Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 104 din 12 februarie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Marinela Mincã - procuror
Marieta Safta - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, excepţie ridicatã de Mihaela Mârza în Dosarul nr. 3.003/325/2006 al Judecãtoriei Timişoara, de Sofia Ţãmbãlaru în Dosarul nr. 2.414/P/2006 al Judecãtoriei Târgu Jiu şi de Elena Iulia Ştefãnescu în Dosarul nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penalã.
Conexarea dosarelor şi dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din data de 11 ianuarie 2007, în prezenţa autoarei excepţiei, Elena Iulia Ştefãnescu, şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 18 ianuarie 2007.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, reţine urmãtoarele:
Prin încheierile pronunţate în dosarele nr. 3.003/325/2006 al Judecãtoriei Timişoara (7 septembrie 2006), nr. 2.414/P/2006 al Judecãtoriei Târgu Jiu (13 septembrie 2006) şi nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penalã (18 septembrie 2006), a fost sesizatã Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, excepţie ridicatã în aceste dosare de cãtre Mihaela Mârza, de Sofia Ţãmbãlaru şi, respectiv, de Elena Iulia Ştefãnescu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Mihaela Mârza a susţinut cã prin abrogarea art. 205 şi 206 din Codul penal s-au încãlcat dispoziţiile cuprinse în art. 16, 20 şi 21 din Constituţie. Sofia Ţãmbãlaru a susţinut cã abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul penal contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, întrucât are ca efect "imposibilitatea contestãrii de cãtre magistraţi, în justiţia penalã, a activitãţii calomnioase a unor ziarişti care, prin articole defãimãtoare, conduc la vãtãmarea imaginii acestora, nemaipãstrându-se un just echilibru între interesul general al statului privind imaginea justiţiei şi dreptul magistraţilor de a-şi apãra onoarea şi demnitatea". Elena Iulia Ştefãnescu a susţinut cã, întrucât nu existã o lege care sã reglementeze şi sã sancţioneze delictele de presã, în conformitate cu prevederile art. 30 alin.(8) ultima tezã din Constituţie, abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul penal a creat un vid legislativ cu consecinţa lipsirii de protecţie juridicã a victimelor actelor de defãimare prin presã.
Judecãtoria Timişoara a comunicat Curţii Constituţionale opinia sa în sensul cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât abrogarea art. 205 şi 206 din Codul penal reprezintã o opţiune a legiuitorului în cadrul mãsurilor de politicã penalã, care nu contravine prevederilor constituţionale invocate.
Judecãtoria Târgu Jiu a opinat cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât dispoziţiile legale criticate nu încalcã normele constituţionale deoarece "prin abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul penal nu se poate pune în discuţie violarea dreptului constituţional al magistraţilor şi al oricãrei persoane privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil [...], subzistând posibilitatea fiecãruia de reparare a prejudiciului moral prin promovarea unei acţiuni civile".
Tribunalul Sibiu - Secţia penalã a arãtat cã "vidul legislativ" invocat de autoarea excepţiei "nu atrage calificarea ca neconstituţionalã a prevederii incriminate" şi cã, în consecinţã, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul a comunicat punctul sãu de vedere în sensul cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, arãtând cã textul de lege criticat nu instituie nicio discriminare, este în deplinã concordanţã cu tratatele şi convenţiile la care România este parte şi nu îngrãdeşte liberul acces la justiţie.
Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât prevederile legale criticate nu încalcã dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, având urmãtorul cuprins: "Articolele 205, 206, 207 şi 236^1 se abrogã."
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Referitor la competenţa sa, Curtea reţine cã art. 146 lit. d) din Constituţie nu excepteazã de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi cã, în cazul constatãrii neconstituţionalitãţii lor, acestea îşi înceteazã efectele juridice în condiţiile prevãzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogãrii continuã sã producã efecte. De altfel, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat în acelaşi sens prin <>Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea constatã cã aceasta este întemeiatã şi urmeazã sã fie admisã, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmeazã.
Dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, abrogate prin <>art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 , au urmãtorul cuprins:
- Art. 205: Insulta
"Atingerea adusã onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocurã, se pedepseşte cu amendã.
Aceeaşi pedeapsã se aplicã şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boalã sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate.
Împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã.";
- Art. 206: Calomnia
"Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendã de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.
Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate.
Împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã.";
- Art. 207: Proba veritãţii
"Proba veritãţii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãţii nu constituie infracţiunea de insultã sau calomnie."
Obiectul juridic al infracţiunilor de insultã şi calomnie, prevãzute de art. 205 şi, respectiv, art. 206 din Codul penal, îl constituie demnitatea persoanei, reputaţia şi onoarea acesteia. Subiectul activ al infracţiunilor analizate este necircumstanţiat, iar sãvârşirea lor se poate produce direct, prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisã sau prin mijloacele de comunicare audiovizuale. Indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit - simpli cetãţeni, oameni politici, ziarişti etc. -, faptele care formeazã conţinutul acestor infracţiuni lezeazã grav personalitatea umanã, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. Dacã asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de naturã sã facã imposibilã convieţuirea socialã, care presupune respect faţã de fiecare membru al colectivitãţii şi preţuirea în justa mãsurã a reputaţiei fiecãruia. De aceea, valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional, demnitatea omului fiind consacratã prin art. 1 alin. (3) din Constituţia României ca una dintre valorile supreme. Astfel, textul citat din Legea fundamentalã prevede cã "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor, libera dezvoltare a personalitãţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintã valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate".
Având în vedere importanţa deosebitã a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, Curtea Constituţionalã constatã cã abrogarea acestor texte de lege şi dezincriminarea, pe aceastã cale, a infracţiunilor de insultã şi calomnie contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
În acelaşi sens, Curtea reţine cã, aşa cum corect se aratã în motivarea excepţiei ridicate în dosarul Tribunalului Sibiu - Secţia penalã, prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garanteazã demnitatea omului ca valoare supremã. În absenţa ocrotirii juridice prevãzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiazã de nicio altã formã de ocrotire juridicã realã şi adecvatã.
În dezacord cu opinia exprimatã în cauzã de Judecãtoria Târgu Jiu, Curtea Constituţionalã nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscutã de instanţele judecãtoreşti persoanelor vãtãmate prin infracţiunile menţionate, de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formã de ocrotire juridicã nu este reglementatã explicit, ci este instituitã pe cale jurisprudenţialã. Pe de altã parte, recurgerea la procesul civil, întemeiatã, prin analogie, pe dispoziţiile art. 998 din Codul civil - care reglementeazã rãspunderea patrimonialã pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite -, nu constituie o protecţie juridicã adecvatã în cazul analizat deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilã, iar demnitatea umanã nu poate fi evaluatã în bani şi nici compensatã prin foloase materiale.
Din aceastã perspectivã, Curtea constatã cã abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal încalcã şi principiul liberului acces la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, prevãzute în art. 6 şi, respectiv, art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi principiul egalitãţii în drepturi prevãzut de art. 16 din Constituţie.
Curtea Constituţionalã reţine cã liberul acces la justiţie nu înseamnã numai posibilitatea de a te adresa instanţelor judecãtoreşti, ci şi de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului încãlcat, corespunzãtor gravitãţii şi periculozitãţii sociale a vãtãmãrii ce s-a produs. În acelaşi sens, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, de exemplu în cauzele Aydin contra Turciei din 1997, Conka împotriva Belgiei din 2002, cã efectul esenţial al dispoziţiei cuprinse în art. 13 din Convenţie constã în a impune existenţa unui recurs intern ce abiliteazã instanţa naţionalã sã ofere o "reparaţie adecvatã", recursul trebuind sã fie "efectiv" atât în cadrul reglementãrilor legale, cât şi în practica de aplicare a acestora.
Or, înlãturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnitãţii, ca valoare supremã în statul de drept, determinã încãlcarea caracterului efectiv al accesului la justiţie în aceastã materie. În plus, Curtea constatã cã, prin efectul abrogãrii analizate, spre deosebire de persoanele ale cãror drepturi - altele decât dreptul la onoare şi la o bunã reputaţie - au fost încãlcate şi care se pot adresa instanţelor judecãtoreşti pentru apãrarea drepturilor lor, victimele infracţiunilor de insultã şi calomnie nu au nicio posibilitate realã şi adecvatã de a beneficia pe cale judiciarã de apãrarea demnitãţii lor - valoare supremã, garantatã de Legea fundamentalã.
Curtea nu-şi poate însuşi nici opinia comunicatã de Judecãtoria Timişoara în sensul cã abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal reprezintã o opţiune a legiuitorului în cadrul mãsurilor de politicã penalã şi cã, în consecinţã, excepţia este neîntemeiatã. Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentalã, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultã cã Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De exemplu, Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fãrã ca prin aceasta sã încalce Constituţia, fapte în conţinutul cãrora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevãzute de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentalã. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţã, libertatea individualã, dreptul de proprietate sau, ca în cazul analizat, demnitatea omului. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercitã prin reglementarea condiţiilor de tragere la rãspundere penalã pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevãzute şi garantate de Constituţie.
Curtea constatã cã abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal contravine şi dispoziţiilor art. 30 alin. (8) din Constituţie, în cazurile în care infracţiunile de insultã şi calomnie sunt sãvârşite prin presã. Textul constituţional menţionat prevede cã "delictele de presã se stabilesc prin lege". În absenţa oricãrei distincţii, rezultã cã delictele de presã se pot stabili prin lege specialã - de exemplu, printr-o lege a presei, cum se întâmplã în Franţa - sau prin legea penalã comunã, care este în cazul de faţã Codul penal. Astfel, dimensiunea constituţionalã a delictelor de presã impune ca acestea sã nu poatã fi eliminate din legislaţie, ci, aşa cum s-a arãtat, supuse unui regim sancţionator la libera alegere a legiuitorului.
Examinând constituţionalitatea abrogãrii art. 205, 206 şi 207 din Codul penal prin dispoziţiile <>art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 , Curtea Constituţionalã are în vedere şi prevederile privind libertatea de exprimare, cuprinse în art. 30 din Constituţia României, art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".
Acelaşi articol al Constituţiei prevede însã în alin. (6) cã "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".
Limitele libertãţii de exprimare, prevãzute în art. 30 alin. (6) din Constituţia României, concordã întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasã ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societãţile democratice admit cã libertatea unei persoane se terminã acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetãţenilor români, cetãţenilor strãini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bunã-credinţã, fãrã sã încalce drepturile şi libertãţile celorlalţi.
O limitare identicã este, de asemenea, prevãzutã în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertãţi ce comportã îndatoriri şi responsabilitãţi poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã, pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]", precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte cã exerciţiul libertãţii de exprimare comportã îndatoriri speciale şi responsabilitãţi speciale şi cã aceasta poate fi supusã anumitor restricţii care trebuie sã fie expres prevãzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora.
Din dispoziţiile normative citate rezultã cã nu existã nicio incompatibilitate între principiul libertãţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei, care sã impunã dezincriminarea acestor infracţiuni.
În sfârşit, Curtea constatã cã incriminãri asemãnãtoare celei cuprinse în textele din Codul penal referitoare la infracţiunile contra demnitãţii, abrogate prin dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate, unele chiar mai severe, se întâlnesc şi în legislaţiile altor ţãri europene, precum: Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria şi altele.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al <>art. 31 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Mihaela Mârza în Dosarul nr. 3.003/325/2006 al Judecãtoriei Timişoara, de Sofia Ţãmbãlaru în Dosarul nr. 2.414/P/2006 al Judecãtoriei Târgu Jiu şi de Elena Iulia Ştefãnescu în Dosarul nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penalã şi constatã cã dispoziţiile <>art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 18 ianuarie 2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Marieta Safta
*
OPINIE SEPARATĂ
Ceea ce ne desparte de considerentele reţinute de majoritatea membrilor Curţii Constituţionale pentru a admite excepţiile şi a constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor <>art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 nu este optica diferitã în legãturã cu importanţa relaţiilor sociale privitoare la apãrarea demnitãţii umane şi a drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale omului, la libertatea de exprimare, la viaţa intimã, privatã şi familialã, la onoare sau la propria-i imagine, ci aprecierea diferitã a libertãţii legiuitorului în alegerea mijloacelor prin care înţelege sã-şi îndeplineascã obligaţia constituţionalã de a apãra aceste valori şi de a asigura exercitarea efectivã a acestor drepturi şi libertãţi.
Suntem de acord cã demnitatea umanã, consacratã ca valoare supremã chiar prin principiile generale ale Constituţiei, cu garanţia prevãzutã la art. 30 alin. (6) din Legea fundamentalã, obligã legiuitorul ca prin elaborarea legislaţiei şi prin aplicarea acesteia sã asigure ocrotirea adecvatã, efectivã şi eficientã a acestei valori. Constituţia însã nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizatã ocrotirea diferitelor valori sociale. Aceasta este lãsatã la libera apreciere a legiuitorului. Politica penalã a statului poate avea diferite imperative şi prioritãţi, în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele anumitor fapte antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul stabileşte mijloacele juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor relaţii sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte, care trebuie încriminate şi combãtute prin aplicarea unor sancţiuni penale.
Având în vedere aceste prerogative, aparţinând exclusiv legiuitorului, aprecierea cã în prezent nu se impune apãrarea prin mijloace de drept penal a demnitãţii, reputaţiei şi a dreptului persoanei la propria imagine şi în consecinţã, dezincriminarea faptelor de insultã şi de calomnie nu contravine niciunei norme constituţionale, constituind doar o problemã de oportunitate şi de justificare practicã.
Operând aceastã dezincriminare, legiuitorul a avut în vedere cã legislaţia în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigurã suficiente mijloace pentru combaterea şi sancţionarea faptelor ce lezeazã demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei. Nereglementarea explicitã a rãspunderii civile şi a sancţiunilor de aceastã naturã, aplicabile în cazul faptelor de insultã şi calomnie, nu înseamnã vid legislativ. Dacã practica instanţelor judecãtoreşti a stabilit existenţa unor temeiuri juridice corespunzãtoare pentru sancţionarea acestor fapte şi apãrarea intereselor legitime ale victimelor lor, ea demonstreazã cã, în realitate, nu existã un vid legislativ, iar dacã se impune completarea, modificarea sau perfecţionarea legislaţiei, aceasta intrã în atribuţiile exclusive ale legiuitorului.
Demnitatea umanã nefiind evaluabilã în bani, iar afectarea acesteia fiind ireparabilã prin sancţiuni cu caracter civil, nici sancţiunile cu caracter penal nu sunt de naturã sã asigure mai multe satisfacţii pe acest plan.
Nu putem omite nici existenţa unui alt viciu de ordin constituţional şi legal al soluţiei adoptate cu votul majoritãţii membrilor Curţii Constituţionale. Potrivit prevederilor <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituţionalã se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã, fãrã a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului."
Decizia la care se referã prezenta opinie separatã a fost pronunţatã în cadrul controlului concret a posteriori de constituţionalitate. <>Art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 a produs efecte juridice de la data intrãrii în vigoare a legii, dupã acea datã nemaifiind posibilã tragerea la rãspundere penalã a celor care au sãvârşit faptele prevãzute de fostele articole 205 şi 206 din Codul penal. Decizia Curţii Constituţionale, determinând, prin efectele sale, suspendarea efectelor normei juridice declarate ca fiind neconstituţionale, face ca de la data publicãrii sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, sã reintre în vigoare dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal, ceea ce echivaleazã cu încriminarea din nou a faptelor de insultã şi de calomnie, încriminare ce intrã în competenţa exclusivã a legiuitorului. În aceste condiţii, Curtea Constituţionalã devine legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de propria-i lege organicã.
JUDECĂTOR,
Ioan Vida,
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
JUDECĂTOR,
Kozsokar Gabor
*
OPINIE CONCURENTĂ
În consens cu majoritatea judecãtorilor Curţii, consider cã dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale. Consider însã, totodatã, fãrã a nega neapãrat forţa şi coerenţa argumentãrii care impune o asemenea soluţie, cã anumite sublinieri, nuanţãri şi explicitãri, în cuprinsul sãu, ar fi fost benefice. Prezenta opinie concurentã îşi propune sã le înfãţişeze.
Achiesând la teza caracterului neconstituţional al dispoziţiilor legale în cauzã, opinez, însã, cã acesta este determinat, în primul rând, de încãlcarea art. 30 alin. (6) din Constituţie, aşa cum rezultã din analiza ce urmeazã. Dupã ce, în alin. (1), textul constituţional menţionat defineşte noţiunea de libertate de exprimare, prin prisma obiectului şi a modalitãţilor de exteriorizare, consacrând caracterul lor inviolabil, în alin. (6) prevede limitele exercitãrii acesteia şi încã de o manierã tranşantã, ce rezultã din formula prohibitivã utilizatã: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Aşadar, în viziunea legiuitorului constituant, libertatea de exprimare nu are caracter absolut, ci, asemeni oricãrui alt drept sau altei libertãţi, este garantatã şi protejatã numai în mãsura în care este valorificatã în mod legitim, cu respectarea şi, deci, fãrã a aduce atingere drepturilor sau libertãţilor în egalã mãsura ocrotite ale altor persoane. Evident, o atare construcţie nu are în sine nimic insolit, nefãcând decât sã dea expresie teoriei abuzului de drept, care poate şi trebuie consideratã una dintre trãsãturile fundamentale ale statului de drept. Valorificarea arbitrarã a libertãţii de exprimare, cu încãlcarea limitelor sale constituţionale, o lipseşte de legitimitate şi, prin aceasta, de protecţia autoritãţii publice. De aceastã protecţie urmeazã sã beneficieze, în schimb, titularii atributelor personale nepatrimoniale astfel încãlcate, care vor fi îndreptãţiţi sã apeleze la forţa coercitiva a statului pentru a obţine încetarea încãlcãrii şi repararea eventualului prejudiciu cauzat. O vor putea face utilizând oricare dintre formele de rãspundere juridicã prevãzute în sistemul nostru de drept, plenitudinea de protecţie constituind regula în aceastã materie şi, ca atare, gãsindu-şi aplicare, în mãsura în care textul constituţional nu prevede expres cã una sau alta dintre formele de rãspundere nu este incidentã.
Neconstituţionalitatea <>art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 decurge, aşadar, din împrejurarea cã, interpretând greşit tãcerea legiuitorului constituant cât priveşte modalitãţile de rãspundere juridicã care pot interveni în ipoteza textului, legiuitorul ordinar a considerat cã poate sã restrângã mijloacele de protecţie puse la dispoziţia celui prejudiciat în atributele sale personale, prin exercitarea abuzivã a libertãţii de exprimare; a fãcut-o procedând la dezincriminarea infracţiunilor de insultã şi calomnie, înlãturând, astfel, rãspunderea penalã din rândul formelor de rãspundere juridicã pe care le poate antrena valorificarea arbitrarã, cu consecinţe prejudiciabile, a libertãţii de exprimare.
Pe linia de gândire care aici intereseazã, este esenţial de subliniat cã neprecizarea, în cuprinsul art. 30 alin. (6) din Constituţie, a mijloacelor juridice prin care se asigura ocrotirea valorilor sociale, a cãror încãlcare este interzisã tot acolo, nu poate fi înţeleasã ca o legitimare a legiuitorului ordinar de a stabili aceste mijloace juridice, potrivit propriei sale aprecieri. Într-adevãr, ori de câte ori legiuitorul constituant a simţit nevoia implicãrii legiuitorului ordinar în definirea unui drept fundamental sub aspectul conţinutului şi/sau al limitelor exercitãrii sale, a consacrat in terminis competenţa acestuia, modalitate utilizatã în art. 25 privind dreptul la libera circulaţie, art. 43 privind dreptul la grevã, art. 44 privind dreptul de proprietate privatã etc. Aşa fiind, tãcerea textului constituţional nu poate fi interpretatã decât în sensul la care am subscris, cu consecinţa neconstituţionalitãţii soluţiei legislative adoptate.
Dezincriminarea infracţiunilor de insultã şi calomnie a fost susţinutã de o mare parte a opiniei publice, fiind consideratã ca o componentã a reformei legislative, de naturã sã asigure "europenizarea" legislaţiei autohtone. În condiţiile în care, însã, majoritatea ţãrilor europene, inclusiv Franţa, Germania, Spania, Italia, Elveţia etc., continuã sã incrimineze aceste infracţiuni, pretinsul deziderat enunţat apare ca lipsit de orice suport în realitate. Într-adevãr, nu se vede care ar fi ţãrile, altele decât cele menţionate, constitutive de model de politicã europeanã în aceastã materie şi cãrora, ca urmare a abrogãrii infracţiunilor de insultã şi calomnie, ar urma sã le semene România. Evident, asemenea ţãri nu existã!
Dezincriminarea insultei şi calomniei şi, prin aceasta, lipsirea de protecţia legii penale a unor valori a cãror încãlcare este prohibitã prin Constituţie nu numai cã este lipsitã de un model de referinţã relevant, ci, totodatã, contravine exigenţelor convenţionale internaţionale în materie.
Astfel, potrivit art. 10 pct. 2 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, "exercitarea acestor libertãţi (libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, în calitate de componente ale libertãţii de exprimare, potrivit pct. 1 al aceluiaşi articol - n.n.) ce comportã îndatoriri şi responsabilitãţi poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã, pentru securitatea naţionalã, integritatea teritorialã sau siguranţa publicã, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]". Am reprodus in terminis textul acestui articol care constituie sediul materiei, pentru a evidenţia cã, în viziunea convenţiei, nu existã nicio incompatibilitate între exercitarea plenarã a libertãţii de exprimare şi limitãrile sau sancţiunile - inclusiv de naturã penalã - impuse de ocrotirea unor drepturi şi interese legitime. În consecinţã, teza, atât de popularã la noi şi consideratã a avea caracter axiomatic, potrivit cãreia existenţa rãspunderii penale este de naturã sã afecteze libertatea de exprimare îşi relevã lipsa de fundament şi caracterul hazardat.
Dacã, pentru raţiunile înfãţişate, pe care le consider peremptorii, soluţia adoptatã de Curte, în prezenta cauzã, este corectã pe fond, nu mai puţin se cer examinate, ca o continuare fireascã şi logicã a preocupãrilor declarate, efectele deciziei prin care un text legal abrogator a fost lipsit de eficienţa juridicã, ca urmare a constatãrii neconstituţionalitãţii sale, pentru a vedea dacã şi în ce mãsurã aceste efecte se circumscriu cadrului legal de funcţionare a Curţii Constituţionale.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, textul legal constatat ca fiind neconstituţional este suspendat de drept, iar dupã expirarea acestui termen îşi înceteazã efectele, dacã nu a fost pus de acord cu prevederile Constituţiei. Dupã cum s-a remarcat, suspendarea de drept a textului abrogator determinã reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate.
Or, aşa fiind, s-a susţinut prin soluţia adoptatã, Curtea îşi arogã calitatea de legiuitor pozitiv, contravenind astfel dispoziţiilor <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cãrora "...se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã, fãrã a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
O examinare atentã a argumentelor aduse în favoarea acestui punct de vedere îndreptãţeşte serioase rezerve în ceea ce-l priveşte.
Întrucât, pe de o parte, prin efectul constatãrii neconstituţionalitãţii dispoziţiei abrogatoare, reintrã în vigoare aceleaşi dispoziţii care fuseserã abrogate şi nu altele noi, este dificil de susţinut cã astfel Curtea îşi arogã calitatea de legiuitor pozitiv.
De asemenea, în mãsura în care reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate nu constituie decât un efect mediat al deciziei Curţii, de constatare a neconstituţionalitãţii dispoziţiei abrogatoare, şi nu un efect direct al acesteia, nu existã suficient temei pentru teza avansatã.
În sfârşit, în condiţiile în care interdicţia de modificare sau completare, instituitã prin <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , se referã exclusiv la prevederile supuse controlului, iar în prezenta cauzã obiectul controlului îl constituie dispoziţia abrogatoare, în vreme ce supuse modificãrii sau completãrii sunt prevederile abrogate, repuse în vigoare, ca urmare a constatãrii neconstituţionalitãţii celei dintâi, pretinsa încãlcare a textului legal menţionat nu poate fi reţinutã.
JUDECĂTOR,
Şerban Viorel Stãnoiu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
