Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 69 din 2 februarie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 140 din 1 martie 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Costel Cãşuneanu în Dosarul nr. 4.489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 291D/2011.
La apelul nominal se prezintã personal autorul excepţiei şi asistat de apãrãtorul ales, domnul avocat Gheorghiţã Mateuţ din cadrul Baroului Arad, cu delegaţie la dosar, şi personal partea Florin Costiniu. Se constatã lipsa celorlalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicitã admiterea acesteia arãtând cã dispoziţiile art. 145^1 şi art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã nu prevãd în faza de judecatã, asemenea fazei de urmãrire penalã, o duratã maximã a mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea sau ţara. O astfel de reglementare este menitã sã înfrângã principiul proporţionalitãţii, sens în care invocã jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie. Susţine cã nu este lipsitã de relevanţã nici prevederea din noul Cod de procedurã penalã care a instituit o reglementare proceduralã în sensul dorit de autor. Depune concluzii scrise şi un set de hotãrâri pronunţate de instanţa de la Strasbourg.
Autorul excepţiei şi partea prezentã nu au nimic de adãugat.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, deoarece se solicitã pronunţarea unei decizii interpretative. De altfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit cã autoritãţile sunt obligate sã verifice temeinicia şi oportunitatea unei mãsuri preventive.
Or, în cauza de faţã autorul excepţiei a supus cenzurii judecãtorului aproape în fiecare lunã verificarea legalitãţii mãsurii preventive. Prin urmare, însuşi autorul a identificat o procedurã viabilã care sã permitã instanţei de judecatã sã efectueze un control periodic al acesteia, sens în care nu poate fi primitã susţinerea potrivit cãreia mãsura preventivã a obligãrii de a nu pãrãsi ţara ori localitatea este dispusã sine die.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 16 februarie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 4.489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Costel Cãşuneanu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care s-au dispus mãsuri preventive.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile legale sunt neconstituţionale, deoarece, în faza de judecatã, nu se prevede o duratã maximã a mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea ori ţara.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 145^1 - Obligarea de a nu pãrãsi ţara şi art. 145 alin. 1 şi 2 - Conţinutul mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea din Codul de procedurã penalã, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 145^1: "Mãsura obligãrii de a nu pãrãsi ţara constã în îndatorirea impusã învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecãtor, în cursul urmãririi penale, ori de instanţa de judecatã, în cursul judecãţii, de a nu pãrãsi ţara fãrã încuviinţarea organului care a dispus aceastã mãsurã.
Dispoziţiile art. 145 se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul obligãrii de a nu pãrãsi ţara.";
- Art. 145 alin. 1 şi 2: "Mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea constã în îndatorirea impusã învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecãtor, în cursul urmãririi penale, ori de instanţa de judecatã, în cursul judecãţii, de a nu pãrãsi localitatea în care locuieşte, fãrã încuviinţarea organului care a dispus aceastã mãsurã. Mãsura poate fi luatã numai dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 alin. 1. [...]
În cursul urmãririi penale, durata mãsurii prevãzute în alin. 1 nu poate depãşi 30 de zile, afarã de cazul când ea este prelungitã în condiţiile legii. Mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea poate fi prelungitã în cursul urmãririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dispune de procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã, fiecare prelungire neputând sã depãşeascã 30 de zile. Dispoziţiile art. 140^2 se aplicã în mod corespunzãtor. Durata maximã a mãsurii prevãzute în alin. 1 în cursul urmãririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevãzutã de lege este detenţiunea pe viaţã sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximã a obligãrii de a nu pãrãsi localitatea este de 2 ani."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (2) referitor la apartenenţa la dreptul intern a tratatelor ratificate de Parlament, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 25 - Libera circulaţie, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi ale art. 2 paragrafele 2 şi 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitor la libertatea de circulaţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului sãu din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţãrii Deciziei nr. 817 din 2 octombrie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 29 octombrie 2007, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 raportat la art. 145^1 din Codul de procedurã penalã, statuând cã mãsura preventivã a obligãrii de a nu pãrãsi ţara reprezintã o restrângere a exerciţiului dreptului la liberã circulaţie, în deplinã concordanţã cu prevederile art. 53 din Constituţie. Aceastã mãsurã se impune pentru desfãşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale, iar legea reglementeazã cazurile şi condiţiile în care ea este aplicabilã, în acord cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentalã, fãrã a aduce atingere existenţei dreptului. De asemenea, Curtea a reţinut cã instituirea de cãtre legiuitor, numai pentru faza urmãririi penale, a unei durate maxime în care învinuitul sau inculpatul este supus mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi ţara nu poate conduce la concluzia cã în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificatã a persoanelor aflate în faza judecãţii, faţã de care instanţa poate dispune luarea mãsurii preventive pe întreaga duratã a desfãşurãrii procesului. Aceastã împrejurare este justificatã de necesitatea soluţionãrii cu celeritate a procesului penal şi pentru evitarea obstrucţionãrii cercetãrii judecãtoreşti. Câtã vreme situaţiile în care se aflã aceste persoane nu sunt similare, tratamentul juridic nu poate fi decât diferenţiat.
Nu poate fi reţinutã nici critica potrivit cãreia art. 145^1 din Codul de procedurã penalã contravine prevederilor art. 23 din Constituţie, restrângerea, în condiţiile legii, a exerciţiului dreptului la liberã circulaţie neavând semnificaţia încãlcãrii libertãţii individuale a persoanei. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 din Codul de procedurã penalã, existã oricând posibilitatea revocãrii mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai existã temei pentru menţinerea acestei mãsuri preventive. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedurã penalã, încheierea datã în primã instanţã şi în apel prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei mãsuri preventive, cum este şi cea a obligãrii de a nu pãrãsi ţara, poate fi atacatã separat cu recurs în situaţia în care se apreciazã de cãtre partea interesatã cã aceastã mãsurã a fost dispusã în mod nelegal.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele deciziei mai sus menţionate rãmân valabile şi în prezenta cauzã.
De altfel, Curtea mai constatã cã motivarea autorului excepţiei, fundamentatã pe lipsa unor dispoziţii care sã instituie, în faza de judecatã, o duratã maximã a mãsurii preventive de a nu pãrãsi ţara ori localitatea, este neîntemeiatã, pentru cã, pe de o parte, aşa cum s-a arãtat mai sus, mãsura nu subzistã sine die, putând fi revocatã sau înlocuitã din oficiu ori la cerere, dacã a fost luatã cu încãlcarea prevederilor legale sau dacã nu mai existã vreun temei care sã justifice menţinerea ei, şi, pe de altã parte, spre deosebire de prima fazã a procesului penal, justiţiabilul se aflã deja cu procedura în faţa unui judecãtor care poate cenzura în mod direct mãsura dispusã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Costel Cãşuneanu în Dosarul nr. 4.489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 2 februarie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
