Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 664 din 26 iunie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuitatii asistentei medicale primare prin centrele de permanenta, in ansamblul sau, si, in mod special, a prevederilor art. 2 alin. (3) si (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) si (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 si art. 14^1 alin. (1)
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 586 din 16 august 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în ansamblul său, şi, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (2^1 ), (3), (4) şi (6), art. 7 alin. (2), (4) şi (7), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi ale art. 14^1 din aceasta, excepţie ridicată de Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie în Dosarul nr. 4.229/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 106D/2012 al Curţii Constituţionale.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a transmis la dosarul cauzei note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine, în esenţă, că legea criticată concretizează, în contextul principiului constituţional al statului social, dreptul cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii, reglementat de art. 34 din Constituţie, şi urmăreşte, potrivit Notei de fundamentare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, asigurarea accesului pacienţilor la servicii de asistenţă medicală primară indiferent de oră şi zonă, obiectiv realizat prin participarea obligatorie a medicilor de familie la asigurarea continuităţii asistenţei medicale prin centrele de permanenţă, în afara programului de lucru al cabinetelor medicale individuale, precum şi în zilele libere. Prin urmare, apreciază că nu sunt incidente normele art. 27 din Constituţie, privind inviolabilitatea domiciliului, invocate de autorul excepţiei şi că nu pot fi reţinute nici criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dreptului la proprietate sau la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Cât priveşte pretinsa nesocotire a principiului egalităţii şi al nediscriminării, consacrat de art. 16 din Legea fundamentală, se arată că între medicii de familie care se află în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate şi ceilalţi medici de familie, care nu se află într-un astfel de raport juridic, există tocmai această deosebire, având caracter obiectiv şi raţional, care justifică diferenţa de tratament juridic, ceea ce echivalează cu respectarea exigenţelor principiilor de drept invocate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 14 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4.229/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, excepţie ridicată de Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unor acte administrative normative emise în baza Legii nr. 263/2004.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile Legii nr. 263/2004 nu corespund cadrului constituţional, legal şi deontologic specific exercitării profesiei de către medicii de familie. Astfel, dispoziţiile de lege criticate prevăd obligaţia medicilor de familie care se află în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate să asigure, în regim de gardă, continuitatea asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă fixe sau mobile, organizate la nivelul colectivităţilor locale arondate. Or, legislaţia ce reglementează funcţiile medicinei de familie delimitează clar competenţele acestora şi, prin raportare la pregătirea de specialitate, rezultă cu evidenţă că deplasarea medicilor de familie la "urgenţe majore" pune în pericol viaţa şi sănătatea pacientului, care necesită, în astfel de situaţii, asistenţă medicală specifică, acordată, într-un timp cât mai scurt, de un echipaj cu competenţe în acest sens, în cadrul asistenţei medicale prespitaliceşti, având un regim special. În acest sens, Regulamentul privind timpul de muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 870/2004, prevede, la art. 54 alin. (3), că "În linia de gardă unică pe unitate nu pot fi incluşi medicii de medicină generală sau medicii de familie care îşi desfăşoară activitatea în cabinete medicale organizate în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, republicată." Această normă legală are ca scop tocmai asigurarea unor servicii medicale specializate, adecvate nevoilor bolnavilor aflaţi în situaţia unei urgenţe medicale majore. În plus, selectarea cazurilor reprezentând urgenţe majore se face telefonic, de către dispeceratul medical de urgenţă, având deci o marjă ridicată de eroare în aprecierea dacă un caz este "mai urgent" decât altul. Prin urmare, se încalcă dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică al bolnavului, deoarece medicii de familie nu deţin pregătirea şi experienţa necesară unor intervenţii de urgenţă. Mai mult, se creează şi premisele unei discriminări între bolnavii care vor beneficia de ajutor specializat şi cei care se vor afla în îngrijirea unui medic de familie.
Pe de altă parte, textele de lege criticate impun munca forţată în cazul unei profesii liberale, de vreme ce medicii de familie aflaţi în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate sunt obligaţi să presteze, suplimentar faţă de cele 35 de ore de muncă săptămânale stabilite prin Normele metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, asistenţă medicală în regim de gardă, în caz contrar fiind sancţionaţi potrivit art. 14^1 alin. (1) din Legea nr. 263/2004. Prin urmare, medicii de familie sunt obligaţi să presteze o muncă forţată, în afara programului de lucru normal, stabilit prin norme legale şi contractuale, având în vedere că, potrivit art. 11 din Legea nr. 263/2004 "Programul de funcţionare a centrelor de permanenţă se stabileşte între orele 15,00-8,00 în zilele lucrătoare şi permanent, în zilele nelucrătoare." Mai mult, medicii de familie trebuie să asigure continuitatea asistenţei medicale în zone greu accesibile sau izolate, fără a se ţine seama şi de necesitatea efectivă a populaţiei din zonele vizate.
Se arată că prevederile Legii nr. 263/2004 creează o stare de discriminare negativă a medicilor de familie care au contract cu casa de asigurări de sănătate, faţă de medicii de familie care nu şi-au pus serviciile în slujba autorităţilor statului şi a cetăţenilor. În opinia autorului excepţiei, activitatea prestării de servicii medicale în cadrul centrelor de permanenţă ar trebui să reprezinte cel mult o facultate a medicilor de familie, şi nu o obligaţie, deoarece nu există niciun interes social major ocrotit prin normele Legii nr. 263/2004, iar activitatea medicului de familie se desfăşoară, cu prisosinţă, în timpul orelor de program şi la sediul cabinetului medical, iar urgenţele îşi găsesc rezolvarea, cum este şi firesc, prin intermediul serviciilor de specialitate, spitaliceşti şi prespitaliceşti, ele nefiind de competenţa medicului de familie.
În plus, faţă de normele de aplicare pentru organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de ambulanţă, ar rezulta că toţi medicii de familie, fără să aibă cursuri de pregătire specializată în acest domeniu, vor fi obligaţi să urmeze specializarea pentru acordarea asistenţei medicale în regim de ambulanţă. Aici se include şi obligaţia implicită a medicului de familie de a conduce o autospecială, care are un regim de circulaţie prioritar, deoarece legea prevede şi ipoteza punerii la dispoziţia sa a unui astfel de vehicul, dar fără conducător auto.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 263/2004, medicul de familie este obligat să-şi pună la dispoziţie propriul cabinet medical pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţă, în cazul în care nu există spaţiu disponibil, ceea ce produce o violare nepermisă a domiciliului şi aduce o gravă încălcare dreptului de proprietate. Nicio persoană nu poate fi obligată să pună la dispoziţie un imobil pe care îl deţine/foloseşte şi administrează din venituri şi resurse proprii, către terţe persoane şi fără nicio limitare. Legea nr. 263/2004 reglementează o situaţie permanentă şi nicidecum o măsură aplicabilă în situaţii excepţionale şi nici nu explică noţiunea de "situaţie de urgenţă", astfel că ar fi posibil ca orice cabinet medical să funcţioneze în regim de centru de permanenţă, iar ingerinţa/îngrădirea creată nu poate fi justificată prin ocrotirea interesului public.
Nu în ultimul rând, sancţiunea prevăzută de art. 14^1 din Legea nr. 263/2004 creează o confuzie între activitatea prestată de medicul de familie în virtutea contractului de furnizare de servicii medicale, încheiat cu casa de asigurări de sănătate, care generează drepturi şi obligaţii de sine stătătoare, pe de o parte, şi serviciile de asistenţă medicală prestate pentru asigurarea continuităţii în cadrul centrelor de permanenţă, în temeiul legii, pe de altă parte. A sancţiona un medic de familie care şi-a îndeplinit cu rigurozitate obligaţiile contractuale cu diminuarea procentuală a veniturilor pentru încălcarea unei obligaţii distincte, ce decurge din lege, reprezintă o încălcare a art. 23 alin. (12) din Constituţie, constituind o ingerinţă nejustificată în dreptul de a fi remunerat pentru munca prestată şi creează, totodată, discriminări între medicii de familie, în raport cu veniturile acestora.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16, art. 22 alin. (1) şi (2), art. 23 alin. (12), art. 27, art. 34, art. 42, art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Potrivit art. 34 alin. (3) din Constituţie, intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului reglementarea sistemului de organizare a asistenţei medicale, în vederea asigurării dreptului fundamental al cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii, garantat de art. 34 alin. (1). Aşadar, legiuitorul are libertatea de a opta asupra soluţiilor legislative pe care le consideră adecvate în reglementarea acestui domeniu, cu respectarea celorlalte prevederi şi principii constituţionale. Prin urmare, măsurile dispuse în sarcina medicilor de familie prin reglementările din cuprinsul legii atacate au ca scop asigurarea accesului pacienţilor la servicii de asistenţă medicală primară, şi anume în regim de gardă, în structuri organizate în centre de permanenţă, constituite în baza legii atacate, iar cei care doresc să practice profesia de medic de familie în cadrul cabinetelor medicale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate din sistemul public sunt datori să accepte şi să respecte regulile impuse de aceasta, chiar dacă profesia de medic este o profesie liberală şi independentă. Serviciile medicale prestate în cadrul centrelor de permanenţă sunt finanţate din fonduri publice, iar acordarea lor efectivă presupune neîndoielnic şi accesul pacienţilor în acele sedii, evident în cadrul programului stabilit, pentru a putea beneficia de aceste servicii medicale, care nu ţin de sfera privată ci, dimpotrivă, de cea publică, vizând, aşadar, ocrotirea unui interes general. Nu se poate vorbi, aşadar, de încălcarea art. 27 sau a art. 44 din Constituţie, referitoare la inviolabilitatea domiciliului, respectiv la dreptul de proprietate privată, prin aceea că, în situaţia în care nu există spaţiu disponibil pentru organizarea unui centru de permanenţă independent, rezolvarea situaţiilor de urgenţă se asigură, prin rotaţie, de către medicii de familie asociaţi în acest scop, la sediul fiecărui cabinet medical. În plus, dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, deoarece conţinutul şi limitele sale se stabilesc prin lege, potrivit prevederilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie.
Cât priveşte invocarea art. 16 din Legea fundamentală, se apreciază că susţinerile de neconstituţionalitate nu privesc veritabile critici de neconstituţionalitate, ci constituie probleme ivite în activitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor cuprinse în legea criticată, inclusiv în normele de aplicare a acestei legi. Referitor la art. 23 alin. (12) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii în materie penală, se susţine că aceste norme nu au incidenţă în ipoteza prevăzută de art. 14^1 din legea atacată, care nu conţine dispoziţii privind stabilirea unei răspunderi penale. Având în vedere argumentele expuse, se arată că nu sunt incidente nici prevederile art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, critica autorului excepţiei fiind bazată mai mult pe aprecieri personale cu privire la soluţiile adoptate prin legea criticată.
Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile Legii nr. 263/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt constituţionale. Se arată, în esenţă, că textele de lege criticate se aplică uniform pentru toţi cei cărora li se adresează, fără privilegii şi fără discriminări, şi nici nu restrâng exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel că sunt respectate prevederile art. 16 şi art. 53 din Constituţie. Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 34 din Legea fundamentală, se susţine că reglementarea asigurării continuităţii medicale primare prin centre de permanenţă la nivelul colectivităţilor locale arondate se încadrează în sfera măsurilor legale de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei şi constituie o modalitate de garantare a dreptului fundamental la ocrotirea sănătăţii, statul având obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice. Totodată, se arată că activitatea personalului medical se plăteşte de către medicul de familie, cu tariful orar stabilit în funcţie de salariul negociat pentru orele efectiv prestate în afara programului de lucru stabilit, şi se suportă din sumele decontate de către casele de asigurări de sănătate cabinetelor medicale care au încheiat contract distinct pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă. Prin urmare, reglementările juridice sunt opozabile subiectelor de drept cărora le sunt aplicabile, atât la momentul negocierii şi al încheierii contractului, cât şi pe parcursul executării lor, şi nu sunt de natură a afecta dreptul la muncă şi protecţie socială şi nici nu instituie în vreun fel munca forţată, fiind în acord cu art. 41 şi art. 42 din Constituţie. În legătură cu susţinerile privind încălcarea art. 44 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, se arată că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizată, deoarece, potrivit acestor norme fundamentale, conţinutul şi limitele acestui drept se stabilesc prin lege. Legiuitorul este, aşadar, competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limite rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, notele scrise transmise de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare şi susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 28 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi, în mod special, prevederile "art. 2 alin. (2^1), (3), (4) şi (6), art. 7 alin. (2), (4) şi (7), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi ale art. 14^1" din aceasta, astfel cum au fost modificate sau, după caz, introduse, prin prevederile art. I pct. 1 şi 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 1 februarie 2008, aprobată prin Legea nr. 197/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 244/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 32/2009 pentru modificarea art. 7 din Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 29 iunie 2009, precum şi prin articolul unic pct. 3, 4, 8, 9, 11, 13 şi 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 31 ianuarie 2011. Din motivarea scrisă a autorului excepţiei, reiese însă că acesta vizează, în realitate, Legea nr. 263/2004 în ansamblul său şi, în mod special, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi art. 14^1 alin. (1) din această lege, care prevăd următoarele:
- Art. 2 alin. (3) şi (4): "(3) Centrele de permanenţă fixe sunt unităţi sanitare cu sediu stabil, fără personalitate juridică, care pot avea în dotare autospeciale pentru efectuarea consultaţiilor la domiciliul pacienţilor. Activitatea în cadrul centrelor de permanenţă fixe se desfăşoară în regim de gardă, la sediul acestora, precum şi în zona arondată centrului, în cazul în care centrul dispune de autospecială pentru efectuarea consultaţiilor la domiciliul pacienţilor.
(4) Centrele de permanenţă mobile reprezintă forme de organizare a activităţii medicale care asigură continuitatea asistenţei medicale primare în regim de gardă, de la nivelul serviciilor de ambulanţă, cabinetelor de medicină de familie sau, după caz, de la domiciliul medicului, şi care utilizează autospecialele pentru consultaţii la domiciliu.";
- Art. 7 alin. (1), (2), (4) şi (5): "(1) Continuitatea asistenţei medicale primare este asigurată, prin centrele de permanenţă, de medici de familie, medici de medicină generală şi asistenţi medicali care îşi exercită profesia în condiţiile legii.
(2) Medicii prevăzuţi la alin. (1), care îşi desfăşoară activitatea în localităţile arondate teritorial la centrele de permanenţă, aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, sunt obligaţi să asigure continuitatea asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în condiţiile prezentei legi. [...]
(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), medicul se poate deplasa la urgenţe majore pe raza localităţii unde se găseşte situat centrul de permanenţă.
[Alineatul 3, la care se face referire, are următorul conţinut: "(3) Activitatea medicului se desfăşoară, de regulă, la sediul centrului de permanenţă."]
(5) Prin centrele de permanenţă organizate în condiţiile legii se acordă serviciile medicale prevăzute în normele metodologice cu privire la asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă.";
- Art. 10 alin. (1)-(5): "(1) Centrul de permanenţă este deservit, după caz, de ambulanţele celei mai apropiate substaţii a serviciului judeţean de ambulanţă sau a Serviciului de ambulanţă Bucureşti-Ilfov al municipiului Bucureşti şi al judeţului Ilfov, respectiv de serviciile de ambulanţă organizate de ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie care au înfiinţate centre de permanenţă.
(2) Medicului care funcţionează în regim de cameră de gardă în centrele de permanenţă i se asigură, după caz, în limita posibilităţilor, de către serviciul judeţean de ambulanţă sau de către Serviciul de ambulanţă Bucureşti-Ilfov al municipiului Bucureşti şi al judeţului Ilfov ori de către administraţia publică locală, un vehicul special dotat, cu sau fără conducător auto, pentru deplasări la consultaţiile de urgenţă solicitate de pacienţii din teritoriul arondat centrului de permanenţă respectiv.
(3) Activitatea în afara centrului de permanenţă este coordonată de dispeceratul medical al serviciului public de ambulanţă sau, după caz, de dispeceratul integrat de urgenţă.
(4) Coordonatorii centrelor de permanenţă organizate în cadrul reţelei sanitare a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sunt numiţi conform prevederilor art. 8 alin. (3). Pentru activităţile desfăşurate în afara centrului de permanenţă, coordonarea va fi asigurată de conducătorii centrelor medicale de diagnostic şi tratament ambulatoriu ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, respectiv ai centrelor medicale judeţene şi ale municipiului Bucureşti.
(5) În cazul centrelor de permanenţă organizate în cadrul reţelei sanitare a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, respectiv a Ministerului Transporturilor, vehiculul special dotat pentru deplasările medicilor la consultaţiile de urgenţă va fi asigurat de unităţile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, respectiv de unităţile Ministerului Transporturilor din teritoriul arondat centrului de permanenţă respectiv.";
- Art. 13: "(1) În situaţia în care nu există spaţiu disponibil pentru organizarea unui centru de permanenţă independent, rezolvarea situaţiilor de urgenţă în afara programului de activitate poate fi asigurată prin rotaţie de către medicii de familie asociaţi în acest scop, la sediul fiecărui cabinet medical.
(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) fiecare medic de familie are obligaţia de a afişa la cabinetul medical programarea şi locul unde se asigură rezolvarea situaţiilor de urgenţă, numele medicului, numărul de telefon al cabinetului medical programat, precum şi numărul de telefon la care poate fi apelată substaţia serviciului de ambulanţă corespunzător.";
- Art. 14^1 alin. (1): "(1) În cazul în care medicii de familie nu respectă obligaţia prevăzută la art. 7 alin. (2) sau la art. 7 alin. (7), după caz, casele de asigurări de sănătate cu care sunt în relaţie contractuală diminuează lunar, cu 10%, valoarea minimă garantată a punctului per capita, respectiv venitul lunar al medicilor nou-veniţi într-o localitate, stabilit în conformitate cu prevederile Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate."
Normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 22 alin. (1) şi (2) privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, art. 27 - Inviolabilitatea domiciliului, art. 34 - Dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 41 alin. (1)-(3) referitor la munca şi protecţia socială a muncii, art. 42 alin. (1) care interzic munca forţată, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 4 şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, respectiv la interzicerea discriminării, şi ale art. 1 - Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificat prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta urmează să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate - Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie - critică, în esenţă, faptul că Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă obligă medicii de familie aflaţi în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate să asigure asistenţa medicală primară prin centrele de permanenţă, fixe sau mobile, prin efectuarea de gărzi, prin rotaţie, fie la sediile special destinate acestui scop, fie la sediul cabinetului medical de care aparţin, şi să ofere servicii de asistenţă medicală şi pentru cazurile considerate a fi "urgenţe majore". În opinia autorului excepţiei, toate aceste obligaţii excedează cadrului constituţional, legal şi deontologic specific exercitării profesiei de medic de familie, şi încalcă, în concret, principiul egalităţii şi al nediscriminării, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la proprietate privată şi impun, totodată, munca forţată, interzisă prin Constituţie.
Curtea Constituţională constată că prin consacrarea, la art. 34 din Constituţie, a dreptului cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii, ca drept fundamental garantat şi complex, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea legiuitorului ordinar misiunea de a reglementa prin lege ansamblul de măsuri concrete ce ţin de sistemul de organizare a asistenţei medicale în România.
Prin legea supusă controlului de constituţionalitate - Legea nr. 263/2004 - legiuitorul ordinar, plecând de la realităţile de zi cu zi privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare, a prevăzut constituirea unor centre de permanenţă, care, potrivit art. 2 alin. (1) din lege, reprezintă "forme de organizare a activităţii medicale în sistemul sanitar, fixe sau mobile, fără personalitate juridică, care funcţionează în afara programului de activitate al cabinetului de medicină de familie stabilit şi prevăzut în contractul de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară încheiat cu casa de asigurări de sănătate, care sunt organizate în condiţiile prevăzute de lege şi care asigură continuitatea asistenţei medicale primare".
Fără îndoială, realizarea obligaţiei constituţionale a statului de a garanta dreptul la ocrotirea sănătăţii nu se poate realiza, alături de măsurile politico-legislative, programele şi strategiile guvernamentale destinate acestui scop, fără implicarea categoriei profesionale a medicilor, care, prin prestarea serviciilor de specialitate, veghează asupra stării de sănătate a populaţiei, o promovează şi intervin pentru îmbunătăţirea stării de sănătate publică.
Având în vedere faptul că sănătatea publică este un obiectiv de interes social major, natura liberală a acestei profesii nu exclude reglementarea unui statut care include drepturi şi obligaţii de natură profesională, precum şi elaborarea unor măsuri legale considerate necesare realizării asistenţei medicale pentru sănătate publică.
Prin încheierea unui contract cu casa de asigurări de sănătate, instituţie publică, medicul de familie aderă la sistemul de sănătate publică, în sensul că, în esenţă, este de acord să presteze servicii medicale către pacienţii care au calitatea de asigurat în sistemul public, contravaloarea prestaţiei sale fiind decontată prin casa de asigurări, potrivit prevederilor Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate. Legea nr. 263/2004 are în vedere asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare, prin înfiinţarea unor centre de permanenţă la nivelul colectivităţilor locale arondate, organizate în zone izolate sau greu accesibile ori în localităţi din mediul urban sau rural în care direcţiile de sănătate publică, respectiv direcţiile medicale din ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, consideră că este necesară asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare. Scopul reglementării actului normativ criticat constă în acoperirea, sub aspectul asigurării serviciilor medicale primare, a unor zone izolate sau greu accesibile, servicii medicale destinate inclusiv persoanelor care nu au calitatea de asigurat şi care să aibă caracter permanent, în sensul de a completa, prin orarul de funcţionare stabilit, programul de lucru normal al unui cabinet medical.
Curtea constată, aşadar, că măsurile legale criticate reflectă intenţia legiuitorului de a lua măsuri concrete pentru garantarea efectivă a dreptului la ocrotirea sănătăţii, stabilit de art. 34 din Constituţie, fără ca prin aceasta să se poată reţine încălcarea vreunui drept fundamental.
Astfel, nu se poate susţine că măsurile criticate, adoptate prin Legea nr. 263/2004, au ca finalitate punerea în pericol a vieţii persoanei care apelează la serviciile medicale ale unui medic de familie sau care se află într-o situaţie de urgenţă majoră, acelaşi medic acordându-i asistenţa necesară şi aplicându-i măsurile de prim ajutor ce se impun. Chiar dacă medicina de familie sau medicina generală reprezintă o specializare distinctă de medicina de urgenţă, pregătirea medicală de bază, din perioada comună a studiilor superioare pe care cele două tipuri de specialităţi medicale le implică, oferă suficiente cunoştinţe şi competenţă astfel încât un medic de familie să fie apt a acorda primul ajutor unei persoane aflate întro situaţie de urgenţă majoră. În astfel de cazuri, pacientul va fi transportat cât mai curând posibil spre o unitate spitalicească unde i se va acorda asistenţă medicală de specialitate sau se va aştepta sosirea unui echipaj medical specializat în urgenţe, însă asistenţa unui medic - de familie sau de medicină generală -, ce deţine cunoştinţe şi pregătire medicale peste nivelul mediu al unei persoane cu o altă meserie sau profesie, este absolut obligatorie. Este absurd şi chiar contrar interesului şi deontologiei medicale a susţine că acordarea, de către medicii de familie, a asistenţei medicale în situaţii de urgenţă, depăşeşte competenţa acestora şi pune în pericol viaţa pacientului. Faptul că prezenţa medicului la un astfel de caz ar pune în pericol viaţa altui pacient, aflat într-o reală necesitate de urgenţă, nu reprezintă un argument de natură juridică, ci vizează, în realitate, modalitatea concretă de organizare a asistenţei medicale permanente de către autorităţile locale, pe de o parte, precum şi de asociere a medicilor în scopul asigurării continuităţii asistenţei medicale primare, pe de altă parte. De aceeaşi natură sunt şi criticile referitoare la obligarea medicului de familie de a conduce o autospecială, în cazul în care nu are la dispoziţie un conducător auto.
Curtea constată că nu pot fi reţinute nici susţinerile privind obligarea medicilor vizaţi de prevederile Legii nr. 263/2004 la muncă forţată, interzisă prin art. 42 din Constituţie. Relaţia contractuală dintre medicii de familie şi casele de asigurări de sănătate din sistemul public implică respectarea de ambele părţi a anumitor drepturi şi obligaţii, într-un cadru legislativ prestabilit. Una dintre obligaţiile medicilor de familie este de a asigura continuitatea asistenţei medicale primare, în condiţiile Legii nr. 263/2004, corelativ cu dreptul acestora de a fi plătiţi pentru activitatea prestată în cadrul centrelor de permanenţă, în baza unui contract distinct încheiat între medic şi casa de asigurări de sănătate, în condiţiile prevăzute de normele metodologice de aplicare a legii. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 263/2004, finanţarea asigurării continuităţii serviciilor în asistenţa medicală primară se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii, prin transferuri către bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, iar apartenenţa medicului de familie la sistemul public de sănătate, în virtutea contractului încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public, exclude ideea de muncă forţată prestată în scopul asigurării, în acest mod, a sănătăţii publice, prin asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare. Totodată, medicii vizaţi de Legea nr. 263/2004 beneficiază de aceleaşi măsuri de protecţie socială a muncii, prevăzute de art. 41 alin. (1)-(3) din Constituţie, ca şi ceilalţi medici care nu au aderat la sistemul public de sănătate şi care îşi exercită profesia exclusiv în mediul privat, în afara unui contract încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public.
Nici criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 27 şi a art. 44 din Legea fundamentală nu sunt întemeiate.
Prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005, Curtea a reţinut că "în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în acelaşi timp şi locuri de domiciliu, personalizarea locului nu este atât de pronunţată, astfel că inviolabilitatea sediului nu este supusă aceloraşi reguli ca domiciliul propriu-zis, cel în care se desfăşoară viaţa privată a persoanei, astfel că autorităţile pot exercita în alte condiţii, mult mai permisive, controlul asupra activităţilor profesionale care se desfăşoară în aceste sedii". Cu alte cuvinte, atunci când la sediul persoanei juridice se desfăşoară activităţi de interes public, nu pot fi aplicate aceleaşi reguli specifice protecţiei domiciliului, tocmai în considerarea obiectului de activitate al acelei persoane juridice. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 16 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Societe Colas Est şi alţii contra Franţei, a stabilit că drepturile garantate de art. 8 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale "pot fi interpretate" în sensul că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agenţiilor sau al localurilor sale profesionale, însă această interpretare se poate face numai "în anumite circumstanţe", care se stabilesc de la caz la caz, în speţă, ţinându-se cont de competenţa exclusivă a agenţilor specializaţi de a aprecia oportunitatea, numărul, durata şi amploarea operaţiunilor de inspecţie.
Cât priveşte dreptul de proprietate, pretins a fi încălcat prin aceea că legea impune obligaţia medicilor de familie de a pune la dispoziţia pacienţilor spaţiul cu destinaţia de cabinete medicale pentru acordarea asistenţei medicale în situaţii de urgenţă, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, limitele şi conţinutul său fiind stabilite prin lege. Dat fiind obiectivul urmărit prin promovarea acestei măsuri - şi anume garantarea sănătăţii publice prin asigurarea asistenţei medicale continue -, obiectiv de interes social major, este justificată reglementarea acestei măsuri care, mai mult, are caracter complementar şi excepţional, în sensul că se aplică numai în situaţia în care nu sunt organizate, la nivel local, centre de permanenţă fixe au mobile.
Relativ la susţinerile referitoare la crearea unei stări de discriminare, sub aspect financiar, între medicii vizaţi de Legea nr. 263/2004, care, neîndeplinindu-şi obligaţia prevăzută la art. 7 alin. (2) sau la art. 7 alin. (7) din aceasta, sunt sancţionaţi prin diminuarea lunară, cu 10%, a valorii minime garantate a punctului per capita, şi ceilalţi medici care "nu şi-au pus serviciile în slujba autorităţilor statului şi a cetăţenilor", Curtea constată că această comparaţie este inacceptabilă, din moment ce ambii termeni de referinţă nu se află în situaţii egale. Distincţia dintre cele două tipuri de medici de familie, deşi fac parte din aceeaşi categorie profesională, constă în aceea că primii îşi desfăşoară activitatea în virtutea contractului încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public, fiind plătiţi, aşadar, din fonduri publice, în timp ce ceilalţi nu se află într-o relaţie contractuală cu această instituţie ce aparţine sistemului public de sănătate.
În sfârşit, faţă de invocarea art. 23 alin. (12) din Constituţie, referitor la legalitatea pedepsei, Curtea observă că aceste norme juridice nu au incidenţă în cauză, deoarece textele de lege criticate nu aparţin domeniului penal şi, prin urmare, nici consecinţa nerespectării acestora nu poate fi supusă regimului de drept penal.
Întrucât nu se poate reţine nerespectarea vreunuia dintre drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, nu sunt incidente în cauză.
Nu în ultimul rând, Curtea constată, cu titlu general, că prevederile Legii nr. 263/2004 creează, la nivelul comunităţilor locale, o serie de nemulţumiri din partea celor chemaţi să asigure continuitatea asistenţei medicale primare. Acestea nu derivă însă dintr-o stare de neconstituţionalitate intrinsecă a actului normativ examinat, ci vizează aspecte legate de modalitatea concretă de aplicare a legii de către autorităţile publice locale, respectiv consiliile locale, ceea ce excedează, însă, controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în ansamblul său, şi, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (3) şi (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi art. 14^1 alin. (1), excepţie ridicată de Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie în Dosarul nr. 4.229/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 iunie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
