Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Maria Corina Petrescu în Dosarul nr. 1.183/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.657D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia civilă nr. 154 din 12 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.183/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia a fost invocată de Maria Corina Popescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 1/P din 28 ianuarie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori în materie disciplinară, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva autoarei excepţiei - procuror, având ca obiect abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. h) teza întâi din Legea nr. 303/2004, constând în nerespectarea, în mod repetat, din motive imputabile, a dispoziţiilor privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai în ceea ce priveşte posibilitatea Inspecţiei Judiciare şi a celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare de a putea ataca hotărârile prin care secţiile Consiliului Superior al Magistraturii se pronunţă în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Astfel, arată că posibilitatea Inspecţiei Judiciare (şi a celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o) de a putea ataca hotărârile prin care secţiile Consiliului Superior al Magistraturii se pronunţă în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) şi (3) din Constituţie. 6. Autoarea excepţiei arată că dispoziţia de lege criticată are prezentul conţinut în urma modificării operate prin Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin această lege a fost reorganizată şi Inspecţia Judiciară ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, beneficiind de independenţă "operaţională". În întregul sistem de drept, posibilitatea Inspecţiei Judiciare de a ataca hotărârea în materie disciplinară pronunţată de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii este unică. Privind în sens larg, în situaţia niciunei alte categorii profesionale, incluzând funcţionarii publici şi în general cei angajaţi în sistemul public, precum şi cei angajaţi în sistemul privat, nu este reglementată decât posibilitatea celui nemulţumit de sancţiunea disciplinară atacată de a o contesta în faţa instanţei competente. Astfel, nicio altă dispoziţie legală (cu excepţia celei criticate) nu permite angajatorului lato sensu să conteste decizia dată în materie disciplinară. Cu titlu de exemplu invocă următoarele dispoziţii: art. 252 alin. (5) din Codul muncii prevede că decizia de sancţionare poate fi contestată de salariaţi la instanţele competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării; art. 80 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici prevede că funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare; art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului prevede că poliţistul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului ori a dispoziţiei de sancţionare; art. 280 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 dispune că dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţelor judecătoreşti este garantat, în acelaşi sens fiind şi art. 317 alin. (2) din aceeaşi lege privind răspunderea disciplinară a personalului din învăţământul universitar. Or, posibilitatea instituită prin Legea nr. 317/2004 ca Inspecţia Judiciară şi ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare să poată ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii date în materie disciplinară creează o discriminare nejustificată a judecătorilor şi procurorilor ca angajaţi lato sensu faţă de ceilalţi angajaţi din sistemul public sau privat care nu sunt expuşi situaţiei ca o altă persoană să poată contesta decizia disciplinară dată de angajator. Împrejurarea că judecătorii şi procurorii au un statut chiar şi constituţional aparte nu justifică în niciun mod discriminarea acestora în a fi expuşi declarării recursului de către Inspecţia Judiciară împotriva unei hotărâri disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii. Or, în aceste condiţii, dispoziţia de lege criticată este discriminatorie şi încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. Nu poate fi invocată nicio situaţie de natură obiectivă care să permită, cu titlu de excepţie, în situaţia magistraţilor, posibilitatea atacării de către acuzatorul disciplinar (Inspecţia Judiciară) a hotărârii date, evident, în urma sesizării făcute de Inspecţie. 7. De asemenea, autoarea excepţiei consideră că instituirea posibilităţii de a formula recurs de către Inspecţia Judiciară contravine şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 134 alin. (2) şi (3) privind rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, precum şi posibilitatea de a ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este adevărat că art. 134 alin. (3) din Constituţie nu face distincţie cu privire la persoanele care pot ataca respectivele hotărâri, însă această împrejurare nu lasă deschisă posibilitatea, acordată de norma de lege criticată, Inspecţiei Judiciare să conteste hotărârile disciplinare date de Consiliu prin secţiile sale. Din alt punct de vedere, raportat la aceleaşi prevederi ale art. 134 din Constituţie, instituirea posibilităţii acordate Inspecţiei Judiciare de a putea formula recurs împotriva hotărârilor disciplinare date în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor înfrânge, indirect, competenţa Consiliului Superior al Magistraturii chiar în această materie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate, potrivit Constituţiei, să judece în cale de atac hotărârea disciplinară dată de Consiliul Superior al Magistraturii. Însă, în interpretarea logică, gramaticală şi sistematică, este evident că dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Constituţie au în vedere exclusiv ipoteza în care magistratului i s-a aplicat o sancţiune disciplinară de către Consiliu (de orice natură) şi acesta este nemulţumit de sancţiune, având deschisă calea de atac a recursului potrivit Legii nr. 317/2004. Or, dispoziţia de lege criticată nu face nicio distincţie cu privire la situaţiile în care Inspecţia Judiciară poate contesta hotărârea disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii. Cum este şi cazul în speţa de faţă, este posibil, prin prisma art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ca Inspecţia Judiciară să conteste hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară chiar şi când acţiunea disciplinară este respinsă pentru orice motiv. Ducând raţionamentul mai departe, în situaţia (frecvent întâlnită) în care este respinsă acţiunea disciplinară, Inspecţia Judiciară contestă hotărârea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât de facto instanţa supremă ajunge să se substituie atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor. În ultimul rând, posibilitatea formulării recursului de către Inspecţia Judiciară este o construcţie juridică ilogică întrucât, potrivit art. 65 din Legea nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară funcţionează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii având doar "independenţă operaţională". Aşadar, potrivit normei legale contestate se ajunge la situaţii absurde în care practic Consiliul Superior al Magistraturii prin Inspecţia Judiciară îşi contestă propria hotărâre - cea dată de secţia corespunzătoare, ceea ce nu poate fi admis. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa situaţie discriminatorie faţă de alte categorii profesionale sau alţi justiţiabili, instanţa apreciază că, prin natura şi conţinutul ei specific, posibilitatea exercitării căii de atac a recursului de către titularii acţiunii disciplinare, reglementată de textul de lege criticat, nu înfrânge principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în a considera că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, doar atunci când se produc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Aplicarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu îmbracă forma unei situaţii de discriminare, întrucât statutul special al magistraţilor, astfel cum este acesta reglementat, constituie acel element de diferenţă care face ca situaţiile să nu fie identice, analoage sau comparabile, nefiind, deci, îndeplinite condiţiile pentru constatarea unei atare situaţii. Astfel, din analiza reglementării deduse controlului de constituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu desprinde niciun viciu de neconstituţionalitate, raportat la prevederile Legii fundamentale invocate. Dimpotrivă, din interpretarea literală a dispoziţiilor de lege criticate rezultă că posibilitatea atacării soluţiei pronunţate de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii - ca instanţe de disciplină, în acţiunile disciplinare exercitate împotriva magistraţilor, respectă exigenţa asigurării accesului la justiţie, inclusiv pentru titularii acţiunilor disciplinare. Această concluzie se desprinde şi din interpretarea sistematică a normei în discuţie, prin raportare la reglementarea de ansamblu a Legii nr. 317/2004. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederea de lege criticată reprezintă o aplicaţie a principiului accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie. Nu poate fi susţinută afirmaţia autoarei excepţiei potrivit căreia dispoziţia de lege criticată încalcă principiul nediscriminării reglementat de art. 16 din Constituţie, motivat de faptul că alte statute profesionale reglementează posibilitatea atacării în justiţie a deciziilor de sancţionare doar pentru salariaţi, nu şi pentru angajatori. Această susţinere rezultă dintr-o interpretare eronată a legii, problema atacării deciziei de sancţionare fiind distinctă de cea a exercitării căilor de atac împotriva hotărârii instanţei. Legea instituie expres atât cu titlu de principiu (în Codul muncii), cât şi în dispoziţii din statute speciale dreptul persoanei sancţionate de a se adresa instanţei, întrucât doar aceasta are interesul, însă căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă în acest domeniu pot fi exercitate de toate părţile din proces, în condiţiile Codului de procedură civilă, deci inclusiv de angajatori sau de o altă persoană juridică ce are competenţa aplicării sancţiunii disciplinare. În mod similar, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor reglementează titularii ce pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă [în acest domeniu, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, în acord cu art. 134 alin. (2) din Constituţie], fără ca aceasta să constituie vreo discriminare în raport cu alte categorii profesionale. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind principiul egalităţii în faţa legii. În cazul de faţă, titulari ai dreptului de a exercita recursul sunt, potrivit legii, atât judecătorul sau procurorul sancţionat disciplinar, cât şi Inspecţia Judiciară sau ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o, ceea ce nu constituie o încălcare, ci dimpotrivă, o consacrare a principiului egalităţii în faţa legii. Mai mult, textul de lege criticat reprezintă o reiterare a prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (3), potrivit cărora hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceleiaşi norme constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Prin urmare, legea sa organică, Legea nr. 317/2004, stabileşte procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare în conformitate cu dispoziţiile constituţionale menţionate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care au următorul conţinut: "Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar." Prevederile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, la care fac trimitere dispoziţiile de lege criticate, au următorul conţinut: "Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi Inspecţiei Judiciare ori, după caz, titularului acţiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii." 15. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 134 alin. (2) şi (3) privind rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, precum şi posibilitatea de a ataca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit textului de lege criticat, recursul împotriva hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară poate fi formulat, pe de-o parte, de judecătorul/procurorul sancţionat, iar, pe de altă parte, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Atât prin dispoziţiile de lege criticate, cât şi prin celelalte dispoziţii cuprinse în cap. IV secţiunea a 4-a din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a reglementat atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, instituind reguli şi proceduri speciale privind răspunderea disciplinară, norme ce ţin de specificul statutului judecătorilor şi procurorilor. Statutul judecătorilor şi procurorilor este reglementat la nivel constituţional, în art. 125 - pentru judecători şi în art. 132 - pentru procurori, dispoziţii care fac parte din titlul III "Autorităţile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească", iar la nivel infraconstituţional este reglementat prin Legea nr. 303/2004, care conţine dispoziţii specifice referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii, cariera judecătorilor şi procurorilor, drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor şi răspunderea judecătorilor şi procurorilor. 17. În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, specificul reglementării aplicabile acestora este dat de existenţa Consiliului Superior al Magistraturii, care, potrivit art.133 alin. (1) din Legea fundamentală, are rolul de garant al independenţei justiţiei, iar, potrivit art. 134 alin. (2), "îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor". Referitor la acţiunea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Inspecţiei Judiciare, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, cu respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare (A se vedea în acest sens Decizia nr. 127 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 8 aprilie 2011). 18. Curtea reţine că, ţinând cont de specificul statutului judecătorilor şi procurorilor şi având în vedere necesitatea instituirii unor norme speciale cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 317/2004 a reglementat titularii acţiunii disciplinare, după cum urmează: acţiunea disciplinară în cazul judecătorilor se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul procurorilor se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În vederea exercitării acţiunii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, legiuitorul a prevăzut că este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară - structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate. Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii, iar judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare. După primirea rezultatului cercetării prealabile, titularii prevăzuţi de lege pot exercita acţiunea disciplinară prin sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Aşadar, Curtea reţine că Inspecţia Judiciară realizează doar cercetarea disciplinară, iar sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, se aplică de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărâre, în condiţiile Legii nr. 317/2004. 19. Curtea reţine că, în procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, se citează în mod obligatoriu, ca părţi, atât judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară, cât şi Inspecţia Judiciară ori, după caz, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004]. Acţiunea disciplinară este susţinută în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii de către inspectorul judiciar care a exercitat-o [art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004]. Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot solicita administrarea de probe [art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004]. 20. Pe de altă parte, Curtea observă că, potrivit art. 78 şi art. 79 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, sancţiunile disciplinare în cazul funcţionarilor publici se aplică de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică, iar pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi propunerea sancţiunii disciplinare aplicabile funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice se constituie comisii de disciplină. De asemenea, potrivit art. 250-252 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, angajatorul stabileşte şi aplică sancţiunea disciplinară, după efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Ordinul/Dispoziţia de sancţionare sau decizia de sancţionare pot fi atacate la instanţele competente de funcţionarul public, respectiv de salariat. 21. Având în vedere toate aceste reguli aplicabile răspunderii disciplinare, pe de-o parte, a judecătorilor şi procurorilor, iar, pe de altă parte, a funcţionarilor publici/salariaţilor, nu poate fi primită comparaţia invocată de autoarea excepţiei între regulile privind acţiunea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, care permit Inspecţiei Judiciare să atace hotărârea în materie disciplinară pronunţată de secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii şi celelalte reguli aplicabile altor "categorii profesionale, incluzând funcţionarii publici şi în general cei angajaţi în sistemul public, precum şi cei angajaţi în sistemul privat", care nu permit "decât posibilitatea celui nemulţumit de sancţiunea disciplinară atacată de a o contesta în faţa instanţei competente". Diferenţele specifice între cei doi termeni ai comparaţiei invocate de autoarea excepţiei - judecători sau procurori, pe de-o parte, şi funcţionari publici sau salariaţi, pe de altă parte - sunt date atât de statutul diferit al acestor categorii profesionale, cât şi de rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. 22. Cu privire la invocarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aplicând aceste considerente de principiu la dispoziţiile de lege criticate, Curtea constată că, prin posibilitatea conferită de lege Inspecţiei Judiciare şi celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare de a formula recurs împotriva hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, legiuitorul nu a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, nestabilind un tratament juridic diferenţiat în cadrul aceleiaşi categorii juridice. 23. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 134 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, deoarece, potrivit dispoziţiei constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, iar, potrivit textului de lege criticat, recursul împotriva hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară poate fi formulat, pe de-o parte, de judecătorul/procurorul sancţionat, iar, pe de altă parte, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Or, recursul prevăzut de dispoziţiile de lege criticate ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, care are rol de instanţă de judecată, trebuie să poată fi exercitat de toate părţile, inclusiv de titularii acţiunii disciplinare nemulţumiţi de hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii. Fiind părţi în procedura disciplinară desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citate ca atare în mod obligatoriu, Inspecţia Judiciară ori, după caz, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca titulari ai acţiunii disciplinare, justifică interesul de a putea ataca cu recurs hotărârea Secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară. 24. De asemenea, critica de neconstituţionalitate raportată la art. 134 alin. (3) din Constituţie este neîntemeiată din moment ce norma constituţională prevede că "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", fără a distinge între hotărârile prin care a fost sancţionat judecătorul/procurorul şi hotărârile prin care nu s-a dispus nicio sancţiune a acestuia. Astfel, dispoziţia de lege criticată are acelaşi conţinut ca norma constituţională invocată. 25. În final, Curtea constată că raportarea excepţiei de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie este nemotivată, autoarea excepţiei neindicând în ce mod dispoziţiile de lege criticate contravin normei constituţionale invocate şi prin urmare, această critică nu poate fi primită. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Corina Petrescu în Dosarul nr. 1.183/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 noiembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
