Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 62 din 31 ianuarie 2008 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 142 din 25 februarie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Oana Cristina Puicã - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Marin Frunzã în Dosarul nr. 3.900/44/2006 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penalã.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza se aflã în stare de judecatã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiatã, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 8 noiembrie 2007, pronunţatã în Dosarul nr. 3.900/44/2006, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã.
Excepţia a fost ridicatã de Marin Frunzã cu ocazia soluţionãrii apelurilor formulate împotriva Sentinţei penale nr. 274 din 19 iunie 2006 pronunţate de Tribunalul Galaţi - Secţia penalã.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, prin faptul cã, în afara unor situaţii limitativ enumerate, nu prevede asistenţã juridicã obligatorie pentru învinuit sau inculpat în faza urmãririi penale şi nu obligã organul de urmãrire penalã sã asigure asistarea de cãtre un apãrãtor din oficiu, nici mãcar în cazul infracţiunilor de o mai mare gravitate, încalcã dispoziţiile art.1, 4, 11, 15, 16, 20, 21, 24, 53, 124 şi 126 din Constituţie, precum şi prevederile art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, respectiv dispoziţiile art.1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 şi 30 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului. Autorul excepţiei considerã cã textul de lege criticat este în vãditã contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 24, întrucât nu garanteazã dreptul la apãrare în cursul urmãririi penale. De asemenea, aratã cã dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã "creeazã posibilitatea ca procurorul sã aprecieze arbitrar şi sau chiar pãrtinitor asupra necesitãţii desemnãrii unui apãrãtor din oficiu care sã asiste învinuitul în faza de urmãrire penalã", putându-se ajunge în situaţia ca unui învinuit sã i se asigure asistarea de cãtre un apãrãtor din oficiu în cursul urmãririi penale, iar altui învinuit, într-o cauzã similarã, sã nu i se asigure.
Curtea de Apel Galaţi - Secţia penalã apreciazã ca fiind neîntemeiatã critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, în raport cu dispoziţiile art. 24 din Constituţie, întrucât dreptul la apãrare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţã juridicã obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care considerã cã este necesar. Astfel, recunoscând facultatea organului de urmãrire penalã sau a instanţei de judecatã de a aprecia situaţia învinuitului sau inculpatului care nu-şi poate asigura apãrarea, legiuitorul a urmãrit tocmai asigurarea unei garanţii în plus a respectãrii dreptului la apãrare şi nicidecum o încãlcare a acestui drept.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie, este neîntemeiatã, întrucât Legea fundamentalã garanteazã dreptul la apãrare, iar nu pe cel la asistenţã juridicã obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistenţa juridicã a învinuitului sau inculpatului este obligatorie fiind un atribut exclusiv al legiuitorului. Avocatul Poporului invocã în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 533/2005, nr. 365/2005 şi nr. 600/2006.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, cu denumirea marginalã "Asistenţa învinuitului sau a inculpatului", care au urmãtorul conţinut: "Asistenţa juridicã este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altã cauzã, când faţã de acesta a fost dispusã mãsura de siguranţã a internãrii medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altã cauzã ori când organul de urmãrire penalã sau instanţa apreciazã cã învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apãrarea, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege."
În susţinerea neconstituţionalitãţii acestui text de lege, autorul excepţiei invocã încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 - "Statul român", ale art. 4 - "Unitatea poporului şi egalitatea între cetãţeni", ale art. 11 - "Dreptul internaţional şi dreptul intern", ale art. 15 - "Universalitatea", ale art. 16 - "Egalitatea în drepturi", ale art. 20 - "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", ale art. 21 - "Accesul liber la justiţie", ale art. 24 - "Dreptul la apãrare", ale art. 53 - "Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi", ale art. 124 - "Înfãptuirea justiţiei" şi ale art. 126 - "Instanţele judecãtoreşti", precum şi înfrângerea dispoziţiilor art. 6 - "Dreptul la un proces echitabil", ale art. 14 - "Interzicerea discriminãrii" şi ale art. 17 - "Interzicerea abuzului de drept" din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, respectiv încãlcarea prevederilor art.1 privind egalitatea în drepturi, ale art. 2 referitoare la interzicerea discriminãrii, ale art. 6 cu privire la dreptul oricãrei persoane de a-i fi recunoscutã calitatea de subiect de drept, ale art. 7 referitoare la egalitatea în faţa legii, ale art. 8 instituind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 10 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 11 referitoare la prezumţia de nevinovãţie şi ale art. 30 cu privire la interzicerea abuzului de drept din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentalã invocate şi în prezenta cauzã şi cu motivãri similare. Astfel, prin <>Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, Curtea a reţinut cã dreptul la apãrare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţã juridicã obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se considerã cã este necesar. Întrucât Legea fundamentalã garanteazã dreptul la apãrare, iar nu şi pe cel la asistenţã juridicã obligatorie, Curtea a statuat cã stabilirea cazurilor în care aceasta din urmã este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susţine cã dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru cã nu prevãd cã asistenţa juridicã este obligatorie în toate cazurile, câtã vreme exercitarea dreptului la asistenţã juridicã este garantatã.
Dreptul la apãrare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referã la asistenţa juridicã facultativã, iar excepţiile de la aceastã regulã pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridicã obligatorie a învinuitului sau inculpatului, apãrarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţioneazã atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât şi în vederea asigurãrii unei bune desfãşurãri a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultã din însãşi enumerarea cuprinsã în textul de lege.
De asemenea, dispoziţiile de lege criticate nu îngrãdesc dreptul pãrţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţioneazã, într-o societate democraticã, procesul echitabil.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã în raport cu dispoziţiile art. 16 şi ale art. 124 din Constituţie, Curtea a reţinut cã acestea nu contravin sub niciun aspect dispoziţiilor constituţionale privind înfãptuirea justiţiei, ele aplicându-se în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fãrã discriminãri pe considerente arbitrare. De altfel, principiul egalitãţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridicã şi nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoanã.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã sã justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele deciziei menţionate, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã în raport cu dispoziţiile art. 16, 21, 24 şi 124 din Constituţie, îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauzã.
Pentru motivele arãtate anterior, dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã sunt în concordanţã şi cu prevederile art. 1, 4, 11, 15, 20, 53 şi 126 din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, respectiv cu prevederile art. 1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 şi 30 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art.147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Marin Frunzã în Dosarul nr. 3.900/44/2006 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 31 ianuarie 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puicã
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
