Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 612 din 12 iunie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 361 alin. 1 lit. a) si b) din Codul de procedura penala, precum si ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 437 din 30 iunie 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedurã penalã, precum şi ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, excepţie ridicatã de Maria Mandache în Dosarul nr. 241/333/2005 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 108D/2012.
La apelul nominal se prezintã domnul avocat Ciprian-Olimpiu Mitoşeriu din cadrul Baroului Iaşi, cu delegaţie depusã la dosar, atât în calitate de reprezentant al autorului excepţiei, cât şi în nume propriu, în calitate de parte. Se constatã lipsa celorlalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul domnului avocat Ciprian-Olimpiu Mitoşeriu, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, reluând argumentele precizate cu prilejul sesizãrii instanţei de contencios constituţional.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, deoarece, în acest caz, recursul este devolutiv.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Decizia penalã nr. 1.443 din 15 decembrie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 241/333/2005, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 361 din Codul de procedurã penalã, precum şi ale art. XVIII pct. 44 şi art. XXIV din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, excepţie ridicatã de Maria Mandache în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs în materie penalã.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile ale legale art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedurã penalã încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetãţenilor în faţa legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 52 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege organicã a condiţiilor şi limitelor exercitãrii drepturilor persoanei vãtãmate de o autoritate publicã şi art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, deoarece s-a eliminat calea de atac a apelului împotriva sentinţelor pronunţate de judecãtorii. Se aratã cã numai apelul are caracter devolutiv şi cã numai în cadrul sãu probele nu sunt limitate la înscrisuri, ca în cazul recursului.
De asemenea, prevederile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivitãţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 124 referitor la Înfãptuirea justiţiei, deoarece de la aplicarea legii anterioare sunt exceptate procesele începute sub legea veche, cãrora li se dã o soluţionare în primã instanţã anterior intrãrii în vigoare a legii noi. Se ajunge astfel ca persoane ale cãror procese au început anterior intrãrii în vigoare a legii sã beneficieze de regimuri diferite din punctul de vedere al cãilor de atac aplicabile datoritã soluţionãrii fondului în momente diferite, uneori la diferenţe de una sau douã zile.
Curtea de Apel Iaşi - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 361 din Codul de procedurã penalã, precum şi ale art. XVIII pct. 44 şi art. XXIV din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. În realitate, având în vedere criticile autorului excepţiei referitoare la prevederile legale contestate, raportate la normele de tehnicã legislativã consacrate de art. 62 din Legea nr. 24/2000, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea constatã cã obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) cu denumirea marginalã - Hotãrârile supuse apelului din Codul de procedurã penalã, astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 44 din Legea nr. 202/2010, precum şi dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, texte asupra cãrora urmeazã a se pronunţa şi care au urmãtorul conţinut:
- Art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedurã penalã : "Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel:
a) sentinţele pronunţate de judecãtorii;
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare;";
- Art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 : "(1) Hotãrârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rãmân supuse cãilor de atac, motivelor şi termenelor prevãzute de legea sub care a început procesul."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivitãţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 52 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege organicã a condiţiilor şi limitelor exercitãrii drepturilor persoanei vãtãmate de o autoritate publicã şi art. 124 referitor la Înfãptuirea justiţiei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
1. Astfel, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã autorul acesteia este nemulţumit de împrejurarea cã prin Legea nr. 202/2010 s-a eliminat calea de atac a apelului pentru sentinţele pronunţate de judecãtorii. Dacã anterior acestor modificãri era posibilã atacarea cu apel a acelor sentinţe pronunţate de judecãtorii numai în cazurile prevãzute de lege, de data aceasta, legiuitorul a instituit o normã generalã potrivit cãreia orice hotãrâre pronunţatã la nivelul judecãtoriei va putea fi contestatã uzând de o singurã cale de atac, respectiv a recursului.
Prin urmare, normele de reglementare a competenţei instanţelor judecãtoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a cãilor de atac, constituie reguli de procedurã, a cãror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege. Legea procesual penalã promoveazã, ca regulã generalã, judecarea procesului penal în trei grade de jurisdicţie: prima instanţã, apel şi recurs. În acelaşi timp, pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracţiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea fãptuitorului, legea prevede, cu deplinã justificare constituţionalã, ca excepţie, existenţa doar a douã grade de jurisdicţie: primã instanţã şi recurs.
Reglementarea unei singure cãi ordinare de atac nu este de naturã sã îngrãdeascã dreptul de acces liber la justiţie. Persoanele interesate se pot adresa atât primei instanţe, cât şi celei de recurs, cu orice cerere proceduralã prevãzutã de lege, indiferent de numãrul gradelor de jurisdicţie. Pãrţile îşi pot exercita dreptul la apãrare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmãrire penalã, în primã instanţã ori în calea de atac.
Criticile autorului nu pot fi primite, deoarece stabilirea competenţei, precum şi instituirea regulilor de desfãşurare a procesului în faţa instanţelor judecãtoreşti, deci şi reglementarea cãilor de atac, este de competenţa exclusivã a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii", atunci când reglementeazã exercitarea cãilor de atac.
Referitor la încãlcarea principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi a autoritãţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, se constatã cã instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte cãile de atac, nu este contrarã principiului egalitãţii atât timp cât ele asigurã egalitatea juridicã a cetãţenilor în utilizarea lor.
Totodatã, pãrţile au posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de cãtre o instanţã independentã, imparţialã şi stabilitã prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecãrii cauzelor în primã instanţã de cãtre judecãtorii. De asemenea este asigurat şi dreptul la douã grade de jurisdicţie (judecata în primã instanţã şi judecata în recurs) în materie penalã, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Prin urmare, câtã vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul naţional poate introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumitã politicã penalã, oricâte grade de jurisdicţie considerã necesare. Altfel spus, reglementãrile internaţionale nu impun un anumit numãr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al cãilor de atac, ci numai un numãr minim, care este deplin respectat.
De asemenea, susţinerea autorului excepţiei potrivit cãreia în calea de atac a recursului nu beneficiazã de toate garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, întrucât nu are posibilitatea de a beneficia de întregul regim probator, nu poate fi primitã, deoarece prin art. XVIII pct. 47 din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 385 6 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, potrivit cãruia "Recursul declarat împotriva unei hotãrâri care, potrivit legii, nu poate fi atacatã cu apel nu este limitat la motivele de casare prevãzute la art. 385 9, iar instanţa este obligatã ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, sã examineze întreaga cauzã sub toate aspectele. În aceste cauze, instanţa de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situaţia în care considerã necesar pentru asigurarea dreptului pãrţilor la un proces echitabil." Prin urmare, o astfel de cale de atac are valenţele unui veritabil apel, diferenţa fiind numai terminologicã.
Curtea constatã cã limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din acelaşi Protocol potrivit cãruia dreptul oricãrei persoane declarate vinovate de o infracţiune de cãtre o instanţã de judecatã de a cere examinarea condamnãrii sale de o jurisdicţie superioarã poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore.
Totodatã dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Constituţie nu au incidenţã în cauzã, deoarece nu se referã la folosirea cãilor de atac, ci la condiţiile şi limitele exercitãrii dreptului persoanei vãtãmate de o autoritate publicã printr-un act administrativ.
2. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, Curtea constatã urmãtoarele:
Potrivit textului criticat, hotãrârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 rãmân supuse cãilor de atac, motivelor şi termenelor prevãzute de legea sub care a început procesul. Per a contrario, hotãrârea pronunţatã dupã intrarea în vigoare a noii legi va fi guvernatã de regimul nou-instituit. Autorul excepţiei criticã aceastã soluţie legislativã din perspectiva înfrângerii principiului egalitãţii în drepturi, arãtând cã pot exista cazuri în care persoane aflate în aceeaşi situaţie juridicã sunt judecate dupã norme procedurale diferite.
Este recunoscut de principiu cã impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, are o indiscutabilã justificare prin prisma finalitãţii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilitãţilor de exercitare abuzivã a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigurã ordinea de drept, indispensabilã pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cãrora statul este ţinut, în egalã mãsurã, sã le acorde ocrotire.
Având dezlegarea constituţionalã sã procedeze ca atare, legiuitorul trebuie sã fie preocupat ca exigenţele astfel instituite sã fie îndeajuns de rezonabile încât sã nu antreneze o restrângere excesivã a exerciţiului vreunui drept, de naturã sã punã sub semnul întrebãrii însãşi existenţa acestuia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).
Durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurãri care pot sã întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţã de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizãrii fazei de urmãrire penalã, spre deosebire de celãlalt coautor, poate apela la procedura simplificatã). De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea pãrţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de naturã obiectivã, ci se datoreazã unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încãrcare a activitãţii parchetelor şi instanţelor.
Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul are competenţa exclusivã de a reglementa prin lege procedura de judecatã. Reglementarea unei noi proceduri ce urmãreşte accelerarea soluţionãrii proceselor nu încalcã principiului egalitãţii şi nediscriminãrii, decât dacã prevede un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fãrã sã existe o motivare obiectivã şi rezonabilã, sau dacã existã o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmãrit. Or, în acest caz legiuitorul a ales ca aplicarea cãilor de atac prevãzute de legea nouã sã fie fãcutã în funcţie de data pronunţãrii hotãrârilor penale, astfel încât legea nouã urmeazã a se aplica în mod egal tuturor persoanelor faţã de care au fost pronunţate hotãrâri judecãtoreşti ulterior intrãrii în vigoare a Legii nr. 202/2010. Criteriul ales este cel obiectiv şi rezonabil care constituie o garanţie în privinţa previzibilitãţii normelor procedural penale aplicabil în cazul proceselor penale pendinte. Prin urmare, dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu contravin principiului egalitãţii în drepturi, fiind operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridicã şi pe deplin aplicabile în virtutea principiului tempus regit actum.
Referitor la critica potrivit cãreia dispoziţiile criticate contravin principiului aplicãrii legii penale mai favorabile, Curtea constatã cã acest principiu are, în primul rând, rang constituţional şi, în subsidiar, rang legal, aşa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentalã şi art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecinţã, teza potrivit cãreia s-ar produce negarea principiului aplicãrii legii penale mai favorabile nu poate fi primitã, întrucât în speţã nu sunt puse în discuţie aspecte legate de dreptul material, ci de dreptul procesual, care, de principiu, presupune aplicarea imediatã a legii procesual penale. Totodatã, este de observat cã norma criticatã este o normã tranzitorie menitã sã dea eficienţã aplicãrii în timp a noilor proceduri.
În acest sens s-a pronunţat Curtea şi cu prilejul modificãrilor anterioare ale Codului de procedurã penalã prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi şi prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale, când prin Decizia nr. 304 din 29 martie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 3 mai 2007, a statuat cã judecarea cauzelor aflate pe rol la data intrãrii în vigoare a legii noi se va face de cãtre instanţele competente iniţial şi, în caz de admitere a apelului sau a recursului, dacã se dispune desfiinţarea sau, dupã caz, casarea hotãrârii şi rejudecarea cauzei, aceasta se va judeca de instanţa competentã, potrivit noii legi. Aceastã din urmã tezã este şi cea aplicabilã prezentei speţe potrivit cãreia sentinţa judecãtoriei a fost pronunţatã dupã intrarea în vigoare a legii noi.
În plus, Curtea constatã cã nu poate fi primitã nici critica referitoare la încãlcarea celorlalte dispoziţii constituţionale invocate, deoarece prevederile legale criticate nu conţin norme care sã aducã atingere dreptului la un proces echitabil sau principiului înfãptuirii justiţiei, aplicându-se în mod unitar tuturor persoanelor aflate în aceeaşi ipotezã juridicã, fãrã niciun fel de discriminare pe considerente arbitrare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedurã penalã, precum şi ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, excepţie ridicatã de Maria Mandache în Dosarul nr. 241/333/2005 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 12 iunie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
