizia nr. II din 30 septembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, reprezentantul Ministerului Public apreciază că textul de lege criticat este un text previzibil care permite destinatarilor săi să îşi modeleze conduita în mod corespunzător. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 10. Prin încheierile din 2 noiembrie 2015 şi 11 ianuarie 2016, pronunţate în dosarele nr. 7.709/303/2015 şi nr. 1.372/330/2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi Judecătoria Urziceni au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal. 11. Excepţia a fost ridicată de reprezentantul Ministerului Public într-o cauză penală în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal, victima suferind vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 21-24 de zile de îngrijiri medicale, şi, respectiv, de Mitică Dumitru întro cauză penală în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal, victima suferind un prejudiciu estetic constând în pierderea a doi dinţi din faţă. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la cerinţele de calitate a legii, deoarece nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate. Astfel, formularea „prejudiciu estetic grav“ este neconstituţională, întrucât nu este definită de legiuitor în titlul X din partea generală a Codului penal. Totodată, legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să se stabilească cu claritate şi precizie consecinţa nefavorabilă a sănătăţii sau integrităţii fizice a unei persoane, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a dispoziţiilor contestate. 13. De asemenea nu este definită noţiunea de „prejudiciu grav“ şi nici nu se face trimitere la un act normativ de rang egal, care s-ar afla în conexiune cu acesta şi prin care să se stabilească criteriile în funcţie de care s-ar putea aprecia dacă un prejudiciu estetic este sau nu grav. Inexistenţa unei astfel de definiţii determină magistratul sau expertul să facă, în absenţa unor criterii clare, aprecieri asupra aplicabilităţii/inaplicabilităţii dispoziţiei legale. 14. Totodată, „conceptul de prejudiciu estetic este total imprevizibil, nefiind definit nici de drept, nici de vreo altă categorie în afară de filozofie. Cu excepţia artei, ideea de estetic nu există. Dispoziţia referitoare la prejudiciul estetic nu este un concept care să fie concretizat prin propriile simţuri de nicio persoană, întrucât aceasta nu poate cunoaşte dacă rezultatul vătămător al acţiunilor sale duce sau nu la un prejudiciu estetic. Ar trebui să fie clar definit în lege ce înseamnă prejudiciu estetic pentru ca cetăţeanul să-şi poate conforma conduita acestor prevederi legale“. 15. Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală opinează că dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, deoarece textul nu întruneşte condiţiile de previzibilitate şi accesibilitate. Instanţa a arătat că în art. 183 din Codul penal legiuitorul a definit expres noţiunea de „consecinţe deosebit de grave“, situaţie care duce la concluzia că însuşi legiuitorul a apreciat necesară definirea unor temeni similari folosiţi în dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal: „deosebit de grave“ - „prejudiciu estetic grav“. Aşadar, definind consecinţele deosebit de grave pentru pagubele materiale, legiuitorul a acceptat că termenii folosiţi („deosebit“ şi „grav“) nu sunt suficienţi de precişi, clari şi ar putea da naştere la interpretări şi aplicări diferite. Or, această raţiune este valabilă şi în cazul unui prejudiciu care nu este material, ci estetic, termenul „grav“ fiind imprecis şi putând fi interpretat diferit în speţe similare. 16. Judecătoria Urziceni opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la pierderea unor dinţi din faţă, s-a pus problema dacă fapta constituie sluţire. În practică s-a statuat că „prin noţiunea de sluţire, ca una dintre urmările alternative ale faptei incriminate în dispoziţiile art. 182 din Codul penal din 1969, se înţelege o alterare a înfăţişării fizice a victimei, în urma loviturilor primite din partea inculpatului, alterare care presupune o dizarmonie substanţială în fizionomia victimei, a cărei vindecare nu este posibilă printr-un procedeu natural. Prin pierderea a doi dinţi, în urma agresiunii, persoana vătămată a suferit în zona feţei o alterare a înfăţişării sale, alterare care se încadrează în noţiunea de sluţire“. Prin Decizia nr. II din 30 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie - Secţiile Unite a respins recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1969, în cazul faptei de vătămare corporală gravă, săvârşită cu intenţie, care a avut ca urmare pierderea unuia sau a mai multor dinţi, ţinându-se seama de particularităţile faptelor de violenţă ce au avut ca urmare pierderea dinţilor. Curtea Supremă de Justiţie a reţinut, prin decizia mai sus menţionată, că producerea sluţirii, în sensul prevăzut de art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1969, trebuie determinată nu numai în raport cu semnificaţia cunoscută acestei noţiuni, adică mutilare, schilodire, desfigurare cu consecinţa creării aspectului hidos, pocit, respingător, foarte urât, ci şi ţinându-se seama de echivalenţa ce se poate da noţiunii respective prin comparare cu celelalte urmări grave la care se referă textul de lege menţionat. 17. În concluzie, instanţa de judecată apreciază că dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5). 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 19. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece sintagma „prejudiciu estetic grav“ nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de aşteptat a cunoaşte înţelesul acesteia şi a-şi putea adapta conduita exigenţelor legii. Art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal cuprinde criterii obiective, existând posibilitatea ca expertiza medico-legală să stabilească, pentru fiecare caz în parte, dacă fapta a avut consecinţele prevăzute de textul de lege criticat. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Textul sancţionează ca variantă agravată a infracţiunii de vătămare corporală fapta de lovire sau alte violenţe care a cauzat persoanei vătămate un prejudiciu estetic grav şi permanent. Termenii folosiţi au un înţeles univoc, permiţând oricărui destinatar al normei penale înţelegerea şi adaptarea conduitei la exigenţele legale. 20. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. În acest sens se invocă Decizia de inadmisibilitate pronunţată în Cererea nr. 8.398/04 formulată de Miron Victor Panaitescu împotriva României, când Curtea de la Strasbourg, făcând referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudenţa sa, a statuat că art. 7 din Convenţie impune ca o faptă penală să fie în mod clar prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa şi să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Cu toate acestea, trebuie să permită clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretare judiciară de la caz la caz. 21. Curtea a remarcat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 355.322/97 şi nr. 44.801/98, paragraful 50, CEDO 2001-II, şi Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 108]. 22. Sub acest aspect, Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, previzibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. c) cu denumirea marginală Vătămarea corporală din Codul penal, care au următorul conţinut: „(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: […] c) un prejudiciu estetic grav şi permanent; […], se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“ 26. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în Dosarul nr. 7.709/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală, inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzute de art. 194 din Codul penal, ci pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal. 28. S-a reţinut că, în noaptea de 24/25 noiembrie 2011, în timp ce se aflau într-un club, inculpatul ar fi lovit-o pe partea vătămată cu un pahar de sticlă în zona feţei, producându-i leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 21-24 de zile de îngrijiri medicale. Ulterior, în urma analizării mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală şi readministrate în faţa instanţei de judecată, precum şi din raportul de expertiză medico-legală a rezultat că partea vătămată a avut nevoie de 30-35 de zile de îngrijiri medicale, fiind evidenţiată existenţa unor sechele posttraumatice, care, în opinia medicului legist, nu se încadrează în noţiunea de prejudiciu estetic grav şi permanent. 29. Aşa fiind, deşi inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii ce constituie obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, ci pentru comiterea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, Curtea constată că excepţia are legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece instanţa de judecată a fost sesizată cu privire la o faptă de violenţă fizică împotriva unei persoane, cuprinsă în capitolul II al titlului I din partea specială a Codului penal - Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii, încadrarea juridică a acesteia putând fi schimbată, cu atât mai mult cu cât particularităţile speţei impun anumite discuţii referitoare la stabilirea unei încadrări juridice corecte. 30. Prin urmare, analizând în concret condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt incidente în cauză, interesul procesual în invocarea unei astfel de excepţii fiind evident prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului criticat (a se vedea Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014; Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 15 iunie 2015; Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 397 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015). 31. Aşa fiind, ţinând seama de exigenţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal are legătură cu soluţionarea cauzei. 32. Referitor la criticile formulate, Curtea constată că autorii excepţiei susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, deoarece nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate. 33. Cu privire la acestea, Curtea constată că infracţiunea de lovire sau alte violenţe (prevăzută de art. 193 din Codul penal) şi infracţiunea de vătămare corporală (prevăzută de art. 194 din Codul penal) se deosebesc în mod substanţial în funcţie de consecinţele violenţelor exercitate. Criteriile de distincţie sunt, asemenea vechii reglementări, reprezentate atât de criteriul curativ-terapeutic, ce vizează durata îngrijirilor medicale, cât şi de criteriul fiziopatologic, care urmăreşte natura vătămărilor produse. Comportamentul prohibit avut în vedere de legiuitor se regăseşte în art. 193 din Codul penal, respectiv în lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice, iar deosebirea între această infracţiune şi cea reglementă de art. 194 din acelaşi cod constă în consecinţele traumatice cuantificabile, fie în numărul de zile de îngrijiri medicale, fie în alte consecinţe strict şi exhaustiv enumerate, între care se regăseşte producerea unui prejudiciu estetic grav şi permanent. Prin urmare, diferenţa obiectivă dintre infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi cea de vătămare corporală este dată de urmarea imediată a infracţiunii, deci de consecinţele violenţelor exercitate. 34. Cât priveşte natura urmărilor produse se constată că legiuitorul a operat cu sintagma de „prejudiciu estetic grav şi permanent“ care are menirea de a înlocui noţiunea existentă în textul anterior referitor la „sluţire“. Constatarea sluţirii, în sensul prevederilor art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1969 - actuala reglementare regăsindu-se în art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal - trebuie determinată nu numai în raport cu semnificaţia curentă a acestei noţiuni, adică mutilare, schilodire, desfigurare, cu consecinţa creării aspectului hidos, pocit, respingător, foarte urât, ci şi ţinându-se seama de echivalenţa ce se poate da noţiunii respective prin comparare cu celelalte urmări grave la care se referă textul menţionat. Ca urmare, ori de câte ori vătămarea corporală, săvârşită cu intenţie, a avut ca efect, de exemplu, pierderea unuia sau a mai multor dinţi ori numai lezarea acestora, este necesar să se stabilească, pe bază de probe convingătoare, dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a funcţiilor ei fiziologice comparabile, ca importanţă, cu celelalte consecinţe avute în vedere prin art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1969. Aşa fiind, pentru aceasta, trebuie să se ţină seama de criterii de ordin anatomic şi fiziologic proprii naturii umane, precum şi de unele criterii specifice, cum ar fi vârsta, sexul sau profesia persoanei vătămate. 35. Gravitatea şi permanenţa sunt două caracteristici ale prejudiciului estetic, vizat prin dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal, ce au fost puse în evidenţă în jurisprudenţă şi subliniate în repetate rânduri de către instanţa supremă. În mare parte aceste caracteristici ale prejudiciului estetic se referă la faptul că ipoteza vizată de legiuitor în art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu se încadrează în prejudiciul estetic temporar ce se remediază de la sine, pe cale naturală, şi nici în ipoteza în care ascunderea unui astfel de prejudiciu estetic se realizează printr-o proteză, întrucât nu echivalează întotdeauna cu înlăturarea acestuia. În acest sens, leziunile care au produs o dizarmonie la nivelul feţei care nu poate fi ştearsă printr-o intervenţie chirurgicală, putându-se numai ameliora aspectul cicatricilor, constituie un prejudiciu estetic grav şi permanent. 36. Ca atare, caracterul de permanenţă a prejudiciului estetic la care fac trimitere dispoziţiile legale criticate presupune o consecinţă posttraumatică care nu este susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală, nici ca urmare a vreunei intervenţii medico-chirurgicale, nu se va mai putea obţine remedierea. Astfel, tăierea părului şi raderea sprâncenelor nu constituie sluţire, deoarece acestea sunt supuse procesului de regenerare. 37. Cât priveşte gravitatea prejudiciului estetic, Curtea constată că, de fapt, aceasta constă în schimbarea înfăţişării normale a unei persoane într-una neplăcută, respingătoare, întro desfigurare (schimbarea aspectului feţei), în deformare (schimbarea formei corpului) sau în mutilare (desprinderea unei părţi din corp). Practic, varianta din vechiul Cod penal referitoare la „sluţire“ avea în vedere aceste consecinţe, definite lato sensu de practică ca fiind un prejudiciu estetic grav şi permanent. 38. Problema dacă producerea unor anumite consecinţe intră sau nu în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal - fiind considerate sau nu drept un prejudiciu estetic grav - reprezintă, în esenţă, o problemă de interpretare şi aplicare a legii, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, şi reprezintă expresia înfăptuirii actului de justiţie prin instanţele judecătoreşti stabilite de lege şi prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care asigură, între altele, interpretarea şi aplicarea unitară a legii. 39. Astfel, „prejudiciul estetic grav“ sau „sluţirea“ (termen prevăzut de art. 182 alin. 2 teza a IV-a din Codul penal din 1969) reprezintă modificarea morfologică sau estetică a aspectului fizic natural al persoanei, de natură a-i crea un prejudiciu fizic real şi evident, independent de posibilitatea - lipsită de certitudine - de ameliorare prin metode chirurgicale şi de durată. Aşa fiind, Curtea constată că înfăţişarea fizică a persoanei se constituie într-un drept subiectiv care poate fi atins când se comite infracţiunea de vătămare corporală, iar când repararea nu mai poate avea loc pe cale naturală, individul afectat percepe desfigurarea ca fiind cauza suferinţelor sale psihice, conştientizând nu numai infirmitatea, ci şi consecinţele acesteia, respectiv compasiunea sau dezgustul celor cu care vine în contact, ceea ce duce la retrăirea evenimentelor cauzale. 40. Tot astfel, marea diversitate a consecinţelor ce pot fi produse asupra fizionomiei victimei sau asupra unor procese fiziologice, determinate nu numai de modul în care agresorul acţionează, ci şi de particularităţile anatomice şi fiziologice ale fiecărui individ, fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă, generalizarea efectelor în raport cu leziunea rezultată. De aceea, neputându-se ajunge la o concluzie cu valabilitate de generalizare, este evident că nici urmările la care se referă prevederile textul criticat nu pot fi stabilite decât de la caz la caz, în raport cu specificul fiecărei cauze, ceea ce nu se poate realiza decât de instanţa învestită cu judecarea fiecărui proces concret. 41. Aşa fiind, Curtea constată că, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor, dispoziţiile legale criticate sunt clare şi neechivoce, întrucât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care îşi poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). 42. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. 43. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 44. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. 45. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 46. Totodată, prin Decizia de inadmisibilitate pronunţată în Cererea nr. 8.398/04 formulată de Miron Victor Panaitescu împotriva României, paragrafele 30 şi 31, Curtea de la Strasbourg a făcut referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudenţa sa - în contextul art. 7 din Convenţie - care impun ca o faptă penală să fie în mod clar prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa şi să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. De asemenea, s-a mai remarcat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 35.532/97 şi 44.801/98, paragraful 50, CEDO 2001-II; şi Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 108]. 47. De aceea, nu poate fi primită susţinerea că destinatarii normei penale nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul său, deoarece elementul material, al infracţiunii se realizează printr-o acţiune de lovire, prin energia făptuitorului sau printr-o altă forţă pe care acesta o pune în mişcare, legiuitorul urmărind să protejeze dreptul fundamental la integritate fizică şi psihică. În plus, în aceste situaţii, supleţea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea posibilelor consecinţe care ar putea intra sau nu în categoria noţiunii de prejudiciu estetic grav şi permanent, urmând ca, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe să se stabilească, prin acte medico-legale, dacă leziunile traumatice sunt sau nu grave şi permanente. 48. Pentru considerentele expuse, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal este neîntemeiată. 49. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 7.709/303/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi de Mitică Dumitru în Dosarul nr. 1.372/330/2015 al Judecătoriei Urziceni şi constată că dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi Judecătoriei Urziceni şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 noiembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
