Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 681 din 27 iunie 2012 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea pentru modificarea si completarea Legii educatiei nationale nr. 1/2011
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 25 mai 2012, Preşedintele României a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 3.703 din 25 mai 2012 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.012A/2012. Preşedintele României a solicitat constatarea neconstituţionalitãţii prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale pentru cã se încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privatã, precum şi cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitarã. Prevederea conţinutã la pct. 14 al articolului unic din legea criticatã, potrivit cãreia patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt particulare şi confesionale particulare este proprietatea privatã a fondatorilor, şi nu a persoanei juridice, constituie o îngrãdire a dreptului de proprietate asupra propriului patrimoniu al acestor instituţii de învãţãmânt superior, ca persoane juridice. În acelaşi timp, prevederile potrivit cãrora dispoziţia asupra patrimoniului instituţiei de învãţãmânt superior este condiţionatã de acordul fondatorilor limiteazã dreptul de dispoziţie, ca parte componentã a dreptului de proprietate al persoanei juridice, precum şi principiul constituţional al autonomiei universitare. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate. Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. L537 din 13 iunie 2012, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 4.044 din 13 iunie 2012, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã, întrucât prin prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale se încalcã art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privatã, precum şi cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitarã. Astfel, Preşedintele Senatului aratã cã, întrucât instituţiile de învãţãmânt superior particulare care au, potrivit Legii nr. 1/2011, personalitate juridicã, nu pot dispune de patrimoniul propriu fãrã acordul fondatorilor, sunt încãlcate principiile constituţionale referitoare la garantarea dreptului de proprietate indiferent de titular, precum şi dreptul oricãrui proprietar de a dispune în mod liber de proprietatea sa. Potrivit legii, atributele dreptului de proprietate, indiferent de titularul sãu, sunt posesia, folosinţa şi dispoziţia, iar dreptul de proprietate este absolut, exclusiv şi perpetuu. De altfel, potrivit art. 553 alin. (1) din Codul civil, sunt obiect al proprietãţii private toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcãtuiesc domeniul privat al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale; totodatã, în conformitate cu prevederile art. 227 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, instituţiile de învãţãmânt superior particulare şi cele de învãţãmânt superior confesionale particulare sunt: a) fondate din iniţiativa şi cu resursele materiale şi financiare ale unei fundaţii sau asociaţii, ale unui cult religios ori ale unui alt furnizor de educaţie, recunoscut ca atare, potrivit prevederilor legii; b) persoane juridice de drept privat. De asemenea, dispoziţiile potrivit cãrora patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare este proprietatea privatã a fondatorilor, şi nu a persoanei juridice, instituie o îngrãdire a dreptului de proprietate asupra propriului patrimoniu al acestor instituţii de învãţãmânt superior, ca persoane juridice, care excedeazã principiilor şi normelor constituţionale, încãlcând dreptul de proprietate. În acelaşi timp, dispoziţiile legale criticate încalcã şi principiul autonomiei universitare. Instituţiile de învãţãmânt superior particulare sunt fondate din iniţiativa şi cu resursele materiale şi financiare ale unor fundaţii şi/sau asociaţii, ale unui cult religios ori ale unui alt furnizor de educaţie; astfel, potrivit art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobatã cu modificãri şi completãri prin Legea nr. 246/2005, fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauzã de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizãrii unui scop de interes general sau, dupã caz, al unor colectivitãţi. Aşadar, patrimoniul universitãţilor particulare fondate ca fundaţii este un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizãrii de cãtre furnizorii de educaţie a unui scop de interes general în cadrul comunitãţii din care fac parte. Prin urmare, fondurile universitãţilor particulare şi ale instituţiilor de învãţãmânt confesionale particulare se gestioneazã de cãtre aceste instituţii, autonomia universitarã constând în dreptul comunitãţii universitare de a se conduce şi de a-şi exercita drepturile academice fãrã niciun fel de ingerinţã ideologicã, politicã sau religioasã. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/2.452 din 13 iunie 2012, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 40.521 din 13 iunie 2012, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã. Astfel, Preşedintele Camerei Deputaţilor considerã cã textul criticat confundã patrimoniul membrilor fondatori ai unei universitãţi cu patrimoniul unei persoane juridice - universitatea în cauzã, ceea ce este de naturã sã încalce art. 44 din Constituţie. În opinia Preşedintelui Camerei Deputaţilor, fondatorii nu ar trebui sã aibã vreo legãturã cu activitatea şi cu patrimoniul unei astfel de activitãţi. De asemenea, dispoziţiile legale criticate încalcã autonomia universitarã, afectând conţinutul acesteia, în joc fiind gestionarea resurselor materiale şi financiare ale universitãţii. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/3.768/2012, punctul sãu de vedere (înregistrat la Curtea Constituţionalã sub nr. 4.216 din 21 iunie 2012) prin care apreciazã cã obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În opinia sa, dispoziţiile legale criticate reflectã o nouã concepţie a legiuitorului, confirmatã şi de Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 268 din 22 februarie 2011. Guvernul considerã cã art. 229 alin. (1) teza a doua nu face decât sã descrie conţinutul patrimoniului şi întãreşte reglementarea cuprinsã la teza întâi, referitoare la cel ce îşi aduce drept contribuţie la înfiinţarea instituţiei de învãţãmânt superior particular patrimoniul sãu. Un argument în plus îl constituie faptul cã vechea reglementare, respectiv Legea nr. 84/1995, prevedea cã patrimoniul unitãţilor de învãţãmânt particular şi confesional universitar este proprietatea privatã a fondatorilor - art. 115 alin. (5). De asemenea, proprietatea privatã este garantatã şi prin faptul cã toate deciziile privind patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare sunt luate de consiliile de administraţie ale acestora, consilii numite de fondatori. În ceea ce priveşte autonomia universitarã, Guvernul considerã cã art. 123 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 nu face referire la patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particular.
CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultã din sesizarea formulatã, îl constituie dispoziţiile Legii de modificare şi completare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011. În realitate, se constatã cã, potrivit sesizãrii de neconstituţionalitate, constituie obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile legale ale articolului unic pct. 14, ce au urmãtorul conţinut: "La art. 229, alineatele (1) şi (2) vor avea urmãtorul cuprins: «Art. 229. - (1) Patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale constã din patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugã patrimoniul dobândit ulterior. Acesta este compus din bunuri mobile şi imobile şi din creanţe şi proprietatea privatã a fondatorilor. (2) Instituţiile de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare, pe durata existenţei lor, dispun în mod liber de patrimoniul pus la dispoziţia lor, cu acordul fondatorilor.»" Dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate sunt cele ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privatã, precum şi cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitarã. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã aceasta este întemeiatã pentru motivele ce vor fi expuse în continuare: Prin Decizia nr. 1.569 din 6 decembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 1 martie 2012, Curtea a reţinut cã fondatorii universitãţilor particulare [care sunt, potrivit art. 227 alin. (1) lit. a) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, fundaţiile sau asociaţiile, cultele religioase ori alţi furnizori de educaţie, recunoscuţi ca atare potrivit prevederilor legii] contribuie cu un patrimoniu iniţial la înfiinţarea acestora. Dupã dobândirea personalitãţii juridice, acestea administreazã, potrivit art. 122 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, un patrimoniu propriu al instituţiilor de învãţãmânt superior alcãtuit din patrimoniul iniţial al fondatorilor şi din patrimoniul dobândit pe durata de existenţã a universitãţilor particulare constituit prin sumele depuse de fondatori, instituirea de taxe de studiu şi alte taxe şcolare, primirea de sponsorizãri, donaţii, granturi şi finanţãri acordate pe bazã de competiţie, precum şi exploatarea rezultatelor cercetãrii, dezvoltãrii, inovãrii şi alte surse legal constituite (art. 231 din lege). De altfel, art. 229 alin. (1) din lege prevede cã: "Patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare constã din patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugã patrimoniul dobândit ulterior." Curtea a statuat, prin aceastã decizie, cã patrimoniul constituit în condiţiile menţionate poate aparţine numai universitãţilor particulare înfiinţate. Acest lucru nu înseamnã însã cã fondatorii nu au dreptul la restituirea pãrţilor sociale iniţiale în caz de desfiinţare a universitãţii particulare. Or, dispoziţiile legale criticate în speţã opereazã, în fapt, o dublã expropriere a instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale în favoarea fondatorilor. Acest lucru se realizeazã prin introducerea menţiunii (în partea a doua a alin. (1) al art. 229 din Legea nr. 1/2011) conform cãreia patrimoniul acestor instituţii este proprietatea privatã a fondatorilor. Practic, prin aceastã lege este transferat fondatorilor atât patrimoniul lor iniţial (alcãtuit din drepturi şi obligaţii) considerat ca fãcând parte, în continuare, din patrimoniul lor general, cât şi patrimoniul dobândit de instituţiile de învãţãmânt superior particulare şi confesionale ulterior înfiinţãrii lor. Instituţiile menţionate sunt persoane juridice al cãror patrimoniu este constituit în condiţiile legii şi al cãror drept de proprietate este garantat de Constituţie. Legiuitorul nesocoteşte prin dispoziţiile legale criticate acest drept recunoscut de Legea fundamentalã. Astfel, având în vedere cã în patrimoniu se regãseşte şi dreptul de proprietate, aceste dispoziţii legale încalcã atât dispoziţiile art. 44 alin. (2) potrivit cãrora "Proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular", cât şi prevederile art. 44 alin. (3) conform cãrora "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauzã de utilitate publicã, stabilitã potrivit legii, cu dreaptã şi prealabilã despãgubire". Pentru aceleaşi considerente sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 230 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, astfel cum au fost modificate prin legea criticatã. Aceste prevederi stipuleazã faptul cã, în caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare revine fondatorilor. Mai mult, prin faptul cã se condiţioneazã dreptul de dispoziţie asupra bunurilor acestor instituţii de acordul fondatorilor, se realizeazã o restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate care nu se încadreazã în condiţiile impuse de art. 53 din Constituţie. De asemenea, prin restrângerea dreptului de dispoziţie al instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale se ajunge şi la încãlcare autonomiei lor universitare. De altfel, întreaga Lege de modificare şi completare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 îi considerã pe fondatori proprietarii instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale, or legea se referã la patrimoniu, care cuprinde drepturi şi obligaţii. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cãrora Curtea se pronunţã atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate, Curtea extinde controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor întregii Legi de modificare şi completare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011. Astfel, dispoziţiile art. 128 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2011 modificat prin articolul unic pct. 4 din legea criticatã, care prevãd cã "situaţiile de conflicte de interese şi incompatibilitãţi, incluzând prevederea cã în universitãţile de stat nu pot avea în acelaşi timp funcţii de conducere în aceleaşi organisme sau în organisme aflate în relaţii directe de subordonare persoane având calitatea de soţ, soţie, rude şi afini pânã la gradul al III-a inclusiv", sunt de naturã sã afecteze principiul unitãţii autonomiei universitare, pentru cã exclud de la aplicarea respectivelor prevederi instituţiile de învãţãmânt superior particulare şi confesionale. Având în vedere cã se instituie un regim diferit între cadrele didactice universitare din învãţãmântul superior particular şi confesional, pe de o parte, şi cel de stat, pe de altã parte, se mai încalcã şi prevederile art. 16 din Constituţie. Acelaşi principiu este afectat de noile dispoziţii ale art. 128 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 1/2011 (modificate prin articolul unic pct. 4 din legea de modificare), potrivit cãrora în învãţãmântul superior particular şi confesional situaţiile de conflict de interese şi incompatibilitãţi se stabilesc prin Carta universitarã. Art. 209 alin. (1) (astfel cum este modificat prin articolul unic pct. 8 din legea criticatã) se referã la desemnarea rectorului universitãţilor de stat, excluzând din sfera sa de aplicare universitãţile particulare, ceea ce este de naturã sã aducã atingere unitãţii autonomiei universitare, prin aceea cã lasã nereglementatã modalitatea de desemnare a rectorului la instituţiile de învãţãmânt particulare şi confesionale. Mai mult, prin art. 211 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 (modificat prin articolul unic pct. 9 din legea de modificare) esteafectatã aceeaşi unitate a autonomiei universitare prin faptul cã se creeazã o nouã funcţie de conducere în cadrul universitãţilor particulare, şi anume aceea de preşedinte al universitãţii, care este şi preşedintele consiliului de administraţie. Autonomia universitarã prevãzutã de art. 32 alin. (6) din Constituţie este încãlcatã şi prin faptul cã structurile şi funcţiile de conducere ale universitãţilor particulare şi confesionale particulare, atribuţiile, durata mandatelor, precum şi alte considerente legate de statutul acestora sunt stabilite de Carta universitarã, cu avizul conform al fondatorilor, şi aprobate de senatul universitar. Faptul cã deciziile definitive aparţin fondatorilor întãreşte aceastã concluzie [art. 227 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, astfel cum este modificat prin articolul unic pct. 12 din legea criticatã]. Prin Decizia nr. 1.090 din 14 iulie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 15 noiembrie 2011, şi Decizia nr. 1.569 din 6 decembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 1 martie 2012, Curtea a statuat cã prevederile constituţionale consacrã şi garanteazã o singurã formã de autonomie, şi anume cea universitarã, indiferent cã este vorba de învãţãmântul superior de stat sau de învãţãmântul superior particular, autonomie al cãrei conţinut trebuie sã fie identic în ambele cazuri. În aceste condiţii şi având în vedere faptul cã aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învãţãmânt, Curtea a constatat cã principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie sã îşi gãseascã reflectarea, în egalã mãsurã, asupra organizãrii şi funcţionãrii procesului de învãţãmânt, a statutului cadrelor didactice, a promovãrii în funcţii a acestora, a normei didactice etc. Curtea a mai reţinut faptul cã nu se poate face o diferenţiere a regimului juridic aplicabil învãţãmântului superior în funcţie de forma de proprietate. Calitatea actului de educaţie din instituţiile de învãţãmânt superior nu poate fi asiguratã decât dacã existã o reglementare unitarã. Potrivit dispoziţiilor legale care guverneazã înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de învãţãmânt superior particulare, acestea sunt organizate pe principiul non-profit şi funcţioneazã ca entitãţi fãrã scop lucrativ, cu afectaţiune specialã, în conformitate cu criteriile şi standardele de evaluare academicã şi acreditare prevãzute de lege. De asemenea, se constatã cã dispoziţiile articolului unic pct. 18, prin care se modificã art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 şi care prevãd cã mandatele în curs ale organelor de conducere ale universitãţilor se exercitã, pânã la finalizarea lor, în condiţiile în care au fost obţinute, în ceea ce priveşte drepturile, obligaţiile, compatibilitãţile şi incompatibilitãţile, sunt retroactive, încãlcând art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivitãţii legii civile. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011 şi a intrat în vigoare, cu excepţia unor articole, la 30 de zile de la aceastã publicare. Aplicarea noilor prevederi legale ar afecta stabilitatea raporturilor juridice încheiate în baza Legii nr. 1/2011. Referitor la celelalte dispoziţii ale articolului unic din legea criticatã, acestea nu ar mai putea produce efecte juridice dupã intrarea sa în vigoare, întrucât aceastã lege de modificare a fost gânditã ca un tot unitar de naturã sã aducã schimbãri importante sistemului educaţiei naţionale. Aplicarea unor dispoziţii legale disparate care nu îşi mai gãsesc suportul în celelalte prevederi legale declarate neconstituţionale ar duce la afectarea coerenţei sistemului educaţiei naţionale, prin lipsa de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Relativ la aceste cerinţe, Curtea Europeanã a drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând cã o normã este previzibilã numai atunci când este redactatã cu suficientã precizie, în aşa fel încât sã permitã oricãrei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţã de specialitate - sã îşi corecteze conduita (Hotãrârea din 24 mai 2007, pronunţatã în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotãrârea din 29 martie 2000, pronunţatã în Cauza Rotaru împotriva României, Hotãrârea din 23 septembrie 1998, pronunţatã în Cauza Petra împotriva României), iar cetãţeanul trebuie sã dispunã de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi sã fie capabil sã prevadã, într-o mãsurã rezonabilã, consecinţele care pot apãrea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sã fie, în acelaşi timp, accesibilã şi previzibilã (Hotãrârea din 23 noiembrie 2000, pronunţatã în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, Hotãrârea din 8 iulie 2008, pronunţatã în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, Hotãrârea din 26 aprilie 1979, pronunţatã în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). Mai mult, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Curtea Constituţionalã a statuat cã autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, dupã caz, are obligaţia de a edicta norme care sã respecte trãsãturile mai sus arãtate. De altfel, Legea pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 nu respectã nici cerinţele impuse de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative. Curtea menţioneazã, cu titlu de exemplu, dispoziţiile alin. (2) al art. 227 din Legea educaţiei naţionale, modificat prin articolul unic pct. 12, care foloseşte expresia "precum şi alte considerente legate de statutul acestora", precum şi faptul cã legiuitorul face confuzie între patrimoniu şi proprietatea privatã. În continuare, Curtea constatã cã, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000, "textul legislativ trebuie sã fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fãrã dificultãţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, "actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care sã excludã orice echivoc, cu respectarea strictã a regulilor gramaticale şi de ortografie". Deşi normele de tehnicã legislativã nu au valoare constituţionalã, Curtea constatã cã prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricãrui act normativ, a cãror respectare este necesarã pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridicã adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concurã la asigurarea unei legislaţii care respectã principiul securitãţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Totodatã, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cãrora "Curtea Constituţionalã este garantul supremaţiei Constituţiei", şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cãrora, "în România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea constatã cã reglementarea criticatã, prin nerespectarea normelor de tehnicã legislativã, determinã apariţia unor situaţii de incoerenţã şi instabilitate, contrare principiului securitãţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constatã cã dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 sunt neconstituţionale. Definitivã şi obligatorie. Decizia se comunicã Preşedintelui României, preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterile au avut loc la data de 27 iunie 2012 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
În temeiul art. 261 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, semneazã
Magistrat-asistent-şef, Doina Suliman
*
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluţia majoritarã, apreciem cã obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 ar fi trebuit respinsã pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare. 1. În ceea ce priveşte aşa-zisa îngrãdire/limitare a dreptului de proprietate/de dispoziţie asupra patrimoniului propriu al instituţiilor de învãţãmânt superior particulare, instituitã prin prevederile pct. 14 din legea modificatoare, se poate lesne constata cã prevederile criticate, privite în mod singular, fãrã o interpretare sistematicã a textelor şi raportarea acestora la întreg conţinutul legii par a încãlca dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate şi ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitarã. Aceastã percepţie este posibilã prin întrebuinţarea, în argumentaţie, a unui sofism [raţionament în aparenţã corect, în realitate însã fals, cu greşeli în premisã sau în construcţie, care urmãreşte de obicei sã inducã în eroare*1)]. Se pleacã astfel de la ideea cã la data dobândirii personalitãţii juridice a instituţiilor de învãţãmânt superior (care, potrivit legii, sunt: de stat, confesionale şi particulare), datã la care trebuie îndeplinitã şi cerinţa legalã a existenţei unui patrimoniu propriu, distinct de cel al fondatorilor, acestea trebuie sã aibã o independenţã absolutã faţã de fondatori (fie cã este vorba de stat, culte religioase sau particulari), fãrã a observa cã în realitate niciuna dintre cele 3 categorii de instituţii de învãţãmânt superior nu sunt independente de cei care le-au înfiinţat, aparţinând fie statului, fie unui cult religios, fie particularilor. -------- *1) A se vedea definiţia din Noul dicţionar universal al limbii române, Bucureşti-Chişinãu, Ed. Litera Internaţional, 2006.
Se trece sub tãcere cã însãşi sintagma "instituţie de învãţãmânt superior particularã" şi, în esenţã, termenul "particularã" trimite automat la concluzia cã în spatele acestor entitãţi (instituţii de învãţãmânt superior particulare) se aflã un proprietar - altul decât statul, neputând concepe o entitate cu personalitate juridicã şi evident cu patrimoniu care sã nu aparţinã nimãnui şi, în consecinţã, persoana juridicã sã aparţinã sie înseşi. Indiferent cã ne aflãm în sfera relaţiilor comerciale (societãţi comerciale), în sfera relaţiilor private (fundaţii sau asociaţii) ori în sfera relaţiilor publice (instituţii publice), toate aceste entitãţi au în spate fie acţionarii, fie asociaţii, fie statul, astfel încât a sugera cã patrimoniul oricãrei entitãţi juridice aparţine în mod abstract acesteia, fãrã a recunoaşte dependenţa lor de cei care le-au înfiinţat, ar însemna cã în cazul societãţilor comerciale şi fundaţiilor şi asociaţiilor, dupã dispariţia fizicã a fondatorilor, entitãţile respective sã nu mai aparţinã nimãnui. În acest fel nu mai este decât un pas pentru a le trece patrimoniul în proprietatea statului - ca bunuri fãrã stãpân - şi a subordona persoana juridicã statului. De altfel, în Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 existã premise certe care sã permitã subordonarea instituţiilor de învãţãmânt superior particulare statului (a se vedea dispoziţiile referitoare la conducerea şi administrarea acestora). Este de remarcat faptul cã, înainte de apariţia legilor de acreditare, toate universitãţile particulare s-au înfiinţat şi s-au dezvoltat nestingherit ca instituţii de învãţãmânt superior, fãrã a avea un patrimoniu propriu sau vreun drept de dispoziţie asupra patrimoniului pus la dispoziţie de fondatori, folosind gratuit baza materialã a acestora, fãrã ca prin aceasta respectivelor instituţii sã le fie încãlcatã autonomia universitarã. Atât Legea nr. 1/2011, care a fãcut obiectul controlului de constituţionalitate a priori, cât şi legile care au precedat-o recunosc în mod expres cã patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt particulare este compus inclusiv din patrimoniul iniţial al fondatorilor, ori câtã vreme fondatorilor nu li se recunoaşte dreptul de a-şi exprima acordul cu privire la actele de dispoziţie ce vizeazã patrimoniul acestor instituţii, cu certitudine, dreptul de proprietate al acestora nu ar mai fi garantat în mod egal de lege în acord cu prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2). Dimpotrivã, în lipsa acestor prevederi modificatoare, care au fost declarate neconstituţionale, se poate susţine, fãrã putinţã de tãgadã, cã este încãlcat dreptul de proprietate al fondatorilor, şi nu dreptul de proprietate al instituţiilor de învãţãmânt particulare. Modificãrile aduse Legii educaţiei naţionale erau absolut necesare pentru a ocroti în mod egal dreptul de proprietate privatã al fondatorilor asupra patrimoniului instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi a-l delimita astfel de dreptul de proprietate privatã al statului asupra patrimoniului instituţiilor de învãţãmânt superior de stat. 2. Evident cã participarea fondatorilor la viaţa şi actele decizionale patrimoniale ale instituţiilor de învãţãmânt superior particulare nu reprezintã o limitare a dreptului de proprietate sau de dispoziţie al acestora, ci dimpotrivã, dã sens şi consistenţã juridicã noţiunii de învãţãmânt superior particular care îşi are fundamentul juridic în dreptul de proprietate privatã. De altfel, nu se poate susţine cã statul nu intervine în actele decizionale patrimoniale ale instituţiilor de învãţãmânt superior de stat câtã vreme acestea sunt finanţate cu precãdere de la bugetul de stat, iar acesta nu se poate executa decât pe baza clasificaţiei bugetare aprobate. Instituţiile de învãţãmânt superior de stat nu pot face alte cheltuieli decât cele înscrise ca atare în bugetul aprobat şi nici nu pot încheia acte de dispoziţie cu privire la bunurile imobile decât cu acordul statului (ministerul de resort). Nu se poate pune semnul egalitãţii între instituţiile de învãţãmânt superior particular şi instituţiile de învãţãmânt superior de stat, câtã vreme proprietatea care stã la baza acestora este diferitã (proprietate particularã, respectiv proprietate privatã a statului). 3. Cu privire la aşa-zisa încãlcare a autonomiei universitare, prevãzutã şi garantatã de dispoziţiile art. 32 alin. (6) din Constituţia României şi explicitatã prin prevederile art. 123 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011*2), Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 268/2011 a statuat cã "fondatorii dobândesc un rol important în conducerea universitãţilor, rol ce corespunde aportului financiar pe care aceştia îl au la înfiinţarea şi desfãşurarea activitãţii acestor instituţii şi care nu afecteazã autonomia universitarã". ------- *2) Potrivit art. 123 alin.(2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, "autonomia universitarã dã dreptul comunitãţii universitare sã îşi stabileascã misiunea proprie, strategia instituţionalã, structura, activitãţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane".
Prin urmare, Curtea recunoaşte cã aportul la constituirea şi dezvoltarea unei universitãţi particulare este generator de drepturi, ceea ce este şi firesc câtã vreme învãţãmântul superior particular are la bazã proprietatea privatã, iar statul nu a contribuit şi nici nu contribuie cu nimic la dezvoltarea acestuia*3). ------- *3) Argumentul cã, potrivit Legii nr. 1/2011, statul poate finanţa învãţãmântul superior particular reprezintã o atitudine mai degrabã politicã, întrucât nu creeazã vreo obligaţie în sarcina acestuia.
Instituţia de învãţãmânt superior particularã trebuie sã se bucure de o realã autonomie universitarã, însã înce priveşte componenta academicã a acestei autonomii, şi nu componenta patrimonialã, care, dupã cum am arãtat, nu existã nici la instituţiile de învãţãmânt superior de stat. 4. Pornind de la concepţia legislativã consacratã în art. 114 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, potrivit cãreia "instituţiile de învãţãmânt superior pot fi de stat, particulare sau confesionale", într-o instituţie de învãţãmânt superior particularã statul nu are niciun drept legat de fundamentul juridic, respectiv de dreptul de proprietate. Or, legea impune expres [art. 229 alin. (1)] o viziune dihotomicã asupra patrimoniului universitãţilor particulare ca fiind format atât din patrimoniul iniţial al fondatorilor, cât şi din patrimoniul dobândit ulterior, permiţând astfel o uşoarã confuzie care ar conduce la concluzia greşitã cã instituţia de învãţãmânt superior particularã ar avea douã patrimonii, cu douã regimuri juridice diferite, motiv pentru care, aşa cum am arãtat şi la pct. 1, fraza finalã, din aceastã opinie, modificarea legislativã era absolut necesarã pentru clarificarea aspectelor legate de patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare. A accepta cã patrimoniul dobândit ulterior ar aparţine altcuiva decât fondatorilor ar fi o absurditate, o ştirbire a dreptului de proprietate privatã, întrucât instituţia de învãţãmânt superior particularã fiind totuşi o entitate particularã, proprietatea nu poate aparţine decât particularilor care au înfiinţat-o. Pe de altã parte, ar fi şi o imixtiune în contractul de asociere (ce are un caracter intuitu personae) prin care fondatorii au înţeles sã înfiinţeze şi sã dezvolte învãţãmântul particular, aducându-şi contribuţia proprie şi asumându-şi toate riscurile care decurg dintr-o iniţiativã privatã. 5. Nu în ultimul rând trebuie subliniat cã este totalmente discriminatoriu şi de neacceptat ca autonomia universitarã sã fie evaluatã diferit: înainte de acreditarea instituţiei de învãţãmânt superior particularã cu o anumitã unitate de mãsurã, când dreptul de proprietate asupra întregului patrimoniu al acesteia aparţinea fondatorilor, şi cu o altã unitate de mãsurã dupã momentul acreditãrii, mai ales în situaţia în care, dacã s-a dorit o nouã viziune asupra acestei autonomii, legea ar fi trebuit sã oblige instituţiile de învãţãmânt superior particulare ce urmau a fi acreditate sã întocmeascã un raport de evaluare de cãtre evaluatori neutri asupra patrimoniului existent la data acreditãrii. Deşi textul de lege vorbeşte de patrimoniu, trebuie subliniat de la început cã orice majorare a pasivului patrimonial pe care instituţia de învãţãmânt superior particularã o înregistreazã de-a lungul întregii sale existenţe, este suportatã, ori de câte ori aceasta îşi va înceta activitatea prin desfiinţare, dizolvare sau lichidare, numai de fondatori, deoarece textul art. 230 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 este imperativ "patrimoniul... revine fondatorilor", fãrã a permite şi posibilitatea refuzului, prin derogare de la regula dreptului comun, potrivit cãreia "succesorul se bucurã de posibilitatea legalã de a nu accepta succesiunea ori de a o accepta sub beneficiul de inventar". Se deduce, astfel, cã rãspunderea patrimonialã revine fondatorilor, singurii susceptibili de a garanta cu averea lor personalã pentru pasivul neacoperit al instituţiei de învãţãmânt superior particulare ori de câte ori aceasta îşi va înceta activitatea prin desfiinţare, dizolvare sau lichidare.
Judecãtor, Augustin Zegrean
Judecãtor, Petre Lãzãroiu
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
