Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Marieta Safta - prim-magistrat-asistent
1. Pe rol se află pronunţarea asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru modificarea şi completarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, formulată de Guvernul României. 2. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.510 din 7 iulie 2016, formând obiectul Dosarului nr. 1.259 A/2016. 3. În motivarea sesizării se precizează, mai întâi, că începând cu anul 2011, salarizarea personalului din sectorul bugetar este reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a legilor anuale de salarizare elaborate în baza prevederilor acestei legi. Potrivit art. 1 alin. (2) din actul normativ menţionat, de la data intrării în vigoare a acestuia, drepturile salariale ale personalului bugetar sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în Legea-cadru nr. 284/2010. Se subliniază şi faptul că abrogarea prevederilor din actele normative prin care se autorizau unele instituţii şi autorităţi publice să reţină o parte din veniturile realizate pentru constituirea de fonduri pentru stimularea personalului angajat, a reprezentat un criteriu de referinţă structural în derularea Acordului Stand-by încheiat cu Fondul Monetar Internaţional, care a fost îndeplinit prin aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2011 pentru modificarea unor acte normative în vederea eliminării prevederilor referitoare la acordarea de stimulente pentru personalul din sectorul bugetar. În plus, adoptarea acestor măsuri ar putea conduce la un impact financiar suplimentar asupra cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat aferente anului 2016 de aproximativ 3,2 miliarde lei, respectiv 5,5 miliarde anual. 4. Se susţine, în continuare, că, pe lângă caracterul discriminatoriu al unora dintre măsurile stabilite de legea criticată, nu sunt respectate "nici prevederile art. 138 alin. (5) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare." Astfel, "prin neindicarea surselor de finanţare în propunerile legislative menţionate, asupra acestora planează un viciu de neconstituţionalitate". Referitor la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.354/2010, nr. 1.358/2010, nr. 1.360/2010, se arată că, ori de câte ori o iniţiativă legislativă nu e însoţită de o analiză şi/sau informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, suntem în prezenţa nerespectării prevederilor constituţionale ale art. 138 alin. (5). În acelaşi sens sunt, potrivit autorului sesizării, şi prevederile art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. 5. Faţă de cele arătate se apreciază că "impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, trebuie să conţină informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, şi anume la modificări ale cheltuielilor bugetare, precum şi la calculele privind fundamentarea acestor modificări." Astfel, faţă de deficitul bugetar estimat pentru 2016 şi, respectiv 2017, "există riscul ca impactul suplimentar generat de aplicarea acestor măsuri să nu poată fi acoperit din bugetul aprobat, ceea ce creează premisele unui dezechilibru bugetar, cu consecinţa nerespectării nivelului deficitului bugetar prevăzut în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană şi care atrage declanşarea procedurii de deficit excesiv." 6. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 7. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.522 din 9 august 2016, punctul său de vedere, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 8. Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin legea criticată, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că nu a fost motivată în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel încât "acest aspect nu poate face obiectul analizei Curţii, întrucât nu îndeplineşte condiţiile legale ale admisibilităţii sesizării de neconstituţionalitate". 9. Referitor la susţinerile privind încălcarea art. 138 alin. (5) din Constituţie, apreciază că nu pot fi reţinute, întrucât "sursele de finanţare sunt menţionate expres în actul normativ, legiuitorul făcând trimitere la bugetul aprobat şi la venituri proprii, reglementând cu privire la facultatea şi nu la obligaţia acordării acestor sume." Se mai arată că sesizarea "interpretează trunchiat jurisprudenţa Curţii Constituţionale" în sensul că textul constituţional invocat ar presupune precizarea expresă a sursei de finanţare. Se invocă în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 515/2004 şi nr. 1.093/2008, prin care s-a statuat, în esenţă, că lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune, implicit, inexistenţa sursei de finanţare, precum şi cu privire la sursele de finanţare. 10. Preşedintele Senatului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile legale criticate, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru modificarea şi completarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în întregul său. Examinând, însă, criticile de neconstituţionalitate, astfel cum au fost circumstanţiate în partea introductivă a sesizării, unde se reţin în mod distinct soluţiile legislative considerate ca fiind neconstituţionale, Curtea constată că aceste critici vizează numai modificările aduse Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. 13. Astfel fiind, Curtea reţine ca obiect al sesizării de neconstituţionalitate Art. I din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru modificarea şi completarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, având următorul cuprins: "Art. I. - Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 193, după alineatul (6) se introduce un nou alineat, alin. (6^1), cu următorul cuprins: «(6^1) Ministerul Sănătăţii, ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie pot acorda personalului medical şi de specialitate stimulente financiare lunare, în limita a două salarii minime brute pe ţară a căror finanţare este asigurată din veniturile proprii ale acestora, în limita bugetului aprobat.» 2. Articolul 199 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 199. - (1) Autorităţile publice locale pot participa la finanţarea unor cheltuieli de administrare şi funcţionare, respectiv cheltuieli de personal, stabilite în condiţiile legii, bunuri şi servicii, investiţii, reparaţii capitale, consolidare, extindere şi modernizare, dotări cu echipamente medicale ale unităţilor sanitare cu paturi transferate, în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinaţie în bugetele locale. (2) Autorităţile administraţiei publice pot acorda personalului medical şi de specialitate din spitalele publice din reţeaua sanitară proprie stimulente financiare lunare, în limita a două salarii minime brute pe ţară, în baza hotărârii autorităţilor deliberative ale autorităţilor administraţiei publice locale, în limita bugetului aprobat.» 14. Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea sesizării sunt cele ale art. 16 - Egalitatea în drepturi şi ale art. 138 alin. (5), potrivit cărora "Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare." 15. Fără a se invoca vreun temei constituţional distinct, se face referire, în motivarea sesizării, şi la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi la prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul cuprins: "(1) În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative/măsuri/politici a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, se va întocmi o fişă financiară, care va respecta condiţiile prevăzute de Legea nr. 69/2010. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere: a) schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; b) estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; c) măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. [...] (3) După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament pot fi aprobate acte normative/măsuri/politici numai în condiţiile prevederilor alin. (1), dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare, aferente exerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul". 16. Procedând la analiza motivării, Curtea va examina, mai întâi, criticile formulate în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi. Curtea constată, în această privinţă, că autorul sesizării susţine că "unele dintre măsurile" prevăzute de normele criticate au caracter discriminatoriu, fără a se preciza care sunt aceste măsuri, şi fără a se motiva în ce constă caracterul lor discriminatoriu. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "sesizările trebuie [...] motivate". În sensul textului legal citat, motivarea implică indicarea textelor criticate, a normelor constituţionale pretins încălcate, precum şi a considerentelor pe care se bazează contrarietatea invocată. În cauză lipsesc două dintre aceste elemente, şi anume precizarea exactă a textelor legale criticate şi a considerentelor pe care se bazează pretinsa contrarietate cu norma constituţională de referinţă. Chiar dacă s-ar aprecia că "măsurile" pretins discriminatorii sunt cele prevăzute de dispoziţiile reţinute distinct în partea introductivă a sesizării, şi la care este raportat apoi tot conţinutul acesteia, Curtea nu se poate substitui autorului pentru a determina motivele pentru care dispoziţiile respective ar fi discriminatorii. 17. În ceea ce priveşte criticile formulate în raport de dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (5), potrivit cărora "Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare", Curtea observă mai întâi că, indicând în partea introductivă a sesizării, soluţiile legislative criticate, autorul le extrage din contextul reglementărilor unde sunt cuprinse, ceea ce este de natură să determine un caracter incomplet şi alt sens al acestora. Astfel, se arată că s-a aprobat ca: "Ministerul Sănătăţii, ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie să poată acorda personalului medical de specialitate stimulente financiare lunare în limita a două salarii minime brute pe ţară", ceea ce corespunde primei teze a art. 193 alin. (61) din Legea nr. 95/2006, introdus prin art. I pct. 1 din legea criticată, fără a se menţiona teza finală aceluiaşi text, care statuează astfel: "a căror finanţare este asigurată din veniturile proprii ale acestora, în limita bugetului aprobat." De asemenea, se arată că s-a aprobat ca "autorităţile administraţiei publice locale să poată acorda personalului medical şi de specialitate din spitalele publice din reţeaua sanitară proprie stimulente financiare lunare, în limita a două salarii minime brute pe ţară", ceea ce corespunde primei teze a art. 199 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, modificat prin art. I pct. 2 din legea criticată, fără a se menţiona teza finală aceluiaşi text, care statuează astfel: "în baza hotărârii autorităţilor deliberative ale autorităţilor administraţiei publice locale, în limita bugetului aprobat". Critica formulată este aceea că, prin neindicarea surselor de finanţare pentru stimulentele financiare la care textele se referă, se încalcă prevederile art. 138 alin. (5) din Constituţie, astfel cum au fost interpretate într-o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale. 18. Or, examinarea textelor criticate, în integralitatea lor, relevă faptul că legiuitorul a stabilit posibilitatea (iar nu obligaţia) acordării de stimulente financiare pentru personalul medical de specialitate, "în limita bugetului aprobat". Astfel, cât priveşte stimulentele financiare ce pot fi acordate de Ministerul Sănătăţii, ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, legiuitorul a prevăzut expres că finanţarea se asigură "din veniturile proprii ale acestora". Cât priveşte stimulentele financiare ce pot fi acordate de autorităţile administraţiei publice locale personalului medical şi de specialitate din spitalele publice din reţeaua sanitară proprie, finanţarea se realizează de către acestea, "în baza hotărârii autorităţilor deliberative" (ale autorităţilor administraţiei publice locale). 19. Curtea observă, totodată, că, în reglementarea finanţării spitalelor publice, Legea nr. 95/2006 distinge între venituri proprii, şi venituri de la bugetul de stat şi bugetele locale. Astfel, potrivit art. 190 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, "spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate din serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi din alte surse, conform legii". Potrivit art. 193 alin. (1) din acelaşi act normativ (prin art. I pct. 1 criticat în cauză este completat art. 193 cu un nou alineat, alineatul 6^1,), "spitalele publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii şi ale ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, cu excepţia spitalelor din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale, primesc, în completare, sume de bani de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinaţiile pentru care au fost alocate [...]". Art. 199 din Legea nr. 95/2006, în actuala redactare, stabileşte posibilitatea autorităţilor publice locale de a participa "la finanţarea unor cheltuieli de administrare şi funcţionare, respectiv cheltuieli de personal, stabilite în condiţiile legii, bunuri şi servicii, investiţii, reparaţii capitale, consolidare, extindere şi modernizare, dotări cu echipamente medicale ale unităţilor sanitare cu paturi transferate, în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinaţie în bugetele locale." Modificarea art. 199 din Legea nr. 95/2006 prin art. I pct. 2 din legea criticată în prezenta cauză constă, practic, în introducerea posibilităţii autorităţilor publice locale de a finanţa acordarea de stimulente financiare lunare pentru personal medical şi de specialitate din spitalele publice din reţeaua sanitară proprie. 20. Examinând, în continuare, jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 138 alin. (5) din Constituţie, invocată, în parte, şi de autorul sesizării, Curtea reţine că aceasta distinge între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. 21. Stabilirea sursei de finanţare constituie o exigenţă impusă de art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993). Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar, cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, precitată). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Sursa de finanţare indicată trebuie să fie în mod real aptă să acopere cheltuiala, în condiţiile legii bugetare anuale; art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat, pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar (Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016). 22. Raportând aceste statuări la cauza de faţă, Curtea constată că, prin reglementările criticate, legiuitorul a procedat la stabilirea sursei, respectiv a modului de finanţare a cheltuielilor potenţiale preconizate. 23. Astfel, în cazul stimulentelor financiare ce pot fi acordate de Ministerul Sănătăţii, ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, această sursă este din "venituri proprii", nefiind vorba deci de o grevare a bugetului de stat sau a bugetelor locale. În privinţa acestora funcţionează principiul autonomiei financiare (aplicabil deopotrivă spitalelor publice şi ministerelor cu reţea sanitară proprie), care presupune, potrivit art. 190 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, "a) organizarea activităţii spitalului pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli propriu, aprobat de conducerea unităţii şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior; b) elaborarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli, pe baza evaluării veniturilor proprii din anul bugetar şi a repartizării cheltuielilor pe baza propunerilor fundamentate ale secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului." 24. De asemenea, în cazul stimulentelor financiare ce pot fi acordate de autorităţile publice locale, finanţarea se face pe baza hotărârii autorităţilor deliberative ale acestora, ceea ce implică şi stabilirea, în concret, a sursei pentru acordarea acestor sume. Or, în această privinţă, sunt incidente dispoziţiile art. 120 din Constituţie, care consacră autonomia locală între principiile de bază ale administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cele ale art. 121 care stabilesc care sunt autorităţile prin care se realizează autonomia locală, şi anume consiliile locale (autorităţi deliberative) şi primarii aleşi. În acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că "Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.", iar art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege, că "Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.". Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din lege "(1) Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege. (2) Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului, după caz." 25. Tocmai pentru a se asigura că această autonomie funcţionează în limitele legii, legiuitorul a stabilit, prin normele criticate, faptul că acordarea de stimulente financiare pentru personalul medical de specialitate se face "în limita bugetului aprobat". Curtea observă, în acest sens, că, potrivit art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu denumirea marginală "Reguli privind cheltuielile bugetare", "(1) Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale. (2) Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. (3) Nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare." În acelaşi sens, art. 29 din Legea nr. 500/2002, cu denumirea marginală "Structura bugetelor", prevede, în alin. (1)-(3), următoarele: "(1) Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare. (2) Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz. (3) Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată." Ordonatorii de credite au obligaţia de a asigura respectarea acestor dispoziţii, sens în care sunt prevederile art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, care reglementează rolul şi responsabilităţile acestora. Nerespectarea acestor obligaţii constituie infracţiune sau contravenţie, după caz, în condiţiile aceleiaşi legi. Aşadar, prin reglementarea criticată, legiuitorul a îndeplinit obligaţia de indicare a sursei de finanţare, asigurându-se, totodată, că prin acordarea de stimulente financiare nu se vor depăşi bugetele aprobate, în conformitate cu normele imperative ale reglementării-cadru în materia finanţelor publice. 26. Cât priveşte caracterul sursei de finanţare de a fi în mod real aptă să acopere cheltuiala în condiţiile legii bugetare anuale, acesta urmează a se stabili de către aceleaşi autorităţi prevăzute de lege, în limita şi cu respectarea aceloraşi prevederi legale, întrucât legiuitorul instituie doar o posibilitate, iar nu o obligaţie a acestora de acordare de stimulente financiare personalului medical de specialitate. 27. Astfel fiind, criticile formulate converg mai degrabă la susţinerea caracterului insuficient al resurselor financiare pentru susţinerea plăţii de stimulente financiare pentru personalul medical de specialitate, câtă vreme se invocă "impactul general asupra bugetului general consolidat", precum şi riscul ca "impactul suplimentar generat de aplicarea acestor măsuri să nu poată fi acoperit din bugetul aprobat". Or, legiuitorul a lăsat acest aspect la latitudinea autorităţilor care urmează să decidă asupra acordării stimulentelor în cauză, fără a stabili vreo obligaţie în acest sens, de natură să impună realizarea unei estimări a efectelor financiare asupra bugetului general consolidat, în condiţiile art. 15 din Legea nr. 500/2002. Aşadar, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, precitată, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, precitată). 28. Curtea subliniază, totodată, că dreptul la ocrotirea sănătăţii are caracter fundamental, fiind consacrat în art. 34 din Constituţie, potrivit căruia "(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii." Textul constituţional conturează, în termeni foarte fermi, o obligaţie pozitivă complexă a statului, în sfera căreia intră, deopotrivă, şi finanţarea sistemului de sănătate, astfel încât acesta să fie în mod real apt să răspundă cerinţelor referitoare la asigurarea sănătăţii publice. 29. Cât priveşte pretinsa contradicţie a normelor criticate cu Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate şi, prin urmare, nu poate face obiectul controlului specific pe care Curtea îl exercită, control care vizează compatibilitatea legii cu Constituţia, iar nu compararea mai multor legi infraconstituţionale, concordanţa sau corelarea acestora. 30. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge sesizarea de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. I din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru modificarea şi completarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 octombrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent Marieta Safta ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
