Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 679 din 26 iunie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 97 alin. (1) si (4) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor in Romania
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 681 din 2 octombrie 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent
Cu participarea, în şedinţa publică din 29 mai 2012, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (1) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Mohamoud Al Ahmed Al Shiekh în Dosarul nr. 7.760/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 842D/2011 al Curţii Constituţionale.
La primul termen fixat pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, din data de 8 mai 2012, la cererea apărătorului ales al autorului excepţiei, Curtea a dispus amânarea cauzei, pentru motivele reţinute în încheierea de şedinţă pronunţată la acea dată, şi a acordat un nou termen de judecată pentru 29 mai 2012, dată la care au avut loc dezbaterile în şedinţă publică, consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată. Cu acel prilej, la cererea apărătorului ales al autorului excepţiei, Curtea, în temeiul art. 156 din Codul de procedură civilă şi al art. 14 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea la data de 26 iunie 2012, pentru a da posibilitatea acestuia să depună concluzii scrise.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 16 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 7.760/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (1) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Maged Mohamoud Al Ahmed Al Shiekh într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de prelungire a duratei măsurii luării în custodie publică.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate formulată oral în şedinţă publică şi consemnată în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, autorul acesteia susţine că, de vreme ce într-o cauză penală nu s-a impus o măsură de îngrădire a libertăţii de mişcare pe teritoriul statului român, cu atât mai puţin o asemenea măsură ar trebui luată într-o procedură administrativă.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Observă că textele de lege criticate definesc măsura luării în custodie publică, explicitează în concret semnificaţia acestei noţiuni, precum şi condiţiile de prelungire a duratei măsurii. Apreciază, de asemenea, că măsura nu aduce atingere libertăţii individuale şi siguranţei persoanei, nu este privativă de libertate, ci permite cetăţeanului străin să părăsească centrul de cazare în condiţiile reglementate de regulamentul interior al instituţiei.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, notele scrise şi documentele depuse la dosar de apărătorul autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (1) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, care, la data sesizării Curţii Constituţionale, aveau următorul cuprins:
- Art. 97 alin. (1) şi (5): "(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertăţii de mişcare pe teritoriul statului român, dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi îndepărtat sub escortă în termenul prevăzut de lege, precum şi împotriva străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus expulzarea. (...)
(5) Prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor prevăzuţi la alin. (2) care nu au putut fi îndepărtaţi de pe teritoriul României în termen de 30 de zile se dispune de către curtea de apel în a cărei rază de competenţă teritorială se află locul de cazare, la solicitarea motivată a Oficiului Român pentru Imigrări. Instanţa trebuie să se pronunţe înainte de expirarea termenului luării în custodie publică dispuse anterior, iar hotărârea instanţei este irevocabilă."
Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 a fost modificată prin Legea nr. 157/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 28 iulie 2011, astfel că, în prezent, art. 97 alin. (1) are următoarea redactare: "(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertăţii de mişcare pe teritoriul României, dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi îndepărtat sub escortă în termenul prevăzut de lege, în una dintre următoarele situaţii:
a) există un risc de sustragere de la procedura de îndepărtare;
b) străinul nu a respectat termenul de întoarcere voluntară acordat prin decizia de returnare;
c) străinul a fost declarat persoană indezirabilă pe teritoriul României;
d) străinul evită sau împiedică pregătirea returnării ori procesul de îndepărtare;
e) străinul face obiectul măsurii de siguranţă a expulzării dispuse de instanţa de judecată."
Art. 97 alin (5) se regăseşte într-o redactare identică la art. 97 alin. (4), astfel încât Curtea apreciază că obiectul excepţiei îl constituie prevederile art. 97 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România în forma în vigoare la data pronunţării prezentei decizii.
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin art. 23 alin. (1) şi (13) din Constituţie, care statuează că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:
I. Dispoziţiile art. 97 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 definesc şi descriu în termeni clari şi lipsiţi de echivoc măsura luării în custodie publică a anumitor categorii de străini, ferm individualizate în variata anterioară a textului de lege, în vigoare la data ridicării excepţiei, şi detaliate cu şi mai multă precizie în redactarea actuală a textului de lege criticat, modificat prin Legea nr. 157/2011.
Din aceste prevederi rezultă că luarea în custodie publică nu este o sancţiune privativă de libertate în sensul legii penale române, ci o măsură de restrângere temporară a libertăţii de mişcare a acestora pe teritoriul statului român, astfel că invocarea prevederilor art. 23 alin. (13) nu este incidentă în cauză.
De altfel, cu privire la natura juridică a măsurii reglementate la art. 97 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 23 alin. (13) din Constituţie, Curtea s-a mai pronunţat, constatând că aceasta reprezintă o măsură administrativă, dispusă de magistrat, de restrângere temporară a libertăţii de circulaţie, iar nu o sancţiune privativă de libertate, neavând natură penală. În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 182 din 22 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 20 mai 2004.
În plus, Curtea reţine că, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...) f) dacă este vorba despre arestarea sau deţinerea legală a unei persoane (...) împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare (...)", adică exact situaţia reflectată de dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002.
Curtea observă că autorul prezentei excepţii critică, de fapt, oportunitatea şi necesitatea luării măsurii dispuse împotriva sa, precizând că, de vreme ce într-o cauză penală nu s-a impus o măsură de îngrădire a libertăţii de mişcare pe teritoriul statului român, cu atât mai puţin o asemenea măsură ar trebui luată într-o procedură administrativă. Aceasta întrucât, în cauză, s-ar fi dispus cercetarea sa în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, fără să fie însă dispusă şi măsura interdicţiei de a părăsi localitatea sau ţara. Aceasta reprezintă o chestiune de fapt, de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti învestite cu soluţionarea cererii formulate de Oficiul Român pentru Imigrări pentru luarea în custodie publică, respectiv pentru prelungirea duratei acestei măsuri, excedând competenţei Curţii Constituţionale.
II. În cuprinsul cererii de amânare a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate depuse la dosarul Curţii Constituţionale, apărătorul ales al autorului excepţiei a susţinut că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, luarea în custodie publică a fost apreciată ca fiind detenţie. Într-adevăr, în toate cauzele invocate de acesta (Hotărârea din 24 mai 2011 pronunţată în Cauza Abou Amer împotriva României, Hotărârea din 13 iulie 2010 pronunţată în Cauza Ahmed împotriva României, Hotărârea din 12 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Al-Agha împotriva României şi Hotărârea din 14 februarie 2008 pronunţată în Cauza Hussain împotriva României), Curtea de la Strasbourg a apreciat în acest sens, dar, în acelaşi timp, a constatat că această deţinere este justificată în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenţie, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...) f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare." În cauzele enumerate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcări ale prevederilor art. 5 paragraful 4 din Convenţie, care stabileşte că "Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală". În fiecare dintre aceste cauze, instanţa europeană amintită a constatat însă că încălcările au fost consecinţa aplicării defectuoase de către organele administrative a textelor legale referitoare la luarea în custodie publică, nefiind determinate de modul în care textele de lege aplicate reglementau situaţia străinilor în cauză.
Astfel, în Cauza Hussain împotriva României, Curtea dela Strasbourg a constatat că "detenţia reclamantului nu era conformă cu cerinţele dreptului intern" (paragraful 94), condamnarea statului român fiind pronunţată din cauză că străinului nu îi fuseseră comunicate în scris motivele reţinerii şi nici drepturile şi obligaţiile străinilor găzduiţi în centre.
În Cauza Abou Amer împotriva României, instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a respins plângerea referitoare la aspectul luării în custodie publică şi a reţinut după cum urmează: "Măsura a fost luată în cauză printr-o decizie a unui procuror pe o perioadă iniţială de 30 de zile şi prelungită apoi de instanţă într-o procedură caracterizată de contradictorialitate. Curtea este mulţumită că legea naţională a fost respectată în cauză şi că măsura a fost luată cu unicul scop de a facilita îndepărtarea de pe teritoriul [statului român] a reclamantului. Realităţile cazului indică faptul că pe timpul perioadei custodiei, autorităţile au făcut eforturi active pentru îndepărtarea din ţară a petentului" (paragraful 40).
De asemenea, în Cauza Ahmed împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întrucât fusese declarat indezirabil şi prezenta, în opinia autorităţilor, un pericol pentru siguranţa naţională, dar, aşa cum a rezultat din dosar, împotriva reclamantului nu a fost începută urmărirea penală pentru că ar fi participat la comiterea unei infracţiuni în România sau în altă ţară, iar autorităţile nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau imputabile şi care se aflau la baza privării sale de libertate, deşi art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 conţine obligaţia ca autorităţile să informeze străinii plasaţi în centre despre motivele măsurii (paragrafele 34-35). Cu acel prilej, Curtea a reţinut, totuşi, că "reclamatul nu s-a bucurat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa instanţelor naţionale, de gradul minim de protecţie împotriva riscului de arbitrar al autorităţilor" (paragraful 38), din cauza faptului că datele şi informaţiile ce au stat la baza deciziei prin care parchetul îl declarase persoană indezirabilă şi dispusese părăsirea teritoriului României nu puteau fi aduse în niciun caz la cunoştinţa persoanei indezirabile, având în vedere caracterul lor de secret de stat (paragraful 37). Întrucât documentul întocmit de procuror era lapidar şi nu conţinea indicii sau informaţii care să le permită judecătorilor să verifice dacă acesta comisese sau nu fapte de natură să pună în pericol siguranţa statului, aşa că o contestaţie era sortită eşecului din cauza caracterului secret al informaţiilor (paragrafele 12-14, 36, 37).
În fine, se poate observa că o situaţie similară a existat şi în Cauza Al-Agha împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită pe motiv că fusese declarat indezirabil şi că prezenta, conform autorităţilor, un pericol pentru securitateanaţională, dar nu fusese iniţiată nicio anchetă împotriva reclamantului pentru participarea la săvârşirea vreunei infracţiuni în România sau în altă ţară, iar instanţele naţionale nu puteau efectua decât o examinare pur formală a deciziilor, constatând că reclamantul fusese declarat indezirabil şi prelungind, în consecinţă, luarea în custodie publică a acestuia (paragrafele 90-93).
Din toate acestea rezultă că, în niciuna din hotărârile invocate de autorul excepţiei în sprijinul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea de la Strasbourg nu a constatat neconcordanţe ale dreptului intern cu prevederile Convenţiei, ci încălcări rezultate din nesocotirea prevederilor legale naţionale de către agenţii statului însărcinaţi cu aplicarea acestora la situaţiile individuale caracteristice fiecărui petent în cauză.
III. În plus, Curtea Constituţională observă că, într-o cauză de referinţă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea din 27 noiembrie 2003 pronunţată în Cauza Shamsa împotriva Poloniei, instanţa europeană a conchis că faptul de a deţine un individ într-o zonă specială rezervată persoanelor indezirabile pe teritoriul polonez pentru o perioadă nedeterminată şi imprevizibilă fără ca această detenţie să fie bazată pe o dispoziţie legală concretă sau pe o decizie judecătorească valabilă este în sine contrar principiului siguranţei juridice, care este implicit în Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (paragraful 58).
Or, dispoziţiile art. 97 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 întrunesc pe deplin aceste exigenţe exprimate de Curtea de la Strasbourg.
De asemenea, Curtea Constituţională reţine că instanţa de la Strasbourg a statuat că art. 5 paragraful 1 din Convenţie prevede lista exhaustivă a situaţiilor în care indivizii pot fi privaţi de libertate în mod legal, înţelegându-se că acestor situaţii trebuie să li se dea, desigur, o interpretare restrictivă, având în vedere că este vorba despre excepţii de la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale. Exemplificativă sub acest aspect este Hotărârea din 22 martie 1995, pronunţată în Cauza Quinn împotriva Franţei, paragraful 42.
Sugestivă în acelaşi sens este şi o cauză mai recentă, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o deficienţă în sistemul legislativ al Greciei, întrucât prevederile Codului penal grec referitoare la expulzarea judiciară a străinilor nu prevăd un termen maxim al detenţiei acestora, astfel că detenţia nu răspunde exigenţei previzibilităţii (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Mathloom împotriva Greciei, paragraful 71). Or, în ce priveşte legea română, este de observat că aceasta prevede luarea în custodie publică pe o perioadă de 30 de zile, care poate fi prelungită tot cu câte 30 de zile de către instanţă [art. 97 alin. (2) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002].
De asemenea, prin Hotărârea din 26 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Molotchko împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că noua reglementare referitoare la detenţia străinilor nu conţinea dispoziţii tranzitorii care să clarifice situaţia celor deja aflaţi în detenţie (paragraful 159).
IV. Ţinând cont de aceste constatări ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi de propria sa jurisprudenţă în materie, Curtea Constituţională urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Mohamoud Al Ahmed Al Shiekh în Dosarul nr. 7.760/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 iunie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Valentina Bărbăţeanu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
