Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 624 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 624 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 865 din 19 noiembrie 2015

Comenteaza legea


    Augustin Zegrean       - preşedinte
    Valer Dorneanu         - judecător
    Petre Lăzăroiu         - judecător
    Mircea Ştefan Minea    - judecător
    Daniel Marius Morar    - judecător
    Mona-Maria Pivniceru   - judecător
    Puskas Valentin Zoltan - judecător
    Tudorel Toader         - judecător
    Mihaela Ionescu        - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Govoreanu în Dosarul nr. 2.561/111/2013* al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 557D/2015.
    2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală într-un context particular creat de succesiunea unor hotărâri pronunţate atât de Curtea Constituţională, respectiv Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, cât şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014. Aşadar, ceea ce critică autorul excepţiei prin intermediul textului care constituie, formal, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este această din urmă decizie a instanţei supreme care nu a făcut altceva decât să interpreteze, în acord cu considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, instituţia prescripţiei răspunderii penale, la situaţii particulare cum este şi cea a autorului excepţiei, în concret fiind criticată însăşi decizia Curţii Constituţionale. În aceste condiţii, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

                                    CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Decizia penală nr. 168/A/2015 din 6 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.561/111/2013*, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ion Govoreanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 251 alin. (1), (2), (3) şi (5) din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod penal. S-a reţinut în sarcina autorului excepţiei că, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, în cursul anului 2005, a efectuat importuri de zahăr alb, operaţiune vamală scutită de plata taxelor vamale, întrucât s-a efectuat în scopul prelucrării pentru a obţine produse zaharoase, ulterior acesta procedând la valorificarea mărfurilor importate direct către diverşi beneficiari, fără a le mai prelucra în vederea obţinerii produsului finit pentru care s-a acordat scutirea de taxe, toate în scopul de a eluda plata taxelor datorate la bugetul de stat pentru astfel de operaţiuni, inducând în eroare autorităţile vamale prin declaraţii cu privire la realizarea producţiei şi cauzând un prejudiciu foarte mare statului. La termenul de judecată din data de 19 februarie 2014 prima instanţă, din oficiu, a pus în discuţie intervenţia prescripţiei speciale a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea pentru care autorul excepţiei a fost trimis în judecată. În temeiul art. 18 raportat la art. 396 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei a solicitat continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, ţinând cont de faptul că instanţa, după ce a constatat intervenţia prescripţiei speciale, nu poate pronunţa decât soluţia încetării procesului penal, fiind incidente normele procesual penale menţionate anterior, sau achitarea, dacă se constată incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Arată că, în cazul în care nu ar fi solicitat continuarea procesului penal, instanţa, ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de care este acuzat, ar fi dispus încetarea procesului penal în baza prevederilor art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod. Cu toate acestea, prima instanţă a reţinut, în temeiul art. 5 din Codul de procedură penală, cu aplicarea Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, că este mai favorabilă legea nouă, motiv pentru care a dispus condamnarea autorului pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, stabilind o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni, în regim privativ de libertate. În continuare, arată că împotriva soluţiei primei instanţe a declarat apel, criticând soluţia atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei, apelul fiind respins ca nefondat, la pronunţarea deciziei din apel instanţa având în vedere Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu privire la decizia pronunţată în apel, autorul excepţiei a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în această procedură invocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat atât la dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 15 alin. (2), art. 11 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 23 alin. (12), art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (1) şi (4), cât şi la prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    6. Astfel, autorul excepţiei susţine că prevederile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să-şi extindă fără temei legal atribuţiile şi să dispună o interpretare obligatorie prin care impune instanţelor aplicarea retroactivă a unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (4) potrivit cărora deciziile instanţei constituţionale au putere numai pentru viitor.
    7. Arată că, în concret, în practica instanţelor interne, ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal, la data de 1 februarie 2014, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, s-a pus problema aplicării în timp a legii penale mai favorabile. Prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că "în aplicarea art. 5 din Codul penal, stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei". Ulterior, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituţională a stabilit că "dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile". Date fiind cele două interpretări radical opuse ale aceluiaşi text de lege, în practica judiciară s-a pus problema aplicării în timp a legii penale mai favorabile, în special în privinţa cauzelor penale care nu au fost soluţionate definitiv în perioada în care cele două decizii s-au succedat.
    8. În temeiul art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2014, prin care a stabilit că "dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale".
    9. În aceste condiţii, autorul excepţiei susţine că această interpretare înfrânge toate principiile constituţionale invocate, iar, în temeiul art. 11 alin. (1) şi al art. 20 din Constituţie, trebuie să se dea eficienţă cu prioritate dispoziţiilor cuprinse în art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    10. Arată că instanţa de la Strasbourg a stabilit că noţiunea de "lege", la care face referire art. 7 din Convenţie, cuprinde atât dispoziţiile de natură legislativă, cât şi jurisprudenţială, când acestea sunt obligatorii (a se vedea Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 10 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Pessino împotriva Franţei). Consideră că un reviriment jurisprudenţial se analizează pe tărâmul art. 7 din Convenţie, iar acest text convenţional poate fi violat nu doar prin aplicarea retroactivă a unei legi adoptate ulterior faptei, ci şi printr-o interpretare posterioară defavorabilă celui în cauză, pe care jurisprudenţa o leagă de dispoziţia în vigoare la momentul faptei (în acest sens, Hotărârea din 10 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Pessino împotriva Franţei, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragatonoiu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei). Susţine că în Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, s-a reţinut că şi alte instanţe internaţionale au arătat, în speţă Tribunalul penal pentru fosta Iugoslavie, în Hotărârea din 4 februarie 2005, pronunţată în Cauza Drăgan Nikolik, că "principiul mitior lex presupune că, dacă regula de drept aplicabilă infracţiunii comise de acuzat a fost revizuită, legea mai blândă este cea care se aplică. Regula de drept aplicabilă trebuie în mod necesar să aibă forţă obligatorie, acesta fiind un element inerent acestui principiu. Principiul mitior lex nu este aplicabil decât dacă regula de drept obligatorie pentru tribunal este înlocuită ulterior cu o alta mai favorabilă, care are de asemenea o forţă obligatorie". Invocă doctrina care a reţinut că, din moment ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat chiar practicii constante, în cazuri concrete, aplicarea art. 7 din Convenţie, cu atât mai mult valoarea de "lege", în accepţiunea textului convenţional, trebuie recunoscută unui act jurisprudenţial căruia caracterul obligatoriu îi este conferit chiar de lege, motiv pentru care există toate premisele aplicării principiului mitior lex şi în această privinţă.
    11. Susţine autorul excepţiei că, anterior publicării Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, pronunţată de Curtea Constituţională, a existat un interval de timp în care orice persoană, având în vedere Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, putea să prevadă că dispoziţiile legale privind prescripţia răspunderii penale constituie o instituţie de drept penal care se aplică independent. Aşadar, chiar dacă Decizia Curţii Constituţionale precitată este o decizie "de interpretare", care este obligatorie, în virtutea art. 147 alin. (4) raportat la art. 15 din Constituţie, nu poate să producă niciun efect pentru trecut (ex tunc), mai ales în condiţiile în care înrăutăţeşte situaţia inculpatului. Arată că, prin Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depăşindu-şi atribuţiile legale, a conferit efect retroactiv unei decizii a Curţii Constituţionale care impune, în mod obligatoriu, un tratament penal nefavorabil raportat la interpretarea iniţială dată de aceeaşi instanţă supremă prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, care constituie lege mai favorabilă.
    12. Arată că o astfel de problemă a mai fost supusă controlului Curţii Constituţionale sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, când s-a constatat neconstituţionalitatea art. 414^5 alin. (4), pronunţându-se Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013.
    13. În continuare, susţine că Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014 nu ţine seama nici de garanţia previzibilităţii legii care nu poate fi ignorată în nicio situaţie, aşa cum rezultă din art. 7 din Convenţie. Invocă, în acest sens, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, în care s-a constatat încălcarea principiului previzibilităţii legii penale în contextul în care a survenit o modificare a jurisprudenţei obligatorii a instanţei supreme cu privire la întinderea pedepsei unei persoane aflate în executarea acelei pedepse. Arată că, în ceea ce priveşte previzibilitatea legii, se consideră că precizia normei penale îndeplineşte două funcţii esenţiale, respectiv aceea de a adresa un avertisment rezonabil cetăţeanului în privinţa conduitei sale şi, respectiv, de a limita puterea discreţionară a statului în aplicarea legii. Or, prin Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele aspecte amintite au fost ignorate, aplicarea unor dispoziţii legale şi jurisprudenţiale obligatorii imprevizibile nereprezentând o "lege" care să satisfacă exigenţele cuprinse în art. 7 din Convenţie.
    14. Consideră că sunt încălcate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea incriminării şi ale art. 16 care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii, de vreme ce Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014 a permis aplicarea unui tratament diferenţiat unor persoane aflate în aceeaşi situaţie, având în vedere hotărârile definitive pronunţate de instanţele interne anterior Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale.
    15. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât deciziile pronunţate de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României şi, evident, acestea se aplică tuturor cauzelor care nu au fost soluţionate definitiv. Faptul că, la un moment dat, există o practică neunitară nu înseamnă generalizarea interpretărilor diferite tuturor cauzelor pendinte, precum şi aplicarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doar cauzelor care se vor înregistra de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a acestei decizii. Dimpotrivă, rolul instanţei supreme este tocmai de a uniformiza de îndată jurisprudenţa neunitară.
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

                                    CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală "Conţinutul şi efectele hotărârii", care au următorul cuprins: "Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."
    20. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) privind statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 alin. (1) referitor la îndeplinirea de către statul român a obligaţiilor ce-i revin din tratatele la care este parte, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii incriminării, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, art. 126 alin. (3) referitor la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, art. 142 alin. (1) potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi art. 147 alin. (1) şi (4) referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Totodată, apreciază că se aduce atingere şi dispoziţiilor art. 7 referitor la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 475-477^1 din Codul de procedură penală), că, reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţii de apel şi tribunalului învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.
    22. Curtea reţine, de asemenea, că, potrivit normelor procesual penale ale art. 477 alin. (3), dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial al României, Partea I. Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
    23. În continuare, Curtea reţine că, în prezenta cauză, se aduce în faţa Curţii Constituţionale, pe calea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, situaţia determinată de pronunţarea, în temeiul normelor procesual penale ale art. 477, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a Deciziei nr. 21 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2014, prin care s-a stabilit că "dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale".
    24. În acest context, Curtea reţine că la data de 1 februarie 2014 au intrat în vigoare noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală, fapt ce a determinat punerea în discuţie a aplicării legii penale mai favorabile. Reglementând aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, legiuitorul a consacrat în alin. (1) al art. 5 din Codul penal excepţiile de la activitatea legii penale, materializate în ultraactivitatea legii abrogate şi retroactivitatea legii noi pentru fapte comise anterior intrării acesteia în vigoare, transpunând, astfel, principiul constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile prevăzut în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, excepţie făcând legea penală sau contravenţională mai favorabilă.
    25. Curtea reţine, de asemenea, că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei, a stabilit, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, că, "în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei". Aşadar, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aderat la sistemul determinării şi aplicării legii penale mai favorabile prin raportare la instituţii autonome, stabilind mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile în două etape, urmând ca mai întâi să se identifice dispoziţiile mai blânde cu privire la pedeapsă din legi succesive, iar apoi să se aleagă legea mai favorabilă, în cazul prescripţiei răspunderii penale prin luarea în considerare a tuturor prevederilor incidente din cuprinsul aceleiaşi legi (durata termenului, întreruperea şi suspendarea cursului de prescripţie).
    26. Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituţională a pus capăt divergenţelor privind aplicarea legii penale mai favorabile, statuând că "dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile". În considerentele acestei decizii, la paragraful 56, s-a reţinut că, odată cu publicarea deciziei Curţii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 477^1 din Codul de procedură penală. Deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, impunându-se a fi respectate nu numai de către instanţele judecătoreşti, ci de toate subiectele de drept, atât de Parlament, cât şi de Guvern, respectiv de autorităţile şi instituţiile publice.
    27. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având a rezolva de principiu problema de drept ce vizează raportul dintre Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi a includerii lor în sfera noţiunii de "lege" cu incidenţă în ceea ce priveşte aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, a pronunţat Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2014, prin care a confirmat cele statuate în Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale.
    28. În motivarea deciziei precitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în virtutea Legii fundamentale, deciziile Curţii Constituţionale sunt de imediată şi generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că nu se aplică doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării. Caracterul general obligatoriu conferit deciziilor Curţii Constituţionale, de la momentul publicării, derivă din faptul că art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu distinge nici în funcţie de tipurile de hotărâri pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul lor, astfel că indiferent de interpretările aduse unui text de instanţele judecătoreşti, inclusiv de către instanţa supremă într-un recurs în interesul legii sau o întrebare prealabilă "atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii, să o aplice ca atare" (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 536 din 28 aprilie 2011 şi nr. 265 din 6 mai 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, respectiv nr. 372 din 20 mai 2014). A mai reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că reglementarea cuprinsă în norma procesual penală la art. 4741 şi art. 477^1 confirmă forţa general obligatorie a deciziilor date de instanţa de contencios constituţional, în condiţiile în care stabileşte că efectele hotărârilor interpretative pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încetează în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată. Din tehnica de redactare a acestor texte rezultă că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi în situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată într-un recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la declararea neconstituţionalităţii. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a reţinut că Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă supremă şi-a încetat efectele începând cu data de 20 mai 2014 când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi astfel nu mai poate fi aplicată raporturilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, dar nesoluţionate definitiv până la data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional, întrucât aceasta nu reprezintă lege penală mai favorabilă.
    29. A mai reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014, că instanţa de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, iar Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu se subsumează acestei noţiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante privind determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009. Altfel spus, o singură hotărâre, fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o lege, concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp. Or, cerinţa privind constanţa jurisprudenţei nu a fost îndeplinită în materia determinării şi aplicării legii penale mai blânde de către instanţele naţionale după 1 februarie 2014, dată fiind perioada foarte scurtă de timp, de doar 3 luni, până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (20 mai 2014) şi interpretările diferite făcute în practica judiciară în sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie în mod global, fie pe instituţii autonome, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestei din urmă orientări nu a existat o viziune unitară sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituţii de drept penal. În aceste condiţii nu poate fi vorba despre conturarea unei jurisprudenţe constante nici în ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripţiei penale în perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotărârii instanţei supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept până la încetarea efectelor sale în data de 20 mai 2014, când interpretarea în conformitate cu Constituţia a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediată aplicare şi general obligatorie. Aşa încât, a conchis instanţa supremă, având în vedere că decizia Curţii Constituţionale nu a infirmat o jurisprudenţă constantă care nu se cristalizase încă la momentul publicării deciziei sale, nu se poate vorbi despre o încălcare a exigenţelor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind legalitatea incriminării şi a pedepsei, o asemenea posibilitate putând fi apreciată doar pentru viitor, în cazul în care practica instanţelor naţionale în materia determinării şi aplicării legii penale mai favorabile nu va fi unitară şi conformă cu Legea fundamentală.
    30. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că hotărârea judecătorească nu poate fi subsumată conceptului de lege penală, ea nu poate fi calificată ca fiind mai favorabilă sau nu, întrucât acest caracter este inerent şi intrinsec legat de lege. Pe perioada sa de aplicare, hotărârea judecătorească reprezintă o modalitate de interpretare a normei legale, fără a avea aceeaşi legitimitate şi autoritate prin prisma principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Aşadar, soluţia de principiu dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, putea fi folosită în procesele penale doar până la publicarea Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, aşa încât numai cauzele judecate definitiv până la această din urmă dată puteau beneficia de tratamentul juridic stabilit prin decizia precitată a instanţei supreme. În schimb, cauzele penale în curs de judecată la data publicării Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale intră sub incidenţa efectelor general obligatorii ale deciziei precitate a instanţei de contencios constituţional. A accepta critica autorului excepţiei potrivit căreia Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este o lege penală mai favorabilă ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, întrucât aplicarea acesteia poate viza cauze care nu au fost judecate definitiv şi care au tranzitat data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional, ceea ce este inacceptabil.
    31. Având în vedere toate cele arătate, în raport cu contextul legal şi jurisprudenţial existent la momentul pronunţării sentinţei de condamnare a autorului excepţiei, precum şi al rămânerii definitive şi irevocabile a acesteia, prin respingerea apelului ca nefondat, Curtea constată că aplicarea legii penale mai favorabile de către instanţa de judecată se putea face doar cu respectarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, de imediată şi generală aplicare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, aceasta aplicându-se tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării. Prin Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014, pronunţată în rezolvarea de principiu a problemei de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a conformat Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, aplicând-o ca atare, prin aceasta nefiind încălcate dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.
    32. Cât priveşte invocarea de către autor a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, Curtea reţine că, admiţând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 414^5 alin. (4) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a constatat că "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007. Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în această cauză a privit, în cadrul examinării constituţionalităţii art. 414^5 alin. (4) din Codul de procedură penală, o interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la recursul în interesul legii care a condus la infirmarea unei decizii a Curţii Constituţionale, aşa încât soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013 nu au relevanţă în prezenta cauză.

    33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

                             CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                                În numele legii
                                    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Govoreanu în Dosarul nr. 2.561/111/2013* al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2015.

                      PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                                AUGUSTIN ZEGREAN

                              Magistrat-asistent,
                                Mihaela Ionescu

                                    --------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 624 din 8 octombrie 2015

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIE nr. 624 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIE nr. 624 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală