Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │ │
│Marian Enache │- preşedinte │
│Mircea Stefan │- judecător │
│Minea │- judecător │
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │- judecător │
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │- judecător │
│Livia Doina │- │
│Stanciu │magistrat-asistent-şef│
│Varga Attila │ │
│Benke Karoly │ │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţional cu nr. 480/22 ianuarie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 90A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată, în prealabil, că este admisibilă, chiar dacă a fost depusă după expirarea termenului de protecţie prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Sunt invocate, în acest sens, deciziile nr. 718 din 8 noiembrie 2017, nr. 89 din 28 februarie 2017, nr. 767 din 14 decembrie 2016, nr. 1.612 din 15 decembrie 2010 şi nr. 975 din 7 iulie 2010. 4. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă se subliniază că prin instituirea în beneficiul Comisiei speciale comune de a examina, modifica şi completa toate actele normative cu incidenţă asupra justiţiei a fost eliminată din competenţa comisiilor juridice permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului dezbaterea iniţiativelor şi proiectelor legislative existente sau viitoare cu incidenţă într-un întreg domeniu de reglementare ce ţinea de competenţa lor exclusivă. Restrângerea competenţei comisiilor permanente de a dezbate, examina, modifica şi completa proiecte şi iniţiative legislative dintr-un anumit domeniu de reglementare, în favoarea unei singure comisii speciale comune, a încălcat principiul conform căruia dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul ambelor Camere ale Parlamentului, care este posibilă numai atunci când organele de lucru interne ale fiecăreia se pot exprima cu privire la conţinutul respectivelor proiecte de lege sau propuneri legislative, aspect fundamental pentru respectarea principiului bicameralismului. De asemenea se susţine că activitatea de legiferare desfăşurată în mod neregulamentar poate reprezenta şi o încălcare a principiului respectării legii, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 5. În consecinţă, se propune schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în privinţa criticilor de neconstituţionalitate analizate şi respinse de aceasta. Motivul principal pentru care s-ar justifica acest reviriment este că, în lipsa exercitării unui control asupra modului în care Parlamentul legiferează, din perspectiva respectării sau încălcării normelor de procedură stabilite prin regulamente proprii, cu consecinţa constatării ca neconstituţionale a legilor adoptate, competenţa Curţii Constituţionale de a cenzura regulamentele şi hotărârile Parlamentului din perspectiva conformităţii cu Legea fundamentală este golită de conţinut. 6. În continuare, se arată că a fost încălcată ordinea de sesizare a Camerelor, în sensul că legea criticată trebuia adoptată mai întâi de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, şi, ulterior, de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională; în consecinţă, se susţine că au fost încălcate prevederile art. 74 alin. (4) şi (5) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie. 7. Se consideră că legea analizată a fost adoptată cu încălcarea art. 6, art. 30 alin. (1) lit. a) şi art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, arătându-se că expunerea de motive fundamentează în mod derizoriu necesitatea adoptării legii, menţionează existenţa unor presupuse deficienţe în funcţionarea sistemului judiciar, fără a fi indicate în mod concret, şi enumeră unele modificări pe care le aduce legea analizată. Or, simpla înşiruire a unor modificări legislative preconizate nu poate fi considerată expunere de motive. Practic, legea nu are o expunere de motive, întrucât aceasta ar fi presupus ca iniţiatorii să explice, pentru fiecare schimbare importantă, de ce forma actuală a legii a devenit necorespunzătoare sau insuficientă faţă de raporturile sociale pe care le reglementează, astfel încât să fie necesară modificarea şi/sau completarea sa, respectiv modul în care amendamentele propuse vor putea remedia deficienţele respective, care, la rândul lor, ar fi trebuit să fie constatate prin anumite modalităţi sau cel puţin semnalate de instituţii ale autorităţii judecătoreşti. Prin urmare, se consideră că legea încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. 8. Se susţine că legea criticată încalcă art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin prisma obligaţiei statului român de a aplica Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru. În acest sens este invocat raportul "MCV" din 15 noiembrie 2017, concluzionându-se că legea a fost adoptată cu ignorarea recomandărilor acestuia. 9. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că separarea competenţelor decizionale ale Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera judecătorilor de cea a procurorilor încalcă art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie. Or, potrivit Constituţiei, toate atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii care privesc aspectele generale şi comune ale carierei magistraţilor şi organizarea instanţelor şi parchetelor trebuie să aparţină, în exclusivitate, plenului Consiliului Superior al Magistraturii. În acest sens se arată că în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii interferează în mod inevitabil cu cariera procurorilor şi viceversa, invocându-se art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Constituţie. Se apreciază că singura modalitate de separare strictă a carierei judecătorilor de cea a procurorilor este prin revizuirea prealabilă a Constituţiei. 10. Se mai arată că art. I pct. 1 [referitor la art. 1 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legii, întrucât sintagma "judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorilor", cuprinsă în acest text, nu este previzibilă, nefiind clară şi precisă, din moment ce imixtiunile în cariera ori activitatea unui judecător sau procuror constituie oricum o abatere disciplinară. Sunt enumerate 29 de puncte ale art. I din lege care privesc separarea carierei judecătorilor de cea a procurorilor, concluzionându-se în sensul că toate acestea sunt contrare art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie. 11. Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza întâi şi a patra] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 124 din Constituţie, întrucât, din modul său de redactare, se înţelege că, în căile de atac, se pot exercita influenţe, intervenţii, presiuni asupra judecătorilor şi că, prin urmare, aceştia nu mai trebuie să fie independenţi şi imparţiali. 12. Cu privire la art. I pct. 3 [cu referire la art. 3 alin. (1)] din lege se arată că acesta reproduce art. 132 alin. (1) din Constituţie, ceea ce reprezintă un paralelism legislativ, contrar art. 16 din Legea nr. 24/2000. 13. Cu privire la art. I pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (1^1)] din lege se arată că încalcă art. 131 din Constituţie, întrucât, prin trimiterea efectuată la Legea nr. 303/2004, este limitată independenţa procurorului la soluţiile date în cauză, acesta nemaiputând efectua, în mod independent, acte anterioare momentului pronunţării instanţei judecătoreşti [spre exemplu, propunerea adresată judecătorului de drepturi şi libertăţi de arestare preventivă]. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 924 din 1 noiembrie 2012. 14. Cu privire la art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 131 alin. (1) din Constituţie, destinatarii normei neputând înţelege cu exactitate conduita pe care trebuie să o adopte, mai ales raportat la aparenţa de independenţă a unui magistrat faţă de un alt magistrat. De asemenea nu sunt stabilite criteriile privind "aparenţa de independenţă". 15. Cu privire la art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)] din lege se apreciază, pe de o parte, că instituirea competenţei unei comisii parlamentare de a verifica veridicitatea unor declaraţii date de magistraţi încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 133 alin. (1) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, iar, pe de altă parte, că sintagma "Răspunsul eronat se pedepseşte conform legii" nu este previzibilă. 16. Cu privire la art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din lege se apreciază că obligaţia judecătorilor/procurorilor de a se abţine de la manifestări sau exprimări defăimătoare la adresa celorlalte puteri ale statului încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 30 şi art. 31 alin. (2) din Constituţie, întrucât termenul "defăimare" este unul imprevizibil, pentru că nu se stabilesc criterii privind aprecierea unei manifestări sau exprimări ca fiind defăimătoare şi pentru că permite celorlalte puteri ale statului să formuleze sesizări împotriva unui magistrat care, în exercitarea atribuţiilor, face aprecieri asupra conduitei unei autorităţi a statului. De asemenea se apreciază că se încalcă libertatea de exprimare a judecătorilor. 17. Cu privire la art. I pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1)], pct. 112 [cu referire la art. 62^2], pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] şi pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (1) şi (2)] din lege se apreciază că sunt contrare art. 1 alin. (4) şi art. 125 alin. (3) din Constituţie, întrucât, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu calitatea de magistrat, or, textele criticate prevăd exact contrariul. 18. Cu privire la art. I pct. 156 [cu referire la art. 96] din lege se arată că numai Consiliul Superior al Magistraturii poate constata reaua-credinţă şi grava neglijenţă a magistratului în cadrul procedurii disciplinare, şi nu vreo altă instanţă judecătorească, astfel cum reiese din textul criticat. Se apreciază că sunt încălcate art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie. Se mai susţine că termenul de "eroare judiciară", astfel cum este definit, este total imprevizibil şi vag. Se ajunge la situaţia în care magistratul va răspunde pentru faptele săvârşite din culpă simplă, ceea ce este excesiv. De asemenea, sintagmele folosite în definirea erorii judiciare sunt pur colocviale. 19. Se mai arată că reglementarea caracterului obligatoriu a acţiunii în regres reprezintă o formă de presiune asupra magistraţilor, din moment ce pentru exercitarea acesteia nu este prevăzută nicio evaluare ex ante. 20. Sunt redate anumite exemple de drept comparat cu privire la răspunderea magistratului [Spania, Franţa şi Germania]. 21. Se mai arată că statul îşi instituie o sarcină bugetară absolut împovărătoare şi cu consecinţe imprevizibile, asumându-şi răspunderea pentru orice eroare de drept procesual sau material, care, de fapt, se îndreaptă în orice sistem de drept în căile de atac. Se mai arată că, sub aspectul competenţei de judecată, în accepţiunea textului analizat, tribunalul, instanţă inferioară şi nespecializată, va verifica hotărâri ale instanţelor superioare, chiar ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 22. Cu privire la art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d^1] din lege se apreciază că încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât reglementează o retrogradare în grad profesional nelimitată în timp, ceea ce reprezintă o măsură lipsită de proporţionalitate şi contrară teoriei drepturilor câştigate, precum şi dreptului la reputaţie profesională. 23. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstitutionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 24. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată. 25. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, raportate la încălcarea principiului bicameralismului, se arată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate fac obiecţiuni la Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 prin care a fost constituită Comisia specială comună pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei şi nicidecum la faptul că legea ar fi fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului. Se arată că, prin constituirea acestei comisii, nu s-a încălcat dreptul comisiilor permanente de a examina proiectul/propunerea legislativă. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 828 din 13 decembrie 2017. 26. Se mai arată că aspecte criticate referitoare la modul de aplicare a regulamentelor parlamentare nu sunt de competenţa Curţii Constituţionale, ci a Camerelor Parlamentului, astfel încât contestaţiile privind aplicarea în concret a acestora ţin de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pe căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament. 27. Cu privire la ordinea de sesizare a Camerelor se arată că aceasta a fost respectată, invocându-se, în acest sens, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 75 şi art. 125 din Constituţie. Cu privire la inexistenţa de iure a expunerii de motive a legii se arată că aceasta nu numai că a fost realizată, dar că numai iniţiatorii săi sunt în măsură să decidă cuprinsul şi volumul propunerii legislative formulate. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea obligaţiilor statului român rezultate din aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, raportate la consultările ce ar fi trebuit să existe între instituţiile şi autorităţile publice, se arată că procedura de consultare a Consiliului Superior al Magistraturii, sub forma avizului, a fost îndeplinită. 28. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că, prin separarea carierei judecătorilor de cea a procurorilor, nu este afectată competenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi nu încalcă art. 133 şi art. 134 din Constituţie. Se mai susţine că aprecierile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în privinţa modificărilor aduse art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (3) şi art. 7 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul încălcării cerinţelor de previzibilitate a legii, nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate. Totodată, preluarea unei prevederi constituţionale în corpul unei legi cu intenţia dezvoltării sale nu este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se mai arată că acordarea comisiilor speciale parlamentare a competenţei de a verifica veridicitatea declaraţiilor date de magistraţi nu încalcă Constituţia, iar sintagmele folosite în textul analizat, cu referire la răspunderea pentru informaţiile furnizate, sunt clare, precise şi previzibile. Se mai apreciază că textele legale care reglementează suspendarea din funcţie a magistratului pe perioada exercitării unei funcţii de demnitate publică fac posibilă numirea magistratului astfel suspendat într-o funcţie de demnitate publică, fără a încălca textele constituţionale de referinţă. 29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 156 [cu referire la art. 96] din lege se arată că modificarea operată vizează transformarea caracterului acţiunii în regres împotriva magistratului din facultativ în obligatoriu. În susţinerea constituţionalităţii acestui text de lege este invocat in extenso Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 847/2016. 30. Se arată că, potrivit textului de lege criticat, au fost reglementate procedura prin care statul poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, precum şi acţiunea promovată de stat împotriva judecătorului sau procurorului care a produs eroarea judiciară în activitatea sa profesională. În prima etapă a procedurii, acţiunea este promovată de pretinsa parte vătămată împotriva statului, astfel încât hotărârea definitivă pronunţată este între partea vătămată şi stat. În cea de-a doua etapă a procedurii, statul urmează să promoveze o acţiune pe rolul Curţii de Apel Bucureşti în contradictoriu cu judecătorul/procurorul, care are calitatea de pârât, pentru a se stabili dacă activitatea profesională a acestuia a dus la crearea prejudiciului prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; hotărârea definitivă dintre stat şi partea vătămată nu prezintă autoritate de lucru judecat în raport cu judecătorul sau procurorul chemat în cea de-a doua etapă procesuală, nici cu privire la eroarea judiciară şi nici cu privire la eventuala întindere a prejudiciului creat şi achitat de stat. 31. Prin urmare, se arată că art. 96, astfel cum a fost modificat, face distincţie între răspunderea penală, disciplinară şi materială a magistratului. 32. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d^1)] din lege se arată că reglementarea retrogradării în grad profesional nu încalcă principiul inamovibilităţii, inamovibilitatea dobândită prin numirea prin decret prezidenţial în funcţia respectivă păstrându-se. Ceea ce se modifică este locul de muncă şi salarizarea judecătorului/procurorului, retrogradarea fiind, însă, dispusă ca o măsură disciplinară pe o perioadă determinată. Or, legiuitorul poate reglementa prin lege organică sancţiunile şi întinderea acestora. 33. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 34. La dosarul cauzei, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, a depus, în calitate de amicus curiae, un memoriu cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate formulată. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 35. Curtea Constituţională a fost sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstitutionalitate. 36. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. 37. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind separaţia puterilor în stat, respectiv calitatea legii, art. 30 privind libertatea de exprimare, art. 31 alin. (2) privind dreptul la informaţie, art. 44 alin. (3) privind exproprierea, art. 52 alin. (3) privind răspunderea magistraţilor, art. 61 alin. (2) raportat la art. 75 privind principiul bicameralismului, art. 75 alin. (1) privind ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 131 privind rolul Ministerului Public, art. 132 privind statutul procurorilor, art. 133 privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi art. 148 alin. (2) privind obligaţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate este invocat şi art. 10 privind libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea sunt invocate şi prevederile art. 3 alin. (1), art. 6, art. 16, art. 30 alin. (1) lit. a) şi art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. 38. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii. 39. Cu privire la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost semnată de un număr de 51 deputaţi, dintre care doi deputaţi au semnat, însă, şi o altă obiecţie de neconstituţionalitate privind aceeaşi lege, cu care Curtea a fost, de asemenea, sesizată. Mai exact, obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, depusă la Curtea Constituţională la data de 22 decembrie 2017 şi care a format obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.964A/2017, a fost semnată de un număr de 56 deputaţi, între care se regăsesc atât doamna deputat Ana-Adriana Săftoiu, cât şi domnul deputat Ionel Palăr. Prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, vizând aceeaşi lege, a fost semnată de 51 deputaţi, între care se regăsesc, de asemenea, doamna deputat Ana-Adriana Săftoiu şi domnul deputat Ionel Palăr. 40. Or, deputaţii şi senatorii nu pot semna două sau mai multe obiecţii de neconstituţionalitate, actul semnării fiind unul unic şi univoc în privinţa susţinerii unei singure astfel de sesizări. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care aceloraşi deputaţi/senatori să li se confere îndreptăţirea de a sesiza la nesfârşit Curtea Constituţională, cu privire la una şi aceeaşi lege, ceea ce ar duce la tergiversarea sine die a promulgării legii. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că legiuitorul constituant a dat dovadă de o atenţie deosebită în privinţa configurării subiectului colectiv de sorginte parlamentară care poate sesiza Curtea Constituţională; astfel, acesta a avut în vedere, pe de o parte, fixarea unui anumit grad de reprezentativitate a acestui subiect colectiv, raportat la numărul total al deputaţilor/senatorilor, iar, pe de altă parte, crearea tuturor condiţiilor necesare pentru a permite opoziţiei parlamentare să se exprime. În consecinţă, Curtea constată că intenţia legiuitorului constituant, în urma configurării acestui subiect colectiv ţinând cont de cele două raţiuni antereferite, a fost aceea de a pune la dispoziţia opoziţiei parlamentare un mecanism constituţional suplu, apt să deschidă calea controlului a priori de constituţionalitate, şi nu să blocheze legea în această fază ca urmare a sesizării repetate a Curţii Constituţionale de către aceiaşi deputaţi/senatori care îşi exercitaseră deja dreptul de sesizare. Aceste considerente sunt valabile mutatis mutandis şi în privinţa celorlalţi titulari ai dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, astfel încât Preşedintele României, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului îşi pot exercita o singură dată dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate vizând una şi aceeaşi lege. 41. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă, eliminând din numărul celor 51 de deputaţi care au sesizat Curtea Constituţională pe cei doi deputaţi care au semnat, aşadar, două sesizări de neconstitutionalitate în mod succesiv, rezultă că numărul celor care au semnat în mod valid obiecţia de neconstituţionalitate aflată pe rolul instanţei constituţionale este de 49 de deputaţi. Prin urmare, Curtea constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la titularii dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată valid de 49 de deputaţi, şi nu de un număr de cel puţin 50, astfel cum prevede art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. 42. În legătură cu numărul minim de 50 de deputaţi sau 25 de senatori necesar pentru sesizarea Curţii Constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nu sunt valide sesizările semnate de un număr mai mic de deputaţi, respectiv senatori şi că sesizările trebuie semnate distinct de către deputaţi şi senatori, chiar şi în situaţia în care legea a fost adoptată în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, constatând că în cuprinsul listei celor 50 de deputaţi care au semnat obiecţia de neconstituţionalitate figura şi un senator, Curtea a stabilit că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, deoarece, prin eliminarea domnului senator de pe lista deputaţilor semnatari ai sesizării, numărul acestora scade sub 50, drept care Curtea, nefiind legal sesizată, nu s-a putut pronunţa asupra obiecţiei de neconstituţionalitate formulate [Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995]. într-o altă cauză, fiind sesizată cu o obiecţie de neconstituţionalitate de către un grup de 53 de deputaţi şi 11 senatori, Curtea a reţinut că numărul senatorilor fiind inferior celui de 25 de senatori prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, Curtea este legal sesizată numai de către grupul de deputaţi [Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 în 11 aprilie 1996]. În acelaşi sens, Curtea a statuat, fiind sesizată de un număr de 39 de deputaţi şi 28 de senatori, că, dintre aceştia, doar cei 28 de senatori anterior menţionaţi îndeplinesc condiţiile constituţionale pentru a deţine calitatea de titular al sesizării, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 lit. a) teza întâi [Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 21]. 43. Astfel, Curtea constată neîndeplinirea cerinţelor constituţionale fixate prin art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, ceea ce produce efecte dirimante în privinţa analizării respectării celorlalte condiţii de admisibilitate menţionate la paragraful 38 al prezentei decizii. Prin urmare, având în vedere că nu a fost legal sesizată, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este inadmisibilă şi, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, o va respinge ca atare. 44. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ în numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Karoly * OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că, sesizarea de neconstituţionalitate - formulată de cei 51 deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Mişcarea Populară şi Partidului Naţional Liberal, Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale şi un deputat neafiliat - se impunea fi examinată pe fond şi nu respinsă ca inadmisibilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: 1. Prealabil examinării pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional are obligaţia verificării admisibilităţii acesteia. Cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control a constituţionalităţii legilor. Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. De aceea, Curtea trebuie să procedeze în mod obligatoriu la examinarea admisibilităţii sesizărilor care îi sunt adresate, ca etapă prealabilă examinării fondului lor, iar, în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze, să procedeze la respingerea sesizării ca inadmisibilă. În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional. 2. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în care sunt prevăzute condiţiile referitoare la atribuţia Curţii Constituţionale de exercitare a controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgare şi care vizează trei aspecte: - dreptul de sesizare a Curţii; – termenul de sesizare; – obiectul sesizării. 3. Cu privire la regularitatea sesizării Curţii Constituţionale din perspectiva titularului dreptului de sesizare - în raport cu care, în opinia majoritară, s-a apreciat că sesizarea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă - considerăm că, în prezenta cauză, instanţa de contencios constituţional a fost legal sesizată, obiecţia de neconstituţionalitate fiind formulată cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - în privinţa titularului dreptului de sesizare. 4. Astfel, examinând textul art. 146 lit. a) din Constituţie constatăm că legiuitorul a înţeles să confere calitatea de subiect de sezină (de titular al dreptului de sesizare) a Curţii pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, fie unor subiecte individuale - Preşedintele României, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului -, fie unor subiecte colective - un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori -, strict şi limitativ determinate de norma constituţională şi care reprezintă entităţi instituţionale cu rol bine definit în cadrul statului de drept. 5. Deşi obiecţia de neconstituţionalitate a fost semnată de un număr de 51 de deputaţi, dintre care 2 deputaţi au semnat şi o altă obiecţie de neconstituţionalitate, privind aceeaşi lege, cu care Curtea a fost sesizată anterior (respectiv, obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi care a format obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.964A/2017), cu toate acestea nu există normă constituţională care să limiteze exercitarea dreptului de a solicita controlul de constituţionalitate a priori la o singură dată pentru fiecare titular, dintre cei enumeraţi în art. 146 lit. a) din Constituţie, singura limită fiind doar cea temporală, dată de promulgarea legii. 6. Dacă legiuitorul constituant ar fi avut o atare intenţie - de limitare la o singură dată, pentru fiecare titular, a dreptului de a solicita Curţii efectuarea controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgarea acestora -, ar fi exprimat-o explicit, aşa cum a făcut-o în următoarele situaţii: ● în caz de reexaminare a legii înainte de promulgare, potrivit art. 77 alin. (2) din Constituţie, preşedintele poate cere o singură dată reexaminarea legii, aspect neprecizat însă, în mod similar, în prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie pentru exercitarea de către Preşedintele statului a dreptului său de a sesiza Curtea în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgarea acestora; ● în caz de dizolvare a Parlamentului, potrivit art. 89 alin. (2) din Constituţie, "În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată" la solicitarea Preşedintelui statului; ● în situaţia formulării unei moţiuni de cenzură pentru retragerea încrederii acordate Guvernului, potrivit art. 113 alin. (4) din Constituţie, aceiaşi deputaţi şi senatori pot iniţia o singură moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune. 7. Faţă de cele expuse mai sus considerăm că o eventuală inadmisibilitate a sesizării în prezenta cauză ar fi putut fi susţinută, doar dacă s-ar fi constatat o triplă identitate între titularul sesizării, obiectul sesizării şi criticile de neconstituţionalitate formulate. Or, în prezenta cauză, doar 2 dintre cei 51 de semnatari ai sesizării au mai semnat şi o altă sesizare anterioară, privind aceeaşi lege, în ansamblul său, dar cu motivări extrinseci şi intrinseci diferite şi faţă de texte diferite din aceeaşi lege supusă controlului de constituţionalitate. Prin urmare, rezultă o diferenţă specifică ce conferă prezentei sesizări o identitate proprie, distinctă de cele anterioare. 8. Deşi în susţinerea soluţiei de inadmisibilitate a sesizării s-a invocat jurisprudenţă anterioară a Curţii Constituţionale, o examinare a considerentelor deciziilor invocate demonstrează că acestea nu sunt aplicabile mutatis mutandis cauzei de faţă. În realitate, Curtea Constituţională nu a mai fost confruntată şi nu a mai analizat în precedent o situaţie identică. Astfel: - în Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, Curtea a reţinut că "sesizarea de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 144 lit. a) din Constituţie [în prezent art. 146 lit. a) din Constituţie], întrucât din examinarea listei de semnături rezultă că domnul M. C. - senator - figurează printre cei 50 de deputaţi, astfel că prin eliminarea acestuia scade sub 50 numărul de deputaţi cerut de textul constituţional pentru o sesizare legală a Curţii; includerea printre autorii unei sesizări de neconstituţionalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere a unor membri ai celeilalte Camere reprezintă o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului". – în Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996, Curtea Constituţională a reţinut că a fost sesizată de către 53 de deputaţi şi un număr de 11 senatori. Numărul acestora din urmă fiind inferior celui de 25 de senatori, prevăzut de art. 144 lit. a) din Constituţie [în prezent art. 146 lit. a) din Constituţie], Curtea a considerat că este legal sesizată numai de către grupul de deputaţi; – în Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, Curtea Constituţională a reţinut că sesizarea a fost formulată de un număr de 39 de deputaţi şi 28 de senatori şi că "dintre aceştia doar cei 28 de senatori anterior menţionaţi îndeplinesc condiţiile constituţionale pentru a deţine calitatea de titular al sesizării." Ca atare, deciziile menţionate mai sus şi indicate în opinia majoritară cu titlu de exemplu vizează respingerea ca inadmisibilă a obiecţiei de neconstituţionalitate exclusiv pe motivul neîndeplinirii condiţiei numerice prevăzută în art. 146 lit. a) din Constituţie - de cel puţin 50 de deputaţi/25 senatori -, prin raportare la calitatea de deputat sau senator, situaţie neaplicabilă prezentei cauze. 9. Controlul a priori de constituţionalitate prevăzut în art. 146 lit. a) din Constituţie este un control preventiv, de o importanţă deosebită, fiind necesar pentru evitarea intrării în vigoare a unor legi ce prezintă vicii de constituţionalitate, deci pentru protecţia ordinii de drept şi a principiului securităţii juridice. Acest control de constituţionalitate contribuie la stabilitatea legislativă şi înlătură urmările negative ce pot apărea în urma controlului posterior de constituţionalitate, în cazurile în care legile sau dispoziţii din acestea sunt recunoscute ca neconstituţionale. De aceea, împiedicarea de la a sesiza, chiar şi succesiv, Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie afectează exercitarea în mod activ a acestui drept prevăzut de Constituţie, în mod expres, doar pentru anumiţi titulari strict şi limitativ determinaţi de legiuitorul constituant şi doar pentru o perioadă limitată de timp, astfel că nu se poate pune în discuţie o eventuală sesizare la nesfârşit a Curţii, cu privire la aceeaşi lege şi care să conducă la o blocare a acesteia în faza controlului a priori de constituţionalitate. Prin urmare, în această etapă, anterioară promulgării legii, este fundamental a fi utilizate toate mijloacele constituţionale care să gireze compatibilitatea legii cu întreaga ordine de drept, în vederea intrării sale în vigoare şi producerii de efecte juridice care să se armonizeze cu fondul activ al legislaţiei, în care respectiva lege urmează să se integreze. Pentru aceste considerente, Constituţia nu limitează la o singură dată exercitarea, de către acelaşi titular, a dreptului său de a sesiza Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie. * Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză - nedovedindu-se existenţa unei triple identităţi (între titularul dreptului de sesizare, obiectul sesizării şi criticile de neconstituţionalitate formulate, care ar fi putut îndreptăţi Curtea să respingă sesizarea ca inadmisibilă) - s-ar fi impus ca instanţa de contencios constituţional să constate obiecţia de neconstituţionalitate ca fiind admisibilă şi să o examineze pe fond. Judecător, dr. Livia Doina Stanciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
