Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 683 din 27 iunie 2012 asupra conflictului juridic de natura constitutionala dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, si Presedintele Romaniei, pe de alta parte
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 479 din 12 iulie 2012
Prin Adresa nr. 803 din 22 iunie 2012, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţionalã cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte.
Sesizarea a fost formulatã în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 4.239 din 22 iunie 2012 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.135E/2012.
Prin actul de sesizare se solicitã Curţii Constituţionale constatarea existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din componenţa delegaţiei care participã la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012 şi, în consecinţã, de asumarea de cãtre primul-ministru a atribuţiei constituţionale de reprezentare a statului român la Consiliul European.
În susţinerea cererii formulate, Preşedintele României aratã urmãtoarele:
1. Prin intermediul Administraţiei Prezidenţiale, Preşedintele României a transmis Ministerului Afacerilor Externe, prin Adresa nr. CP/784 din 19 iunie 2012, lista cuprinzând delegaţia României la Consiliul European, delegaţie ce urma sã fie condusã de cãtre Preşedintele României. Totodatã, având în vedere declaraţiile primului-ministru de a-l înlocui pe Preşedintele României la Consiliul European, Administraţia Prezidenţialã, prin Adresa nr. CP 787 din 20 iunie 2012, a transmis domnului Andrei Marga, ministrul afacerilor externe, o scrisoare prin care a fost atrasã atenţia acestuia asupra unor aspecte neconstituţionale care vizau participarea delegaţiei României la reuniunea Consiliului European din 28-29 iunie 2012.
Se aratã cã ministrul afacerilor externe, prin Adresa nr. A/6.498 din 20 iunie 2012, a transmis refuzul de a notifica la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene delegaţia României participantã la reuniunea Consiliului European din 28-29 iunie 2012, ce urma sã fie condusã de Preşedintele României. Practic, ministrul afacerilor externe şi primul-ministru au ignorat lista Preşedintelui României, transmiţând Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene o altã listã şi evident o cu totul altã componenţã a delegaţiei.
Motivarea a constat, în principal, în faptul cã, "în conformitate cu art. 102 din Constituţie, Guvernul este instituţia care asigurã realizarea politicii interne şi externe a ţãrii. În consecinţã, competenţa Guvernului în materia politicii externe este generalã şi nu poate fi supusã unor limite". Or, Guvernul este organismul executiv care asigurã realizarea, la nivel naţional, a politicii interne şi externe a ţãrii şi nu are rolul de reprezentare a statului la nivelul Consiliului European. De asemenea, un alt argument al Guvernului pentru reprezentarea României la Consiliul European de cãtre primul-ministru a fost acela cã Parlamentul României a adoptat o declaraţie (Declaraţia nr. 1/2012, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 12 iunie 2012), act esenţialmente politic, fãrã consecinţe juridice, prin care a stabilit ca "Primul-ministru sã aibã precãdere în a reprezenta România şi a participa la procesul decizional al Consiliului European".
Se mai aratã cã Preşedintele României, prin Adresa nr. 792 din 20 iunie 2012, i-a atras atenţia şi primului-ministru asupra faptului cã participarea sa la Consiliul European în calitate de şef al delegaţiei României, în absenţa unei împuterniciri exprese a atribuţiei de reprezentare şi în absenţa unei aprobãri de asemenea exprese din partea Preşedintelui României cu privire la mandatul de participare, va echivala, din punct de vedere juridic, cu o însuşire a unei atribuţii de reprezentare a Preşedintelui României de cãtre primul-ministru. Primul-ministru a ignorat însã acest lucru.
2. În drept, se apreciazã cã, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie şi art. 10 alin. 2 teza a doua din Tratatul privind Uniunea Europeanã, rezultã cã atribuţia de reprezentare la Consiliul European, având în vedere cã reprezentate sunt statele, revine Preşedintelui României. Locul primului-ministru şi al Guvernului este la Consiliu, şi nu la Consiliul European.
Se susţine cã, din perspectiva art. 10 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeanã, rezultã indubitabil o partajare, între şeful statului şi guvern, în ceea ce priveşte reprezentarea statelor membre în cele douã organisme europene. Doar în cadrul Consiliului reprezentarea este realizatã numai de cãtre Guvern. În ceea ce priveşte Consiliul European, textul art. 10 alin. (2) din Tratat oferã dreptul de reprezentare şefilor de stat "sau" de guvern. Aceste douã variante de reprezentare s-au impus în textul Tratatului din raţiuni ce ţin de structura constituţionalã internã specificã fiecãrui stat membru (monarhie constituţionalã, republicã parlamentarã, republicã semiprezidenţialã etc.). Prin raportare la specificul constituţional al României, aşa cum este consacrat la nivel constituţional, şeful statului este Preşedintele României, care are atribuţia constituţionalã a reprezentãrii României. În acest context, primul-ministru nu poate reprezenta statul român la Consiliul European, atât timp cât aceastã reprezentare este asiguratã de şeful statului, respectiv Preşedintele României. Pe de altã parte, nu este admisibilã nici o dublã reprezentare, atât prin Preşedintele României, cât şi prin primul-ministru.
Având în vedere cã în Consiliul European sunt reprezentate statele, iar în Consiliu, guvernele statelor şi ţinând cont cã, în conformitate cu prevederile constituţionale, Preşedintele României reprezintã statul român, rezultã, fãrã îndoialã, cã Preşedintele României trebuie sã reprezinte statul român în Consiliul European, iar Guvernul sã participe la Consiliu.
Preşedintele României se aflã în situaţia de a-şi exercita, din toate punctele de vedere, atribuţiile constituţionale şi nu a delegat primului-ministru atribuţia de reprezentare a statului român în cadrul reuniunii Consiliului European din 28-29 iunie 2012. Mai mult, existã o practicã deja constituitã în ceea ce priveşte participarea la reuniunile Consiliului European, Preşedintele României reprezentând cu regularitate statul român în cadrul Consiliului European. În cadrul practicii amintite, Preşedintele României a fost însoţit la reuniuni, în mod ocazional, de primul-ministru, dar nu a fost niciodatã exclus de la participare. Mandatul de participare la reuniunile Consiliului European, propus de Guvern, trebuie aprobat de Preşedintele României, în calitate de reprezentant al statului român în aceastã structurã. Aceastã obligaţie este întãritã de faptul cã pe agenda proximei reuniuni a Consiliului European se aflã chestiuni de natura politicii externe sau a politicii de securitate.
Dispoziţiile constituţionale ale art. 80 şi 91, precum şi practica urmãritã cu consecvenţã în ceea ce priveşte participarea României la reuniunile Consiliului European pun în evidenţã aprobarea mandatului de cãtre Preşedintele României, ca ultimã etapã a procesului de elaborare a mandatului României. Or, lista cuprinzând delegaţia României la Consiliul European a fost trimisã Ministerului Afacerilor Externe, minister care a ignorat acest lucru, transmiţând o cu totul altã listã a delegaţiei decât cea cuprinsã prin adresa sus-menţionatã.
De aceea, excluderea Preşedintelui României din delegaţia de participare la Consiliul European, manifestatã printr-un act juridic expres din partea Guvernului, coroboratã cu lipsa delegãrii exprese a primului-ministru de cãtre Preşedintele României, în calitate de reprezentant al statului român, echivaleazã, din punct de vedere juridic, cu o însuşire nelegitimã a unei atribuţii constituţionale a Preşedintelui României de cãtre primul-ministru.
3. Se aratã cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sunt trei condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a interveni Curtea Constituţionalã în vederea soluţionãrii unui conflict, şi anume: conflictul sã fie juridic; sã fie de naturã constituţionalã şi sã fie între autoritãţi publice.
Se apreciazã cã, în situaţia de faţã, toate trei condiţiile sunt îndeplinite. Conflictul este unul de naturã juridicã, având în vedere cã izvorul acestuia îl reprezintã actele şi faptele juridice concrete pe care Guvernul şi primul-ministru le-au întreprins. Guvernul, prin Ministerul Afacerilor Externe, a nesocotit lista delegaţiei de participare la Consiliul European aprobatã de Preşedintele României, iar primul-ministru şi-a arogat atribuţia constituţionalã de reprezentare a statului român la Consiliul European.
Conflictul ivit este unul de naturã constituţionalã, purtând asupra atribuţiilor exclusive ale Preşedintelui României, dupã cum reies din cap. II titlul III din Constituţie, şi asupra atribuţiilor Guvernului, pe de altã parte, astfel cum rezultã din cap. III titlul III din Constituţie.
Autoritãţile mai-sus enunţate, respectiv Guvernul şi Preşedintele României, sunt autoritãţi publice, fiind reglementate în titlul III din Constituţie "Autoritãţile publice". În consecinţã, condiţia existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritãţi publice este îndeplinitã.
Este invocatã şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 29 ianuarie 2005, concluzionându-se cã, în cazul de faţã, primul-ministru şi-a arogat atribuţia constituţionalã de reprezentare a statului român la Consiliul European, neţinând cont de prevederile art. 80 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora Preşedintele României reprezintã statul român.
Prin prisma argumentelor prezentate se solicitã constatarea existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de-o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, conflict ivit ca urmare a însuşirii de cãtre primul-ministru a unei atribuţii constituţionale, aceea de reprezentare a statului român la Consiliul European, atribuţie care revine, conform Constituţiei, doar Preşedintelui României.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/4.599 din 26 iunie 2012, punctul sãu de vedere, prin care aratã urmãtoarele:
Cu privire la admisibilitatea cererii formulate de Preşedintele României, Guvernul apreciazã cã, în lipsa unui act juridic de naturã constituţionalã a primului-ministru sau a unei acţiuni concrete a acestuia, nu se poate susţine cã a fost declanşat un conflict juridic de naturã juridicã. În consecinţã, cererea Preşedintelui României ar trebui respinsã ca inadmisibilã.
Referitor la fondul cererii formulate, se aratã cã instituţia Consiliului European îndeplineşte douã categorii principale de atribuţii, şi anume oferã Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltãrii acesteia, îi defineşte orientãrile şi prioritãţile politice generale, respectiv decide referitor la problemele extrem de sensibile din punct de vedere politic, în privinţa cãrora nu s-a putut ajunge la o soluţie la un nivel decizional inferior. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeanã, Consiliul European reprezintã acel mecanism al Uniunii Europene care, fãrã a avea competenţe de legiferare acordate prin tratatele constitutive, constituie nucleul decizional la cel mai înalt nivel în materia politicilor Uniunii Europene. În acest sens, se învedereazã faptul cã la nivelul Consiliului European s-au luat decizii istorice, precum "introducerea alegerilor directe, extinderea comunitãţilor, acorduri în materiile bugetare asupra noilor bugete sau corectarea lor, acordarea de ajutoare suplimentare, reforma politicii agricole comune, stabilirea uniunii economice şi monetare".
Se mai aratã cã, în art. 2-6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, se prevãd domeniile de competenţã exclusivã, partajatã şi cele care ţin de competenţa statelor membre. În domeniul de competenţã exclusivã a Uniunii numai aceasta poate legifera şi adopta acte cu forţã juridicã obligatorie, statele membre putând face acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. În cazul competenţei partajate, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, dar statele îşi exercitã competenţa în mãsura în care Uniunea nu şi-a exercitat-o sau când aceasta a hotãrât sã înceteze sã o exercite.
Întrucât cele hotãrâte în Consiliul European constituie "piatra de temelie" a actelor juridice cu caracter obligatoriu pe care celelalte instituţii ale Uniunii Europene le adoptã, unele dintre acestea aplicându-se în mod direct şi cetãţenilor români, se impune prezenţa la reuniunile Consiliului European a reprezentantului acelei instituţii a statului român însãrcinate cu realizarea politicii interne a ţãrii şi cu conducerea generalã a administraţiei publice, şi anume Guvernul.
Se considerã cã modul în care a înţeles Parlamentul, prin Declaraţia nr. 1/2012, sã îşi exprime poziţia asupra modului de reprezentare a României la Consiliul European este unul corect, atât prin prisma rolului Consiliului European în contextul competenţelor Uniunii, cât şi prin prisma dispoziţiilor Constituţiei. Mai mult, chiar dacã aceastã declaraţie a Parlamentului nu are forţã juridicã de lege, ea nu poate fi ignoratã.
Se susţine cã în accepţiunea art. 15 alin. (2) din Tratat fiecare membru al Consiliului European poate decide sã fie asistat de un ministru, ceea ce demonstreazã cã, în numeroase ipoteze, implementarea liniilor directoare şi a orientãrilor generale date de Consiliul European necesitã acţiuni ulterioare la nivel guvernamental, fiind necesare expertiza şi consultarea ministrului de resort. Aşadar, Tratatul nu impune nivelul de reprezentare a statelor membre în Consiliul European la nivelul şefilor de stat, ci lasã posibilitatea acestora de a-şi desemna un reprezentant, care poate fi şeful statului sau al Guvernului. Rezultã cã decizia participãrii la Consiliul European aparţine fiecãrui stat membru în funcţie de sistemul constituţional naţional şi de partajarea de competenţe la nivel intern.
Se aratã cã la nivelul Consiliului participarea statelor membre se face la nivel guvernamental, mai precis, participã miniştri specializaţi pe fiecare domeniu vizat. La cele zece formaţiuni specializate ale Consiliului participã miniştri de resort, nu şi primul-ministru, astfel încât, prin negarea participãrii acestuia la Consiliul European, primul-ministru nu se poate implica în procesul decizional de la nivel european.
Se aratã cã pe agenda Consiliului European din 28-29 iunie 2012 figureazã probleme care ţin de politica internã a Uniunii, respectiv Agenda europeanã de creştere, reformele structurale şi politicile de angajare, bugetele naţionale, cadrul financiar multianual 2014-2020, raportul privind Uniunea Economicã şi Monetarã, aspecte legate de brevetul cu protecţie unitarã, guvernanţa Schengen şi politica de azil. În toate aceste domenii rolul principal revine Guvernului, astfel încât, potrivit Declaraţiei Parlamentului nr. 1/2012, se impune participarea primului-ministru la Consiliul European.
Referitor la art. 80 din Constituţie, se aratã cã acesta nu consacrã noţiunea de "şef al statului", astfel încât Preşedintele României nu se poate prevala de prevederile art. 10 alin. (2) teza a doua din Tratat pentru a solicita participarea sa la reuniunea Consiliului European în aceastã calitate. De asemenea, reprezentarea României la Consiliul European nu este un atribut exclusiv al Preşedintelui României.
Se mai aratã cã în republicile prezidenţiale, precum Cipru, participã la Consiliul European şeful statului, în speţã, preşedintele, iar în republicile cu un pronunţat caracter prezidenţial, cum este Franţa, ar putea participa, dupã caz, fie şeful statului - preşedintele, fie şeful guvernului - primul-ministru, în funcţie de poziţia politicã a acestora. În republicile cu regim parlamentar sau în regimurile monarhice de guvernãmânt, cel ce participã este invariabil primul-ministru. Se mai aratã cã din cele 20 de republici ale Uniunii, în 11 preşedinţii sunt aleşi direct, prin vot popular, şi totuşi la Consiliul European numai în trei state participã Preşedintele.
Raţiunea instituirii opţiunii de participare pentru primul-ministru, respectiv pentru Preşedinte, a fost aceea ca la acest organism european sã participe deţinãtorul puterii executive din statele membre, deoarece majoritatea legislaţiei europene se bucurã de aplicabilitate directã, iar cel care le pune în aplicare este executivul. De aceea, în funcţie de regimul politic al fiecãrui stat, în regimurile cu executiv bicefal, cel care va participa va fi acela care deţine primordialitatea în exercitarea puterii executive.
În consecinţã, se apreciazã cã se impune respingerea cererii formulate de Preşedintele României, întrucât nu existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între acesta şi primul-ministru.
II. Dezbaterile asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã au avut loc la data de 27 iunie 2012 şi s-au desfãşurat potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu citarea pãrţilor şi ascultarea concluziilor reprezentanţilor acestora.
Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 128 alin. 1 din Codul de procedurã civilã coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declarã deschise lucrãrile şedinţei de judecatã.
La apelul nominal rãspunde, pentru autorul sesizãrii, domnul Ştefan Deaconu, consilier prezidenţial, cu delegaţie depusã la dosar, iar din partea Guvernului se prezintã primul-ministru, domnul Victor-Viorel Ponta, împreunã cu ministrul justiţiei, domnul Titus Corlãţean, şi ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, domnul Mircea Duşa.
Procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 128 alin. 2 din Codul de procedurã civilã coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordã, mai întâi, cuvântul domnului Ştefan Deaconu, consilier prezidenţial, pentru susţinerea cererii formulate.
Acesta aratã cã existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din delegaţia care participã la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012 şi, în consecinţã, de asumarea de cãtre primul-ministru a atribuţiei constituţionale de reprezentare a statului român la Consiliul European.
În acest sens, sunt invocate considerente care au stat la baza Deciziei nr. 53 din 28 ianuarie 2005, arãtându-se cã au existat fapte şi acte concrete din partea Guvernului care produc efecte juridice, întrucât se ajunge la schimbarea modului de reprezentare a statului român la Consiliul European, respectiv la preluarea atribuţiilor Preşedintelui României de cãtre Guvern în ceea ce priveşte reprezentarea la Consiliul European.
Se susţine cã Preşedintele este reprezentantul statului român şi, având în vedere faptul cã Uniunea Europeanã este o uniune de state, dar şi modul de organizare a instituţiilor europene, de regulã, la Consiliul European participã şefii de stat. În funcţie de sistemul constituţional adoptat de fiecare stat membru, se stabileşte reprezentantul statului care va participa la reuniunile Consiliului European. Numai în cadrul Consiliului reprezentarea statului se face de cãtre Guvern. Mai mult, la Consiliu guvernele statelor membre discutã şi stabilesc agenda Consiliului European.
Din punctul de vedere al modului de funcţionare, la Consiliul European poate participa fie şeful statului, fie cel al guvernului, în schimb la Consiliu reprezentarea se face la nivel guvernamental, prin organismele de lucru interne care pregãtesc, în fapt, lucrãrile Consiliului European.
Prin preluarea atribuţiilor de reprezentare a statului de cãtre primul-ministru se realizeazã o modificare a Constituţiei. Reprezentarea statului în plan extern de cãtre şeful de stat, pânã la acest moment, a ţinut cont de legitimitatea de care se bucurã acesta ca urmare a alegerii directe. Aşadar, şeful delegaţiei României nu poate fi decât Preşedintele, care, pânã la adoptarea Tratatului de la Lisabona, putea fi cel mult însoţit de primul-ministru. Dupã adoptarea Tratatului de la Lisabona, doar o singurã persoanã poate reprezenta statul român.
S-ar crea un precedent periculos dacã ar participa primul-ministru, întrucât pânã în momentul de faţã reprezentarea a fost realizatã de Preşedinte şi s-ar pune sub semnul întrebãrii participãrile anterioare ale acestuia la Consiliul European de pânã acum.
Se aratã cã pe agenda Consiliului European nu sunt numai probleme care ţin de politica internã a Uniunii Europene, ci, spre exemplu, ce vizeazã situaţia din Siria, astfel încât este dificil a califica o reuniune a Consiliului European ca ţinând de competenţa primului-ministru sau a Preşedintelui în funcţie de problematicile aflate pe agenda de lucru.
Se aratã cã Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012 este un document politic care nu produce consecinţe juridice nici faţã de Preşedinte, nici faţã de primul-ministru. În consecinţã, se pune întrebarea cum o asemenea declaraţie poate angaja statul român.
Prin negarea participãrii Preşedintelui României la Consiliul European, rolul acestuia de garant al îndeplinirii obligaţiilor prevãzute de art. 148 alin. (4) din Constituţie este diminuat. Aşadar, acesta nu mai este garant al îndeplinirii acestor obligaţii dacã se acceptã teza reprezentãrii României de cãtre Guvern.
Se apreciazã cã România, în momentul de faţã, este în situaţia unei coabitãri şi se pune întrebarea dacã mai poate fi vorba de coabitare dacã atribuţiile şefului statului sunt preluate de primul-ministru.
Se apreciazã cã o participare a primului-ministru la Consiliul European în temeiul Declaraţiei nr. 1/2012 nu este temei juridic pentru ca Preşedintele sã nu poatã reprezenta statul român la acelaşi consiliu.
Aşadar, se apreciazã cã existã un conflict juridic de naturã constituţionalã prin sãvârşirea de acte şi fapte concrete de cãtre Guvern, care şi-a însuşit atribuţia de reprezentare a statului român la Consiliul European, atribuţie pe care nu o are.
În consecinţã, solicitã constatarea existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã şi sã se stabileascã faptul cã rolul Preşedintelui României este de a reprezenta statul român în organismele internaţionale, inclusiv la Consiliul European, rolul Guvernului limitându-se la implementarea politicii interne şi externe stabilite la nivel european şi internaţional.
În continuare, preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 128 alin. 2 din Codul de procedurã civilã coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, acordã cuvântul primului-ministru al Guvernului, domnul Victor-Viorel Ponta.
Se susţine cã nu existã niciun conflict juridic de naturã constituţionalã între cele douã autoritãţi, întrucât Guvernul, prin reprezentantul sãu, primul-ministru, a efectuat acte sau fapte de natura celor prevãzute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005. Eventual, se pune problema existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern şi Parlament. Primul-ministru învedereazã Curţii cã s-a adresat Parlamentului deoarece Guvernul rãspunde în faţa acestuia şi cã nu poate vorbi în numele Parlamentului pentru declaraţia adoptatã; însã Preşedintele poate solicita constatarea unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlament şi Preşedinte.
Guvernul nu a refuzat îndeplinirea niciunui act ce vizeazã reprezentarea României, din contrã, Ministerul Afacerilor Externe a întocmit un memorandum şi, pe baza acestuia, a fost notificatã componenţa delegaţiei României cãtre Secretariatul General al Consiliului European.
Se aratã cã agenda de lucru cuprinde douã pãrţi, una care vizeazã creşterea economicã şi creşterea numãrului locurilor de muncã, iar cealaltã - Mecanismul financiar multianual 2014-2020, precum şi o propunere din partea preşedintelui Consiliului European, a preşedintelui Comisiei Europene şi a Bãncii Europene care se referã la stabilirea unui mecanism de accentuare a Uniunii Economice şi Monetare în perioada urmãtoare. Pe agenda de lucru a Consiliului European din 28-29 iunie 2012 nu existã niciun punct care sã vizeze situaţia din Siria. Or, în problemele de justiţie, afaceri interne, economice, bugetare sau financiare, Guvernul trebuie sã participe, având în vedere cã ele ţin de competenţa exclusivã a acestuia. Mai mult, la anumite întâlniri de la nivel european miniştrii reprezintã Guvernul şi, în final, statul.
Aşadar, Guvernul nu şi-a arogat alte puteri decât cele prevãzute în Constituţie şi nu contestã art. 80 din Constituţie.
Ca elemente de drept comparat se aratã cã în Consiliul European numai 3 state sunt reprezentate la nivel de şef de stat - Cipru, unde nu existã prim-ministru, Lituania şi Franţa.
Se mai susţine cã la o viitoare revizuire constituţionalã trebuie sã se modifice şi textul constituţional, pentru cã o asemenea disputã este contraproductivã.
Se subliniazã cã fiecare autoritate trebuie sã îşi exercite atribuţiile constituţionale cu bunã-credinţã, în baza mandatului pe care îl are. Or, propunerea Preşedintelui este una exclusivistã, în sensul cã acesta doreşte sã reprezinte singur statul român în calitatea acestuia de membru al Uniunii Europene şi sã excludã astfel şeful guvernului de la acest proces decizional.
În continuare, Preşedintele Curţii Constituţionale acordã cuvântul ministrului justiţiei, domnul Titus Corlãţean.
Acesta aratã cã cererea nu este admisibilã, neaflându-ne în faţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã.
Pe fond, reitereazã cele reţinute de Guvern în punctul de vedere comunicat Curţii Constituţionale, arãtând în plus cã, potrivit art. 148 alin. (4) şi (5) din Constituţie, Parlamentul este cel care, în primul rând, trebuie sã garanteze îndeplinirea obligaţiilor statului român ca membru al Uniunii Europene. Constituţia nedefinind instituţia şefului de stat, Preşedintele României nu poate fi calificat ca fiind un şef de stat.
În consecinţã, solicitã respingerea sesizãrii formulate.
În continuare, preşedintele Curţii Constituţionale acordã cuvântul ministrului pentru relaţia cu Parlamentul, domnul Mircea Duşa.
Acesta susţine cã nu existã niciun act juridic al Guvernului care sã fi dat naştere la un conflict juridic de naturã constituţionalã, astfel încât cererea formulatã trebuie sã fie respinsã.
În final, aratã cã declaraţiile Parlamentului reflectã voinţa politicã a poporului român, dându-se exemplu Declaraţia Parlamentului nr. 2/2012 privind sprijinirea implementãrii noii Strategii naţionale anticorupţie 2012-2015, declaraţie adoptatã tot la propunerea Guvernului. Aceste declaraţii sunt adoptate în baza art. 61 şi 65 din Constituţie, precum şi a art. 1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 128 alin. 3 din Codul de procedurã civilã coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordã din nou cuvântul domnului Ştefan Deaconu.
Acesta se întreabã de ce dintr-o datã Preşedintele României nu mai are atribuţia de a reprezenta România la Consiliul European, dacã existã vreo altã situaţie juridicã, deşi Constituţia nu s-a modificat. Dintr-o datã se pune la îndoialã calitatea de reprezentant a Preşedintelui.
Se aratã cã atât Preşedintele României, cât şi Parlamentul pot face declaraţii politice, agenda Consiliului European cuprinzând atât chestiuni economice, cât şi de politicã externã; cantitativ sunt mai multe aspecte care ţin de partea economicã, dar sistemul constituţional român prevede prerogativa şefului de stat de a reprezenta statul, ca în cazul Franţei, Lituaniei sau Ciprului. Numai şeful de stat poate delega atribuţia sa de reprezentare a statului primului-ministru.
Se aratã cã textul art. 148 alin. (4) din Constituţie, topografic, stabileşte ordinea în care subiecţii de drept naţional garanteazã aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate, dupã Parlament, Preşedintele fiind primul care are aceastã obligaţie. Aceastã situaţie se datoreazã reprezentativitãţii.
Guvernul are un rol major la Consiliu, pentru cã emanã din majoritatea parlamentarã şi nu se doreşte eliminarea Guvernului din procesul decizional european. Pe viitor, se poate adopta un text constituţional pe tema participãrii la Consiliul European.
Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 128 alin. 3 din Codul de procedurã civilã coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordã din nou cuvântul primului-ministru, domnul Victor-Viorel Ponta.
Acesta aratã cã s-a schimbat ceva faţã de guvernele anterioare. Nesoluţionându-se prin dialog punctele de vedere diferite exprimate pe tema participãrii la Consiliul European, s-a apelat la Parlament, care a adoptat Declaraţia nr. 1/2012. Se susţine cã Parlamentul a încercat sã stabileascã un mecanism eficient de dialog între primul-ministru şi Preşedintele României pe tema participãrii la Consiliul European. Nu se poate accepta un punct de vedere unilateral.
Se mai aratã cã prim-miniştrii care au fost anterior în funcţie nu au dorit sã participe la Consiliul European, dându-se ca exemplu situaţia fostului prim-ministru Cãlin Popescu Tãriceanu, care a participat totuşi alãturi de Preşedinte, iar urmãtorii doi prim-miniştri nu au participat (Emil Boc şi Mihai Rãzvan Ungureanu). O atare practicã nu este datã pentru totdeauna, lucrurile se pot schimba.
Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. 4 din Codul de procedurã civilã coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, dã cuvântul, pe rând, judecãtorilor Curţii Constituţionale.
Domnul judecãtor Acsinte Gaspar întreabã pãrţile prezente cu privire la posibilele cãi de soluţionare a conflictului dedus judecãţii Curţii. De asemenea, cere lãmuriri cu privire la agenda Consiliului European pe care o au cele douã pãrţi în conflict, întrucât o parte susţine cã pe agendã existã anumite probleme, pe când cealaltã parte aratã cã agenda este diferitã. Solicitã sã fie puse agendele la dispoziţia Curţii Constituţionale.
Doamna judecãtor Iulia Antoanella Motoc întreabã dacã "dispoziţia expresã" a primului-ministru datã cu privire la componenţa delegaţiei României la Consiliul European şi menţionatã în Adresa Ministerului Afacerilor Externe nr. A/6.498 din 20 iunie 2012 este una scrisã sau verbalã.
Totodatã, solicitã pãrţilor sã-şi exprime opinia asupra noţiunii de regim semiprezidenţial.
De asemenea, solicitã explicaţii cu privire la raţiunea constituţionalã a participãrii Preşedintelui Lituaniei la Consiliul European.
Domnul judecãtor Puskas Valentin Zoltan întreabã dacã cererea de soluţionare a acestui conflict vizeazã doar reprezentarea punctualã a României la Consiliul European de la Bruxelles din 28-29 iunie 2012 şi dacã se va repeta aceastã situaţie ori de câte ori reprezentantul statului - fie el Preşedinte, fie Guvern - va lua parte la alte întâlniri internaţionale. În consecinţã, de fiecare datã Curtea va trebui sã intervinã?
Domnul judecãtor Petre Lãzãroiu solicitã explicaţii cu privire la raţiunile pentru care Parlamentul României a adoptat o declaraţie în privinţa participãrii la Consiliul European, şi nu o hotãrâre.
Domnul judecãtor Ion Predescu întreabã dacã existã posibilitatea declanşãrii unui conflict juridic de naturã constituţionalã atât timp cât art. 15 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene foloseşte conjuncţia "sau", cu alte cuvinte, nu cumva prin chiar acest text se prevede chiar competenţa de rezolvare a eventualelor neînţelegeri.
Domnul judecãtor Tudorel Toader întreabã care sunt efectele juridice pe care acest conflict le-a produs pânã la data la care Curtea trebuie sã se pronunţe şi dacã primul-ministru poate participa la Consiliul European numai delegat de Preşedintele României sau şi în nume propriu.
Doamna judecãtor Aspazia Cojocaru solicitã explicaţii cu privire la motivele care l-au determinat pe primul-ministru sã se adreseze Parlamentului. De asemenea, întreabã dacã declaraţia politicã a produs efecte juridice.
Reprezentantul Preşedintelui României, cu referire la întrebãrile domnilor judecãtori Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar şi Puskas Valentin Zoltan, aratã cã soluţia rezolvãrii conflictului este chiar constatarea existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã între cele douã autoritãţi. Se mai aratã cã actele efectuate nu au produs, dar vor produce consecinţe juridice, iar Curtea trebuie sã constate însuşirea unei atribuţii a Preşedintelui de cãtre primul-ministru.
Cu referire la întrebãrile domnului judecãtor Tudorel Toader, se aratã cã a fost transmisã componenţa delegaţiei României la Secretariatul General al Consiliului European, delegaţie condusã de primul-ministru, iar Ministerul Afacerilor Externe a refuzat componenţa delegaţiei României la Secretariatul General al Consiliului European transmisã la acest minister de cãtre Preşedintele României, sub semnãtura unui consilier prezidenţial. S-a încãlcat astfel procedura notificãrii delegaţiei la acest for european.
Se mai apreciazã cã reuniunile Consiliului sunt foarte specializate, de aceea acolo participã miniştri, dar şi primul-ministru poate participa oricând, astfel încât nu existã nicio restrângere referitoare la competenţele constituţionale ale primului-ministru.
Cu referire la întrebarea domnului judecãtor Ion Predescu, se aratã cã textul Tratatului dã precãdere de participare Preşedintelui, alternativa şefului Guvernului fiind folositã având în vedere specificul constituţional al fiecãrui stat membru. Aceasta este deja o chestiune ce ţine de statele membre.
Domnul judecãtor Puskas Valentin Zoltan revine cu întrebarea pe care a formulat-o anterior, solicitând precizãri mai clare. Aşadar, Curtea este cea competentã sã rezolve astfel de conflicte sau soluţionarea acestora se face în baza art. 148 alin. (4) din Constituţie?
Reprezentantul Preşedintelui României aratã cã nu trebuie ca instanţa constituţionalã sã intervinã de fiecare datã în asemenea dispute, Curtea nu trebuie sã stabileascã de la caz la caz cine participã, ci sã stabileascã în mod clar cã numai Preşedintele poate reprezenta statul la Consiliul European. Rãspunde doamnei judecãtor Aspazia Cojocaru cã la cunoştinţa sa nu existã declaraţii politice care au produs efecte juridice.
Domnul judecãtor Tudorel Toader revine cu una dintre întrebãrile puse mai înainte de domnia sa, respectiv dacã existã o partajare a competenţelor între cele douã autoritãţi sau primul-ministru are nevoie de o delegare pentru a participa la astfel de reuniuni şi solicitã precizãri suplimentare.
Reprezentantul Preşedintelui României aratã cã legislaţia românã nu prevede o atare partajare, dar la Consiliul European, organism de îndrumare, participã statele membre şi trebuie reprezentate în consecinţã. Guvernul cunoaşte agenda Consiliului European, întrucât participã la lucrãrile Consiliului.
Se mai aratã cã, dupã Parlament, Preşedintele este instituţia cea mai reprezentativã, astfel încât primul-ministru poate participa la şedinţele Consiliului European doar cu mandat dat de cãtre Preşedintele României.
Doamna judecãtor Iulia Antoanella Motoc revine la întrebarea sa precedentã, şi anume cum defineşte reprezentantul Preşedintelui României un regim semiprezidenţial.
Reprezentantul Preşedintelui României aratã cã modul de alegere direct al Preşedintelui coroborat cu atribuţiile care rezultã din Constituţie calificã un regim ca fiind semiprezidenţial.
Domnul judecãtor Acsinte Gaspar întreabã dacã un atare conflict nu cumva ar trebui soluţionat printr-un dialog loial între autoritãţi şi dacã reuniunea Consiliului din 1 iunie 2012 de la Bucureşti a fost o reuniune pregãtitoare a Consiliului European din 28-29 iunie 2012.
Reprezentantul Guvernului, domnul Victor-Viorel Ponta, aratã cã, în spiritul Constituţiei, a existat o deschidere permanentã a sa cãtre dialog cu Preşedintele României, în acest sens participând la mai multe întâlniri cu acesta. La întrebarea doamnei judecãtor Aspazia Cojocaru, precizeazã cã nu poate rãspunde de ce a solicitat o declaraţie a Parlamentului.
Tot timpul a contestat participarea Preşedintelui României la Consiliul European, chiar înainte de preluarea mandatului de prim-ministru. Aratã cã o colaborare loialã între instituţii existã în Lituania, unde Guvernul ar trebui în mod normal sã participe la reuniunile Consiliului European, dar, datoritã personalitãţii actualului Preşedinte şi a faptului cã este un fost comisar european, s-a ajuns la un consens politic ca acesta sã participe.
Referitor la agendele diferite existente la Preşedinte şi la Guvern, aratã cã agenda indicatã de reprezentantul Preşedinţiei este o formã mai veche şi cã va transmite Curţii Constituţionale agenda finalã a reuniunii Consiliului European din 28-29 iunie 2012.
Susţine cã schimbul de scrisori dintre un consilier prezidenţial şi ministrul afacerilor externe nu a produs efecte juridice. Preşedintele României nu ar fi trebuit sã se adreseze Curţii Constituţionale, întrucât acest conflict este o problemã politicã, şi nu juridicã.
Aratã cã Parlamentul va tranşa şi problema reprezentãrii României la Consiliul European, astfel încât, prin competenţa partajatã prevãzutã de Constituţie, sã nu se ajungã mereu la arbitrajul Curţii Constituţionale.
În privinţa întrebãrii domnului judecãtor Petre Lãzãroiu, aratã cã la aceasta numai Parlamentul poate rãspunde, iar dacã Preşedintele României are vreo disputã cu acesta, conflictul sã vizeze aceste autoritãţi, şi nu Guvernul.
Se aratã cã reuniunea Consiliului din 1 iunie 2012 a privit aspecte specifice referitoare la agenda Consiliului European pentru a se lua o decizie cu privire la acestea în Consiliul European.
În fine, aratã cã, dacã s-ar accepta punctul de vedere al Preşedintelui României, România se va transforma într-un regim prezidenţial, modificându-se indirect Constituţia.
Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 150 din Codul de procedurã civilã coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, declarã dezbaterile închise.
CURTEA,
examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, punctul de vedere comunicat de Guvern, susţinerile reprezentanţilor autoritãţilor publice aflate în conflict, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, sã se pronunţe asupra cererii privind soluţionarea prezentului conflict juridic de naturã constituţionalã.
Examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, Curtea constatã urmãtoarele:
I. Cu privire la admisibilitatea cererii formulate:
1. Preşedintele României este unul dintre titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la conflictele juridice de naturã constituţionalã prevãzute de art. 146 lit. e) din Constituţie.
Astfel cum rezultã din cererea formulatã, Preşedintele României este cel ce solicitã Curţii constatarea existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã dintre Guvern, reprezentat de prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte.
2. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, noţiunea de conflict juridic de naturã constituţionalã constã în "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogã puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autoritãţi publice, ori omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile lor" (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005).
În aceste condiţii, este necesarã clarificarea semnificaţiei juridice a scrisorii ministrului afacerilor externe, domnul Andrei Marga, comunicatã şefului Cancelariei Prezidenţiale, domnul consilier prezidenţial Cristian Diaconescu, scrisoare prin care acesta aratã cã notificarea componenţei delegaţiei române a fost realizatã potrivit "procedurilor uzuale", avându-se totodatã în vedere dispoziţia expresã a primului-ministru, precum şi considerente legate de atribuţiile constituţionale ale instituţiilor statului şi elementele concrete aflate pe agenda Consiliului European din 28-29 iunie 2012.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, "primul-ministru conduce Guvernul şi coordoneazã activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin. Primul-ministru reprezintã Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României."
Potrivit art. 1 din Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 aprilie 2001, Administraţia prezidenţialã este o instituţie publicã cu personalitate juridicã, aflatã la dispoziţia Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale; totodatã, consilierul prezidenţial este o funcţie de conducere în cadrul acestei structuri, având rang de ministru.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea observã cã scrisoarea ministrului afacerilor externe este un document tehnic şi de informare, conţinutul sãu nevizând luarea unei decizii, ci informarea consilierului prezidenţial cu privire la deciziile deja luate. Dar este, în acelaşi timp, un act care lato sensu emanã de la Guvern şi este dat în reprezentarea acestei autoritãţi publice.
Acest schimb de scrisori între un consilier prezidenţial şi un secretar de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, dintre acelaşi consilier prezidenţial şi ministrul afacerilor externe este realizat între persoane care reprezintã şi angajeazã cele douã autoritãţi publice. De altfel, potrivit uzanţelor, comunicarea acestora în materia reprezentãrii la Consiliul European se realizeazã prin Administraţia prezidenţialã şi prin Ministerul Afacerilor Externe.
Toate acestea nu fac altceva decât sã demonstreze cã existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între cele douã autoritãţi publice.
Prin urmare, schimbul de scrisori sus-amintit între reprezentantul Guvernului şi cel al Administraţiei prezidenţiale demonstreazã atât punctele de vedere antagonice existente între autoritãţile publice pe care le reprezintã (Guvern, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte), cât şi conflictul existent între primul-ministru al Guvernului şi Preşedintele României, aşa cum reiese din adresa Ministerului Afacerilor Externe cu privire la dispoziţia expresã a primului-ministru prin care a fost stabilitã şi notificatã componenţa delegaţiei române la Consiliul European, precum şi referirea din adresa consilierului prezidenţial Cristian Diaconescu la faptul cã atribuţia de participare la Consiliul European revine Preşedintelui României.
Mai mult, Declaraţia nr. 1 din 12 iunie 2012 referitoare la problemele actuale aflate pe agenda Uniunii Europene şi obligaţiile ce revin României în baza acestora a fost adoptatã de Parlamentul României dupã ce aceasta a fost susţinutã în faţa plenului reunit al celor douã Camere de cãtre primul-ministru, acesta prezentând Poziţia Guvernului României cu privire la colaborarea inter-instituţionalã şi reprezentarea României în domeniul afacerilor europene.
Luãrile publice de poziţie ale acestora, precum şi poziţia acestora au determinat apariţia unor tensiuni care întrunesc elementele constitutive ale noţiunii de conflict; acest conflict este ilustrat, în mod evident, prin schimbul de scrisori dintre ministrul afacerilor externe şi secretarul de stat din cadrul aceluiaşi minister, pe de o parte, şi consilierul prezidenţial, pe de altã parte. Prin urmare, situaţia conflictualã între cele douã autoritãţi este una nãscutã şi actualã datoritã actelor concrete deja efectuate de cãtre acestea, astfel încât nu se poate susţine cã un conflict s-ar declanşa doar odatã cu participarea primului-ministru coroboratã cu neparticiparea Preşedintelui la Consiliul European din 28-29 iunie 2012. Aceasta ar avea mai degrabã semnificaţia acutizãrii conflictului.
Conflictul este unul juridic, întrucât vizeazã determinarea rolului pe care îl au Preşedintele şi Guvernul în definirea şi orientarea politicii externe a statului.
Conflictul juridic în care se aflã cele douã autoritãţi este unul de naturã constituţionalã, întrucât vizeazã, în principiu, interpretarea art. 80 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) din Constituţie ; or, Curtea a stabilit cã modul diferit în care autoritãţile publice interpreteazã şi aplicã o dispoziţie constituţionalã este de naturã sã determine un conflict juridic de naturã constituţionalã (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 270 din 5 martie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008).
De asemenea, conflictul juridic de naturã constituţionalã se poartã între douã autoritãţi publice prevãzute în titlul III din Constituţie, respectiv Guvernul şi Preşedintele României (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).
3. În consecinţã, Curtea constatã existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern, reprezentat de primul-ministru, şi Preşedintele României.
II. Cu privire la fondul cererii formulate de cãtre Preşedintele României
1. Potrivit art. 1 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeanã, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010, acesta marcheazã o nouã etapã în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei. De esenţa Uniunii este atribuirea de cãtre statele membre a unor competenţe - tot mai multe la numãr - pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fãrã a se aduce atingere, într-un final, prin aceastã cedare de competenţe, identitãţii constituţionale naţionale - Verfassungsidentitat (a se vedea Decizia Tribunalului Constituţional german din 30 iunie 2009, pronunţatã în Cauza 2 BvE 2/08, referitoare la constituţionalitatea Tratatului de la Lisabona). De aceea, pe aceastã linie de gândire, statele membre îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea pãstrãrii identitãţii lor constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau stabilirea unor noi orientãri în cadrul competenţelor deja cedate ţine de marja constituţionalã de apreciere a statelor membre.
Aşadar, Uniunea Europeanã poate sã acţioneze doar în limitele competenţelor care i-au fost conferite, având, deci, competenţe atribuite. (P. Craig, G. de Burca - EU Law -Text, cases and materials, Oxford University Press, 2011)
De aceea, art. 5 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene prevede expres cã, "în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţioneazã numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţã care nu este atribuitã Uniunii prin tratate aparţine statelor membre", ceea ce demonstreazã cã Uniunea Europeanã, în momentul de faţã, este încã o uniune de state.
Dealtfel şi Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, a stabilit cã "prin actele de transfer al unor atribuţii cãtre structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţã», o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis sã exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranitãţii naţionale. Este evident cã în actuala erã a globalizãrii problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicãrii interindividuale la scarã planetarã, conceptul de suveranitate naţionalã nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fãrã riscul unei izolãri inacceptabile".
Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona era dificil de stabilit limitele competenţelor Uniunii Europene, dar în momentul de faţã existã categorii de competenţe prevãzute în Tratat cu privire la care Uniunea Europeanã are o competenţã exclusivã, competenţã partajatã sau competenţã de a sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor membre. Aşadar, acţiunea statelor membre este foarte importantã în structura arhitecturalã a Uniunii Europene, ea variind ca intensitate în funcţie de domeniu. (P. Craig, G. de Burca - EU Law - Text, cases and materials, Oxford University Press, 2011; Jean-Luc Sauron: Comprendre le Traite de Lisbonne: Texte consolide integrale des traites, explications et commentaires; Gualino editeur, 2007; Jacques Ziller: Il nuovo Trattato europeo; Il Mulino, 2007, Klemens H. Fischer: Der Vertrag von Lissabon. Text und Kommentar zum Europaischen Reformvertrag; Nomos, 2008, 550 pages).
2. Potrivit art. 13 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeanã, Consiliul European reprezintã una dintre instituţiile Uniunii Europene. Consiliul European a fost prevãzut pentru prima oarã în mod expres în Actul Unic European din 1986, rolul sãu fiind definit, ulterior, prin Tratatul de la Maastricht (1992), dar devine o instituţie odatã cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona - 1 decembrie 2009.
Consiliul European oferã Uniunii impulsurile necesare dezvoltãrii acesteia şi îi defineşte orientãrile şi prioritãţile politice generale, fãrã a exercita funcţii legislative [art. 15 alin. (1) din Tratat].
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre [art. 15 alin. (2) din Tratat], precum şi din preşedintele sãu şi preşedintele Comisiei, se întruneşte de douã ori pe semestru la convocarea preşedintelui sãu, membrii Consiliului European pot decide sã fie asistaţi fiecare de un ministru [art. 15 alin. (3) din Tratat] - spre deosebire de situaţia ante-Lisabona, când aceştia erau asistaţi de miniştrii de externe -, iar atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacã o reuniune extraordinarã a Consiliului European.
Competenţa Consiliului European vizeazã probleme strategice ale Uniunii Europene, precum şi cele care ţin de viitorul acesteia. De aceea, Consiliul European adoptã decizii cu un pronunţat caracter politic, decizii care pot rezolva şi conflicte între statele membre, conflicte care nu au putut fi soluţionate la un nivel inferior de reprezentare, spre exemplu în Consiliu.
Consiliul European este motorul dezvoltãrii Uniunii, decide/dezbate probleme de naturã conceptualã, precum şi schimbãrile importante în structura instituţionalã a Uniunii Europene, poate impune ţinta pentru importante iniţiative de naturã constituţionalã care afecteazã funcţionarea Uniunii, dezbate starea economiei europene vãzute ca un tot, rezolvarea conflictelor este de asemenea o parte importantã a activitãţii sale, are un rol central în iniţierea şi dezvoltarea strategiilor într-un domeniu dat, are rol central în politica externã a Uniunii Europene, ia în discuţie aderarea în structurile Uniunii Europene a noi state. Mai mult, se poate ajunge la un acord cu privire la modificarea tratatelor de bazã, cu efecte directe asupra unei eventuale cedãri de atribuţii din partea statelor membre. De aceea, administrarea Uniunii nu poate fi asiguratã fãrã o instituţie de nivel înalt, precum Consiliul European, instituţie care a avut şi are în continuare un rol fundamental în integrarea europeanã.
De asemenea, se observã cã, în conformitate cu uzanţele, nu existã o partajare a agendei Consiliului European în mod formal şi strict pe anumite problematici, astfel încât într-o şedinţã a Consiliului European se pot dezbate chestiuni care privesc mai multe domenii, fiind imposibilã şi nefireascã participarea la aceeaşi reuniune a Consiliului European a mai multor reprezentanţi ai statului membru.
Totodatã, reprezentanţii statului nu se pot succeda la acelaşi Consiliu European în funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, mandatul de reprezentare a statului fiind unul permanent, şi nu unul fracţionat între douã autoritãţi publice.
Formularea cuprinsã în art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 15 alin. (2) din Tratat, referitor la compunerea Consiliului European - şefii de stat sau de guvern ai statelor membre -, este una genericã şi nu obligã statele membre care au un executiv bicefal sã asigure reprezentarea lor atât prin şeful de stat, cât şi prin cel al guvernului, ci, mai degrabã, prin interpretarea teleologicã a textului, se ajunge la ideea cã scopul acesteia este de asigura reprezentarea statului membru la cel mai înalt nivel de cãtre autoritatea publicã competentã.
3. În prezent, reprezentarea statelor membre în Consiliul European la nivel de Preşedinte se face în Franţa, Lituania şi Cipru, în restul statelor primul-ministru fiind cel ce participã la acestea. O atare situaţie se datoreazã, în principiu, fie regimului politic pe care statele l-au îmbrãţişat la nivel constituţional (Franţa, Cipru), fie unui acord între actorii politici (Lituania).
4. Un regim politic este calificat ca fiind semiprezidenţial dacã în textul Constituţiei sunt întrunite trei condiţii (a se vedea Maurice Duverger - Echec au roi, Editura Albin Michel, 1978, Paris; A new political system model: semi-presidential Government în European Journal of Political Research, 1980, vol.8, pag.165-187), respectiv:
- Preşedintele sã fie ales prin vot universal;
- Preşedintele sã dispunã de competenţe considerabile;
- Preşedintele este secondat de un prim-ministru şi de miniştri, parte a puterii executive, şi care pot rãmâne în funcţie doar dacã Parlamentul nu se opune.
Prima condiţie este evident îndeplinitã prin chiar textul art. 81 din Constituţie, iar cea de-a treia de art. 102 şi urmãtoarele, precum şi de art. 114 din Constituţie. Problematicã este cea de-a doua condiţie, respectiv demonstrarea faptului cã Preşedintele dispune de "competenţe considerabile" [Elgie, Robert - Duverger, Semi-presidentialism and the supposed French archetype în West European Politics, 32 (2), p. 248 şi urm.], iar un element extrem de important în cadrul acesteia este rolul sãu în politica externã a statului. Alãturi de alte elemente, alãturate rolului Preşedintelui României în politica externã, precum calitatea sa de comandant al forţelor armate, preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii, competenţa de a solicita reexaminarea legii, de a sesiza Curtea Constituţionalã, de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru, de a numi un prim-ministru interimar, de a numi miniştri, de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, de a consulta populaţia ţãrii prin referendum, de a numi în funcţii publice, de a acorda graţieri individuale, regimul politic consacrat de Constituţie trebuie sã fie calificat ca fiind unul semiprezidenţial.
Chiar şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale are o orientare similarã, în sensul cã, prin interpretarea textelor constituţionale incidente, acceptã existenţa unor competenţe considerabile ale Preşedintelui României în diverse domenii. În acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine:
- Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, prin care Curtea a stabilit cã, în exercitarea atribuţiilor prevãzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza o singurã datã, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantã de ministru. Primul-ministru este obligat sã propunã o altã persoanã;
- Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, în care Curtea, referitor la o iniţiativã de revizuire a Constituţiei, a statuat: "completarea textului constituţional [al art. 85 alin. (2)] în sensul consultãrii Preşedintelui de cãtre primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţionalã a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţionalã [prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 - sn]".
- Decizia nr. 270 din 5 martie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, în care Curtea a stabilit cã Ministerul Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizãrii, nu au şi calitatea de deputat sau de senator;
- Decizia nr. 384 din 4 mai 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006, prin care Curtea a stabilit cã Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale de şef al statului şi comandant al forţelor armate, acordã gradele de mareşal, de general şi de amiral, fãrã a fi condiţionat de lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice;
- Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 491 din 8 iulie 2005, Curtea a constatat cã numirea judecãtorilor şi procurorilor urmeazã a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de conducere se face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procuror. Dacã Preşedintele României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor fãcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecãtorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacã nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici mãcar o singurã datã, atribuţiile Preşedintelui României, prevãzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţã, motiv pentru care Curtea a constatat constituţionalitatea unei asemenea soluţii legislative;
5. Constituţia Franţei, care a constituit sursa de inspiraţie a Constituţiei României şi care consacrã un sistem semiprezidenţial, la art. 5 prevede cã "Preşedintele Republicii vegheazã la respectarea Constituţiei. Prin arbitrajul sãu, asigurã funcţionarea autoritãţilor publice, conform reglementãrilor, precum şi continuitatea statului.
El este garantul independenţei naţionale, al integritãţii teritoriale şi al respectãrii tratatelor."
Art. 80 din Constituţia României, sub aspectul limbajului folosit, stabileşte mai clar cã Preşedintele României reprezintã statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unitãţii şi al integritãţii teritoriale a ţãrii. Totodatã, Preşedintele României vegheazã la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autoritãţilor publice.
6. Curtea reţine cã, în jurisprudenţa sa, Preşedintele României a fost calificat ca şef al statului în mod implicit (a se vedea, în acest sens, Hotãrârea nr. 3 din 9 septembrie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 11 septembrie 1996) şi, ulterior, explicit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 147 din 21 februarie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007).
Potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României reprezintã statul român, ceea ce înseamnã cã în planul politicii externe conduce şi angajeazã statul. Acest text constituţional îi permite sã traseze liniile viitoare pe care statul le va urma în politica sa externã, practic sã îi determine orientarea în planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţie este legitimatã de caracterul reprezentativ al funcţiei, Preşedintele României fiind ales de cetãţeni prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
În planul politicii externe, primul-ministru are competenţa constituţionalã de a asigura realizarea politicii externe a ţãrii [ art. 102 alin. (1) din Constituţie ], ceea ce înseamnã cã, în funcţie de orientarea stabilitã de reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului, Guvernul, prin reprezentantul sãu, urmeazã sã implementeze în mod corespunzãtor mãsurile faţã de care statul s-a angajat. Prin urmare, Curtea constatã cã rolul Guvernului în politica externã este unul mai degrabã tehnic, el trebuind sã urmeze şi sã îndeplineascã obligaţiile la care România s-a angajat la nivel de stat. Aşadar, rolul Guvernului este unul mai degrabã derivat, şi nu originar, cum este cel al Preşedintelui României; aşadar, nefiind o putere delegatã, ci proprie Preşedintelui României, reprezentarea statului poate fi delegatã, printr-un act de voinţã expres, de cãtre acesta atunci când considerã necesar.
De asemenea, Curtea observã cã art. 80 alin. (1) din Constituţie este un text constituţional de principiu. De aceea, el nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei, respectiv coroborat cu art. 91 şi art. 148 alin. (4) din Constituţie, acest ultim text prevãzând, în mod expres, cã Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecãtoreascã trebuie sã garanteze "obligaţiile rezultate din actul aderãrii". Or, una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai înalt nivel a României în cadrul Consiliului European, respectiv de cãtre autoritatea publicã ce are competenţa de a angaja România la nivel de stat. Altfel, s-ar ajunge la o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie în privinţa Preşedintelui României; or, este de principiu admis cã orice normã este edictatã în sensul de a produce efecte juridice.
Obiter dictum, este de observat cã numai reprezentantul statului este cel care poate angaja în sfera relaţiilor externe statul ca subiect de drept internaţional public. De aceea, spre exemplu, tratatele internaţionale la nivel de stat se semneazã de cãtre Preşedintele României (a se vedea, în acest sens, Legea tratatelor nr. 590/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004).
7. Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012, adoptatã în temeiul art. 61 şi art. 65 alin. (2) lit. k) din Constituţie coroborate cu art. 1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotãrârea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, încearcã sã creeze o partajare de competenţe între cele ale Preşedintelui României şi ale Guvernului în domeniul politicii externe a statului, însã partajarea pe care o propune este una pe orizontalã, şi nu pe verticalã. Cu alte cuvinte, se acrediteazã ideea unei partajãri orizontale de competenţe în cadrul politicii externe, în sensul cã reprezentarea în sine a statului este realizatã de douã autoritãţi publice; or, partajarea de competenţe este, în accepţiunea textelor constituţionale referite, una pe verticalã, liniile directoare ale politicii externe a statului fiind stabilite şi definite de reprezentantul sãu, Preşedintele României, iar implementarea şi realizarea în concret a acestora ţine de Guvern.
Este de principiu cã un act cu caracter normativ, şi cu atât mai puţin un act care exprimã o voinţã politicã, nu poate adãuga la Constituţie, nu poate schimba competenţe prestabilite prin Constituţie. Voinţa politicã se subordoneazã principiilor, valorilor şi exigenţelor constituţionale, indiferent de relaţiile, chiar tensionate, existente între autoritãţile publice.
Curtea, din consultarea agendelor Consiliului European, mai reţine cã partajarea propusã de declaraţie este imposibilã în practicã, având în vedere cã nicio reuniune a Consiliului European nu trateazã în exclusivitate probleme de politicã economicã, socialã, bugetarã în sensul reţinut de declaraţia menţionatã. Mai mult decât atât, şi în ipoteza în care se dezbat astfel de probleme, având în vedere cã acestea presupun încheierea de tratate în numele României, fac necesarã participarea şefului statului, care are competenţa de a încheia tratate în acest domeniu.
8. Curtea observã cã în Consiliul European statele membre sunt reprezentate la cel mai înalt nivel, respectiv de instituţia care poate angaja statul în planul relaţiilor externe, şi nu de cea care asigurã realizarea obiectivelor deja stabilite.
Odatã explicitate prevederile constituţionale asupra cãrora practic poartã acest conflict juridic de naturã constituţionalã, Curtea concluzioneazã cã Preşedintele României nu numai cã are dreptul, dar are şi obligaţia asumatã în actul de aderare de a participa la reuniunile Consiliului European; în caz contrar, sar încãlca angajamentele pe care România şi le-a asumat prin acesta.
Mai mult, potrivit art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 16 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeanã, Consiliul Uniunii Europene este cel compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecãrui stat membru, împuternicit sã angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintã.
Aşadar, la Consiliul European reprezentarea este la nivel de stat, iar la Consiliu la nivel guvernamental.
9. Totodatã, Curtea subliniazã cã, în realizarea competenţelor lor, autoritãţile publice trebuie sã se preocupe de buna funcţionare a statului de drept, având astfel îndatorirea de a colabora în spiritul normelor de loialitate constituţionalã (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012).
III. În privinţa efectelor deciziei Curţii, rezultã, în mod evident, urmãtoarele:
1. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai pentru viitor [a se vedea art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010];
2. Deciziile Curţii Constituţionale, fãcând parte din ordinea normativã, nu pot fi aplicate retroactiv, mai exact unor raporturi sau situaţii juridice încheiate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012);
3. Conflictul juridic de naturã constituţionalã nu este încheiat, nu este o facta praeterita, niciuna dintre pãrţile implicate în conflict negãsind o soluţie la aceasta.
Aşadar, analizând cele expuse, Curtea constatã cã efectele deciziei urmeazã a se întinde atât asupra cauzei de faţã, cât şi cu privire la "actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmeazã a se înfãptui în viitor de cãtre autoritãţile publice implicate în conflictul juridic de naturã constituţionalã" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, şi Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010).
În fine, Curtea reţine cã puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşeazã nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinã acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011 sau Decizia nr. 223 din 13 martie 2012).
IV. Având în vedere cele de mai sus, Curtea urmeazã sã constate existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din delegaţia care participã la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012.
Totodatã, Curtea constatã cã, în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participã la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Aceastã atribuţiune poate fi delegatã de cãtre Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru.
Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Curtea Constituţionalã constatã existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din componenţa delegaţiei care participã la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012.
În exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participã la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Aceastã atribuţie poate fi delegatã de cãtre Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi primului-ministru al Guvernului şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea şi pronunţarea au avut loc la data de 27 iunie 2012 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Pentru
Magistrat-asistent-şef,
Benke Karoly,
semneazã
Magistrat-asistent-şef,
Doina Suliman
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia majoritarã considerãm cã cererea de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Guvern, reprezentat de Primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, trebuia respinsã, ca inadmisibilã, pentru motivele pe care le dezvoltãm în continuare.
1. Conform prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţionalã soluţioneazã conflictele juridice de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice...
Preşedintele României formuleazã urmãtoarea cerere: "Vã solicit sã constataţi existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvernul României, reprezentat de Prim-ministru, de pe o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, conflict ivit ca urmare a însuşirii de cãtre Prim-ministru a unei atribuţii constituţionale, aceea de reprezentare a statului român la Consiliul European, atribuţie care revine conform Constituţiei doar Preşedintelui României".
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, pentru existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii, şi anume:
- conflictul sã fie juridic (nu politic);
- sã fie de naturã constituţionalã;
- sã fie între autoritãţi publice.
Noţiunea de conflict juridic de naturã constituţionalã, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, constã în "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogã puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autoritãţi publice, ori omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile lor" (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005).
Constituţia României, la art. 80, cu textul marginal "Rolul Preşedintelui", prevede la alin. (1) "Preşedintele României reprezintã statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unitãţii şi al integritãţii teritoriale a ţãrii".
Constituţia României, la capitolul III cu titlul "Guvernul", la art. 102, "Rolul şi structura", prevede la alin. (1) "Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare acceptat de Parlament, asigurã realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a administraţiei publice".
Alin. (1) al art. 61 din Constituţie stabileşte "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii".
Art. 148 din Constituţie, "Integrarea în Uniunea Europeanã", la alin. (4) prevede: "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecãtoreascã garanteazã aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderãrii şi din prevederile alineatului (2)."
Versiunea consolidatã a Tratatului privind Uniunea Europeanã la alin. (2) prevede "Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre".
În opinia noastrã, din analiza acestor texte se poate constata cã nu existã nicio prevedere constituţionalã sau comunitarã care sã acorde o exclusivitate de reprezentare în Consiliul European pentru Preşedinte sau pentru primul-ministru.
În cererea Preşedintelui se solicitã constatarea faptului cã reprezentarea statului român la Consiliul European este o atribuţie "care revine conform Constituţiei doar Preşedintelui României". Ori o asemenea prevedere constituţionalã nu existã. Art. 80 din Constituţie defineşte rolul şi poziţia Preşedintelui României, în cadrul sistemului constituţional al ţãrii. Acest articol reglementeazã o reprezentare generalã, Preşedintele României reprezentând statul român atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, dar atribuţiile exclusive conferite de Constituţie sunt reglementate în art. 85-94 din Constituţia României. Nicio prevedere nu se referã însã la dreptul exclusiv al Preşedintelui de a reprezenta România la Consiliul European sau la alte întruniri internaţionale.
Mai mult, alin. (2) al art. 15 din Tratatul privind Uniunea Europeanã oferã o posibilitate alternativã pentru statele membre statuând "Consiliul European este compus din şefii de stat sau de Guvern ai statelor membre...", lãsând la latitudinea fiecãrei ţãri sã decidã cine reprezintã statul respectiv la Consiliul European.
Trecând peste faptul cã România nu are un "şef de stat", sintagma fiind folositã pentru funcţia de Preşedintele României doar în limbajul cotidian sau în doctrina juridicã, pe plan european putem constata cã fiecare ţarã a decis dacã statul respectiv este reprezentat de şeful statului, acolo unde existã, sau primul-ministru. Din cele 27 de ţãri membre ale Uniunii Europene, 24 sunt reprezentate de primul-ministru şi trei de cãtre Preşedintele ţãrii respective. În toate aceste state, cu excepţia Poloniei, unde Tribunalul Constituţional Polonez a decis în favoarea primului-ministru, problema reprezentãrii în Consiliul European a fost decisã prin consens politic.
În opinia noastrã, şi în România decizia privind reprezentantul ţãrii la o întrunire internaţionalã, inclusiv la Consiliul European, este o problemã politicã, care trebuie sã fie tranşatã, atunci când existã divergenţe în acest sens între Preşedinte şi primul-ministru, de cãtre Parlament.
Aceastã concluzie decurge şi din prevederile alin. (4) al art. 148 din Constituţie, care prevede cã aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderãrii: sunt garantate de "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecãtoreascã".
În cazul de faţã fiind vorba despre o disputã politicã Preşedinte - Guvern, socotim cã Parlamentul, în calitatea sa de "organul reprezentativ suprem al poporului român", este cel care trebuie sã tranşeze aceastã disputã politicã.
În consecinţã, neexistând o prevedere constituţionalã expresã referitoare la participarea la întruniri internaţionale, conflictul dintre Preşedinte - Guvern fiind de naturã politicã, Curtea Constituţionalã trebuia sã respingã cererea Preşedintelui ca fiind inadmisibilã.
2. În ce priveşte Declaraţia Parlamentului privind atribuţiile Preşedintelui României şi ale Guvernului în domeniul afacerilor europene, aceasta pune în discuţie, pe de o parte, categoriile de acte pe care Parlamentul le poate adopta şi efectele acestora, iar, pe de altã parte, poziţionarea Curţii Constituţionale în aceastã materie.
Din punctul de vedere al actelor juridice distingem:
a) acte juridice - legi, hotãrâri şi moţiuni - nominalizate la art. 67 din Constituţie, adoptate de Camera Deputaţilor şi Senat în prezenţa majoritãţii membrilor şi care reprezintã manifestãri de voinţã cu scopul de a produce efecte juridice;
b) acte cu caracter exclusiv politic, care îşi au suportul constituţional în art. 65 alin. (2) lit. k) - Camerele îşi desfãşoarã lucrãrile în şedinţe comune pentru "îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercitã în şedinţã comunã". În baza acestui text constituţional, prin art. 1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului s-a prevãzut întrunirea celor douã Camere în şedinţe comune pentru "adoptarea unor declaraţii, mesaje sau a altor acte cu caracter exclusiv politic".
Aceste acte nu beneficiazã de forţa actelor juridice, ele nu produc efecte juridice, ci doar efecte exclusiv politice.
În şedinţa comunã din data de 12 iunie 2012, Camera Deputaţilor şi Senatul au adoptat "Declaraţia referitoare la problemele actuale aflate pe agenda Uniunii Europene şi obligaţiile ce revin României în baza acestora".
Aceastã Declaraţie, deşi reprezintã o manifestare de voinţã a Parlamentului, ea este doar producãtoare de efecte politice şi, ca atare, nu putea face obiectul controlului de constituţionalitate.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţionalã asigurã controlul constituţionalitãţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului", iar, potrivit art. 27 din aceeaşi lege, Curtea Constituţionalã se pronunţã şi asupra constituţionalitãţii hotãrârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotãrârilor plenului Senatului şi a hotãrârilor plenului celor douã Camere reunite ale Parlamentului".
Considerãm cã, examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altã parte, Curtea Constituţionalã nu poate cenzura un vot al Parlamentului exprimat asupra unui act cu rezonanţã exclusiv politicã.
Judecãtor,
Acsinte Gaspar
Judecãtor,
Puskas Valentin Zoltan
Judecãtor,
Tudorel Toader
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia majoritarã, care a adoptat soluţia de reţinere a conflictului juridic de naturã constituţionalã, cererea de soluţionare a acestuia, formulatã de Preşedintele României, este inadmisibilã; aceasta este soluţia care trebuia datã în cauzã.
Pe lângã temeiurile anterior expuse, au relevanţã deosebitã şi urmãtoarele considerente:
1. Declaraţia Parlamentului este act de voinţã al organului reprezentativ suprem al poporului român, aşa cum prevede art. 61 din Constituţie.
Guvernul României şi primul-ministru au executat Declaraţia Parlamentului României. Soluţia este act de constituţionalitate.
2. Preşedintele României este a doua autoritate publicã reglementatã în capitolul II al titlului III din Constituţie, iar art. 80 prevede "Rolul Preşedintelui", adicã definiţia autoritãţii şi rolul acesteia în statul român.
Majoritatea care a adoptat soluţia a reţinut cã art. 80 din Constituţie determinã atribuţiile autoritãţii publice - Preşedintele României. Greşeala este gravã şi a determinat, în consecinţã, soluţia greşitã.
Atribuţiile Preşedintelui sunt prevãzute şi reglementate începând cu art. 85 "Numirea Guvernului", art. 86 "Consultarea Guvernului", art. 87 "Participarea la şedinţele Guvernului", art. 88 "Mesajele adresate Parlamentului", art. 89 "Dizolvarea Parlamentului", art. 90 - atribuţia privind referendumul naţional, art. 91 "Atribuţii în domeniul politicii externe", art. 92 "Atribuţii în domeniul apãrãrii", art. 93 "Mãsuri excepţionale" şi art. 94 "Alte atribuţii".
Acestea sunt atribuţiile Preşedintelui şi textele constituţionale care le prevãd şi le reglementeazã, ele fiind exprese şi limitative.
Grava greşealã este fundamentarea atribuţiilor Preşedintelui României pe prevederile art. 80 din Constituţie.
3. Observând definiţia marginalã de la art. 61, se constatã cã se defineşte "Rolul şi structura Parlamentului"; observând art. 102, se constatã definiţia marginalã "Rolul şi structura Guvernului României".
Aşadar, în concepţia proprie, Constituţia României, în primul articol, la fiecare capitol al autoritãţilor publice, defineşte rolul şi structura autoritãţii publice respective; primul articol al fiecãrei autoritãţi este text de definiţie şi structurã, aşadar, fundamentarea atribuţiilor Preşedintelui României pe prevederile art. 80 este greşitã.
4. În decizie se foloseşte ca temei şi expresia "şef al statului". În Constituţia României nu existã aceastã terminologie de definire a autoritãţii publice; expresia folositã în decizie este din limbajul uzual, curent, care se mai gãseşte şi în scrierile şcolare sau de doctrinã.
Folosirea denumirii de "şef al statului" a autoritãţii publice este greşitã.
5. Ca o consecinţã a erorilor anterioare, reţinute în considerentele deciziei, s-a ajuns şi la concluzionarea cã Preşedintele României este reprezentantul general al statului român şi cã, de pe aceastã poziţie, poate da mandat primului-ministru de a reprezenta statul român.
Motivarea deciziei pe acest considerent este greşitã, întrucât în art. 80 din Constituţie se prevede cã "Preşedintele României reprezintã statul român" şi, deci, nu este reprezentantul statului român, iar statul român poate şi reprezentat şi de alte autoritãţi publice ale statului român, ca şi de alte funcţii împuternicite cu un asemenea atribut, în situaţii speciale.
Toate greşelile menţionate creeazã confuzie şi justificã opinii diverse, ceea ce nu corespunde prevederilor exprese şi imperative ale Constituţiei.
6. Tratatul Uniunii Europene prevede cã reprezentarea la şedinţele U.E. are loc în condiţiile: "Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor".
Prevederea ce se regãseşte expres şi imperativ în textul Tratatului este alternativã, pentru a corespunde prevederilor din Constituţia tuturor statelor europene membre ale Uniunii.
În aplicarea prevederilor din Tratat a intervenit o neînţelegere între Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului privind prezentarea la şedinţa din 28-29 iunie 2012, deci reprezentarea României.
Din motive proprii neînţelegerilor dintre aceste douã autoritãţi publice a fost sesizat Parlamentul României de cãtre primul-ministru al Guvernului şi Parlamentul României a adoptat Declaraţia, motivatã, prin care a stabilit prezentarea la şedinţe a primului-ministru, ca reprezentant al statului român.
Preşedintele României a susţinut cã Declaraţia Parlamentului a creat conflictul juridic între cele douã autoritãţi publice, Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului, şi, rezolvând aceastã sesizare, majoritatea celor cinci membri ai Curţii au considerat cã este legalã sesizarea şi au admis-o.
Opinia separatã a celorlalţi patru membri ai Curţii Constituţionale susţine cã soluţia este greşitã şi necorespunzãtoare prevederilor constituţionale.
7. Textul Tratatului prezintã soluţia alternativã de reprezentare, pentru ca, ţinând seama de regimul de stat al tuturor statelor europene membre ale U.E, sã îşi gãseascã fiecare stat posibilitatea reprezentãrii în organele Uniunii, fie prin şeful de stat, fie prin şeful de guvern, aşa cum corespunde reglementãrii actului fundamental din fiecare stat.
Soluţia de text a Tratatului european este o soluţie alternativã. Soluţia alternativã dã naştere la dezbateri şi înţelegeri între cele douã autoritãţi prevãzute de text, şeful de stat şi şeful guvernului, şi adoptarea soluţiei convenabile statului respectiv, de a fi reprezentat la şedinţa în discuţie, având în vedere şi competenţele stabilite de tratatele constitutive ale Uniunii.
În cazul de faţã nu s-a putut realiza înţelegere între Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului. A fost sesizat Parlamentul, iar acesta a adoptat Declaraţia.
8. Declaraţia Parlamentului este act de voinţã politicã. Este actul de voinţã al organului reprezentativ suprem al poporului român, aşadar, de necontestat, de neînlãturat şi de executat, prin efectele pe care le produce.
Parlamentul este singura autoritate publicã competentã a se pronunţa asupra neînţelegerilor cu privire la reprezentarea statului, care se ivesc între cele douã autoritãţi publice - Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului.
Soluţia adoptatã de Parlament este vãdit constituţionalã şi executarea ei, de asemenea.
9. Declaraţia Parlamentului fiind act politic al organului reprezentativ suprem, nu este supus controlului Curţii Constituţionale. Actul politic al Parlamentului nu creeazã conflict juridic de naturã constituţionalã între cele douã autoritãţi, ci rezolvã neînţelegerile dintre acestea cu privire la reprezentarea statului la fiecare şedinţã a Uniunii Europene.
Competenţa este numai a Parlamentului României şi în niciun asemenea caz nu este a Curţii Constituţionale, pentru cã nu este conflict juridic în aplicarea şi interpretarea legii române, ci o neînţelegere între cele douã autoritãţi privind soluţia din ipoteza alternativã de reprezentare prevãzutã în Tratatul european mai sus menţionat.
Acestea sunt evident suficiente şi evidente temeiuri care demonstreazã inadmisibilitatea cererii formulate de Preşedintele României.
10. Soluţia prevãzutã şi motivatã în opinia separatã corespunde deplin prevederilor art. 148 din Constituţia României privitoare la integrarea euroatlanticã din titlul VI, potrivit cãrora Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecãtoreascã garanteazã aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderãrii, din alin. (2) al acestui text şi din tratatele constitutive şi dezvoltãtoare ale Uniunii Europene.
11. Soluţia prevãzutã de opinia separatã şi considerentele acesteia sunt deplin corespunzãtoare, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţia României, conform cãrora statul se organizeazã potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativã, executivã şi judecãtoreascã - în cadrul democraţiei constituţionale, prevederi care pentru oricine înseamnã respectarea Constituţiei şi executarea dispoziţiilor acesteia. Cele trei puteri nu sunt dezvoltate şi reglementate ca atare în prevederile constituţionale, ci ca autoritãţi publice în titlul III al Constituţiei, începând cu Parlamentul şi continuând cu Preşedintele României, Guvernul, raporturile Parlamentului cu Guvernul, administraţia publicã, componentele autoritãţii judecãtoreşti.
Soluţia opiniei majoritare, în raport cu evoluţia raporturilor între cele douã autoritãţi publice, este de naturã a fi reconsideratã, pornind de la alte stãri ale raporturilor dintre aceste autoritãţi şi de la prioritatea prevederilor art. 148 din Constituţie, coroborate cu art. 1 alin. (4) şi reglementãrile din titlul III.
Judecãtor,
Ion Predescu
OPINIE CONCURENTĂ
Pe lângã argumentele juridice aduse în motivarea soluţiei date prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, socotesc cã ar putea fi invocate şi alte consideraţii cu privire la calificarea conflictului ca fiind juridic de naturã constituţionalã.
În primul rând, sunt întrunite cele trei condiţii stabilite de jurisprudenţa Curţii, şi anume: conflict juridic, de naturã constituţionalã, precum şi faptul cã pãrţile sunt douã autoritãţi publice, în speţã ambele fãcând parte din puterea executivã a statului: Preşedintele României şi Guvernul, reprezentat de primul-ministru.
Acest conflict s-a declanşat ca urmare a unor acte şi fapte sãvârşite de cãtre Guvernul României ce reies din corespondenţa dintre Ministerul Afacerilor Externe şi Administraţia Prezidenţialã. Refuzul ministrului de a înscrie şi transmite la Consiliul European delegaţia alcãtuitã de Preşedintele României, care, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, reprezintã statul român, presupune însuşirea de cãtre Ministrul Afacerilor Externe a unor competenţe ce revin preşedintelui ţãrii, în calitate de şef al statului, aşa cum aceastã noţiune este înscrisã şi folositã în art. 10 alin. (2) teza a II-a şi art. 15 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeanã.
Or, socotesc cã indiferent la ce formã de interpretare am apela, nu putem sã nu observãm cã un astfel de conflict nu şi-a gãsit rezolvarea pe cale amiabilã între Preşedinte şi primul- ministru.
Apelarea primului-ministru la Parlament nu-şi gãseşte temei juridic, întrucât Parlamentul nu are printre atribuţiile sale constatarea şi rezolvarea conflictelor dintre autoritãţile publice, atribuţie ce revine exclusiv Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie şi art. 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Declaraţia politicã a Parlamentului nu produce efecte juridice, chiar dacã Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, atât timp cât aceasta nu a fãcut obiectul unei hotãrâri.
Soluţia datã în decizie are suport şi în faptul cã atât timp cât art. 81 alin. (1) din Constituţie consacrã noţiunea de "reprezentare", art. 102 referitor la rolul şi structura Guvernului, pe cea de "realizare a politicii interne şi externe a ţãrii", ceea ce presupune o atribuţie de executare.
Aceasta nu înseamnã însã cã Preşedintele nu ar putea sã îl împuterniceascã pe primul-ministru sã reprezinte statul la o reuniune de şefi de state sau de guverne.
Conjuncţia "sau" prevãzutã în art. 10 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeanã nici nu putea sã lipseascã din formulare, atât timp cât statele au diferite forme de guvernãmânt: republicã prezidenţialã, semiprezidenţialã, parlamentarã, monarhie.
În România forma de guvernãmânt fiind republica semi-prezidenţialã, Preşedintele, potrivit Constituţiei, reprezintã statul român, care nu este doar un drept, ci şi o obligaţie.
Nu s-ar putea face o partajare a reprezentãrii statului român la astfel de întruniri internaţionale dupã domeniile ce se discutã, întrucât nicio problemã, indiferent de natura sa, nu poate fi disjunsã de politica economicã, socialã, culturalã a unei ţãri. Preşedintele trebuie sã fie însoţit în delegaţie de miniştri şi persoane specializate pe diferite domenii.
Susţinerea cã România face parte din Uniunea Europeanã şi cã toate problemele care se pun ţin de politica internã a statelor nu poate fi susţinutã, întrucât din Uniunea Europeanã fac parte, potrivit Tratatului privind Uniunea Europeanã, state independente şi suverane, chiar dacã unele aspecte privind suveranitatea sunt condiţionate de actele pe care le adoptã Uniunea Europeanã prin organele sale.
Existenţa conflictului dintre aceste autoritãţi publice poate fi motivatã şi prin faptul cã Parlamentul a adoptat la data de 25 iunie 2012 Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, aflatã pe rolul Curţii Constituţionale pentru verificarea constituţionalitãţii ei.
Aşadar, socotesc cã reprezentarea statului potrivit actualei Constituţii revine Preşedintelui României, aşa cum reiese din interpretarea art. 80 alin. (1).
Judecãtor,
prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
