Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3/2016
Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale
Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă
Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă
Mirela Vişan - judecător la Secţia I civilă
Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă
Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă
Laura Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă
Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă
Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă
Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă
Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă
Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Iuliana Rîciu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Doina Duican - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Mariana Ghena - judecător la Secţia penală
Rodica Cosma - judecător la Secţia penală
Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare. La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, cu privire la interpretarea sintagmei "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", în situaţia în care judecătorul (procurorul/asistentul judiciar/grefierul) are calitatea de reclamant, precum şi interpretarea noţiunii de "grefier", raportat la sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", respectiv dacă aceste norme de drept sunt sau nu incidente şi în cazul reclamanţilor ce fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) al parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse cele două rapoarte întocmite de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, s-a arătat că s-a depus la dosar opinia Centrului de procedură civilă din cadrul Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti - prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu, lect. univ. dr. Mirela Stancu, lect. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu, asist. univ. dr. Liviu Gheorghe Zidaru. Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii. Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului în interesul legii, conform punctului de vedere formulat în scris, apreciind că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie să primească o interpretare restrictivă. Referitor la cea de-a doua problemă de drept, a considerat că dispoziţiile art. 127 din Codul de procedură civilă se aplică şi grefierilor de la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti. Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului şi că nu mai există alte chestiuni prealabile, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problemele de drept care au generat practica neunitară. Orientările jurisprudenţiale divergente 1. Prin sesizarea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la următoarele două probleme de drept: 2. Prima problemă de drept ce a creat divergenţa de practică judiciară vizează înţelesul sintagmei cuprinse în primul alineat al art. 127 din Codul de procedură civilă, respectiv "competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea", când judecătorul (procurorul/asistentul judiciar/grefierul) are calitatea de reclamant. 3. Într-o primă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare, acestea fiind incidente doar în situaţia în care litigiul este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară efectiv activitatea judecătorul reclamant. 4. În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că norma prevăzută de textul legal reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant şi că această normă interzice sesizarea instanţei competente dacă aceasta este cea la care reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea sau, în cazul procurorului, când acesta funcţionează efectiv la parchetul de pe lângă instanţa competentă să judece litigiul. 5. S-a reţinut că sintagma folosită de legiuitor în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă "competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" nu poate fi interpretată în sens larg, de curte de apel în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea judecătorul/procurorul/asistentul judiciar/grefierul - reclamant, ci are înţelesul de instanţă judecătorească la care acesta funcţionează efectiv. 6. Ca atare, s-a opinat că prevederile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în situaţia în care reclamantul (judecător, procuror, asistent judiciar, grefier) nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţei competente să soluţioneze litigiul, competenţa de soluţionare a cererii fiind stabilită în funcţie de normele procesuale de drept comun sau de cele aplicabile fiecărui tip de acţiune (litigiu de muncă, partaj succesoral etc.). 7. Numai în situaţia în care reclamantul, judecător sau grefier, funcţionează efectiv în cadrul instanţei competente a soluţiona cererea de chemare în judecată, conflictul de competenţă a fost dezlegat în favoarea instanţei de acelaşi grad din raza teritorială a unei curţi de apel învecinate. 8. În cea de a doua opinie s-a statuat în sensul că noţiunea de "instanţă la care îşi desfăşoară activitatea" prevăzută de textul legal enunţat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecăţii, calitatea de judecător/procuror/asistent judiciar/grefier a reclamantului atrăgând aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, indiferent de instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară activitatea, în măsura în care acestea aparţin circumscripţiei curţii de apel din a cărei rază teritorială face parte şi instanţa căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării cererii. 9. S-a arătat că finalitatea acestui text de lege este aceea de a evita cazurile de bănuială legitimă care duceau, sub vechea reglementare, la formularea cererii de strămutare. 10. Raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze această situaţie a fost aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare cu părtinire a cauzei din pricina calităţii părţilor. 11. Aşa fiind, s-a apreciat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că necompetenţa teritorială absolută priveşte toate instanţele aflate în circumscripţia curţii de apel, iar împrejurarea că reclamantul nu funcţionează efectiv la instanţa competentă teritorial şi material să judece litigiul nu este de natură a împiedica aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 12. Cea de-a doua problemă de drept care a creat divergenţă, în legătură cu aplicarea art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, a vizat interpretarea noţiunii de "grefier", respectiv dacă aceste norme de drept sunt sau nu incidente şi în cazul reclamanţilor ce fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti, astfel: 13. Într-o primă opinie s-a considerat că, într-o asemenea situaţie, ipoteza normei cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu este incidentă, scopul acesteia, acela de a asigura imparţialitatea obiectivă a instanţei de judecată, neputând fi înfrânt în cazul personalului auxiliar care nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţei competente să judece cauza. 14. În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că soluţia se impune pornind de la interpretarea literală a textului art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel încât, fiind vorba de o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare şi nu poate fi supusă unei interpretări extensive. 15. În cea de a doua opinie s-a apreciat că, într-o asemenea situaţie, norma prevăzută de dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este incidentă. 16. În motivarea acestei opinii s-a reţinut că din interpretarea teleologică a prevederilor art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă rezultă că înţelesul noţiunii de "grefier" nu poate avea sensul strict de grefieri care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţelor judecătoreşti, fiind evident că, în raport cu prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, textul de lege se aplică şi în situaţia grefierilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, în cadrul acestor parchete desfăşurându-şi activitatea, de altfel, şi procurorii pe care aceeaşi normă legală îi menţionează expres. II. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 17. Prin Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza întâi, art. 143 alin. (1), cu referire la sintagma "cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei", şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: "23. (...) pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, Codul de procedură civilă reglementează situaţia particulară a acestor cauze şi pune la dispoziţia acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanţe deopotrivă competente. Astfel, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, (...), este un mijloc procedural care urmăreşte înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei datorate calităţii părţii. De asemenea, dispoziţia legală menţionată la alin. (2) reglementează şi situaţia pârâtului judecător. Astfel, în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Art. 127 din Codul de procedură civilă apare astfel ca fiind alternativa la instituţia strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curţii de apel sau a instanţei supreme, după caz, pentru a se pronunţa asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor. 24. Curtea observă că, în speţa de faţă, reclamantul judecător nu ar fi putut uza de prevederile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nici instanţa competentă să-i soluţioneze cauza nu ar fi putut invoca nerespectarea acestora, atât timp cât aceste dispoziţii procedurale circumscriu obligaţia reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate doar calităţii sale de a fi judecător la instanţa competentă să-i soluţioneze cauza, nu şi la o instanţă de grad superior. 25. Astfel, neexistând un mecanism procedural alternativ care să permită corectarea normelor legale criticate, Curtea constată că, datorită circumstanţelor cauzei, se justifică temerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă a instanţei care trebuie să judece fondul cauzei în urma admiterii cererii de strămutare. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aprecierea imparţialităţii obiective, aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989 pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52)." 18. Aceste aspecte au fost reiterate şi în conţinutul Deciziei nr. 49 din 17 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 20 martie 2015, prin care Curtea Constituţională a mai reţinut că: "20. Analizând dispoziţiile art. 127 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că acestea, instituind o prezumţie legală de lipsă de aparenţă a imparţialităţii judecătorului, corespund exigenţelor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul părţii la «o instanţă independentă şi imparţială». 21. Prin aceste dispoziţii de lege se introduce noţiunea de competenţă facultativă, care se referă la categorii speciale de cereri. 22. Astfel, pentru o cerere în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanţe judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanţele de acelaşi grad prevăzute anterior. (...) 24. Deoarece dispoziţiile alin. (1) al art. 127 din Codul de procedură civilă folosesc imperativul «va sesiza», în timp ce dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol arată că «poate sesiza», se consideră că legiuitorul a avut în vedere o obligaţie a reclamantului în ipoteza de la alin. (1) şi o facultate a acestuia în ipoteza de la alin. (2). 25. Este evident că raţiunea acestor dispoziţii de lege este aceea de a oferi părţii adverse pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul." III. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 19. Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cel care a constatat existenţa unei practici judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti de la toate nivelurile şi din întreaga ţară asupra problemelor de drept semnalate şi, prin Hotărârea nr. 3 din 5 februarie 2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemelor de drept deduse judecăţii, nu s-a pronunţat prin actul de sesizare asupra orientării jurisprudenţiale pe care o consideră ca fiind legală. IV. Opinia procurorului general 20. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii prima opinie exprimată în legătură cu cea dintâi problemă de drept enunţată şi cea de-a doua opinie exprimată asupra celei de-a doua probleme de drept pentru următoarele considerente: 21. În soluţionarea primei probleme de drept, referitoare la stabilirea înţelesului sintagmei "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", se arată că dispoziţiile imperative cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, edictate de legiuitor în scopul asigurării unor garanţii de imparţialitate obiectivă, sunt norme speciale, derogatorii atât de la dreptul comun în materia strămutării, cât şi de la normele de competenţă teritorială, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică ori de ordine privată şi chiar dacă acestea ar fi cuprinse în Codul de procedură civilă sau în legi speciale. 22. În considerarea acestui caracter al normelor consacrate de text, precum şi a semnificaţiei juridice date acestora din perspectiva dreptului de acces la justiţie, ele nu pot fi supuse decât unei interpretări limitative, întrucât exceptio est strictissimae interpretationis. 23. La aceeaşi concluzie se poate ajunge şi pe calea interpretării gramaticale a normei. Astfel, se observă că în cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă legiuitorul a întrebuinţat pronumele relativ "care", acesta înlocuind substantivul "instanţa" din sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea". 24. Derivă concluzia că legiuitorul a vizat doar instanţa unde îşi desfăşoară efectiv activitatea judecătorul. 25. În plus, calităţile cerute de text pentru aplicarea sa, acelea de reclamant şi judecător, trebuie întrunite cumulativ, potrivit normei, prin raportare la o cerere de competenţa instanţei la care titularul acesteia îşi desfăşoară activitatea. 26. Având în vedere regulile de invocare a excepţiei de necompetenţă absolută, precum şi semnificaţiile cererii de chemare în judecată, rezultă că momentul procesual de referinţă ales de legiuitor pentru aplicarea normei este acela al învestirii instanţei, textul conducând în mod logic şi juridic spre o aplicare exclusiv în faza soluţionării cauzei în primă instanţă, nu şi în căile de atac. 27. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a observat că, deşi art. 127 din Codul de procedură civilă apare ca fiind alternativă la instituţia strămutării, reclamantul judecător nu ar putea uza de aceste prevederi şi nici instanţa competentă să îi soluţioneze cauza nu ar fi putut invoca nerespectarea acestora, atât timp cât aceste dispoziţii procedurale circumscriu obligaţia reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate doar calităţii sale de a fi judecător la instanţa competentă să îi soluţioneze cauza, nu şi la o instanţă de grad superior*1).────────── *1) Decizia Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014.────────── 28. Prin urmare, sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", conducând per se către ideea de efectivitate a exercitării atribuţiilor de serviciu de către judecătorul reclamant într-o cerere de chemare în judecată de competenţa aceleiaşi instanţe, se raportează la competenţa de primă instanţă a acesteia, derogarea instituită de textul analizat operând doar sub aspecte ce vizează competenţa teritorială, nu şi materială. 29. În situaţia în care legiuitorul ar fi dorit ca textul să se aplice în considerarea curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul judecător, prin luarea în considerare şi a posibilităţii exercitării căilor de atac, ar fi reglementat expres o atare ipoteză. 30. Referirea la curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care, în mod normal, ar fi fost competentă teritorial să soluţioneze cererea poate fi explicată exclusiv din perspectiva realizării unei delimitări teritoriale pe baza căreia se poate stabili instanţa învecinată care poate fi sesizată. 31. Pe lângă acest argument, poate fi adus şi cel în care se explică sfera de aplicare a normei din perspectiva subiecţilor cărora li se adresează. 32. Referirea la circumscripţia curţii de apel se cuvine a fi înţeleasă şi din perspectiva competenţei materiale de primă instanţă a curţilor de apel, astfel cum aceasta este stabilită prin art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi legi speciale. 33. Având în vedere aceste aspecte, procurorul general apreciază că în cauză nu sunt întrunite premisele interpretării extensive prin oricare dintre procedeele sale (analogia, lărgirea conceptelor sau inducţia). 34. Faţă de caracterul special şi derogatoriu al normei cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi faţă de semnificaţia textului din perspectiva dreptului de acces la justiţie, funcţionează în plenitudinea sa interpretarea declarativă, legea spunând exact ceea ce a dorit (lex tam dixit quam ut voluit). 35. Eventualele bănuieli legitime ce ar putea plana asupra imparţialităţii instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată, atunci când această instanţă nu este aceea la care reclamantul judecător îşi desfăşoară activitatea, ori a unei cereri de apel sau recurs, când reclamantul îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să o soluţioneze, pot fi înlăturate prin mecanismele alternative de garantare a imparţialităţii subiective - abţinere sau recuzare, respectiv strămutare, în condiţiile art. 42 pct. 13, art. 43 şi art. 140 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 36. În analiza noţiunii de "grefier" raportat la sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, procurorul general a arătat că, în privinţa personalului auxiliar de specialitate, cu referire particulară la grefieri, se observă că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, munca acestora în înfăptuirea actului de justiţie constituie un sprijin pentru judecători şi procurori, competenţa acestei categorii de personal şi îndeplinirea corectă a sarcinilor care îi revin jucând un rol important în buna desfăşurare a activităţii instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea. 37. Din ansamblul statutului personalului auxiliar de specialitate rezultă cu evidenţă că legiuitorul a înţeles să plaseze grefierii de la instanţe şi parchetele de pe lângă acestea sub un regim juridic unitar, atât în ceea ce priveşte cariera profesională, cât şi drepturile şi îndatoririle aferente acestui statut. 38. Prin urmare, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, procurorul general apreciază că textul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este aplicabil în egală măsură grefierilor de la instanţe şi celor de la parchete. 39. În considerarea statutului juridic unitar al celor două categorii de grefieri analizate, dar mai ales a obligaţiei comune a acestora de a se abţine de la orice fapt ce ar putea prejudicia prestigiul justiţiei, se apreciază că scopul avut în vedere de legiuitor prin edictarea normei cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acela de a asigura un mecanism preventiv de garantare a imparţialităţii obiective a instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată în care un grefier poate avea calitatea de reclamant, se verifică în egală măsură atât în privinţa grefierilor de la instanţe, cât şi a celor de la parchetele de pe lângă acestea. 40. Efectivitatea cerută de art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă se cuvine a fi înţeleasă, în contextul alin. (3) al acestui articol, ca referindu-se la desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată în alin. (1), indiferent dacă este vorba de un procuror sau grefier. 41. Argumentul dat de raţiunea reglementării funcţionează cu valenţele sale depline, atât în privinţa grefierilor de la instanţa competentă să judece cererea în primă instanţă, cât şi în privinţa grefierilor de la parchetul de pe lângă această instanţă (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet). 42. Analogia pe care acest argument ar plasa-o în discuţie este doar aparentă şi, ca atare, nu poate fi dezavuată, chiar dacă intervine asupra unei norme de procedură specială şi derogatorie, de vreme ce utilizarea în raţionament a referirilor la identitatea de raţiune a normei este permisă de însuşi conţinutul normativ al textului analizat care arată că regulile instituite în considerarea judecătorului reclamant se aplică în mod corespunzător procurorilor şi grefierilor. 43. Dimpotrivă, o interpretare restrictivă a normei, cu excluderea din sfera sa de aplicare a grefierilor de la parchete, ar conduce la o fragmentare excesivă a acestei din urmă operaţiuni, ceea ce nu corespunde în totalitate scopului urmărit de legiuitor, care, făcând referire generică la grefieri, nu distinge între grefieri ce funcţionează în cadrul instanţelor de judecată şi cei care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor de pe lângă acestea. V. Opinia exprimată de specialiştii consultaţi - Centrul de procedură civilă din cadrul Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti - prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu, lect. univ. dr. Mirela Stancu, lect. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu, asist. univ. dr. Liviu Gheorghe Zidaru 44. În ce priveşte prima chestiune, referitoare la interpretarea sintagmei "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", se apreciază că prima orientare jurisprudenţială este cea corectă, urmând ca sintagma în discuţie să fie interpretată restrictiv, ca referindu-se la situaţia în care judecătorul, asistentul judiciar sau grefierul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă (respectiv, în cazul procurorului, în cadrul parchetului de pe lângă această instanţă). 45. Aparent, scopul textului, de a asigura imparţialitatea instanţei, ar fi mai bine servit prin promovarea interpretării contrare, potrivit căreia art. 127 din Codul de procedură civilă se aplică şi atunci când reclamantul are calitatea de judecător, grefier etc. la instanţa superioară celei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, iar instanţa superioară ar fi competentă să soluţioneze calea de atac de reformare prevăzută de lege în cauza concretă ce se judecă (ceea ce ar reclama un examen concret al căilor de atac de reformare admisibile în speţă; bunăoară, în cazul unui litigiu de muncă, textul s-ar aplica dacă judecătorul şi-ar desfăşura activitatea la curtea de apel competentă să judece apelul, decizia din apel fiind definitivă). 46. Totuşi, o atare interpretare contravine redactării restrictive a textului, care s-a îndepărtat de la modelul său francez, întrucât circumstanţiază atât persoanele care intră sub incidenţa normei, cât şi instanţa vizată (care nu poate fi decât prima instanţă); sub un alt aspect, spre deosebire de reglementarea franceză, nu este posibilă invocarea incidentului procedural direct în apel (a fortiori, nici în recurs). 47. Totodată, interpretarea extensivă nu poate fi reţinută şi pentru că nu se poate anticipa exercitarea căii de atac în cauză, fiind posibil ca părţile să achieseze la hotărârea pronunţată ori, pur şi simplu, aceasta să rămână definitivă prin neapelare, respectiv nerecurare. În acest caz nu s-ar justifica anticiparea situaţiei ca pricina să ajungă în calea de atac la instanţa la care partea este judecător, o asemenea ipoteză fiind o simplă eventualitate (iar dacă aceasta devine realitate, se poate recurge la mecanismul strămutării). 48. Nu în ultimul rând, dacă s-ar admite ca art. 127 din Codul de procedură civilă să fie invocat doar atunci când pricina ajunge efectiv în calea de atac la instanţa la care una dintre părţi îşi desfăşoară activitatea, s-ar ajunge la depăşirea limitei temporale impuse în mod absolut de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă - primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe - fără a exista vreun temei juridic pentru aceasta şi fără ca actualul Cod de procedură civilă să conţină o reglementare similară celei prevăzute de art. 47 alin. (2) din Codul de procedură civilă francez, în sensul posibilităţii invocării incidentului şi direct în apel. 49. Cel mai important argument contra unei interpretări extensive este caracterul impracticabil al acesteia, atunci când recursul ar fi de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În mod evident, art. 127 din Codul de procedură civilă nu a avut în vedere această ipoteză, iar judecarea cauzei (în primă instanţă ori în apel) în raza altei curţi de apel sau de către o altă curte de apel nu ar oferi niciun remediu util, circumscripţia instanţei supreme fiind reprezentată de întreaga ţară. 50. Ca atare, nu se poate accepta o soluţie contradictorie, potrivit căreia art. 127 din Codul de procedură civilă s-ar aplica doar dacă apelul ori recursul este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, dar nu şi dacă recursul ar fi de competenţa instanţei supreme, întrucât o asemenea soluţie conţine o fractură logică şi ar fi inconsecventă. 51. Nu în ultimul rând, art. 127 din Codul de procedură civilă constituie o normă specială şi derogatorie de la dreptul comun al competenţei teritoriale şi, ca regulă de excepţie, nu poate fi interpretată extensiv, prin analogie (a se vedea art. 10 din Codul civil). 52. Ar urma ca, dacă pricina ajunge în calea de atac pe rolul unui tribunal sau al unei curţi de apel la care una dintre părţi este judecător, să se solicite, de către partea interesată, bineînţeles numai dacă aceasta apreciază necesar, strămutarea pentru bănuială legitimă, soluţie disponibilă şi în trecut pentru această ipoteză şi care prezintă avantajul unei evaluări de la caz la caz a circumstanţelor cauzei şi care ar putea să nu fie de natură să justifice prorogarea competenţei (îndeosebi dacă partea este asistent judiciar sau grefier, ori chiar dacă este judecător, dar, spre exemplu, îşi desfăşoară activitatea în cadrul altei secţii decât cea sesizată cu soluţionarea litigiului). 53. Cu titlu indicativ, pentru că interpretarea dată incidental de Curtea Constituţională unui text de lege nu are forţă obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, s-a menţionat că aceeaşi soluţie a fost reţinută şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014. 54. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv interpretarea noţiunii de "grefier", în sensul dacă dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt sau nu incidente şi în cazul reclamanţilor ce fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) al parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, opinia specialiştilor consultaţi este că, pentru motivele deja expuse şi care privesc, în esenţă, necesitatea ca art. 127 din Codul de procedură civilă, regulă cu caracter de excepţie, să fie interpretat în mod strict, iar nu extensiv, este corectă prima orientare jurisprudenţială, neputându-se considera afectată nici măcar aparenţa de imparţialitate a instanţei sesizate, atunci când parte în proces este un grefier din cadrul parchetului de pe lângă prima instanţă competentă. Ca atare, ar urma ca textul să se aplice doar grefierilor care îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul primei instanţe sesizate, nu şi în cadrul parchetului de pe lângă aceasta. VI. Raportul asupra recursului în interesul legii 55. Punctele de vedere ale judecătorilor-raportori asupra problemelor de drept au fost diferite, drept care în cauză au fost întocmite două rapoarte. 56. Soluţia propusă prin unul dintre rapoarte a fost de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţării unei decizii prin care sintagma "instanţă la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă să fie interpretată în sensul că se referă la toate ciclurile procesuale ale judecăţii, calitatea de judecător a reclamantului atrăgând aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care instanţa la care acesta îşi desfăşoară activitatea aparţine circumscripţiei curţii de apel din a cărei rază teritorială face parte instanţa căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării cererii. Referitor la cea de-a doua problemă de drept s-a apreciat că art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti. 57. Prin celălalt raport întocmit în cauză s-a propus ca sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" să fie interpretată restrictiv, ea referindu-se la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă. Cu privire la problema de drept ce vizează interpretarea noţiunii de "grefier" raportat la sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" s-a apreciat că trebuie interpretată în sensul că textul de lege - art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă - se aplică doar grefierului care îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul primei instanţe sesizate. VII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 58. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele: 59. Înalta Curte a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la autorul sesizării şi existenţa unei practici neunitare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul judecăţii, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar. 60. Astfel, Înalta Curte este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă. 61. Art. 127 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginală "Competenţa facultativă", are caracter de noutate, deoarece nu îşi găseşte echivalent în Codul de procedură civilă de la 1865 şi este plasat în cadrul capitolului III, intitulat "Dispoziţii speciale" din titlul III, denumit "Competenţa instanţelor judecătoreşti". Această normă legală reglementează în mod distinct situaţia particulară a competenţei de soluţionare a cererilor în care judecătorii, procurorii, grefierii şi asistenţii judiciari au fie calitatea de reclamanţi, fie de pârâţi. 62. Potrivit art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea". 63. Prima problemă de drept care formează obiectul recursului în interesul legii o constituie înţelesul sintagmei "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", respectiv dacă aceasta trebuie să fie interpretată în sens strict ori, dimpotrivă, trebuie să fie interpretată în sens larg. 64. Condiţia-premisă de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este aceea ca judecătorul să funcţioneze la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă. Condiţia nu este îndeplinită dacă partea este judecător la o altă instanţă decât cea competentă, de acelaşi grad, chiar situată în raza aceleiaşi curţi de apel. 65. Intenţia legiuitorului la edictarea normei este fără echivoc, reieşind din referirea strictă doar la acea instanţă la care partea îşi desfăşoară activitatea ca judecător şi căreia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei. 66. Astfel, trebuie subliniat că prevederile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă îşi găsesc aplicarea numai atunci când cererea care urmează să fie formulată de un judecător sau împotriva unui judecător ar fi, potrivit legii, de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea. 67. Prevederile art. 127 din Codul de procedură civilă au în vedere sesizarea primei instanţe, nu şi exercitarea căilor de atac. 68. Interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 127 din Codul de procedură civilă contravine redactării restrictive a textului de lege, întrucât circumstanţiază atât persoanele care intră sub incidenţa normei (calitatea de reclamant a judecătorului, procurorului, asistentului judiciar, grefierului), cât şi instanţa vizată (care nu poate fi decât prima instanţă). 69. Interpretarea extensivă nu poate fi reţinută şi pentru că nu se poate anticipa exercitarea căii de atac în cauză, fiind posibil ca părţile să achieseze la hotărârea pronunţată sau aceasta să rămână definitivă prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege. 70. Mecanismul conceput prin art. 127 din Codul de procedură civilă nu este singurul prevăzut de legiuitor pentru garantarea imparţialităţii obiective a instanţei, în ipoteza în care partea este judecător la instanţa competentă, deoarece se poate recurge la instituţia strămutării. 71. Dacă pricina ar ajunge în calea de atac pe rolul unui tribunal sau al unei curţi de apel la care una dintre părţi este judecător, partea interesată este cea care apreciază dacă este necesar să solicite strămutarea cauzei pentru bănuială legitimă. Aşadar, în situaţia în care reclamantul funcţionează la o instanţă superioară, iar calea de atac exercitată urmează să fie soluţionată de instanţa la care funcţionează, remediul procesual este strămutarea reglementată de art. 140 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă. 72. În acest context nu este lipsit de interes a sublinia că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, s-a decis că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi. 73. Relevant în interpretarea restrictivă a art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este paragraful 24 din considerentele deciziei Curţii Constituţionale, în cuprinsul căruia se reţine că "reclamantul judecător nu ar fi putut uza de prevederile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nici instanţa competentă să-i soluţioneze cauza nu ar fi putut invoca nerespectarea acestora, atât timp cât aceste dispoziţii procedurale circumscriu obligaţia reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate doar calităţii sale de a fi judecător la instanţa competentă să-i soluţioneze cauza, nu şi la o instanţă de grad superior". 74. Prin urmare, dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu pot fi aplicate decât strict şi limitativ, având în vedere caracterul special al normei care face trimitere în mod expres la instanţa la care reclamantul îşi desfăşoară activitatea. 75. Cea de-a doua problemă de drept, care a creat divergenţă în aplicarea art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, sub aspectul interpretării noţiunii de "grefier", este aceea de a stabili dacă aceste norme de drept sunt sau nu incidente în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti. 76. Scopul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este acela de a asigura imparţialitatea instanţei, iar alin. (3) al aceluiaşi articol indică expres şi limitativ subiecţii pe care înţelege să îi plaseze în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nominalizând, fără a face nicio distincţie, pe grefieri, categorie circumscrisă noţiunii generale de personal auxiliar de specialitate, astfel cum aceasta este definită de art. 3 din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare. 77. Potrivit art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 4 şi 76 din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, din cadrul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea fac parte şi grefierii, aceştia având obligaţia ca, prin întreaga lor activitate, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, să respecte normele deontologice ale profesiei, să îşi îndeplinească îndatoririle de serviciu cu profesionalism, imparţialitate şi celeritate, în conformitate cu legea, şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului justiţiei. 78. Prin urmare, legiuitorul a înţeles să plaseze grefierii de la instanţe şi de la parchetele de pe lângă acestea sub un regim juridic unitar, chiar dacă, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti. 79. Interpretarea literală a textului art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul aplicării sale doar grefierilor din cadrul instanţelor, nu ar fi posibilă, întrucât textul nu cuprinde o astfel de menţiune, iar interpretarea literală necesită concordanţă deplină între formularea textului interpretat şi cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza normei. 80. De vreme ce art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu distinge între grefierii din cadrul instanţelor şi cei din cadrul parchetelor, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă se aplică în egală măsură grefierilor de la instanţe şi celor de la parchete. 81. Dacă la această concluzie se adaugă faptul că în cadrul parchetelor funcţionează atât procurori, cât şi grefieri, sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă "se aplică în mod corespunzător" trebuie înţeleasă ca referindu-se la desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată la alin. (1), indiferent dacă este vorba despre un procuror sau un grefier. 82. Argumentul potrivit căruia art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă este o normă cu caracter special care este de strictă interpretare, ceea ce exclude o interpretare extensivă, nu subzistă câtă vreme textul nu exclude expres de la aplicare nicio categorie de grefieri, iar obligaţia de păstrare a aparenţei de imparţialitate se impune şi în raport cu grefierii care funcţionează la parchetele de pe lângă instanţe. 83. Ca atare, noţiunea de "grefier" din cuprinsul art. 127 alin. (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată ca referindu-se şi la personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti. 84. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, În numele legii, DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă şi, în consecinţă, stabileşte că: I. Sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă. II. Art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti. Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2016. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
