Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) şi art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valentin Daniel Neguţu în Dosarul nr. 20.857/281/2015/a1 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.819D/2015. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, cu privire la dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, prin care s-a statuat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată - aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, care a dat textului valenţe neconstituţionale, în cauza de faţă nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă. 4. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public arată că prevederile contestate au în vedere ipoteza înlocuirii avocatului ales care lipseşte nejustificat sau refuză să asigure apărarea cu un avocat din oficiu. Or, în cauză nu există situaţia premisă, întrucât de la bun început asistenţa juridică a fost asigurată de către un avocat din oficiu. Al doilea argument de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate constă în faptul că termenul de 3 zile nu era aplicabil în cauză. Astfel, art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală are două ipoteze. Prima ipoteză se referă la „tot cursul procesului penal“, când asistenţa juridică este obligatorie, atunci organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să înlocuiască avocatul ales care lipseşte nejustificat, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective. A doua ipoteză vizează etapa judecăţii, când trebuie acordat un termen de minimum 3 zile atunci când se dispune înlocuirea avocatului ales cu unul din oficiu. Or, expresia „în cursul judecăţii“ are în vedere judecata pe fond, întrucât dacă s-ar fi referit la orice moment din cursul judecăţii, la prima ipoteză a textului când se referă la sintagma „în timpul procesului“ ar fi trebuit să spună „în timpul urmăririi penale“. Aşa fiind, câtă vreme în cauza de faţă dosarul nu se afla la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate în cursul judecăţii pe fond, atunci termenul de 3 zile nu era aplicabil. 5. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul art. 216 alin. (5) din Codul de procedură civilă, încuviinţează cererea doamnei judecător Livia Doina Stanciu de a pune o întrebare direct reprezentantului Ministerului Public. Astfel, faţă de susţinerea acestuia potrivit căreia dispoziţiile legale criticate sunt aplicabile doar în cauzele care se află în cursul judecăţii pe fond, doamna judecător întreabă dacă acestea sunt aplicabile în cursul judecăţii pe fond şi atunci când instanţa face o verificare a măsurilor preventive ori atunci când se formulează cereri de revocare sau înlocuire a măsurii preventive. 6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că prevederile art. 91 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală se referă la dezbaterile pe fond, adică la judecata unei acuzaţii în materie penală, întrucât pentru celelalte situaţii se aplică teza întâi din art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală. De altfel, constrângerile la care sunt supuse organele judiciare cu privire la timpul pe care îl au pentru a se pronunţa asupra măsurilor preventive ar face în multe cazuri imposibilă acordarea unui termen de 3 zile doar pentru a se discuta o măsură preventivă în cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 7 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 20.857/281/2015/a1, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) şi art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valentin Daniel Neguţu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Prahova - Secţia penală. Prin această din urmă încheiere s-a dispus respingerea excepţiei nulităţii încheierii de şedinţă din data de 18 noiembrie 2015 pronunţată de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Ploieşti prin care sa menţinut măsura arestului preventiv, respingerea ca nefondată a contestaţiei formulate de inculpat împotriva aceleiaşi încheieri din 18 noiembrie 2015 şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că „în consonanţă cu prevederile constituţionale, dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, în măsura în care respectarea termenului « cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia» (măsuri preventive), precum şi cel prevăzut de art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală « ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării» , atrag incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.“ Autorul excepţiei face trimitere şi la argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015. 9. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel ambele termene, atât cel de 5 zile pentru procuror, cât şi cel de 3 zile pentru judecător, sunt termene de recomandare. Cu privire la termenul de minimum 5 zile impus de lege procurorului, instanţa arată că nerespectarea acestuia (sesizarea cu 3 sau 4 zile înainte de expirarea măsurii) nu produce consecinţe procesuale în cazul art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât activitatea de urmărire penală este finalizată, verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive operând din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară 10. Nici termenul de 3 zile prevăzut de art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală nu are caracterul unui termen legal imperativ, fiind tot un termen de recomandare aplicabil doar în faza judecăţii. În funcţie de complexitatea cauzei şi de urgenţa cu care legea prevede că trebuie soluţionată, această condiţie poate fi îndeplinită nu numai prin acordarea unui termen de cel puţin o zi, ci şi prin suspendarea şedinţei de judecată pentru o durată suficientă. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, spre deosebire de „termenul rezonabil“ din prima teză a art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală a cărui întindere este lăsată la aprecierea organului judiciar, în funcţie de situaţia concretă a cauzei, în cursul judecăţii instanţa nu poate acorda apărătorului din oficiu un termen mai mic de 3 zile pentru pregătirea apărării. Aşadar, acest termen are caracter obligatoriu, legiuitorul apreciind că pentru exercitarea unei apărări efective apărătorul din oficiu are nevoie de minimum 3 zile. De aceea, inculpatul poate solicita, în temeiul art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, anularea actului efectuat în aceste condiţii, probând că prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor sale, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. 13. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că aceste dispoziţii sunt similare cu prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 şi că argumentele avute în vedere de instanţa de contencios constituţional în decizia precitată sunt valabile şi în cauza de faţă. 14. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că „termenul de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive“, respectiv termenul de „minimum 3 zile pentru pregătirea apărării“ sunt termene de recomandare, iar nu termene imperative. În acest sens se face trimitere la argumentele Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. (2) cu denumirea marginală „Avocatul din oficiu“ şi art. 207 alin. (1) cu denumirea marginală „Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară“, ambele din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: – Art. 91 alin. (2): „(2) În tot cursul procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă. În cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.“; – Art. 207 alin. (1): „(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.“ 18. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate, asemeni celor declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 336/2015, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la garanţiile specifice unui proces echitabil, instituite în materie penală. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut că trimiterea la instanţa competentă, de către procuror, a rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, declanşează procedura de cameră preliminară. În cazul în care inculpatul trimis în judecată se află, la momentul sesizării instanţei, sub puterea unei măsuri preventive dispuse în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, primind dosarul, are obligaţia ca, din oficiu, fără a exista vreo cerere din partea procurorului sau a inculpatului, să procedeze la verificarea - cu respectarea procedurii reglementate de art. 207 din Codul de procedură penală -, a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive căreia îi este supus inculpatul, indiferent de felul acesteia (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu sau arestare preventivă), şi să decidă dacă se impune sau nu ca măsura preventivă să fie menţinută. În acest scop, rechizitoriul cuprinde, în mod obligatoriu, date referitoare la măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 328 alin. (1) raportate la art. 286 alin. (2) lit. e) teza finală din Codul de procedură penală. Rechizitoriul poate să cuprindă, potrivit art. 330 din Codul de procedură penală, şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive. Acest text se referă la dreptul procurorului de a formula cereri în legătură cu măsurile preventive, cereri pe care le poate face fie prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, fie ulterior, în cursul procedurii de cameră preliminară. Dreptul procurorului de a formula astfel de cereri nu trebuie, însă, confundat cu sesizarea din oficiu în baza căreia judecătorul de cameră preliminară verifică, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive (paragraful 14 din Decizia nr. 145 din 17 martie 2016). 20. De asemenea, Curtea a reţinut că, atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanţei competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului şi înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală. Aşadar, dispoziţiile de lege menţionate stabilesc termene atât pentru procuror - un termen în interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar şi suficient pentru a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive -, cât şi pentru judecătorul de cameră preliminară (paragraful 15 din Decizia nr. 145 din 17 martie 2016). 21. Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive“ atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin această decizie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei (paragraful 19 din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015). În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968) şi consecinţele nerespectării acestuia, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare (paragraful 21 din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015). Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul în ceea ce priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei (paragraful 48 din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015). Curtea a concluzionat că „nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi « cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive» este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen“ (paragraful 49 din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015). 22. Prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, mai sus citată, Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 - când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată, aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, practică judiciară care a dat textului valenţe neconstituţionale -, în cazul termenului stabilit de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă (paragraful 19 din Decizia nr. 145 din 17 martie 2016). 23. În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, şi nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016. 24. Distinct de cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, menţionată anterior, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (paragraful 18 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016). 25. De asemenea, prin Decizia nr. 444 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 5 septembrie 2016, paragraful 16, Curtea a reţinut că în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, a fost pusă în discuţie tot „o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi anume stabilirea, pe de o parte, a naturii juridice a termenului de minimum 3 zile prevăzut de textul de lege criticat spre a fi acordat avocatului desemnat din oficiu pentru pregătirea apărării, în sensul dacă acest termen este unul de recomandare sau unul imperativ, iar, pe de altă parte, a consecinţelor juridice care se impun în condiţiile în care avocatul din oficiu, căruia nu i s-a acordat termenul minim pentru pregătirea apărării, nu a studiat dosarul şi nu a luat legătura cu inculpaţii, asigurând o apărare formală. O atare problemă este, însă, una de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. De altfel, Curtea a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30, că intervenţia sa se impune doar atunci când deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală este inadmisibilă.“ 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) şi art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valentin Daniel Neguţu în Dosarul nr. 20.857/281/2015/a1 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 noiembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura TutunaruOPINIE CONCURENTĂ 1. Apreciem că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) şi art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valentin Daniel Neguţu în Dosarul nr. 20.857/281/2015/a1 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, adoptată prin vot unanim trebuie să fie motivată, parţial şi pe alte considerente şi, de aceea, formulăm prezenta opinie concurentă. 2. Astfel, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, şi Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragrafele 18-22, Curtea Constituţională deşi a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală - deoarece se punea în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti - a relevat argumente ce ţin de fond, statuând că termenul de 5 zile prevăzut de textul criticat este similar cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală şi că, în funcţie de caracterul său, este un termen peremptoriu. Aşa fiind, în acord cu soluţia pronunţată prin Decizia nr. 702 din 29 noiembrie 2016, considerăm că este necesar ca, în motivarea acesteia, Curtea Constituţională, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, să finalizeze argumentele anterioare avute în vedere în jurisprudenţa sa, adică să califice şi natura juridică a termenului care are consecinţe directe asupra modului de calcul. 3. Cu privire la termenul stabilit de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a reţinut, pe de o parte, că acesta este - ca şi termenul prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală - un termen peremptoriu (Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, paragraful 28, şi Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 17), iar, pe de altă parte, că nerespectarea lui este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, paragraful 18). 4. Jurisprudenţa mai sus menţionată a Curţii Constituţionale se referă, aşadar, numai la caracterul obligatoriu/peremptoriu al termenului prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar nu şi la modul de calcul al acestui termen. 5. Art. 160 din Codul de procedură penală din 1968 avea următorul cuprins: „Când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării“. Majoritatea instanţelor de judecată au considerat că termenul prevăzut de art. 160 din Codul de procedură penală din 1968 era un termen de recomandare, astfel că nu s-a pus problema modului exact de calcul al acestuia. În mod similar, în literatura de specialitate discuţiile s-au purtat doar asupra caracterului peremptoriu sau de recomandare al termenului de 5 zile instituit de art. 160 din vechiul Cod de procedură penală, motiv pentru care nici doctrina nu s-a pronunţat cu privire la natura juridică a acestui termen, respectiv dacă este procedural sau substanţial. 6. În cazul în care termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din noul Cod de procedură penală este considerat a fi unul substanţial, el se calculează pe zile pline, neavând relevanţă faptul că expiră într-o zi lucrătoare sau întruna nelucrătoare, conform dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură penală cu privire la calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de drepturi. 7. În schimb, în cazul în care s-ar interpreta că acest termen este unul pur procedural, el s-ar calcula pe zile libere, ceea ce ar însemna că înaintarea rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, ar trebui efectuată de către procuror cu 7 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar, în cazul în care termenul procedural s-ar împlini într-o zi nelucrătoare, el s-ar proroga până în prima zi lucrătoare care urmează, depunerea rechizitoriului impunându-se a fi făcută cu 8 sau 9 ori chiar cu mai multe zile înainte de expirarea măsurii, atunci când sunt sărbători legale sau zile declarate nelucrătoare, potrivit art. 269 din Codul de procedură penală referitor la calculul termenelor procedurale. 8. Observăm, pe de o parte, că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este reglementat în materia măsurilor preventive, unde se discută, în general, despre termene substanţiale. Pe de altă parte, termenul în discuţie vizează un act procesual, şi anume trimiterea la instanţa competentă, de către procuror, a rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, act procesual care declanşează procedura de cameră preliminară, iar în astfel de cazuri este vorba, în general, despre termene procedurale. Întrucât termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală împrumută caracteristici atât de la termenele procedurale, cât şi de la termenele substanţiale, apreciem că el are o natură juridică mixtă. 9. Doctrina a reţinut că deosebirea dintre termenele procedurale şi cele substanţiale este determinată de interesul protejat, adică de raţiunea avută în vedere la instituirea lor, în sensul că termenele procedurale protejează interese pur procedurale, fiind necesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, în timp ce termenele substanţiale proteguiesc interese extraprocesuale şi vizează situaţiile care atrag restrângerea ori îngrădirea unor drepturi sau interese, aşa cum este cazul termenelor care privesc măsurile preventive şi măsurile asiguratorii. 10. Cu privire la raţiunea instituirii termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală (ratio legis), considerăm că legiuitorul a urmărit, pe de o parte, ocrotirea dreptului la apărare al inculpatului supus unei măsuri preventive (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu sau arestare preventivă), care este un interes procedural, iar, pe de altă parte, protejarea libertăţii fizice (de mişcare) a inculpatului şi a drepturilor sale fundamentale privind libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică - ce pot fi afectate prin luarea unei măsuri preventive, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20, şi Decizia nr. 614 din 4 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 962 din 28 noiembrie 2016, paragrafele 13, 15, 19 şi 26) - care reprezintă interese extraprocesuale. Astfel, termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este reglementat în materia măsurilor preventive tocmai pentru a asigura mai multe garanţii inculpatului atunci când este pusă în discuţie privarea sa de libertate sau limitarea libertăţii individuale şi a drepturilor fundamentale arătate mai sus. De fapt, scopul ultim al termenului analizat este protejarea libertăţii inculpatului şi a celorlalte drepturi fundamentale menţionate anterior - în cazul în care faţă de el s-a dispus o măsură preventivă în cursul urmăririi penale -, iar dreptul la apărare este doar un mijloc prin care se asigură această protecţie. 11. Este adevărat că sancţiunea decăderii - pe care Curtea Constituţională a reţinut-o, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, mai sus citată, paragraful 18, ca fiind incidentă în cazul nerespectării termenului instituit de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală - este specifică termenelor procedurale, având în vedere că art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că ea intervine pentru nerespectarea termenului stabilit de lege pentru exercitarea „unui drept procesual“. Apreciem însă că, prin instituirea termenului analizat, legiuitorul nu s-a îngrijit numai de ocrotirea dreptului la apărare al inculpatului supus unei măsuri preventive şi de desfăşurarea cu celeritate a procesului penal, ci, mai ales, a urmărit să asigure inculpatului mijloace eficiente în scopul protejării libertăţii acestuia, precum şi a celorlalte drepturi fundamentale amintite mai sus. Raţiunea legii fiind aceea de a proteja, prin instituirea acestui termen, în primul rând, drepturi extraprocesuale - şi anume cele privind libertatea individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică - termenul ar trebui să fie considerat substanţial, iar nu procedural, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o atare calificare. În acest sens, potrivit art. 271 din Codul de procedură penală, în calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia. 12. Astfel, apreciem că termenul de 5 zile instituit de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală nu poate fi considerat unul pur procedural, ci mai degrabă unul substanţial sau, cel puţin, cu o natură juridică mixtă, care are un regim juridic diferit faţă de termenele procedurale şi se calculează pe zile pline. Judecător, Dr. Livia Doina Stanciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
