Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 655 din 17 mai 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finala din Codul de procedura civila
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cãtãlina Gliga.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Consiliul Local - Direcţia de taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ şi Municipiul Piatra-Neamţ, prin primar, în Dosarul nr. 1.716/279/2010 al Judecãtoriei Piatra-Neamţ şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 3.328D/2010 al Curţii Constituţionale. La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 3.329D/2010, având ca obiect aceeaşi excepţie, ridicatã de aceiaşi autori, în Dosarul nr. 1.715/279/2010 al Judecãtoriei Piatra-Neamţ. La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 3.329D/2010, la Dosarul nr. 3.328D/2010, având în vedere cã acestea au un obiect identic. Reprezentantul Ministerului Public aratã cã este de acord cu mãsura conexãrii dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 3.329D/2010, la Dosarul nr. 3.328D/2010, care este primul înregistrat. Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, aratã cã, într-adevãr, legiuitorul este competent sã stabileascã cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, însã, contrar art. 44 din Constituţie, interdicţia popririi sumelor necesare drepturilor salariale, care opereazã nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţãrii popririi, nu reprezintã o limitare rezonabilã a acestui drept. De asemenea, aratã cã salariul, care reprezintã un "bun", protejat de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, are caracter vital, reprezintã un obiect al contractului de muncã, astfel încât normele criticate reprezintã o ingerinţã în executarea contractului de muncã. Ca atare, sancţiunea vizeazã, în realitate, drepturile angajaţilor şi, în contradicţie cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie, restrânge nejustificat dreptul de proprietate al acestora. Invocã, în acest sens, Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecţia lucrãtorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constatã urmãtoarele: Prin încheierile din 8 iulie 2010 şi 7 iulie 2010, pronunţate în dosarele nr. 1.716/279/2010 şi nr. 1.715/279/2010, Judecãtoria Piatra-Neamţ a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Consiliul Local - Direcţia de taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ şi Municipiul Piatra-Neamţ, prin primar, în litigii având ca obiect validare poprire. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia aratã cã textul legal criticat este neconstituţional, în mãsura în care interdicţia de executare silitã prin poprire a drepturilor salariale este limitatã la termenul de 6 luni de la data înfiinţãrii acesteia. Pentru a rãspunde exigenţelor constituţionale, ar trebui eliminatã sintagma "nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţãrii popririi", numai în acest mod realizându-se o protecţie efectivã a dreptului la salariu, în conformitate cu dispoziţii din pacte şi tratate la care România este parte, precum: Convenţia nr. 95/1949 privind protecţia salariului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Carta socialã europeanã revizuitã, "Directiva 2002/1974/CE a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 80/1987/CEE a Consiliului privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia lucrãtorilor salariaţi în cazul insolvabilitãţii angajatorului". Susţin cã, prin dispoziţiile legale criticate, se realizeazã o restrângere a exerciţiului dreptului la salariu, care nu se încadreazã în vreuna dintre ipotezele prevãzute de art. 53 din Constituţie. Aceastã restrângere nu este nici proporţionalã (salariaţii urmând a fi lipsiţi de posibilitatea de a-şi asigura un nivel de trai satisfãcãtor) şi nici nediscriminatorie (salariaţii urmând a fi privaţi de un drept deja dobândit, fãrã a se putea apãra, spre deosebire de ceilalţi debitori). Totodatã, întrucât salariul reprezintã un "bun" în accepţiunea datã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului noţiunii din textul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prevederile legale criticate încalcã şi dreptul de proprietate privatã. Autorii excepţiei invocã în acest sens hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţatã în Cauza Gasus Dosier- und Fţrdertechnik GmbH contra Olandei, 1995. Judecãtoria Piatra-Neamţ apreciazã cã prevederile art. 452 alin. 2 lit. c) teza finalã din Codul de procedurã civilã nu contravin dispoziţiilor art. 11, art. 15 alin. (1), art. 20, art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53 din Constituţie, deoarece acestea au rolul de a proteja creditorul, care ar putea astfel sã se vadã lipsit de posibilitatea de a-şi recupera creanţa în faţa unei stãri de insolvabilitate continue a debitorului. Prin instituirea normei respective nu sunt îngrãdite şi nici restrânse vreunele dintre drepturile fundamentale, ci, dimpotrivã, raţiunea normei rezidã în necesitatea de a garanta recuperarea creanţelor prin posibilitatea îndestulãrii creditorului şi din sumele de bani destinate unei afectaţiuni speciale. În mãsura în care nu s-ar limita la o perioadã de timp dreptul debitorului de a excepta de la executare silitã anumite sume, dreptul creditorului rezultând dintr-un titlu executoriu ar putea deveni iluzoriu. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 452 alin. 2 lit. c) teza finalã din Codul de procedurã civilã, prevederi introduse prin art. I pct. 22 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006, având, în prezent, urmãtorul cuprins: "Nu sunt supuse executãrii silite prin poprire: [...] c) sumele necesare plãţii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţãrii popririi." În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 alin. (1) şi (2) privind garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privatã şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi înfrâng norme din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95/1949 privind protecţia salariului, ratificatã prin Decretul nr. 284/1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 81 din 6 iunie 1973, art. 5 pct. 2 şi art. 7 lit. a) din Pactul internaţional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, Partea I pct. 4 şi Partea a II-a art. 4 din Carta socialã europeanã revizuitã, adoptatã la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificatã prin Legea nr. 74/1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 80/987/CEE a Consiliului privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia lucrãtorilor salariaţi în cazul insolvabilitãţii angajatorului, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã dispoziţiile art. 452 alin. 2 lit. c) din Codul de procedurã civilã, potrivit cãrora nu sunt supuse executãrii silite prin poprire sumele necesare plãţii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţãrii popririi, reprezintã norme procedurale, prin care se instituie o excepţie de la regula executãrii silite prin poprire. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecatã, deci inclusiv stabilirea unor excepţii sau interdicţii în materia executãrii silite sub forma popririi, sunt de competenţa exclusivã a legiuitorului, evident cu respectarea celorlalte principii sau prevederi din Legea fundamentalã. Astfel, Curtea constatã cã exceptarea prevãzutã de dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu încalcã dreptul de proprietate privatã, astfel cum acesta este reglementat prin art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Legiuitorul român a instituit o excepţie fireascã în aceastã materie, având în vedere natura şi destinaţia unor astfel de sume, iar faptul cã interdicţia reglementatã nu are caracter permanent, ci opereazã doar pentru o duratã de pânã la 6 luni de la înfiinţarea popririi, nu poate fi considerat contrar drepturilor sau intereselor legitime ale debitorului poprit sau ale terţului poprit. Termenul de 6 luni, care conferã caracter temporar exceptãrii de la executarea silitã prin poprire a sumelor necesare plãţii drepturilor salariale, nu poate fi, ca atare, neconstituţional. Acest termen permite debitorului sã depunã diligenţe pentru obţinerea sumelor necesare executãrii obligaţiei şi constituie, totodatã, o garanţie indispensabilã derulãrii executãrii silite prin poprire, în condiţii rezonabile pentru toate pãrţile implicate în aceastã procedurã: creditor, debitor poprit, terţ poprit. Rezultã faptul cã dispoziţiile legale criticate au ca finalitate, pe de o parte, ocrotirea intereselor debitorului, iar pe de altã parte, protecţia drepturilor creditorului, îndreptãţit sã obţinã, pe calea unei proceduri suple şi rapide, executarea obligaţiei recunoscute printr-un titlu executoriu. De asemenea, astfel cum dispune art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privatã sunt stabilite prin lege. În aceste condiţii, Curtea Constituţionalã a reţinut constant în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, cã "legiuitorul ordinar este aşadar competent sã stabileascã cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principialã conferitã de Constituţie, în aşa fel încât sã nu vinã în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitãri rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat". În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în repetate rânduri (spre exemplu, în Cauza Dacia S.R.L. contra Moldovei, 2008, Cauza James şi alţii contra Regatului Unit, 1986, Cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, 1982) a precizat cã art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale cuprinde trei reguli distincte: prima, stabilitã în prima tezã din primul alineat, este de naturã generalã şi enunţã principiul respectãrii proprietãţii; a doua regulã, cuprinsã în teza a doua a aceluiaşi alineat, se referã la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; regula a treia, consemnatã în al doilea alineat, recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general. Între aceste reguli existã o interdependenţã. De asemenea, în Cauza Ponomaryov contra Ucrainei, 2008, Curtea europeanã a statuat cã existenţa unei datorii confirmate printr-o hotãrâre definitivã şi executorie furnizeazã beneficiarului hotãrârii o "speranţã legitimã" cã datoria va fi plãtitã şi constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional. În plus, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în Cauza Vontas şi alţii contra Greciei, 2009, a considerat cã statele au obligaţia pozitivã de a stabili proceduri judiciare, care oferã garanţiile procedurale necesare instanţelor judecãtoreşti naţionale sã se pronunţe în mod eficient şi corect în cazurile referitoare la chestiuni de proprietate. Aceasta înseamnã, în special, cã art. 1 din Primul Protocol implicã faptul cã orice interferenţã în respectarea bunurilor trebuie sã fie însoţitã de garanţii procedurale, care oferã persoanei sau entitãţii vizate o ocazie adecvatã de a prezenta cazul în faţa autoritãţilor competente. Totodatã, referitor la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Scordino contra Italiei, 2006, cã o ingerinţã în dreptul la respectarea bunurilor trebuie sã asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al comunitãţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. Prin urmare, declanşarea procedurii executãrii silite prin poprire asupra sumelor necesare plãţii drepturilor salariale, dupã expirarea termenului de cel mult 6 luni, relevã o deplinã conformitate cu normele constituţionale şi convenţionale menţionate mai sus, deoarece aceastã procedurã, având ca scop aducerea la îndeplinire a unei obligaţii certe, lichide şi exigibile, constatatã prin titlu executoriu, este instituitã pentru a nu leza dreptul legal recunoscut al titularului creanţei. Se asigurã, astfel, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmãrit. Referitor la critica de neconstituţionalitate care vizeazã pretinsa încãlcare a dreptului fundamental la salariu, astfel cum este reglementat de normele constituţionale şi de actele juridice internaţionale invocate în motivarea excepţiei, Curtea constatã cã aceasta nu poate fi reţinutã. Instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, cã salariul reprezintã o componentã a dreptului la muncã şi reprezintã contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestatã de cãtre angajat în baza unor raporturi de muncã. Efectele raporturilor de muncã stabilite între angajat şi angajator se concretizeazã în obligaţii de ambele pãrţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestatã. Totodatã, Curtea constatã cã, în ansamblul sãu, critica de neconstituţionalitate este formulatã de persoane juridice de drept public, din perspectiva încãlcãrii dreptului la salariu şi a dreptului de proprietate al salariaţilor acestora. În aceste condiţii, Curtea observã cã, în materia executãrii obligaţiilor de platã ale instituţiilor şi autoritãţilor publice, stabilite prin titluri executorii, sunt incidente dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de platã ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, care, stabilind reguli speciale, derogatorii de la Codul de procedurã civilã, au o evidentã finalitate de protecţie a patrimoniului instituţiilor publice, ca o premisã indispensabilã a desfãşurãrii activitãţii lor în condiţii optime şi, prin aceasta, a îndeplinirii atribuţiilor ce le revin ca parte integrantã a mecanismului statului. În ceea ce priveşte argumentele autorilor excepţiei privind existenţa unei neconcordanţe a dispoziţiilor interne cu prevederile Directivei 2002/74/CE, Curtea precizeazã, pe de parte, cã aceasta a fost abrogatã prin art. 16 din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecţia lucrãtorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului şi, pe altã parte, cã, potrivit jurisprudenţei sale, spre exemplu, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, nu are competenţa de a analiza conformitatea dreptului naţional cu prevederile cuprinse în actele obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. Referitor la invocarea încãlcãrii dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Constituţie, Curtea constatã cã aceasta nu poate fi reţinutã. Aceste norme fundamentale exprimã legãtura indisolubilã dintre drepturi şi obligaţii, intercondiţionarea lor şi, de aceea, este pe deplin constituţional ca dreptului de creanţã, legal recunoscut al creditorului, sã îi corespundã obligaţia debitorului de a executa cele înscrise într-un titlu executoriu. În final, Curtea observã cã dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentalã nu au incidenţã în cauzã, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertãţi fundamentale, în sensul prevãzut de norma constituţionalã invocatã.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Consiliul Local - Direcţia de taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ şi Municipiul Piatra-Neamţ, prin primar, în dosarele nr. 1.716/279/2010 şi nr. 1.715/279/2010 ale Judecãtoriei Piatra-Neamţ. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 17 mai 2011.
